Convenţie din 01.03.54 privind procedura civilă

Notă: Aderat prin Hot. Parl. nr.1136-XII din 04.08.92 CONVENŢIA PRIVIND PROCEDURA CIVILĂ din 01.03.54 * * * Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1998, volumul 4, pag.86 Statele semnatare ale prezentei Convenţii, Dorind să aducă Convenţiei din 17 iulie 1905, privind procedura civilă, îmbunătăţirile rezultate din experienţă, Au hotărît să încheie o nouă Convenţie în acest scop şi au convenit asupra următoarelor dispoziţii: I. Comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare Articolul 1 În materie civilă sau comercială, notificările de acte destinate persoanelor, care se află în străinătate, se vor face în statele contractante la cererea consulului statului solicitant, adresată autorităţii, care va fi desemnată de statul solicitat. Cererea, conţinînd indicarea autorităţii de la care emană actul transmis, numele şi calitatea părţilor, adresa destinatarului, natura actului respectiv, trebuie să fie redactată în limba autorităţii solicitate. Această autoritate va trimite consulului actul probator al notificării sau al împrejurării, care a împiedicat-o să satisfacă cererea. Toate dificultăţile, care se vor ivi cu prilejul cererii consulului, vor fi reglementate pe cale diplomatică. Fiecare stat contractant poate să declare, printr-o comunicare adresată celorlalte state contractante, că înţelege ca cererea de notificare care urmează să se efectueze pe teritoriul său, conţinînd menţiunile indicate în alineatul 1, să-i fie adresată pe cale diplomatică. Dispoziţiile de mai sus nu interzic ca două state contractante să cadă de acord pentru a admite comunicarea directă între autorităţile lor competente. Articolul 2 Notificarea se va face prin grija autorităţii competente conform legilor statului solicitat. Această autoritate, în afara cazurilor prevăzute în articolul 3, se va putea mărgini să efectueze notificarea prin remiterea actului destinatarului care îl acceptă de bună voie. Articolul 3 Cererea va fi însoţită de actul care urmează a fi notificat în dublu exemplar. Dacă actul care urmează să fie notificat este redactat fie în limba autorităţii solicitate fie în limba convenită între cele două state interesate, sau dacă este însoţit de o traducere în una din aceste limbi, autoritatea solicitată, în cazul în care preferinţa îi va fi exprimată în cerere, va face să se notifice actul în forma prevăzută în legislaţia sa internă privind efectuarea notificărilor similare, sau într-o formă specială, cu condiţia ca ea să nu contravină acestei legislaţii. Dacă o asemenea preferinţă nu a fost exprimată, autoritatea solicitată va căuta mai întîi să efectueze remiterea în condiţiile prevăzute în articolul 2. În lipsa unei înţelegeri contrare, traducerea, prevăzută în alineatul prece-dent, va fi certificată pentru conformitate de către agentul diplomatic sau consular al statului solicitant sau de către un traducător autorizat de statul solicitant. Articolul 4 Executarea notificării, prevăzute de articolele 1, 2 şi 3, nu va putea fi refuzată decît dacă statul, pe teritoriul căruia ar trebui să fie făcută, o apreciază ca fiind de natură să aducă atingere suveranităţii sau securităţii sale. Articolul 5 Proba notificării se va face, fie printr-o dovadă dată şi legalizată a destinatarului, fie printr-o atestare a autorităţii statului solicitat, constatînd faptul, forma şi data notificării. Dovada sau atestarea trebuie să se consemneze pe una din copiile actului de notificat sau să fie anexat acestuia. Articolul 6 Prevederile articolelor anterioare nu se opun: 1. facultăţii de a adresa actele direct, prin poştă celor interesaţi care se află în străinătate; 2. facultăţii, pentru cei interesaţi, de a face să se efectueze notificări direct, prin grija funcţionarilor ministeriali sau a altor funcţionari competenţi din ţara de reşedinţă; 3. facultăţii, pentru fiecare stat, de a face să se efectueze direct, prin grija agenţilor săi diplomatici sau consulari, notificările destinate persoanelor care se află în străinătate. În fiecare din aceste cazuri, facultatea prevăzută nu există decît dacă este admisă de Convenţiile intervenite între statele interesate sau dacă, în lipsa convenţiilor, statul, pe teritoriul căruia notificarea trebuie făcută, nu se opune. Acest stat nu se va putea opune dacă, în cazurile prevăzute la alineatul 1 nr. 3, actul trebuie să fie notificat fără constrîngerea unui resortisant al statului solicitant. Articolul 7 Notificările nu vor putea da loc rambursării taxelor sau cheltuielilor indiferent de natura lor. Totuşi, în lipsa unei înţelegeri contrare, statul solicitat va avea dreptul să ceară statului solicitant rambursarea cheltuielilor ocazionate de intervenţia unui funcţionar ministerial sau prin folosirea unei forme speciale în cazurile prevăzute de articolul 3. II. Comisii rogatorii Articolul 8 În materie civilă sau comercială, autoritatea judiciară a unui stat contractant va putea, conform dispoziţiilor legislaţiei sale, să se adreseze, prin comisie rogatorie, autorităţii competente a unui alt stat contractant pentru a-i cere să facă, în cadrul competenţei sale, fie un act de cercetare, fie alte acte judiciare. Articolul 9 Comisiile rogatorii vor fi transmise de consulul statului solicitant autorităţii care va fi desemnată de statul solicitat. Această autoritate va trimite consulului actul doveditor al executării comisiei rogatorii sau va indica motivele care împiedică executarea. Toate dificultăţile, care se vor ridica cu ocazia acestei transmiteri, vor fi reglementate pe cale diplomatică. Fiecare stat contractant poate să declare printr-o comunicare adresată celorlalte state contractante, că înţelege că toate comisiile rogatorii, care urmează să se execute pe teritoriul său, să-i fie transmise pe cale diplomatică. Dispoziţiile precedente nu se opun ca două state contractante să cadă de acord pentru a admite transmiterea directă de comisii rogatorii între autorităţile lor competente. Articolul 10 Dacă nu se comunică altfel, comisia rogatorie trebuie să fie redactată, fie în limba autorităţii solicitate, fie în limba convenită între cele două state interesate, sau ea trebuie să fie însoţită de o traducere făcută în una din aceste limbi şi certificată pentru conformitate de către un agent diplomatic sau consular al statului solicitant, sau de către un traducător autorizat de către statul solicitat. Articolul 11 Autoritatea judiciară căreia îi este adresată comisia rogatorie va fi obligată să o efectueze folosindu-se de aceleaşi mijloace de constrîngere ca şi pentru executarea unei comisii rogatorii a autorităţilor statului solicitat, sau pentru satisfacerea unei cereri făcute în acest scop de către o parte interesată. Aceste mijloace de constrîngere nu sunt folosite în mod necesar, dacă este vorba de înfăţişarea părţilor în cauză. Autoritatea solicitantă va fi, dacă ea cere, informată asupra datei şi locului unde se va proceda la luarea măsurii solicitate, cu scopul ca partea interesată să fie în stare să o asiste. Executarea comisiei rogatorii nu va putea fi refuzată decît: 1. dacă autenticitatea documentului nu este stabilită; 2. dacă, în statul solicitat, executarea comisiei rogatorii nu cade în sarcina puterii judiciare; 3. dacă statul, pe teritoriul căruia executarea urmează să aibă loc, consideră că aceasta este de natură să-i afecteze suveranitatea sau securitatea. Articolul 12 În caz de necompetenţă a autorităţii solicitate, comisia rogatorie va fi transmisă, din oficiu, autorităţii judiciare competente a aceluiaşi stat, în conformitate cu legislaţia acestui stat. Articolul 13 În toate cazurile în care comisia rogatorie nu este executată de către autoritatea solicitată, aceasta va informa imediat autoritatea solicitantă, indicînd, în cazul articolului 11, motivele pentru care executarea comisiei rogatorii a fost refuzată şi, în cazul articolului 12, autoritatea la care comisia rogatorie a fost transmisă. Articolul 14 Autoritatea judiciară care procedează la executarea unei comisii rogatorii va aplica legea ţării sale în ceea ce priveşte formele de îndeplinit. Totuşi, se va lua în considerare, la cererea autorităţii solicitante, urmarea unei proceduri speciale, cu condiţia ca aceasta să nu contravină legislaţiei statului solicitat. Articolul 15 Dispoziţiile articolelor precedente nu exclud facultatea, pentru fiecare stat, de a executa direct, prin agenţii săi diplomatici sau consulari, comisiile rogatorii, dacă convenţiile intervenite între statele interesate admit sau dacă statul, pe teritoriul căruia comisia rogatorie trebuie executată, nu se opune. Articolul 16 Executarea comisiilor rogatorii nu va putea da loc rambursării taxelor sau cheltuielilor, indiferent de natura lor. Totuşi, dacă nu s-a convenit altfel, statul solicitat va avea dreptul să ceară statului solicitant rambursarea indemnizaţiilor plătite martorilor sau experţilor, ca şi a cheltuielilor ocazionate de intervenţia unui funcţionar ministerial, devenită necesară pentru că martorii nu s-au înfăţişat voluntar sau a cheltuielilor rezultate din eventuala aplicare a art. 14, alin. 2. III. Cautio judicatum solvi Articolul 17 Nici un fel de cauţiune sau depozit, oricare ar fi denumirea lor, nu pot fi impuse, fie datorită calităţii lor de străin, fie din lipsa domiciliului sau a reşedinţei în ţara respectivă, naţionalilor unuia din statele contractante, avînd domiciliul în unul din aceste state, care vor fi solicitanţi sau intervenienţi în faţa tribunalelor unui alt stat contractant. Aceeaşi regulă se aplică cauţiunii, care va fi cerută de solicitanţi sau intervenienţi, pentru a garanta cheltuielile judiciare. Convenţiile, prin care statele contractante ar fi stipulat pentru resortisanţii lor dispensa pentru cautio judicatum solvi sau de plata cheltuielilor judiciare fără condiţia domiciliului, vor continua să se aplice. Articolul 18 Condamnările la cheltuielile judiciare, pronunţate în unul din statele contractante împotriva solicitantului sau intervenientului scutit de cauţiune, de depozit sau plata în virtutea fie a articolului 17, alineatul 1 şi 2, fie a legii statului unde acţiunea este intentată, vor fi, în urma unei cereri făcute pe cale diplomatică, investite cu formula executorie gratuită de către autoritatea competentă, în fiecare dintre celelalte state contractante. Aceeaşi regulă se aplică hotărîrilor judiciare prin care suma cheltuielilor procesului se fixează ulterior. Dispoziţiile precedente nu se opun ca două state contractante să cadă de acord, a permite ca cererea de executare să fie de asemenea făcută direct de către partea interesată. Articolul 19 Hotărîrile referitoare la cheltuieli vor fi declarate executorii fără a asculta părţile, dar sub rezerva recursului ulterior al părţii condamnate, în conformitate cu legislaţia ţării unde executarea se efectuează. Autoritatea competentă să hotărască asupra cererii de executare se va limita să examineze: 1. dacă, conform legii ţării unde condamnarea a fost pronunţată, expedierea hotărîrii întruneşte condiţiile necesare pentru a fi autentică; 2. dacă, conform aceleiaşi legi, hotărîrea este investită cu putere de lucru judecat; 3. dacă dispozitivul hotărîrii este redactat, fie în limba autorităţii solicitate, fie în limba convenită între cele două state interesate, sau dacă este însoţit de o traducere făcută în una din aceste limbi şi, dacă nu s-a convenit altfel, certificată pentru conformitate de către un agent diplomatic sau consular al statului solicitant sau de către un traducător autorizat al statului solicitat. Pentru satisfacerea condiţiilor prevăzute în alineatul 2, numărul 1 şi 2, va fi suficientă fie o declaraţie a autorităţii competente al statului solicitant care să constate că hotărîrea are putere de lucru judecat, fie prezentarea de acte legalizate în formă cuvenită de natură să stabilească că hotărîrea are putere de lucru judecat. Competenţa autorităţilor sus-menţionate va fi, dacă nu s-a convenit altfel, certificată de către cel mai înalt funcţionar în administraţia justiţiei în statul solicitant.Declaraţia şi certificatul sus-arătate trebuie să fie redactate sau traduse conform regulii cuprinse în alineatul 2, numărul 3. Autoritatea competentă să hotărască asupra cererii de exequatur va evalua, dacă partea cere în acelaşi timp, suma cheltuielilor de atestare, traducere şi legalizare prevăzute în alineatul 2 numărul 3. Aceste cheltuieli vor fi consi-derate ca şi cheltuieli judiciare. IV. Asistenţa judiciară gratuită Articolul 20 În materie civilă şi comercială, resortisanţii fiecărei părţi contractante vor beneficia, în toate celelalte state contractante, de asistenţă judiciară gratuită ca şi proprii naţionali, conformîndu-se legislaţiei statului în care asistenţa judiciară gratuită este solicitată. În statele, în care există asistenţă judiciară în materie administrativă, dispoziţiile din alineatul precedent se aplică în egală măsură afacerilor, aduse în faţa tribunalelor competente în această materie. Articolul 21 În toate cazurile, certificatul sau declaraţia de paupertate trebuie să fie înmînată sau primită de către autorităţile de reşedinţă obişnuită a străinului sau, în lipsa acestora, de către autorităţile reşedinţei sale actuale. În cazul în care aceste autorităţi nu ar aparţine unui stat contractant şi nu ar primi sau nu ar elibera certificate sau declaraţii de această natură, va fi suficient un certificat sau o declaraţie eliberate, sau primite, de către un agent diplomatic sau consular al ţării căreia îi aparţine străinul. Dacă solicitantul nu îşi are reşedinţa în ţara în care cererea este formulată, certificatul sau declaraţia de paupertate va fi legalizată în mod gratuit de către un agent diplomatic sau consular al ţării în care documentul trebuie să fie eliberat. Articolul 22 Autoritatea competentă să elibereze certificatul sau să primească declaraţia de paupertate, va putea lua informaţii asupra situaţiei materiale a solicitantului de la autorităţile altor state contractante. Autoritatea, împuternicită să hotărască asupra cererii de asistenţă judiciară gratuită, în limitele atribuţiilor sale, îşi păstrează dreptul de a controla certificatele, declaraţiile şi informaţiile care-i sunt furnizate şi, pentru a se edifica pe deplin, poate cere informaţii complementare. Articolul 23 Atunci cînd pauperul se află într-o ţară, alta decît aceea în care asistenţa judiciară gratuită trebuie să fie cerută, cererea sa pentru obţinere de asistenţă judiciară, însoţită de certificate, declaraţii de paupertate şi, dacă este cazul, de alte acte justificative utile cercetării cererii, va putea fi transmisă, de către consulul ţării sale, autorităţii competente să hotărască asupra cererii în cauză sau autorităţii desemnate de către statul unde cererea trebuie să fie cercetată. Dispoziţiile care se conţin în articolul 9 alineatele 2, 3 şi 4 şi în articolele 10 şi 12 de mai sus privind comisiile rogatorii, sunt aplicabile la transmiterea cererilor pentru obţinerea asistenţei judiciare gratuite şi a anexelor lor. Articolul 24 Dacă beneficiul asistenţei judiciare a fost acordat unui resortisant al unui stat contractant, notificările, oricare ar fi forma lor, relative la procesul său şi care vor fi făcute într-unul din aceste state, nu vor da naştere nici unei rambursări de cheltuieli de către statul solicitant statului solicitat. Aceeaşi soluţie se va aplica şi în ceea ce priveşte comisiile rogatorii, excepţie făcînd indemnizaţiile plătite experţilor. V. Eliberarea gratuită a extraseloractelor de stare civilă Articolul 25 Resortisanţii lipsiţi de mijloace materiale ai unuia dintre statele contractante vor putea, în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii, solicita eliberarea gratuită a extraselor actelor de stare civilă. Actele necesare căsătoriei lor vor fi legalizate fără cheltuieli de către agenţii diplomatici sau consulari ai statelor contractante. VI. Constrîngerea corporală Articolul 26 Constrîngerea corporală, fie ca mijloc de executare fie ca simplă măsură conservatoare, nu va putea fi aplicată, în materie civilă sau comercială, străinilor aparţinînd unui stat contractant în cazul în care ea nu va fi aplicabilă propriilor resortisanţi. Un fapt care poate fi invocat de către un resortisant domiciliat în ţară, pentru a obţine înlăturarea constrîngerii corporale, urmează să producă acelaşi efect în favoarea resortisantului unui stat contractant, chiar dacă acest fapt s-a produs în străinătate. VII. Dispoziţii finale Articolul 27 Prezenta Convenţie este deschisă semnării statelor reprezentante la cea de-a VII-a sesiune a Conferinţei de Drept Internaţional Privat. Ea va fi ratificată şi instrumentele de ratificare vor fi depuse la Ministerul Afacerilor Externe al Olandei. Cu ocazia fiecărei depuneri de instrumente de ratificare se va întocmi un proces verbal, din care o copie, certificată conform, va fi transmisă pe cale diplomatică fiecărui stat semnatar. Articolul 28 Prezenta convenţie va intra în vigoare în şaizeci de zile începînd de la depunerea celui de-al patrulea instrument de ratificare prevăzut de articolul 27, alineatul 2. Pentru fiecare stat semnatar, care va ratifica ulterior, Convenţia va intra în vigoare în a şaizecea zi începînd de al data depunerii instrumentului său de ratificare. Articolul 29 Prezenta Convenţie va înlocui, în raporturile dintre statele care au ratificat-o, Convenţia privind procedura civilă semnată la Haga la 17 iulie 1905. Articolul 30 Prezenta Convenţie se aplică deplin drept teritoriilor metropolitane ale statelor contractante. Dacă un stat contractant va manifesta dorinţa să o pună în vigoare în toate celelalte teritorii sau în acele teritorii ale căror relaţii internaţionale sunt asigurate prin el, acesta îşi va notifica intenţia în acest sens printr-un act care va fi depus la Ministerul Afacerilor Externe al Olandei. Acesta va transmite, pe cale diplomatică, o copie, certificată conform, fiecărui stat contractant. Convenţia va intra în vigoare în raporturile dintre statele, care nu vor ridica obiecţii în 6 luni de la această comunicare, şi teritoriul sau teritoriile ale căror relaţii internaţionale sunt asigurate de către statul în cauză şi pentru care s-a făcut notificarea. Articolul 31 Orice stat, nereprezentat la cea de-a VII-a sesiune a Conferinţei, este admis să adere la prezenta Convenţie, cu condiţia că un stat sau mai multe state care au ratificat convenţia să nu se opună într-un termen de şase luni de la data comunicării făcută de către Guvernul olandez, asupra acestei aderări. Aderarea se va face în condiţiile prevăzute de articolul 27, alineatul 2. Este de la sine înţeles că aderările nu vor putea avea loc decît după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, în virtutea articolului 28, alineatul 1. Articolul 32 Fiecare stat contractant, semnînd sau ratificînd prezenta Convenţie sau aderînd la ea, poate să-şi rezerve dreptul de a limita aplicarea articolului 17 naţionalilor statelor contractante avînd reşedinţa lor obişnuită pe teritoriul său. Statul care va uza de facultatea prevăzută de alineatul precedent nu va putea pretinde aplicarea articolului 17 de către celelalte state contractante decît în favoarea naţionalilor săi care îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul statului contractant în faţa tribunalelor la care ei sunt solicitanţi sau intervenienţi. Articolul 33 Prezenta Convenţie va avea o durată de 5 ani, începînd de la data menţionată în articolul 28, alineatul 1 al acestei Convenţii. Acest termen va începe să curgă de la această dată, chiar şi pentru statele care au ratificat-o sau au aderat la ea ulterior. Convenţia va fi reînnoită în mod tacit din cinci în cinci ani, dacă nu va fi denunţată. Denunţarea va trebui notificată Ministerului Afacerilor Externe al Olandei, cu cel puţin şase luni înaintea expirării termenului de valabilitate, care o va aduce la cunoştinţa tuturor statelor contractante. Denunţarea se va putea limita la teritoriile sau la unele teritorii indicate într-o notificare făcută conform prevederilor articolului 30, alineatul 2. Denunţarea nu-şi va produce efectele decît în legătură cu statul care a notificat-o. Convenţia va rămîne în vigoare pentru celelalte state contractante. Drept pentru care, subsemnaţii autorizaţi, în bună şi cuvenită formă de guvernele lor, au semnat prezenta Convenţie. Făcută la Haga, la 1 martie 1954, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Guvernului olandez şi a cărei copie, certificată conform, va fi remisă pe cale diplomatică fiecărui stat contractant reprezentant la sesiunea a VII-a a Conferinţei de la Haga de Drept Internaţional Privat.