Convenţie din 25.10.80 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii

Notă: Aderat prin Hot. Parl. nr.1468-XIII din 29.01.98 Convenţie asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25.10.80 * * * Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 15, pag.67 --------------------------------- * Întocmită la Haga la 25 octombrie 1980 * În vigoare pentru Republica Moldova din 1 iulie 1998 Statele semnatare ale prezentei convenţii, profund convinse că interesul copilului este de importanţă primordială în orice problemă privind încredinţarea sa, dornice să protejeze copilul, pe plan internaţional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite şi să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reşedinţei sale obişnuite, precum şi de a asigura protecţia dreptului de vizitare, au hotărît să încheie o convenţie în acest scop şi au căzut de acord asupra dispoziţiilor următoare: Capitolul I CĂMPUL DE APLICARE A CONVENŢIEI Articolul 1 Prezenta convenţie are drept obiect: a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant; b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea, care există într-un stat contractant. Articolul 2 Statele contractante iau toate măsurile corespunzătoare spre a asigura, în limitele teritoriului lor, realizarea obiectivelor convenţiei. În acest scop, ele urmează să recurgă la procedurile lor de urgenţă. Articolul 3 Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) cînd are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionînd fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionîndu-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărîre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat. Articolul 4 Convenţia se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea sau vizitarea. Aplicarea convenţiei încetează cînd copilul atinge vîrsta de 16 ani. Articolul 5 În înţelesul prezentei convenţii: a) dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale; b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decît cel al reşedinţei sale obişnuite. Capitolul II AUTORITĂŢI CENTRALE Articolul 6 Fiecare stat contractant desemnează o autoritate centrală însărcinată să satisfacă obligaţiile ce-i sunt impuse prin convenţie. Un stat federal, un stat în care sunt în vigoare mai multe sisteme de drept sau un stat avînd organizaţii teritoriale autonome este liber să desemneze mai mult de o autoritate centrală şi să specifice întinderea teritorială a puterilor fiecăreia dintre aceste autorităţi. Statul care foloseşte această posibilitate desemnează autoritatea centrală căreia îi pot fi adresate cererile, în vederea transmiterii lor autorităţii centrale competente din acest stat. Articolul 7 Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii. În special, ele urmează, fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite: a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit; b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate, luînd sau procedînd astfel încît să fie luate măsuri provizorii; c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluţie ambiantă; d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului; e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei; f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare; g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat; h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericol a copilului; i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cît posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale. Capitolul III ÎNAPOIEREA COPILULUI Articolul 8 Persoana, instituţia sau organismul care pretinde că un copil a fost deplasat sau reţinut prin violarea dreptului privind încredinţarea poate să sesizeze fie autoritatea centrală a reşedinţei obişnuite a copilului, fie pe aceea a oricărui stat contractant, pentru ca acestea să acorde asistenţa lor în vederea asigurării înapoierii copilului. Cererea urmează să cuprindă: a) informaţii privind identitatea reclamantului, a copilului şi a persoanei despre care se susţine că a luat sau a reţinut copilul; b) data naşterii copilului, dacă este posibil să fie obţinută; c) motivele pe care se sprijină reclamantul pentru a cere înapoierea copilului; d) toate informaţiile disponibile privitoare la localizarea copilului şi identitatea persoanei cu care copilul este presupus a se afla; e) copie autentificată a oricărei decizii sau acord utile; f) o atestare sau declaraţie sub jurămînt emanînd de la autoritatea centrală sau de la altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită sau de la o altă persoană calificată pivind dreptul statului în materie; g) orice alt document util. Articolul 9 Cînd autoritatea centrală, care este sesizată printr-o cerere în temeiul art. 8, are motive să creadă că copilul se află într-un alt stat contractant, ea transmite cererea direct şi fără întîrziere autorităţii centrale a acestui stat contractant, informînd despre aceasta autoritatea centrală reclamantă sau, dacă este cazul, pe reclamant. Articolul 10 Autoritatea centrală a statului unde se află copilul va lua sau va face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie. Articolul 11 Autorităţile juridice sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului. Cînd autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămîni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie asupra motivelor acestei întîrzieri. Dacă răspunsul este primit de către autoritatea centrală a statului solicitat, această autoritate urmează a o transmite autorităţii centrale a statului solicitant sau, dacă este cazul, reclamantului. Articolul 12 Cînd un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, deasemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte că copilul s-a integrat în noul său mediu. Cînd autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului. Articolul 13 Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte: a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă. Autoritatea juridică sau administrativă poate, deasemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte înapoierii sale şi că a atins o vîrstă sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa. La apreciarea împrejurărilor vizate în acest articol, autorităţile juridice sau administrative urmează să ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului privitor la situaţia sa socială. Articolul 14 Pentru a stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărîrile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărîrilor străine care ar fi altfel aplicabile. Articolul 15 Autorităţile judiciare sau administrative ale unui stat contractant pot cere, înainte de a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul să înfăţişeze o hotărîre sau o atestare emanînd de la autorităţile statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, prin care să se constate că deplasarea sau neînapoierea era ilicită în înţelesul art. 3 al convenţiei în măsura în care această hotărîre sau atestare poate fi obţinută în acest stat. Autorităţile centrale ale statelor contractante acordă asistenţă, în măsura posibilului, reclamantului spre a obţine o atare decizie sau atestare. Articolul 16 După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea pînă cînd nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau pînă cînd o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut. Articolul 17 Singură împrejurarea că o hotărîre privitoare la încredinţare a fost pronunţată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenţii, dar autorităţile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărîri care ar intra în sfera de aplicare a convenţiei. Articolul 18 Dispoziţiile acestui capitol nu limitează puterea autorităţii judecătoreşti sau administrative de a dispune înapoierea copilului oricînd. Articolul 19 O hotărîre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea. Articolul 20 Înapoierea copilului potrivit dispoziţiilor art. 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Capitolul IV DREPTUL DE VIZITARE Articolul 21 O cerere vizînd organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorităţii centrale a unui stat contractant, potrivit aceloraşi modalităţi, cu o cerere vizînd înapoierea copilului. Autorităţile centrale sunt legate prin obligaţiile de cooperare, vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestînjenită a dreptului de vizitare şi îndeplinirea tuturor condiţiilor la care exercitarea acestui drept va fi supusă şi în vederea înlăturării, în măsura posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta. Autorităţile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniţia sau favoriza o procedură legală în vederea organizării sau protejării dreptului de vizitare, precum şi a condiţiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusă. Capitolul V DISPOZIŢII GENERALE Articolul 22 Nici o cauţiune şi nici o depunere, sub orice, denumire ar fi, nu pot fi impuse spre a garanta plata spezelor şi cheltuielilor în contextul procedurilor judecătoreşti sau administrative vizate prin convenţie. Articolul 23 Nici o legalizare sau formalitate similară nu se va cere în contextul convenţiei. Articolul 24 Orice cerere, comunicare sau alt document se trimit, în limba originală, autorităţii centrale a statului solicitat şi însoţite de o traducere în limba oficială sau într-una dintre limbile oficiale ale acestui stat ori, dacă această traducere este greu realizabilă, de o traducere în limbile franceză sau engleză. Totuşi, un stat contractant va putea, făcînd rezerva prevăzută la art. 42, să se opună folosirii fie a limbii franceze, fie a celei engleze, în orice comunicare sau alt document adresate autorităţii sale centrale. Articolul 25 Cetăţenii unui stat contractant şi persoanele cu reşedinţa obişnuită în acest stat vor avea dreptul, pentru tot ceea ce priveşte aplicarea convenţiei, la asistenţa judiciară şi juridică în orice alt stat contractant, în aceleaşi condiţii ca şi cînd ei înşişi ar fi cetăţeni ai acelui alt stat şi şi-ar avea acolo reşedinţa în mod obişnuit. Articolul 26 Fiecare autoritate centrală va suporta propriile sale speze în aplicarea convenţiei. Autoritatea centrală şi celelalte servicii publice ale statelor contractante nu vor impune nici un fel de speze cu privire la cererile introduse în aplicarea convenţiei. Între altele, nu pot pretinde reclamantului plata spezelor şi cheltuielilor procesului sau, eventual, speze pricinuite de participarea unui avocat. Totuşi, ele pot cere plata cheltuielilor cauzate sau urmînd a fi cauzate de operaţiuni legate de înapoierea copilului. Cu toate acestea, un stat contractant va putea făcînd rezerva prevăzută la art. 42, să declare că nu este ţinut la plata spezelor, vizate de alineatul precedent, în legătură cu participarea unui avocat sau a unui consilier juridic, ori la speze judiciare, decît în măsura în care aceste cheltuieli pot fi acoperite prin sistemul său de asistenţă judiciară şi juridică. Dispunînd înapoierea copilului sau stăruind asupra dreptului de vizitare potrivit prevederilor convenţiei, autoritatea judecătorească sau administrativă poate, dacă este cazul, să pună în sarcina persoanei care a deplasat sau reţinut copilul, sau care a împiedicat exercitarea dreptului de vizitare, plata tuturor spezelor necesare întreprinse de reclamant sau în numele său, între altele spezele de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale reclamantului şi de înapoiere a copilului, precum şi toate cheltuielile şi plăţile făcute pentru localizarea copilului. Articolul 27 Cînd apare clar că nu sunt întrunite condiţiile cerute de convenţie sau că cererea nu este întemeiată, o autoritate centrală nu este ţinută să accepte atare cerere. În acest caz, ea îl informează de îndată pe reclamant despre motivele sale sau, dacă este cazul, autoritatea centrală care i-a transmis cererea. Articolul 28 O autoritate centrală poate pretinde ca cererea să fie însoţită de o autorizaţie în scris prin care să fie împuternicită să acţioneze în contul reclamantului sau să desemneze un reprezentant care să acţioneze în numele său. Articolul 29 Convenţia nu impietează asupra posibilităţii persoanei, instituţiei sau organismului, care pretinde că dreptul privitor la încredinţare sau de vizitare în înţelesul art. 3 sau 21 au fost violate, să se adreseze direct autorităţilor judiciare sau administrative ale statelor contractante, în aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor convenţiei. Articolul 30 Orice cerere, supusă autorităţii centrale sau direct autorităţilor judecătoreşti sau administrative ale unui stat contractant, în aplicarea convenţiei, precum şi orice document ori informare anexate acestora sau procurate de către o autoritate centrală vor putea fi prezentate înaintea tribunalelor sau autorităţilor administrative ale statelor contractante. Articolul 31 În relaţia cu un stat care în materia încredinţării copiilor practică două sau mai multe sisteme de drept aplicabile în unităţi teritoriale diferite: a) orice referire la reşedinţa obişnuită în acest stat vizează reşedinţa obişnuită într-o unitate teritorială a acestui stat; b) orice referire la legea statului reşedinţei obişnuite vizează legea unităţii teritoriale în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită. Articolul 32 În relaţia cu un stat care, în materie de încredinţare de copii, practică două sau mai multe sisteme de drept aplicabile unor categorii diferite de persoane, orice referire la legea acestui stat vizează sistemul de drept desemnat prin dreptul acestuia. Articolul 33 Un stat în care diferite unităţi teritoriale au reguli proprii de drept în materia încredinţării copiilor nu va fi ţinut să aplice convenţia cînd un stat al cărui sistem de drept este unificat nu ar fi ţinut să o aplice. Articolul 34 În materiile în care se aplică convenţia, aceasta prevalează asupra Convenţiei din 5 octombrie 1961 privind competenţa autorităţilor şi legea aplicabilă în materie de protecţie a minorilor, între statele părţi la ambele convenţii. Prezenta convenţie nu împiedică, însă, ca un alt instrument internaţional legînd statul de origine şi statul solicitat sau altă lege a statului solicitat să fie invocate spre a obţine înapoierea unui copil deplasat sau reţinut în mod ilicit sau pentru organizarea dreptului de vizitare. Articolul 35 Convenţia nu se aplică între statele contractante decît la răpirile sau la neînapoierile ilicite care au avut loc după intrarea sa în vigoare în acele state. Dacă o declaraţie s-a făcut potrivit art. 39 sau 40, referirea la un stat contractant făcută în alineatul precedent înseamnă unitatea sau unităţile teritoriale cărora li se aplică convenţia. Articolul 36 Nimic din această convenţie nu împiedică două sau mai multe state contractante, în vederea limitării restricţiilor la care înapoierea copilului poate fi supusă, să se înţeleagă între ele ca să deroge de la oricare dintre dispoziţiile sale care pot implica asemenea restricţii. Capitolul VI CLAUZE FINALE Articolul 37 Convenţia este deschisă semnării statelor care erau membre ale Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat la data celei de-a paisprezecea sesiuni a sa. Ea va fi ratificată, acceptată sau aprobată şi instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare se vor depune pe lîngă Ministerul Afacerilor Externe al Olandei. Articolul 38 Orice alt stat va putea adera la convenţie. Instrumentul de aderare se va depune pe lîngă Ministerul Afacerilor Externe al Olandei. Convenţia va intra în vigoare pentru statul care aderă în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea instrumentului său de aderare. Aderarea nu va avea efect decît în raporturile dintre statul care aderă şi statele contractante care vor fi declarat că acceptă această aderare. O atare declaraţie urmează, deasemenea, să se facă de orice stat membru care ratifică, acceptă sau aprobă convenţia ulterior aderării. Această declaraţie se va depune pe lîngă Ministerul Afacerilor Externe al Olandei; acesta va trimite, pe cale diplomatică, cîte o copie certificată conform fiecăruia dintre statele contractante. Convenţia va intra în vigoare între statul care aderă şi statul care a declarat că acceptă această aderare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea declaraţiei de acceptare. Articolul 39 Orice stat, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, va putea să declare că convenţia se va extinde la ansamblul teritoriilor pe care le reprezintă pe plan internaţional sau la unul sau mai multe dintre ele. Această declaraţie va produce efect în momentul în care intră în vigoare pentru acest stat. Această declaraţie, precum şi orice extindere ulterioară, se vor notifica Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Articolul 40 Un stat contractant care cuprinde două sau mai multe unităţi teritoriale în care sisteme de drept diferite se aplică materiilor guvernate de această convenţie va putea, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, să declare că prezenta convenţie se va aplica tuturor unităţilor sale teritoriale sau numai uneia sau mai multora dintre ele, şi va putea oricînd să modifice această declaraţie, făcînd o altă declaraţie. Aceste declaraţii se vor notifica Ministerului Afacerilor Externe al Olandei şi vor indica, în mod expres, unităţile teritoriale cărora li se aplică convenţia. Articolul 41 Cînd un stat contractant are un sistem de guvernămînt în virtutea căruia puterile executive, judecătoreşti şi legislative sunt împărţite între autorităţile centrale şi alte autorităţi ale acestui stat, semnarea, ratificarea, acceptarea sau aprobarea convenţiei sau aderarea la aceasta, ori o declaraţie făcută în temeiul art. 40, nu va atrage nici o consecinţă cu privire la separaţia internă a puterilor în acest stat. Articolul 42 Orice stat contractant va putea, cel mai tîrziu în momentul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, ori în momentul unei declaraţii făcute în temeiul art. 39 sau 40, să facă fie una, fie cele două rezerve prevăzute la art. 24 şi 26 alin. 3. Nici o altă rezervă nu va fi încuviinţată. Orice stat va putea, oricînd, să retragă o rezervă pe care a făcut-o. Această retragere va fi notificată Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Efectul rezervei va înceta în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după notificarea menţionată de alineatul precedent. Articolul 43 Convenţia va intra în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare prevăzut de art. 37 şi 38. După aceasta, convenţia va intra în vigoare: i) pentru fiecare stat care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă ulterior, în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare; ii) pentru teritoriile sau unităţile teritoriale la care convenţia a fost extinsă potrivit art. 39 sau 40, în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după notificarea vizată în aceste articole. Articolul 44 Convenţia va avea o durată de 5 ani, cu începere de la data intrării sale în vigoare potrivit art. 43 alin. 1, chiar pentru statele care ulterior o vor fi ratificat, acceptat sau aprobat sau vor fi aderat la ea. Convenţia se va reînnoi tacit din 5 în 5 ani, în afara cazului de denunţare. Denunţarea se va notifica, cel puţin cu 6 luni înaintea expirării termenului de 5 ani, Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Ea se va putea limita la anumite teritorii sau unităţi teritoriale cărora li se aplică convenţia. Denunţarea nu va avea efect decît faţă de statul care o va fi notificat. Convenţia va rămîne în vigoare pentru celelalte state contractante. Aricolul 45 Ministerul Afacerilor Externe al Olandei va notifica statelor membre ale conferinţei, precum şi statelor care vor fi aderat potrivit dispoziţiilor art. 38: 1. semnările, ratificările, acceptările şi aprobările vizate la art. 37; 2. aderările vizate la art. 38; 3. data la care convenţia va intra în vigoare, potrivit dispoziţiilor art. 43; 4. extinderile vizate la art. 39; 5. declaraţiile menţionate la art. 38 şi 40; 6. rezervele prevăzute la art. 24 şi 26 alin. 3 şi retragerea rezervelor prevăzute la art. 42; 7. denunţările vizate la art. 44. Drept pentru care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, au semnat prezenta convenţie. Întocmită la Haga, la 25 octombrie 1980, în limbile franceză şi engleză, ambele texte avînd aceeaşi valabilitate, într-un singur exemplar, care se va depune în arhivele Guvernului Olandei şi de pe care o copie certificată conform se va înmîna, pe cale diplomatică, fiecăruia dintre statele membre ale Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat la data celei de-a paisprezecea sesiuni a sa.