BIZLEXLegislația Republicii Moldova
Cuprins
Acte judiciare

Hotărâre nr.1 din 13.01.2020 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2019

Tipul documentului
Acte judiciare
Data adoptării
13.01.2020

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea

jurisdicţiei constituţionale în anul 2019

nr. 1  din  13.01.2020

 (în vigoare 14.02.2020) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 44-54 art. 35 din 14.02.2020

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Vladimir ŢURCAN, preşedinte,

dlui Eduard ABABEI,

dnei Domnica MANOLE,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Serghei ŢURCAN, judecători,

cu participarea dnei Elena Tentiuc, şef al Secretariatului Curţii,

examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2019,

având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, articolului 61 alin.(1) şi articolului 62 lit.f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502 din 16 iunie 1995,

în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, a articolului 5 lit.i) şi a articolului 80 din Codul jurisdicţiei constituţionale,

HOTĂRĂŞTE:

1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2019, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Aprobat

prin Hotărârea Curţii Constituţionale

nr.1 din 13 ianuarie 2020

RAPORT

privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2019

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale

Statutul Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, care este autonomă şi independentă faţă de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este stabilit de Constituţie, care prevede principiile şi principalele atribuţii funcţionale ale Curţii. Statutul Curţii Constituţionale este determinat de rolul său primordial de asigurare a respectării următoarelor valori: preeminenţa dreptului, supremaţia Constituţiei, democraţia, separaţia puterilor în stat, drepturile omului. Aceste funcţii majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituţie.

În cadrul bunei organizări a autorităţii statale, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu. Ea reprezintă un garant al democraţiei şi al egalităţii în faţa legii. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc dintre puterile statului.

Atribuţiile constituţionale prevăzute de articolul 135 din Constituţie sunt dezvoltate în Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi în Codul jurisdicţiei constituţionale, adoptat prin Legea nr.502 din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a Preşedintelui Curţii, atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile acestora. Astfel, în conformitate cu prevederile constituţionale, Curtea Constituţională:

a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice;

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

B. Judecătorii Curţii Constituţionale

Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din şase judecători, numiţi pentru un mandat de şase ani.

Pe data de 5 aprilie 2019, mandatul de judecător al Curţii Constituţionale al domnului Aurel Băieşu a expirat. La aceeaşi dată, domnul Aurel Băieşu şi-a exprimat acordul să exercite obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale până la depunerea jurământului de către succesorul în funcţie, fapt confirmat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.Ag-2 din 5 aprilie 2019.

Având în vedere că pe 20 iunie 2019 dl Mihai Poalelungi şi-a dat demisia din funcţia de judecător şi de Preşedinte al Curţii Constituţionale, pe data de 24 iunie 2019, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale (nr.Ag-4), domnul Veaceslav Zaporojan a fost ales în calitate de judecător care va exercita funcţiile Preşedintelui Curţii Constituţionale, în absenţa acestuia.

Pe data de 26 iunie 2019, domnul Aurel Băieşu şi-a retras acordul de a exercita obligaţiile de judecător şi a declarat încetarea din 27 iunie 2019 a obligaţiilor sale de serviciu. Tot pe 26 iunie 2019, judecătorii Curţii Constituţionale Veaceslav Zaporojan, Raisa Apolschii, Corneliu Gurin şi Artur Reşetnicov au depus cereri de demisie din proprie iniţiativă. Demisia judecătorului Veaceslav Zaporojan a avut efect suspensiv până la alegerea Preşedintelui Curţii Constituţionale.

Prin Hotărârea Parlamentului nr.121 din 16 august 2019 a fost numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale dl Vladimir Ţurcan, iar prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.AG-6 din 19 august 2019 dl Vladimir Ţurcan a fost ales în funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale.

Prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.302/18 din 30 iulie 2019 a fost numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale dl Eduard Ababei.

Prin Hotărârea Parlamentului nr.121 din 16 august 2019 a fost numită în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale dna Domnica Manole.

Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.404 din 15 august 2019 a fost numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale dl Nicolae Roşca.

Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.404 din 15 august 2019 a fost numită în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale dna Liuba Şova.

Prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.302/18 din 30 iulie 2019 a fost numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale dl Serghei Ţurcan.

Pe 16 august 2019 cei şase judecători ai Curţii Constituţionale au depus jurământul în faţa Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Consiliului Superior al Magistraturii.

Începând cu 16 august 2019, Plenul Curţii Constituţionale are următoarea componenţă:

dl Vladimir ŢURCAN, preşedinte,

dl Eduard ABABEI,

dna Domnica MANOLE,

dl Nicolae ROŞCA,

dna Liuba ŞOVA,

dl Serghei ŢURCAN, judecători.

C. Structura organizatorică

Pe parcursul anului 2019 Curtea şi-a desfăşurat activitatea în conformitate cu structura organizatorică aprobată prin Decizia nr.9 din 23 martie 2018, după cum urmează:

D. Sesizarea Curţii

Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept. Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu. Astfel, conform articolului 25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale îl au:

a) Preşedintele Republicii Moldova;

b) Guvernul;

c) ministrul justiţiei;

d) Curtea Supremă de Justiţie;

f) Procurorul General;

g) deputatul în Parlament;

h) fracţiunea parlamentară;

i) Avocatul Poporului;

i1) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului;

j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund articolului 109 şi, respectiv, articolului 111 din Constituţia Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de către subiectele cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă şi de conţinut prevăzute de articolul 39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

E. Elemente inedite din activitatea Curţii Constituţionale în anul 2019

Pe data de 14.11.2019 Curtea a adoptat Decizia nr.Ag-12 pentru aprobarea Regulamentului Consiliului ştiinţific consultativ de pe lângă Curtea Constituţională a Republicii Moldova. Consiliul ştiinţific consultativ (în continuare - Consiliul) este compus din cel mult 21 de membri, iar lista nominală a membrilor Consiliului a fost aprobată prin Anexa nr.2 la Decizia nr.Ag-12 din 2019. Consiliul este format pe lângă Curtea Constituţională în conformitate cu articolul 36 din Legea cu privire la Curtea Constituţională nr.317 din 13 decembrie 1994. Din componenţa Consiliului fac parte savanţi şi specialişti practicieni de înaltă calificare din diferite domenii.

Activitatea Consiliului a fost revigorată după o perioadă de zece ani, astfel încât prima reuniune a Consiliului a avut loc pe 19 noiembrie 2019, la care a fost abordat obiectul sesizării nr.104g/2019 cu privire la controlul constituţionalităţii articolului 8 alin.(1) lit.d) din Legea nr.294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice.

ACTIVITATEA CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN CIFRE

Pe parcursul anului 2019 la Curtea Constituţională au fost depuse 235 de sesizări, 19 sesizări au fost preluate din anul 2018, astfel încât sarcina Curţii în anul 2019 a constituit 254 de sesizări aflate pe rol, dintre care 46 de sesizări au fost transferate pentru anul 2020 (a se vedea diagrama nr.1 din Anexa nr.1).

După obiect, din totalul sesizărilor depuse la Curte în anul 2019, în cea mai mare parte au fost contestate prevederi normative din domeniul penal (43%), fiind succedat de cele din domeniul civil (27%), domeniul drepturilor sociale, economice şi culturale (11%), domeniul administrativ (9%), domeniul drepturilor politice (8%) şi drepturilor social-politice (2%) (a se vedea diagrama nr.16 din Anexa nr.1).

În anul 2019 (a se vedea diagrama nr.3) sesizările aflate pe rolul Curţii au fost depuse de către:

• Preşedintele Republicii Moldova – 4 sesizări;

• deputaţi şi fracţiuni parlamentare - 20 de sesizări;

• Guvern – 0 sesizări;

• instanţele de judecată - 194 de sesizări;

• avocatul poporului - 3 sesizări;

• Comisia Electorală Centrală - 10 sesizări;

• Procuratura Generală – 4 sesizări;

• administraţia publică locală – 0 sesizări.

În 2019, Curtea a adoptat 31 de hotărâri, şi anume:

- 3 hotărâri de interpretare a unor prevederi din Constituţie;

- 10 hotărâri pentru controlul constituţionalităţii unor acte normative;

- 7 hotărâri privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate;

- 8 hotărâri de validare a mandatelor de deputat;

- 1 hotărâre privind aprobarea Raportului pentru anul 2018 (a se vedea diagrama nr.4 din Anexa nr.1).

De asemenea, în anul 2019, Curtea a pronunţat 2 avize, 152 decizii de inadmisibilitate, 4 decizii de respingere, 1 decizie de sistare (a se vedea diagrama nr.2 din Anexa nr.1).

În 2019, Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii unor prevederi legale, după cum urmează:

- în 6 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost recunoscută constituţională;

- în 11 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost declarată neconstituţională (a se vedea diagrama nr.5 din Anexa nr.1).

Deşi din punct de vedere procedural excepţiile de neconstituţionalitate se depun la Curtea Constituţională de către instanţele de judecată, totuşi, pe parcursul anului 2019, în calitate de autori care au ridicat excepţiile de neconstituţionalitate în procesele pendinte, în ordine descrescândă, au fost: avocaţi (124 sesizări), fiind urmată de partea în proces propriu-zisă (55 sesizări), judecătoriile din oficiu (11 sesizări) şi Curţile de Apel (2 sesizări) (a se vedea diagrama nr.11 din Anexa nr.1).

Efectuând o analiză comparativă în dinamică a actelor Curţii, se constată că:

- numărul sesizărilor în anul 2019 a fost în creştere faţă de anul 2018, constituind 235 sesizări depuse în anul 2019, faţă de 212 sesizări depuse în anul 2018;

- numărul hotărârilor adoptate în anul 2019 a fost 31, în raport cu anul 2018, când au fost adoptate 33 de hotărâri;

- în anul 2019 au fost adoptate 152 decizii de inadmisibilitate, în raport cu anul 2018, când au fost adoptate 162 decizii de inadmisibilitate;

- pe parcursul anului 2019 ponderea excepţiilor de neconstituţionalitate în activitatea jurisdicţională a Curţii a fost în creştere în comparaţie cu anul 2018, astfel, 82% din totalul sesizărilor depuse în anul 2019 l-au format excepţiile de neconstituţionalitate.

ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ

A. APRECIEREA CURŢII

1. Principii generale

1.1. Separaţia şi colaborarea puterilor

1.1. 1. Autonomia financiară a autorităţilor independente

Curtea a considerat că prerogativa constituţională a fiecărei autorităţi publice indicate în Constituţie constă în a-şi exercita atribuţiile astfel încât să asigure funcţionalitatea eficientă şi neîntreruptă a întregului mecanism statal. Pentru atingerea acestui deziderat trebuie să existe instrumentele şi condiţiile necesare, excluzându-se orice tentativă de limitare sau de blocare a activităţii acestor autorităţi. Iată de ce Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, celelalte instanţe judecătoreşti, ca autorităţi publice care, în virtutea funcţiilor constituţionale, exercită controlul de constituţionalitate şi de legalitate asupra activităţii autorităţilor executive şi legislative, trebuie să aibă la dispoziţie resursele financiare necesare exercitării acestor funcţii. În caz contrar, funcţionalitatea mecanismului statal ar putea fi afectată (HCC nr.27/20191, §54).

___________________

1 Hotărârea nr.27 din 31.10.2019 pentru controlul constituţionalităţii articolelor 37 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 27 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie şi 4 din Legea cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (autonomia financiară a autorităţilor independente)

Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale împreună cu Legea privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar stabilesc reglementări rigide în materie de finanţare bugetară. În acest sens, Curtea a observat că procedura de elaborare şi adoptare a bugetului anual este de natură să atragă autorităţile publice independente în “negocieri” cu autorităţile executive pentru obţinerea finanţării necesare activităţii. Curtea Constituţională şi instanţele de judecată sunt autorităţi cu funcţii de control de constituţionalitate şi de legalitate asupra activităţii autorităţii executive şi celei legislative, fapt care este de natură să “deranjeze” autorităţile supuse controlului, şi acestea, în calitate de autorităţi care elaborează anual proiectul bugetului de stat (Guvernul) sau aprobă bugetul de stat (Parlamentul), ar putea în mod nejustificat limita finanţarea autorităţilor vizate (HCC nr.27/2019, §57).

Independenţa autorităţilor statuate de Constituţie nu presupune o interdicţie absolută în privinţa intervenţiilor organului executiv şi celui legislativ în materia asigurării financiare a acestor organe. Guvernul este îndreptăţit să reducă resursele financiare destinate acestor autorităţi, însă o astfel de măsură trebuie să fie proporţională şi să aibă o fundamentare obiectivă. Guvernul nu este îndreptăţit să intervină în bugetele autorităţilor respective, astfel încât modificările să le pericliteze capacitatea de a-şi exercita eficient funcţiile reglementate de Constituţie şi actele normative. Chiar în condiţii de criză economică, statul este obligat să asigure independenţa funcţională şi financiară a activităţii acestor autorităţi constituţionale (HCC nr.27/2019, §62).

Curtea şi-a fundamentat analiza din prezenta cauză pe diferite instrumente juridice ale Consiliului Europei, în care este abordată problema independenţei judecătorilor. Astfel, articolul 6 din Carta europeană privind statutul judecătorilor prevede că nivelul protecţiei financiare a judecătorilor ar trebui stabilit astfel încât să nu îi expună unui risc de presiuni susceptibile să le afecteze independenţa. Acest nivel poate varia de la un judecător la altul, în funcţie de factori obiectivi, cum ar fi sarcinile profesionale suportate. De asemenea, în recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei se menţionează, pe de o parte, că protecţia financiară a judecătorilor trebuie să fie pe măsura rolului şi a responsabilităţilor acestora şi trebuie să aibă un nivel suficient pentru a-i pune la adăpost de orice presiuni exterioare care urmăresc influenţarea deciziilor lor. Pe de altă parte, trebuie introduse dispoziţii legale precise care să împiedice reducerea acestei protecţii (a se vedea, în acest sens, Recomandarea nr.R(94)12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor) (HCC nr.27/2019, §63).

Curtea Europeană a stabilit în jurisprudenţa sa referitoare la articolul 6 § 1 din Convenţie că tribunalele trebuie să se bucure de independenţă, în special, în relaţia lor cu executivul, cu legislativul şi cu părţile procesului. Pentru a stabili dacă un tribunal se bucură de independenţă, Curtea Europeană are în vedere factori ca modalitatea de desemnare şi durata mandatului membrilor săi, existenţa protecţiei împotriva presiunilor externe şi aspectul stabilirii independenţei aparente a entităţii (a se vedea, spre exemplu, Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iunie 1984, § 78; şi Brudnicka şi alţii v. Polonia, 3 martie 2005, § 38) (HCC nr.27/2019, §64).

Având în vedere aceste elemente, Curtea a considerat că principiul independenţei justiţiei, aşa cum decurge acesta din textele articolelor 1 alin.(3), 6, 116 alin.(1) şi 121 alin.(1) din Constituţie, le impune autorităţilor statului obligaţia de a garanta independenţa financiară a judecătorilor pentru a-i proteja împotriva riscului eventualelor intervenţii sau presiuni exterioare şi pentru a nu le afecta imparţialitatea la adoptarea hotărârilor (HCC nr.27/2019, §65).

Eliminarea textului “mijloacele financiare necesare bunei funcţionări a instanţelor de judecată sunt aprobate de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, şi sunt incluse în bugetul de stat” din articolul 22 alin.(1) din Legea privind organizarea judecătorească nr.514 din 6 iunie 1995 şi introducerea textului “cheltuielile pentru înfăptuirea justiţiei se efectuează de la bugetul de stat în limita alocaţiilor bugetare aprobate Consiliului Superior al Magistraturii prin legea bugetară anuală” dezavantajează autoritatea judecătorească şi pot restrânge capacitatea acesteia de a obţine mijloacele necesare bunei sale funcţionări (HCC nr.27/2019, §67).

În acest caz, Curtea a constatat că restrângerea autonomiei financiare pentru instanţele judecătoreşti nu a fost motivată în mod obiectiv şi rezonabil de către legislator. Deşi legislatorul a invocat ca motiv necesitatea uniformizării regulilor raportării financiare în sfera publică, Curtea a menţionat că acest motiv nu poate fi reţinut în vederea diminuării standardelor de protecţie financiară garantat judecătorilor. În primul rând, o vastă jurisprudenţă a Curţii Europene pledează în favoarea stabilirii unor standarde ridicate de protecţie a judiciarului împotriva imixtiunilor executivului şi legislativului (a se vedea, spre exemplu, Miroshnik v. Ucraina, 27 noiembrie 2008, §§ 61-64, jurisprudenţă reafirmată ulterior în cauza Mikhno v. Ucraina, 1 septembrie 2016, §§ 160-162) (HCC nr.27/2019, §68).

În consecinţă, Curtea a considerat că articolele 22 alin.(1) din Legea privind organizarea judecătorească şi 27 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, în redacţia Legii nr.172 din 27 iulie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nu respectă exigenţele constituţionale din perspectiva principiului independenţei justiţiei şi urmează a fi declarate neconstituţionale (HCC nr.27/2019, §69).

Textul “Curtea Constituţională este finanţată de la bugetul de stat în limita alocaţiilor bugetare aprobate prin legea bugetară anuală” din articolul 37 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională schimbă modul de aprobare a bugetului, iar limita alocaţiilor este de natură să defavorizeze autoritatea publică independentă şi poate afecta independenţa sa funcţională. Curtea a considerat că redacţia anterioară a acestui alineat, care prevedea că “Curtea Constituţională are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat”, prezintă un grad mai ridicat de protecţie din perspectiva independenţei financiare a acestei autorităţi (HCC nr.27/2019, §73).

Aşadar, având în vedere cele menţionate supra, Curtea a constatat că nu poate reţine niciun argument în favoarea justificării ingerinţei în valorile constituţionale care garantează independenţa Curţii Constituţionale (HCC nr.27/2019, §74).

Curtea a declarat neconstituţionale articolele 37 alin.(1) din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, 27 alin.(1) din Legea nr.789 din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie şi 22 alin.(1) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească (HCC nr.27/2019, dispozitiv).

Curtea a revigorat prevederile articolului 37 alin.(1) din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională în redacţia: “Curtea Constituţională are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat” (HCC nr.27/2019, dispozitiv).

Curtea a revigorat teza I din articolul 22 alin.(1) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească în redacţia: “Mijloacele financiare necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti sunt aprobate de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, şi sunt incluse în bugetul de stat” (HCC nr.27/2019, dispozitiv).

2. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

2.1. Egalitatea

2.1.1. Remunerarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii aleşi din rândul profesorilor titulari de drept

Articolul 122 din Constituţie stabileşte că Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din judecători şi profesori titulari aleşi pentru o durată de patru ani. Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, ministrul justiţiei şi Procurorul General (HCC nr.21/20192, §35).

___________________

2 Hotărârea nr.21 din 03.10.2019 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar

Cu privire la tratamentul diferenţiat între aceste categorii de subiecte, Curtea a constatat că acesta are în vedere aplicarea unor condiţii salariale preferenţiale faţă de membrii Consiliului Superior al Magistraturii aleşi din rândul corpului judecătorilor în raport cu membrii Consiliului aleşi din rândul profesorilor titulari de drept (HCC nr.21/2019, §36).

Componenţa Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată la articolul 3 din Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii. Acest articol stabileşte că Consiliul Superior al Magistraturii este constituit din 12 membri, şase fiind aleşi prin vot secret de către Adunarea Generală a Judecătorilor, trei fiind aleşi de către Parlament, din rândul profesorilor de drept titulari, şi trei membri de drept. Referitor la procedura alegerii membrilor Consiliului din rândul corpului judecătorilor, Legea stabileşte la alineatul (5) că judecătorii aleşi în CSM sunt detaşaţi în cadrul Consiliului pe durata mandatului. Pe de altă parte, aşa cum a stabilit Curtea la etapa admisibilităţii sesizării, numirea profesorului titular de drept în funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu atrage şi consecinţa recunoaşterii statutului de magistrat (HCC nr.21/2019, §37).

Curtea a precizat în jurisprudenţa sa că protecţia recunoscută judecătorului nu constituie privilegiul lui personal, ci un bun al întregii societăţi, acesta fiind chemat să asigure protecţia eficientă a drepturilor fiecărui membru al societăţii. Remuneraţia judecătorului, în care intră orice mijloc de asigurare materială sau socială, constituie una din componentele de bază ale independenţei lui, reprezentând o contrapondere faţă de restricţiile, interdicţiile şi responsabilităţile impuse acestora în virtutea funcţiilor. Mai mult, Curtea a precizat că statul are obligaţia de a stabili remuneraţia judecătorului astfel încât aceasta să compenseze efortul şi responsabilităţile lui şi să fie pe măsura statutului şi funcţiilor pe care le exercită. Mai mult, o vastă jurisprudenţă a Curţii Europene vorbeşte despre necesitatea protecţiei judecătorilor, dată fiind necesitatea garantării independenţei lor. Aşadar, de vreme ce legislatorul este pe deplin îndreptăţit să instituie în raport cu aceste categorii de subiecte garanţii suplimentare, Curtea a considerat că diferenţa rezultată este justificată în mod obiectiv şi rezonabil (HCC nr.21/2019, §38).

De asemenea, o pondere semnificativă o are şi faptul că diferenţa de tratament în discuţie se înscrie în sfera marjei de discreţie recunoscute legislatorului în acest domeniu. Curtea a menţionat că legislatorul se bucură de o marjă amplă de discreţie în materie de politică socială şi de ocupare a forţei de muncă, precum şi în materie de definire a măsurilor susceptibile să realizeze acest obiectiv. Această marjă de discreţie cuprinde inclusiv libertatea organizării instituţiilor statului şi a serviciilor sale publice (HCC nr.21/2019, §39).

Mai mult, membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt remuneraţi în baza altor reguli decât cele aplicabile faţă de membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii. [...] Acest ultim element vine să confirme concluzia Curţii, referitor la existenţa caracterului obiectiv şi rezonabil al tratamentului diferenţiat. Aşadar, având în vedere considerentele menţionate supra, Curtea a constatat că tratamentul diferenţiat în discuţie în prezentul caz nu încalcă articolele 16 şi 43 din Constituţie, care garantează principiul egalităţii şi dreptul la muncă şi la protecţia muncii (HCC nr.21/2019, §40).

2.1.2. Stagiul de cotizare pentru îngrijitorul persoanei cu dizabilitate severă

Articolul 5 alin.(2) lit.d) din Legea privind sistemul public de pensii stabileşte că perioada de îngrijire a unui copil cu dizabilitate severă sub vârsta de 18 ani de către unul dintre părinţi, tutore, curator, până la angajarea în funcţia de asistent personal, este asimilată stagiului de cotizare. Curtea a constatat că această normă are în vedere aplicarea faţă de părinte, tutore sau curator a unor condiţii speciale privind calcularea stagiului de cotizare, necesar exerciţiului dreptului la pensie. Exerciţiul acestui drept implică recunoaşterea stagiului de cotizare doar în cazul persoanelor care îngrijesc un copil cu dizabilităţi severe (HCC nr.19/20193, §32).

___________________

3 Hotărârea nr.19 din 24.09.2019 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii

Curtea a reţinut că, în vederea diminuării fenomenului de abandon al copiilor care suferă de o dizabilitate severă şi în vederea garantării unui echilibru social-economic al familiei, legislatorul poate asimila perioada de îngrijire a copilului cu dizabilităţi severe stagiului de cotizare. Totuşi, deşi poate decide în privinţa conţinutului, limitelor, precum şi a condiţiilor în care poate fi acordat acest drept, legislatorul nu se bucură, în exerciţiul acestei competenţe, de o marjă discreţionară largă, ci trebuie să respecte, între altele, exigenţele articolelor 16, 47 şi 51 din Constituţie, care garantează principiul egalităţii, dreptul la asistenţă şi protecţie socială, precum şi protecţia specială a persoanelor cu dizabilităţi (HCC nr.19/2019, §33).

Deşi nu există o obligaţie constituţională expresă de recunoaştere a stagiului de cotizare în cazul persoanelor care îngrijesc o persoană cu dizabilitate severă, legislatorul trebuie să reglementeze această materie de o manieră nediscriminatorie, respectând dreptul la protecţie şi asistenţă socială al persoanei cu dizabilităţi. Curtea a precizat că, fiind o prestaţie de asigurări sociale, dreptul la pensie şi, implicit, dreptul la asimilarea stagiului de cotizare depind în mare măsură de contextul social şi economic şi de resursele financiare pe care statul le poate aloca în această direcţie. Acest fapt presupune că legislatorul, în conformitate cu prevederile art.72 alin.(3) lit.j) din Constituţie, este competent să intervină şi să modifice condiţiile în care pot fi acordate aceste drepturi, atunci când realităţile economice şi sociale o impun. Totuşi, orice diminuare a protecţiei oferite pretinde, în toate cazurile, o justificare obiectivă şi rezonabilă din partea legislatorului, cu respectarea garanţiilor constituţionale relevante (HCC nr.19/2019, §34).

În acest context, cazul în discuţie reprezintă un tratament diferenţiat între părintele, tutorele sau curatorul care îngrijeşte o persoană cu dizabilităţi severe cu vârsta de peste 18 ani şi părintele, tutorele sau curatorul care îngrijeşte un copil cu dizabilităţi severe, din perspectiva dreptului la pensie. Curtea a reţinut că, deşi aceste categorii de persoane se află în situaţii similare în exerciţiul activităţii de îngrijire a persoanei cu dizabilităţi, prevederea contestată operează un tratament diferenţiat. Nu există niciun motiv care ar putea justifica în mod obiectiv şi rezonabil această diferenţă. Concluzia este evidentă în cazul comparării situaţiei persoanelor în discuţie din perspectiva imposibilităţii obiective de a realiza o activitate producătoare de venit, precum şi din perspectiva condiţiei persoanei cu dizabilităţi severe care, atât înainte de atingerea majoratului, cât şi după atingerea acestuia, are nevoie de acordarea îngrijirilor (HCC nr.19/2019, §35).

Mai mult, având în vedere faptul că legislatorul este obligat să ofere protecţie persoanelor cu dizabilităţi, este nejustificată excluderea protecţiei în cazul persoanei cu dizabilităţi severe cu vârsta de peste 18 ani, în contextul menţionat. Totuşi, reieşind din prevederile articolului 51 alin.(1) din Constituţie, şi aceste persoane au dreptul să-şi dezvolte sentimentele demnităţii şi stimei de sine, fiind asistate de îngrijitor, care adesea este un membru al familiei. Cei care îngrijesc persoane cu dizabilităţi severe se află în circumstanţe similare şi, prin urmare, trebuie să beneficieze de oportunităţi egale stabilite de lege (HCC nr.19/2019, §36).

Aşadar, pornind de la aceste premise, Curtea a constatat că este nejustificat tratamentul diferenţiat existent între părintele, tutorele sau curatorul unui copil cu dizabilitate severă şi părintele, tutorele sau curatorul unei persoane cu dizabilitate severă cu vârsta de peste 18 ani, în privinţa beneficiilor recunoscute, în materie de exerciţiu al dreptului la pensie. Acest fapt contravine prevederilor articolelor 16, 47 şi 51 din Constituţie (HCC nr.19/2019, §37).

2.1.3. Pretinsa discriminare a bărbaţilor condamnaţi la închisoare care au copii cu vârsta de până la 8 ani

Prevederile contestate ale Legii privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului le-au acordat femeilor care aveau copii în vârstă de până la opt ani posibilitatea eliberării de la pedeapsa cu închisoarea, posibilitate care nu le-a fost acordată şi bărbaţilor care au copii în vârstă de până la opt ani. Totuşi, acordarea acestei posibilităţi doar femeilor are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă (HCC nr.10/20194, §49).

___________________

4 Hotărârea nr.10 din 08.04.2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 5 din Legea nr.188 din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului

Curtea a admis că prin eliberarea mamelor de la pedeapsa închisorii Parlamentul a acţionat în vederea realizării interesului superior al copilului, manifestat prin creşterea şi educarea acestuia de către mamă (HCC nr.10/2019, §43).

Totuşi, din punctul de vedere al justificării acordării amnistiei doar mamelor care au copii în vârstă de până la opt ani, Curtea a constatat că, potrivit datelor publicate de către Biroul Naţional de Statistică, la începutul anului 2008, în cele 17 instituţii penitenciare îşi ispăşeau pedeapsa 5470 deţinuţi, dintre care 282 de femei (5,2%) (a se vedea https://goo.gl/ruYRfC). Astfel, deţinuţii de sex masculin erau cu aproximativ 95% mai mulţi decât cei de sex feminin. Acordarea dreptului de amnistie tuturor taţilor de copii în vârstă de până la opt ani, inclusiv celor care au comis infracţiuni grave, ar presupune eliberarea din închisoare a unui număr foarte mare de deţinuţi. Eliberarea unui număr mare de persoane care nu şi-au executat pedepsele, dintre care unii pot fi periculoşi, ar putea crea în rândul publicului un sentiment de nelinişte referitor la siguranţa publică (HCC nr.10/2019, §47).

În aceste circumstanţe, ar fi foarte dificil, probabil chiar imposibil, ca Parlamentul să elibereze taţii în baza aceloraşi motive invocate în cazul mamelor. Dacă ar fi urmărit să asigure un tratament egal, Parlamentul probabil că nici nu ar fi adoptat această Lege privind amnistia şi, prin urmare, nu ar fi fost eliberat niciunul dintre părinţi (HCC nr.10/2019, §48).

Mai mult, nimic nu împiedica şi nici nu împiedică în continuare ca taţii să se adreseze la instituţiile abilitate, în vederea acordării dreptului de eliberare înainte de termen, pe baza unor motive individuale. Sub acest aspect, Codul penal prevede multiple instituţii care acordă scutirea de pedeapsă, având în vedere circumstanţele speciale ale fiecărei cauze (HCC nr.10/2019, §50).

Prin urmare, cuvântul “femeie” din teza a doua a articolului 5 din Legea nr.188 din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului este conform cu articolul 16, coroborat cu articolul 28 din Constituţie (HCC nr.10/2019, §51).

2.1.4. Tratament egal la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală în cazul părintelui care îngrijeşte patru sau mai mulţi copii

Deşi Constituţia nu garantează în mod expres un drept de asigurare obligatorie de asistenţă medicală din contul statului în cazul în care mama are patru sau mai mulţi copii, din moment ce legislativul a hotărât să acorde un asemenea drept, iar acesta intră, în virtutea caracterului său social, în câmpul de aplicare al articolului 47 din Constituţie, trebuie să se asigure beneficiul egal al exerciţiului acestuia (HCC nr.3/20195, §44).

___________________

5 Hotărârea nr.3 din 18.01.2019 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.1585 din 27 februarie 1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală şi din Regulamentul privind acordarea/suspendarea statutului de persoană asigurată în sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală

Articolul 4 alin.(4) lit.m) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală stabileşte că Guvernul are calitatea de asigurat pentru mamele cu patru sau mai mulţi copii care nu sunt angajate în câmpul muncii şi care îşi au domiciliul în Republica Moldova. Potrivit normei menţionate, pentru a beneficia de dreptul de asigurare obligatorie de asistenţă medicală din contul statului, persoana trebuie să întrunească următoarele condiţii: (i) să nu fie încadrată în câmpul muncii; (ii) să aibă domiciliul în Republica Moldova; (iii) să aibă patru sau mai mulţi copii; şi (iv) să aibă statutul de mamă. În timp ce primele trei condiţii respectă exigenţele impuse de principiul egalităţii, reprezentând criterii neutre, cea de-a patra condiţie trezeşte dubii de constituţionalitate şi pretinde o analiză sub aspectul nediscriminării (HCC nr.3/2019, §46).

Progresul egalităţii între sexe reprezintă astăzi un scop major în rândul statelor membre ale Consiliului Europei şi doar motive foarte puternice pot justifica un tratament diferenţiat pe criteriu de gen. În special, referirea la tradiţii, la presupunerile de ordin general sau la comportamentele sociale predominante într-un anumit stat nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă a unui tratament diferenţiat pe criterii de sex. Spre exemplu, Curtea Europeană a subliniat că statele părţi la Convenţie nu pot impune tradiţii care derivă din ideea că bărbatul joacă un rol primordial, iar femeia un rol secundar în familie (a se vedea, în acest sens, Ünal Tekeli v. Turcia, 16 noiembrie 2004, § 63) (HCC nr.3/2019, §47).

Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a stabilit în mod constant că un tratament diferenţiat pe criterii de sex respectă exigenţele articolului 14 din Convenţie, atunci când acesta asigură egalitatea substanţială dintre bărbaţi şi femei. Astfel, stabilirea unor nevoi diferite pentru femei, în special în legătură cu starea de maternitate şi de graviditate, poate fi considerată conformă cu exigenţele articolului 14 din Convenţie. Prin urmare, sunt acceptabile anumite diferenţieri aplicabile în cazul bărbaţilor şi al femeilor în favoarea femeilor, cu condiţia ca acestea să urmărească protecţia gravidităţii sau a maternităţii (HCC nr.3/2019, §48).

În contextul prezentei cauze, Curtea a considerat că scopurile în discuţie nu se regăsesc în cazul normelor contestate, pentru că dreptul la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală urmăreşte garantarea protecţiei sănătăţii părintelui care asigură îngrijirea a patru sau mai mulţi copii (HCC nr.3/2019, §49).

Curtea a observat că articolul 4 alin.(4) lit.m) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală le garantează mamelor cu patru sau cu mai mulţi copii dreptul la asigurarea obligatorie a asistenţei medicale. La o analiză atentă a reglementării în discuţie, se constată că aceasta nu-i oferă protecţie mamei doar pe perioada maternităţii, în timpul căreia mama este deosebit de vulnerabilă, precum şi că nu oferă protecţie raporturilor caracteristice dintre mamă şi copii, pentru că această măsură operează şi în afara perioadei sarcinii şi a naşterii (HCC nr.3/2019, §50).

În plus, exerciţiul acestui drept nici nu se află într-o relaţie directă cu maternitatea sau cu graviditatea. Acest fapt se poate observa atunci când sunt analizate dispoziţiile pct.34 subpct.2 lit.f) din Regulamentul privind acordarea/suspendarea statutului de persoană asigurată în sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală, Regulament care dezvoltă dispoziţiile legale şi care stabileşte dreptul de asigurare obligatorie a asistenţei medicale şi în cazul părinţilor adoptatori cu patru sau mai mulţi copii. Aceste considerente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să constate faptul că prevederea în discuţie nu urmăreşte să protejeze femeile din perspectiva gravidităţii şi a maternităţii lor, fiind esenţială, aşadar, circumstanţa îngrijirii a patru sau mau mulţi copii (HCC 3/2019, §51).

Prin urmare, Curtea a reţinut că este nejustificat tratamentul diferenţiat existent între mamele şi taţii care au patru sau mai mulţi copii în îngrijire în materie de acordare a dreptului de asigurare obligatorie de asistenţă medicală. Concluzia caracterului nejustificat al tratamentului diferenţiat stabilit devine şi mai evidentă în ipoteza beneficierii de acest drept ca urmare a adoptării copiilor, caz în care acordarea acestui privilegiu exclusiv mamei adoptatoare este, în mod evident, unul nejustificat (HCC nr.3/2019, §52).

Prin urmare, Curtea a considerat că de beneficiul acestui drept trebuie să se bucure în mod egal atât mama, cât şi tatăl a patru sau mai mulţi copii, pentru că aceştia se află în situaţii comparabile, în situaţia creşterii şi a educării acestor copii (HCC nr.3/2019, §53).

În continuare, Curtea a observat că soluţia neconstituţionalităţii textului “mame” de la articolul 4 alin.(4) lit.m) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală şi textului “mamele” de la punctul 34 litera f) din Regulamentul privind acordarea/suspendarea statutului de persoană asigurată în sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală este de natură să lipsească de efectivitate dreptul la asistenţă medicală în cazul persoanei care îngrijeşte patru sau mai mulţi copii şi să creeze blocaje în cadrul sistemului naţional de asigurare obligatorie de asistenţă medicală. Din aceste motive, pentru a remedia deficienţa existentă, Curtea şi-a rezervat prerogativa de a stabili prin prezenta hotărâre o soluţie provizorie care să reglementeze problema asigurării obligatorii de asistenţă medicală în cazul părintelui care îngrijeşte patru sau mai mulţi copii, până va interveni Parlamentul (HCC nr.3/2019, §60).

Această soluţie le impune autorităţilor responsabile din domeniul asigurării obligatorii a asistenţei medicale ca, la sesizarea beneficiarilor măsurii asigurării obligatorii a asistenţei medicale (i.e. mama şi alte persoane, care au calitatea de părinte ce îngrijeşte patru sau mai mulţi copii), să dea curs demersurilor lor în vederea garantării efectivităţii dreptului pe care aceştia îl posedă (HCC nr.3/2019, §61).

2.2. Accesul liber la justiţie

2.2.1. Suspendarea executării actelor Băncii Naţionale a Moldovei

Eliminarea posibilităţii de a cere suspendarea executării actelor Băncii Naţionale a Moldovei adoptate în procesul de evaluare şi de supraveghere a calităţii acţionarilor entităţilor supravegheate de Banca Naţională prin articolul 214 alin.(8) din Codul administrativ nu echivalează, în sine, cu o încălcare a articolului 20 din Constituţie (HCC nr.20/20196, §39).

___________________

6 Hotărârea nr.20 din 26.09.2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 214 alin.(8) din Codul administrativ şi a articolului 111 alin.(4) din Legea nr.548 din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei

Privită în mod separat, imposibilitatea suspendării actelor relevante ale Băncii Naţionale a Moldovei nu afectează, la modul abstract, dreptul acţionarului la un proces echitabil. Din perspectiva articolului 20 din Constituţie şi a articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul fundamental pe care îl au persoanele este un drept la (i) “judecarea cauzei în mod echitabil şi public”, (ii) “în termen rezonabil” şi (iii) de către o instanţă care este “independentă”, “imparţială” şi “instituită de lege”. Aceste condiţii nu impun instituirea unei proceduri de suspendare a actelor Băncii Naţionale a Moldovei. Posibilitatea suspendării unor acte ale autorităţilor publice poate fi dedusă sau presupusă a fi necesară din perspectiva dreptului la un proces echitabil dacă acest drept nu ar putea opera sau funcţiona fără ea (HCC nr.20/2019, §48).

Dreptul la un proces echitabil poate exista, opera sau funcţiona fără instituţia suspendării. În acelaşi timp, dacă este reglementată, instituţia suspendării nu poate exista fără garanţiile dreptului la un proces echitabil, decât în situaţii bine-determinate. Cu titlu de digresiune, Curtea a făcut trimitere la următorul exemplu din jurisprudenţa Curţii Europene: în cauza Micallef v. Malta [MC], 15 octombrie 2009, § 75, Curtea Europeană a reţinut că procedurile preliminare, cum sunt cele care vizează instituirea unei măsuri provizorii ca suspendarea, nu sunt considerate, în mod obişnuit, ca stabilind drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi, prin urmare, nu intră în câmpul de protecţie al articolului 6 din Convenţie. Totuşi, în anumite cazuri, Curtea Europeană a aplicat articolul 6 în privinţa procedurilor provizorii, în special pentru că acestea erau decisive pentru drepturile cu caracter civil ale reclamantului. Aplicabilitatea dreptului la un proces echitabil în cazul procedurilor provizorii depinde de următoarele condiţii: în primul rând, dreptul în discuţie trebuie să aibă un caracter civil, atât în cadrul procedurilor principale, cât şi în cadrul procedurilor de suspendare. În al doilea rând, trebuie analizate natura măsurii provizorii, obiectul şi scopul ei, precum şi efectele în privinţa dreptului în discuţie. Oricând o măsură provizorie va fi considerată efectivă pentru a determina dreptul sau obligaţia cu caracter civil, în ciuda duratei perioadei în care este în vigoare, articolul 6 va fi aplicabil (Kübler v. Germania, 13 ianuarie 2011, §47) (HCC nr.20/2019, §49).

Aşadar, considerentul absolutist al Curţii exprimat în HCC nr.31 din 1 octombrie 2013 cu referire la existenţa unui drept de a cere suspendarea unor acte administrative, prin prisma articolului 20 din Constituţie, nu este îndreptăţit. Pentru a se putea susţine încălcarea articolului 20 din Constituţie în faţa Curţii Constituţionale, trebuie să se constate afectarea caracterului echitabil general al procedurilor, prin existenţa unor norme legale, un criteriu fundamental pe care autorii sesizării trebuiau să-l demonstreze (HCC nr.20/2019, §50).

Eventuala existenţă a unei obligaţii pozitive a statului de a garanta dreptul de a cere suspendarea actelor Băncii Naţionale a Moldovei de către acţionarii sancţionaţi poate fi dedusă din aspectul procedural al dreptului de proprietate, şi numai dacă lipsa unui drept de a cere suspendarea ar prejudicia dreptul de proprietate, prejudiciu care ar deveni ireversibil şi cu puţine oportunităţi de redresare. De asemenea, existenţa unei obligaţii pozitive a statului de a garanta un drept de a cere suspendarea actelor Băncii Naţionale a Moldovei de către acţionarii sancţionaţi ar putea conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil coroborat cu dreptul de proprietate, dacă efectele actelor Băncii Naţionale a Moldovei ar presupune încălcarea caracterului echitabil general al procedurilor judiciare (HCC nr.20/2019, §51).

Potrivit articolului 45 alin.(1) din Legea privind activitatea băncilor, orice persoană este obligată, până la achiziţionarea/dobândirea acţiunilor unei bănci, să obţină de la Banca Naţională a Moldovei aprobarea prealabilă, în anumite condiţii, în următoarele situaţii:

(a) o persoană, în calitate de achizitor potenţial, intenţionează să achiziţioneze, prin orice modalitate, direct sau indirect, inclusiv în calitate de beneficiar efectiv, o deţinere calificată într-o bancă ori să îşi majoreze, direct sau indirect, inclusiv în calitate de beneficiar efectiv, deţinerea calificată astfel încât proporţia drepturilor sale de vot sau a deţinerii să atingă ori să depăşească nivelul de 5%, 10%, 20%, 33% sau 50% ori astfel încât banca să devină o filială a sa;

(b) o persoană, în calitate de dobânditor, intenţionează să dobândească, individual sau concertat, prin orice modalitate, o deţinere într-o bancă asupra căreia au devenit incidente prevederile alin.(2) din articolul 45 al Legii sau ale alin.(2) din articolul 52 al Legii;

(c) o persoană intenţionează să primească ca aport la capitalul său social acţiuni ale băncii.

Dacă sunt încălcate aceste prevederi legale, exerciţiul dreptului de vot, al dreptului de convocare şi desfăşurare a adunării generale a acţionarilor, al dreptului de a introduce chestiuni în ordinea de zi, al dreptului de a propune candidaţi pentru membrii organului de conducere, al dreptului de a primi dividende este suspendat de drept din data achiziţiei/dobândirii realizate [articolul 45 alin.(2) din Legea privind activitatea băncilor] (HCC nr.20/2019, §53).

Curtea a observat că sancţiunea prevăzută de articolul 45 alin.(2) din Legea privind activitatea băncilor este însoţită de o altă sancţiune, prevăzută la alin.(4), care impune vânzarea de către persoanele în discuţie, în termen de trei luni de la data achiziţiei/dobândirii, a acţiunilor aferente deţinerii astfel achiziţionate/dobândite. Mai mult, potrivit articolului 52 alin.(6) din Legea privind activitatea băncilor, Banca Naţională a Moldovei poate dispune prelungirea termenului de trei luni cu perioade a câte cel mult trei luni, de cel mult trei ori, în cazul în care prelungirea este necesară în vederea neadmiterii periclitării stabilităţii financiare sau în cazul în care există un interes public în a dispune prelungirea, sau atunci când a fost identificat, fără efectuarea unei evaluări prealabile de către Banca Naţională a Moldovei, un achizitor potenţial al acţiunilor expuse spre vânzare, al cărui caracter potrivit şi adecvat nu comportă suspiciuni întemeiate la momentul adoptării deciziei de prelungire (HCC 20/2019, §54).

Obligativitatea vânzării de către persoanele în discuţie, în termen de trei luni de la data achiziţiei/dobândirii, a acţiunilor aferente deţinerii astfel achiziţionate/dobândite nu reprezintă, în sine, o încălcare a dreptului de proprietate, ci doar o ingerinţă. Din punct de vedere procedural, efectele acestei obligaţii legale pot fi amânate sau anulate, iar dacă nu pot fi anulate, există mijloace compensatorii (HCC nr.20/2019, §55).

Posibilitatea reparării prejudiciului material provocat prin actul declarat ilegal al Băncii Naţionale a Moldovei reprezintă o garanţie procedurală suficientă pentru a nu fi încălcat dreptul de proprietate, sub aspectul obligării acţionarilor sancţionaţi de a-şi vinde acţiunile (HCC nr.20/2019, §57).

Dacă după expirarea termenului de trei luni de la articolul 45 alin.(4) din Legea privind activitatea băncilor acţiunile nu au fost înstrăinate, devin incidente prevederile articolului 521 din Lege (HCC nr.20/2019, §58).

Lectura articolului 521 conduce şi ea la constatarea faptului că dreptul de proprietate al acţionarilor sancţionaţi nu este încălcat, pentru că aceşti proprietari au parte, într-un final, de o despăgubire. Condiţiile de compensare în baza acestei legislaţii sunt importante pentru a se putea observa că măsura legală care instituie sancţiuni respectă echilibrul corect cerut şi nu impune o sarcină disproporţionată în privinţa reclamanţilor (a se vedea Grainger v. Regatul Unit (dec.), 10 iulie 2012, § 37) (HCC nr.20/2019, §59).

În HCC nr.29 din 6 noiembrie 2017, Curtea a reţinut, la paragraful 68, că un remediu similar din Legea instituţiilor financiare nr.550 din 21 iulie 1995 privind repararea prejudiciilor prin compensare materială echitabilă asigură “un just echilibru între interesul public şi interesele băncii/acţionarilor” (HCC nr.20/2019, §60).

Acest remediu este conform cu articolul 53 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia persoanele vătămate în drepturile lor de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, sunt îndreptăţite să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei (HCC nr.20/2019, §61).

De asemenea, Curtea a constatat, cu titlu de garanţie, că potrivit articolului 11 alin.(9) din Legea nr.548 cu privire la Banca Naţională a Moldovei, cererile de contestare a actelor Băncii Naţionale adoptate în procesul de evaluare şi supraveghere a calităţii acţionarilor entităţilor supravegheate de Banca Naţională se judecă în termen de trei luni de la data depunerii. Aşadar, acţionarii care depun toată diligenţa au posibilitatea să probeze, într-un proces de judecată, că îndeplinesc toate condiţiile unui bun acţionar, până la expirarea termenului în care trebuie să-şi vândă acţiunile (care este, de asemenea, de 3 luni) (HCC nr.20/2019, §62).

Totuşi, Curtea şi-a rezervat competenţa de a verifica în viitor constituţionalitatea prevederilor legale în materia aplicării sancţiunilor şi a remedierii prejudiciilor provocate prin aplicarea ilegală a acestor sancţiuni în procesul de evaluare şi de supraveghere a calităţii acţionarilor băncilor, dacă va fi sesizată cu o pretinsă încălcare a drepturilor fundamentale (HCC nr.20/2019, §63).

2.2.2. Termenul de decădere din dreptul de a contesta actele executorului judecătoresc

Contestarea actelor emise în procedura de executare este reglementată în mod divergent de mai multe prevederi ale aceluiaşi act normativ. Această incoerenţă normativă creează insecuritate juridică pentru destinatarii legii. Atât justiţiabilii, cât şi subiectele dotate cu competenţa aplicării Codului de executare se află în dificultate, fiind puşi în situaţia de a alege între mai multe variante posibile (HCC nr.8/20197, §51).

___________________

7 Hotărârea nr.8 din 05.04.2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 162 alin.(2) din Codul de executare

Chiar făcându-se apel la consultanţa de specialitate, persoana nu ar putea stabili, fără echivoc, în baza cărei norme – articolul 162 alin.(1), articolul 66 alin.(2) sau articolul 67 alin.(7) din Codul de executare – se va stabili data de la care se calculează termenul pentru contestarea actului executorului judecătoresc. Există riscul ca alegerea unei norme să fie stabilită în baza unor criterii arbitrare şi discreţionare de către cei dotaţi cu competenţa aplicării legii, astfel încât persoana să nu-şi poată realiza în mod efectiv dreptul de a contesta un act al executorului judecătoresc, inclusiv unul prin care se aplică sechestrul în privinţa bunurilor (HCC nr.8/2019, §52).

Aplicarea modului de calculare a termenului prevăzut de articolul 162 alin.(1) din Codul de executare ar putea conduce la restrângerea nejustificată a dreptului de acces la un tribunal. Astfel, un debitor sau un alt participant la procedura de executare căruia din culpa executorului nu i s-a trimis actul de executare sau care nu recepţionează acest act în timp util, prin intermediul serviciilor poştale, nu îşi va putea realiza în mod efectiv dreptul de a contesta actul respectiv în cele 15 zile de la emiterea acestuia (HCC nr.8/2019, §53).

S-ar putea susţine că prevederile tezei întâi a articolului 162 alin.(1) din Codul de executare sunt aplicabile doar în privinţa persoanelor care au participat în mod efectiv la o acţiune de executare, pentru că prevederile acesteia utilizează noţiunea de “participanţi la procesul de executare”, în vederea desemnării subiectelor care au dreptul de a contesta actele executorilor judecătoreşti în termen de 15 zile de la data emiterii lor. Totuşi, Codul de executare reprezintă un sistem juridic coerent, iar prevederile sale trebuie interpretate în mod sistematic. Sub acest aspect, Curtea a observat că, potrivit articolului 42 din Cod, participanţii la procedura de executare sunt: părţile (creditorul şi debitorul), creditorii intervenienţi, reprezentanţii, specialiştii, experţii, interpreţii şi martorii asistenţi. Prin urmare, prevederile în discuţie sunt aplicabile deopotrivă în cazul persoanelor care au asistat sau nu au asistat la acţiunile de executare (HCC nr.8/2019, §54).

Sub acest aspect, Curtea Europeană a menţionat că, deşi respectarea termenelor prevăzute în legislaţia internă este în interesul securităţii juridice şi al bunei-administrări a justiţiei, în cazuri excepţionale trebuie să se dea dovadă de flexibilitate, pentru a se asigura faptul că accesul la un tribunal nu este limitat prin încălcarea prevederilor Convenţiei (Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016, § 42) (HCC nr.8/2019, §57).

Având în vedere cele menţionate, Curtea a conchis că teza a doua “Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu pot fi contestate dacă din momentul săvârşirii lor au trecut mai mult de 6 luni.” a articolului 161 alin.(1), teza a doua “Persoana nu poate fi repusă în termen dacă din data emiterii sau a refuzului emiterii actului contestat au trecut mai mult de 6 luni.” a articolului 162 alin.(2) şi textul “de la data săvârşirii lui ori a refuzului de a săvârşi anumite acte” din articolul 162 alin.(1) din Codul de executare contravin articolului 20 coroborat cu articolul 23 alin.(2) şi (4) din Constituţie şi, prin urmare, trebuie declarate neconstituţionale (HCC nr.8/2019, §59).

Astfel, începând cu data pronunţării prezentei hotărâri, termenul pentru contestarea actelor emise de către executorii judecătoreşti în procedura de executare se va calcula potrivit regulilor stabilite de articolele 66 alin.(2) sau, după caz, 67 alin.(7) din Codul de executare. În ipoteza în care actele emise de executor sunt contestate de către terţii care nu au participat la procedura de executare se vor aplica în continuare prevederile tezei a doua din articolul 162 alin.(1) din Codul de executare, potrivit cărora terţii care nu au participat la procesul de executare pot contesta actele de executare, întocmite de executorul judecătoresc, în termen de 15 zile de la data la care au aflat ori trebuiau să afle despre aceste acte. Persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de contestare a actelor emise de către executor vor putea fi repuse în termenul de contestare, în baza tezei întâi a articolului 162 alin.(2) din Codul de executare, în condiţiile Codului de procedură civilă (HCC nr.8/2019, §60).

2.2.3. Lipsa unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a obiecţiilor debitorului

În mod rezonabil, prin renunţarea la calea de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a obiecţiilor debitorului este urmărit interesul public al decongestionării activităţii instanţelor de judecată şi cel al economiei de resurse, interese care pot fi subsumate scopului general al ordinii publice, prevăzut de articolul 54 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.7/20198, §39).

___________________

8 Hotărârea nr.7 din 19.03.2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 353 alin.(1) din Codul de procedură civilă

Curtea nu a putut identifica existenţa altor măsuri care au o legătură raţională cu scopurile legitime incidente, mai puţin intruzive pentru dreptul la un proces echitabil şi pentru dreptul de proprietate al debitorului, apte să realizeze scopul decongestionării activităţii instanţelor şi al economiei de resurse la fel de eficient (HCC nr.7/2019, §44).

Procedura în ordonanţă, care este o procedură simplificată şi lipsită de contradictorialitate, urmăreşte, prin sine, realizarea scopului decongestionării instanţelor şi al economiei de resurse. Totuşi, acest fapt nu justifică reducerea din garanţiile, şi aşa limitate, pe care le are debitorul în această procedură (HCC nr.7/2019, §48).

Analizând în mod comparat procedurile civile din statele europene, Curtea a constatat că în majoritatea statelor (e.g. Austria, Cehia, Estonia, Franţa Germania etc.) în procedurile simplificate, dacă debitorul pârât se opune sau înaintează obiecţii, chiar nemotivate, împotriva cererii creditorului, examinarea cauzei are loc într-o procedura contencioasă. Totuşi, Curtea nu a putut constata un consens în rândul statelor europene cu privire la această chestiune. În alte state, e.g. România, Slovenia, Slovacia, legile procedurale prevăd cerinţa ca obiecţiile debitorilor pârâţi să fie motivate, judecătorul având competenţa de a le respinge. Însă Curtea a constatat că în aceste jurisdicţii, dacă obiecţiile debitorilor sunt respinse, aceştia au la dispoziţie cel puţin o cale de atac, fie împotriva actului prin care se resping obiecţiile, fie împotriva actului prin care se dispune încasarea creanţei (HCC nr.7/2019, §49).

Spre deosebire de aceste state, legislatorul din Republica Moldova a stabilit că obiecţiile debitorului trebuie să fie motivate şi i-a acordat judecătorului care a emis ordonanţa puterea discreţionară de a le respinge printr-o încheiere care nu mai poate fi contestată. În această situaţie, ar fi greu de acceptat că debitorului i-a fost respectat dreptul la respectarea proprietăţii şi dreptul la un proces echitabil. Dacă apar dubii referitoare la existenţa unui litigiu, cauza nu poate fi soluţionată în această procedură simplificată, ci ar putea fi examinată în ordinea procedurii contencioase, procedură în care sunt respectate toate garanţiile inerente dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea a considerat în mod rezonabil că era justificată existenţa unei căi efective de atac împotriva încheierii prin care se respingeau obiecţiile debitorului, pentru că se asigura un control cu privire la omisiunea judecătorului care a emis ordonanţa de a constata existenţa unui litigiu între creditor şi debitor (HCC nr.7/2019, §50).

Având în vedere cele menţionate, Curtea a reţinut că soluţia renunţării la recursul împotriva încheierii de respingere a obiecţiilor în procedura în ordonanţă este disproporţionată faţă de scopurile urmărite şi, prin urmare, prevederile contestate nu sunt conforme cu articolele 20 şi 46 din Constituţie (HCC nr.7/2019, §51).

2.2.4. Contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea unei infracţiuni

Articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală prevede că refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul poate fi atacat imediat în faţa judecătorului de instrucţie, dar nu mai târziu de cinci zile de la momentul refuzului (HCC nr.6/20199, §49).

___________________

9 Hotărârea nr.6 din 19 martie 2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 265 alin.(2) din Codul de procedură penală

Spre deosebire de aceste dispoziţii, din analiza coroborată a articolului 313 alin.(2) pct.1) lit.a) şi alin.(3) din acelaşi Cod rezultă că persoana poate contesta refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul despre comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni la judecătorul de instrucţie în termen de zece zile din data la care s-a luat cunoştinţă de acest refuz (HCC nr.6/2019, §50).

În consecinţă, contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi o plângere sau un denunţ este reglementată în mod divergent de două prevederi ale aceluiaşi act normativ. Această incoerenţă normativă creează insecuritate juridică pentru destinatarii legii. Atât justiţiabilii, cât şi subiectele care posedă competenţa aplicării Codului de procedură penală se află în dificultate, fiind puşi în situaţia de a alege între mai multe variante posibile (HCC nr.6/2019, §53).

Chiar făcându-se apel la consultanţa de specialitate, persoana nu ar putea stabili, fără echivoc, în baza cărei norme – articolul 265 alin.(2) sau articolul 313 alin.(2) pct.1) lit.a) din Codul de procedură penală – ar trebui să conteste refuzul organului de urmărire penală de a-i primi plângerea sau denunţul privind comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni. Există riscul ca alegerea unei norme să fie stabilită în baza unor criterii arbitrare şi discreţionare de către cei care aplică legea, astfel încât persoana să nu-şi poată realiza în mod efectiv dreptul de a contesta refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea unei pretinse infracţiuni (HCC nr.6/2019, §54).

În situaţia în care s-ar aplica articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală, persoana ar fi lipsită de controlul prealabil exercitat de către procuror sau de către procurorul ierarhic superior. Mai mult, aplicarea acestei norme ar putea conduce la restrângerea nejustificată a dreptului de acces la un tribunal şi la instituirea unui tratament discriminatoriu. Astfel, persoanele care recepţionează în timp util, prin intermediul serviciilor poştale, refuzul organului de urmărire penală de primire a plângerii sau a denunţului privind comiterea sau pregătirea comiterii unei pretinse infracţiuni îl pot contesta, pentru că îşi pot realiza în mod efectiv acest drept în cele cinci zile de la emiterea actului constatator. În comparaţie cu această categorie de persoane, persoanele care primesc refuzul în discuţie prin intermediul serviciilor poştale cu întârziere (eventual, chiar din cauza organului de urmărire penală care a expediat refuzul după expirarea celor cinci zile rezervate contestării), astfel încât să nu-şi poată realiza în mod efectiv dreptul de a-l contesta în termen, sunt tratate în mod diferit din motive neimputabile lor. Din perspectiva articolului 16 din Constituţie, acest tratament diferenţiat nu este unul justificat în mod obiectiv şi rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr.7 din 26 aprilie 2018, § 52 şi 53) (HCC nr.6/2019, §55).

Curtea a observat că termenul de cinci zile de contestare a refuzului organului de urmărire penală de primire a plângerii sau a denunţului privind comiterea sau pregătirea comiterii unei pretinse infracţiuni, stabilit de articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală, se calculează de la data emiterii refuzului, nu de la data la care acesta i s-a adus la cunoştinţă persoanei, fapt confirmat şi de opinia Curţii Supreme de Justiţie (HCC nr.6/2019, §58).

Sub acest aspect, Curtea Europeană a menţionat că, deşi respectarea termenelor prevăzute în legislaţia internă este în interesul securităţii juridice şi al bunei-administrări a justiţiei, în cazuri excepţionale trebuie să se dea dovadă de flexibilitate, pentru a se asigura faptul că accesul la un tribunal nu este limitat prin încălcarea prevederilor Convenţiei (Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016, § 42) (HCC nr.6/2019, §60).

Aşadar, dreptul de a formula o contestaţie nu poate fi exercitat în mod efectiv decât de la data la care persoanei i se aduce la cunoştinţă actul contestat. În caz contrar, el riscă să devină unul teoretic şi iluzoriu. De vreme ce statul garantează un drept, acesta trebuie să creeze premisele realizării acestuia (HCC nr.6/2019, §61).

Având în vedere cele menţionate supra, Curtea a conchis că prevederile alineatului (2) al articolului 265 din Codul de procedură penală contravin articolului 20 coroborat cu articolele 16 şi 23 din Constituţie şi, prin urmare, trebuie declarate neconstituţionale (HCC nr.6/2019, §62).

2.3. Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

2.3.1. Critica noţiunii de “urmări grave” din cadrul unor norme ale legii penale

Curtea a examinat în Hotărârea nr.22 din 1 octombrie 2018 dacă textul “soldate cu urmări grave” de la articolul 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal corespunde exigenţelor legalităţii incriminării şi pedepsei penale, precum şi accesibilităţii şi clarităţii legii penale, aşa cum sunt acestea prevăzute de articolele 1 alin.(3) şi 22, coroborate cu articolul 23 alin.(2) din Constituţie. Având în vedere faptul că noţiunea de “urmări grave” este conţinută şi de articolele 189 alin.(3) lit.f), 307 alin.(2) lit.c), 327 alin.(2) lit.c), 329 alin.(2) lit.b) şi 335 alin.(11) din Codul penal, Curtea a examinat constituţionalitatea acestei sintagme prin prisma testului stabilit în Hotărârea sa nr.22 din 1 octombrie 2018 (HCC nr.24/201910, §117).

___________________

10 Hotărârea nr.24 din 17.10.2019 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolele 189 alin.(3) lit.f), 307 alin.(2) lit.c), 327 alin.(2) lit.c), 329 alin.(1) şi alin.(2) lit.b) şi din articolul 335 alin.(11) din Codul penal

Cu privire la condiţia accesibilităţii, Curtea a menţionat că publicul larg are acces la Codul penal, acesta fiind publicat în Monitorul Oficial. Aici operează prezumţia cunoaşterii legii, care decurge din principiul general de drept nemo censetur ignorare legem. Prin urmare, nu există niciun dubiu cu privire la faptul că dispoziţiile examinate îndeplinesc condiţia accesibilităţii, iar sarcina Curţii este de a stabili dacă aceste prevederi sunt suficient de previzibile (HCC nr.24/2019, §118).

Cu titlu preliminar, Curtea a observat că în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut că sfera de aplicare a conceptului de previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, de domeniul pe care îl reglementează, precum şi de numărul şi statutul destinatarilor săi. Persoanele care au o activitate profesională trebuie să dea dovadă de o prudenţă mai mare în cadrul activităţii lor şi este de aşteptat ca acestea să-şi asume riscurile inerente activităţii lor (Sekmadienis Ltd. v. Lituania, 30 ianuarie 2018, § 65; Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy v. Finlanda [MC], 27 iunie 2017, § 145) (HCC nr.24/2019, §119).

Infracţiunea prevăzută la articolul 189 alin.(3) lit.f) din Codul penal, în care se utilizează noţiunea de “urmări grave”, nu are un subiect calificat. Cu alte cuvinte, norma incriminatoare nu reclamă o calitate specială pentru a putea fi catalogat subiectul infracţiunii. În acest caz, gradul de previzibilitate al legii trebuie apreciat în lumina standardului “experienţei juridice obişnuite” (HCC nr.24/2019, §120).

Curtea a constatat că în cazul articolului 307 alin.(2) lit.c) din Codul penal [infracţiuni contra justiţiei], subiect al infracţiunii poate fi doar judecătorul, iar în cazul articolelor 327 alin.(2) lit.c) şi 329 alin.(2) lit.b) din Codul penal [infracţiuni care atentează la buna desfăşurare a activităţii din sfera publică] – orice persoană publică, în sensul articolului 123 alin.(2) din Cod (HCC nr.24/2019, §121).

În cazul articolului 335 alin.(11) din Codul penal, legislatorul a prevăzut că subiect al infracţiunii poate fi persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală ori care lucrează pentru o astfel de organizaţie. Având în vedere faptul că aceste norme sunt aplicabile în privinţa unor diverse activităţi profesionale, gradul lor de previzibilitate trebuie apreciat, de asemenea, în lumina standardului “experienţei juridice obişnuite” (HCC nr.24/2019, §122).

Totuşi, Curtea a observat că nu există repere fixe în legea penală în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul noţiunii de “urmări grave” utilizată în aceste articole din Codul penal. De asemenea, legea nu stabileşte niciun criteriu material care să cuantifice “gravitatea” urmării prejudiciabile. De altfel, calificarea urmărilor infracţiunii ca fiind “grave” are implicaţii majore în privinţa agravării răspunderii penale a făptuitorului. Această concluzie decurge din compararea sancţiunilor infracţiunilor tip în care nu este prevăzut semnul calificativ “urmări grave” şi infracţiunile agravate care prevăd această noţiune (HCC nr.24/2019, §123).

Mai mult, jurisprudenţa în materie nu a dezvoltat pentru noţiunea criticată un înţeles exact care să constituie un reper în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul acesteia şi, prin urmare, articolele 189 alin.(3) lit.f), 307 alin.(2) lit.c), 327 alin.(2) lit.c), 329 alin.(2) lit.b) şi 335 alin.(11) din Codul penal sunt susceptibile de o interpretare extensivă defavorabilă făptuitorului. În acest sens, Curtea Europeană a reiterat în cauza Prigală v. Republica Moldova, 13 februarie 2018, §§ 38-40, că interpretarea extensivă defavorabilă constituie o încălcare a articolului 7 din Convenţia Europeană (HCC nr.24/2019, §124).

Astfel, chiar şi în cazul infracţiunilor ale căror subiecte practică o anumită activitate profesională [în acest caz articolele 307 alin.(2) lit.c) şi 335 alin.(11) din Codul penal] există riscul ca “gravitatea” să fie apreciată în baza unor criterii arbitrare şi discreţionare de către cei dotaţi cu competenţa aplicării legii penale (a se vedea, de exemplu, hotărârea Curţii Europene în cauza Oleksandr Volkov v. Ucraina din 9 ianuarie 2013, § 186, în care Curtea a constatat că formularea unei legi nu era suficient de clară pentru a le permite destinatarilor săi – judecători, adică persoane bine pregătite din punct de vedere juridic, să cunoască faptele care le pot angaja răspunderea disciplinară) (HCC nr.24/2019, §125).

Având în vedere multitudinea semnificaţiilor acestei sintagme, Curtea a reţinut că destinatarul normei penale nu poate cunoaşte care este acţiunea/inacţiunea prohibită, astfel încât să-şi adapteze conduita în mod corespunzător. În practică, stabilirea acestora nu poate fi făcută de către cei competenţi să aplice legea penală, decât în baza unor criterii lipsite de suport legal. Chiar dacă se face apel la consultanţa de specialitate, destinatarul normei ar putea fi privat de posibilitatea conformării cu prevederile legale (HCC nr.24/2019, §126).

Aşadar, în lipsa unor repere fixe stabilite în legea penală, calificarea urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii ca fiind “urmări grave” se face la discreţia celor care aplică legea penală, justiţiabilul aflându-se într-o stare de incertitudine juridică (HCC nr.24/2019, §127).

Rezumând cele enunţate supra, Curtea a conchis că noţiunea de “urmări grave” conţinută de articolele 189 alin.(3) lit.f), 307 alin.(2) lit.c), 327 alin.(2) lit.c), 329 alin.(2) lit.b) şi 335 alin.(11) din Codul penal este formulată de o manieră imprecisă şi neclară şi le conferă autorităţilor care o aplică o marjă excesivă de discreţie. Prin urmare, această sintagmă nu îndeplineşte standardul calităţii legii penale, fiind contrară articolelor 1 alin.(3) şi 22, coroborate cu articolul 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.24/2019, §128).

Totuşi, Curtea a menţionat că, deşi a constatat neconstituţionalitatea noţiunii de “urmări grave” conţinută de articolele menţionate, acest fapt nu împiedică Parlamentul să-i precizeze întinderea şi conţinutul. De altfel, simpla eliminare a acesteia ar putea să nu ofere o protecţie adecvată valorilor sociale ocrotite de legea penală atunci când prin comiterea unei infracţiuni se atentează la viaţa şi sănătatea persoanei, precum şi în cazul în care se provoacă prejudicii materiale semnificative (HCC nr.24/2019, §129).

Prin urmare, Curtea a emis o Adresă către Parlament în vederea stabilirii în legea penală, cu exactitate, a urmărilor care pot fi calificate drept “urmări grave” în contextul tuturor infracţiunilor din Codul penal (HCC nr.24/2019, §131).

De asemenea, Curtea a reţinut că, în vederea realizării scopului legii penale, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată nu este exclusă posibilitatea aplicării sancţiunilor infracţiunilor tip de la articolele 189, 307, 327, 329 şi 335 din Codul penal, în care nu este utilizat semnul calificativ “urmări grave”. Mai mult, nu este exclusă posibilitatea aplicării regulilor concursului de infracţiuni, în eventualitatea în care în anumite cauze o “urmare gravă” constituie o urmare prejudiciabilă a unei infracţiuni distincte (HCC nr.24/2019, §132).

2.3.2. Critica de neconstituţionalitate a textului “intereselor publice sau” din articolul 329 alin.(1) din Codul penal

Anterior Curtea a declarat neconstituţional textul “intereselor publice” din articolele 327 alin.(1) şi 328 alin.(1) din Codul penal (a se vedea HCC nr.22 din 27 iunie 2017 şi HCC nr.33 din 7 decembrie 2017) (HCC nr.24/201911, §133).

___________________

11 Hotărârea nr.24 din 17.10.2019 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolele 189 alin.(3) lit.f), 307 alin.(2) lit.c), 327 alin.(2) lit.c), 329 alin.(1) şi alin.(2) lit.b) şi din articolul 335 alin.(11) din Codul penal

Curtea a observat că noţiunea de “interes public” este redată, între altele, în art.3 din Legea integrităţii nr.82 din 25 mai 2017 (i.e. interes general de dezvoltare a bunăstării societăţii în ansamblu şi de realizare a intereselor private legitime, garantat prin funcţionarea entităţilor publice şi private, precum şi prin exercitarea atribuţiilor de serviciu ale agenţilor entităţilor date în strictă conformitate cu prevederile legale, în mod eficient şi econom din punct de vedere al utilizării resurselor), în art.2 din Legea nr.16 din 15 februarie 2008 cu privire la conflictul de interese (i.e. interesul general al societăţii ca persoanele care deţin funcţii publice să ia, în îndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu, decizii imparţiale şi legitime), precum şi în Codul administrativ. Totuşi, Curtea a constatat că o astfel de definiţie nu se regăseşte şi în legea penală (HCC nr.24/2019, §134).

Prin urmare, Curtea a reiterat că legea penală nu conţine criterii clare şi previzibile pentru aprecierea, în mod concret, a impactului acţiunilor unei persoane în privinţa unei valori abstracte cum este “interesul public” (HCC nr.33 din 7 decembrie 2017, § 108) (HCC nr.24/2019, §135).

Sub acest aspect, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene din cazul Liivik v. Estonia, 25 iunie 2009, § 100-101, în care s-a reţinut că criteriile utilizate de instanţele naţionale în vederea stabilirii provocării unui prejudiciu “considerabil intereselor statului” de către reclamant şi a incompatibilităţii acţiunilor cu “interesul general al dreptăţii” erau prea vagi. Curtea Europeană nu a fost convinsă că persoana ar fi putut să prevadă în mod rezonabil riscul de a fi acuzată şi condamnată pentru faptul că prin acţiunile sale a provocat daune semnificative intereselor statului, de vreme ce norma penală implica utilizarea unor noţiuni largi şi a unor criterii vagi (HCCnr.24/2019, §136).

Având în vedere caracterul abstract al sintagmei contestate, Curtea a constatat că textul “interesului public” de la articolul 329 din Codul penal este susceptibil de o interpretare extensivă defavorabilă în cazul făptuitorului. Interpretarea extensivă defavorabilă constituie o încălcare a principiului legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei (HCC nr.24/2019, §137).

În lipsa unor repere fixe stabilite în legea penală, calificarea urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu pentru “interesul public” se face la discreţia celor care aplică legea penală, justiţiabilul aflându-se într-o stare de incertitudine juridică. Astfel, Curtea a reţinut că atât soluţia, cât şi considerentele din Hotărârile nr.22 din 27 iunie 2017 şi nr.33 din 7 decembrie 2017 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză (HCC nr.24/2019, §138).

Declararea neconstituţională a sintagmei “intereselor publice sau” din articolul 329 alin.(1) din Codul penal nu restrânge câmpul de aplicare al acestui articol. În acest sens, Curtea a reţinut că expresia legală ce se menţine [daune în proporţii mari drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice] protejează toate eventualele victime ale faptei de neglijenţă în serviciu, avându-se în vedere că persoanele juridice pot fi de drept public sau de drept privat (a se vedea articolul 173 din Codul civil). Astfel, rezultă în mod rezonabil că eventualele daune materiale cauzate intereselor publice s-ar putea regăsi în categoria daunelor cauzate drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanei juridice de drept public (HCC nr.24/2019, §143).

2.3.3. Prerogativa executorului judecătoresc în procedura executării silite

Potrivit articolului 61 alin.(1) din Codul de executare, executorul judecătoresc poate refuza intentarea procedurii de executare dacă: (a) documentul nu este de competenţa sa; (b) termenul de prezentare a documentului spre executare a expirat; (c) documentul nu este întocmit în conformitate cu prevederile art.14 din prezentul cod; (d) documentul este înaintat de persoana care nu are împuternicirile respective, stabilite în modul prevăzut de legislaţie; (e) termenul de executare benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul executoriu nu a expirat; (f) documentul a fost executat (HCC nr.22/201912, §40).

___________________

12 Hotărârea nr.22 din 08.10.2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 61 alin.(1) din Codul de executare

La fel, Curtea a observat că, potrivit articolului 60 alin.(4) din Cod, o eventuală încheiere privind intentarea procedurii de executare emisă de executor contrar competenţei sale este în general exceptată de la controlul judecătoresc (HCC nr.22/2019, §44).

Totodată, articolul 32 alin.(1) lit.b) din Cod prevede, în mod categoric, că documentul executoriu va fi strămutat de către executorul judecătoresc din oficiu sau la cererea creditorului la un alt executor judecătoresc, dacă documentul executoriu a fost primit cu încălcarea competenţei teritoriale (HCC nr.22/2019, §45).

Astfel, de vreme ce executorul este obligat să strămute documentul executoriu primit cu încălcarea competenţei teritoriale, Curtea a constatat că nici la primirea documentului executorul nu are o discreţie de a intenta sau nu procedura executării silite, acesta fiind obligat să refuze intentarea procedurii executării silite în cazul în care constată că executarea documentului prezentat nu este de competenţa sa (HCC nr.22/2019, §46).

În caz contrar, intentarea procedurii de executare silită cu încălcarea deliberată a competenţei reprezintă o depăşire a atribuţiilor, executorul judecătoresc acţionând ultra vires (HCC nr.22/2019, §47).

Aşadar, având în vedere cele menţionate, inclusiv faptul că repunerea în termenul de prescripţie pentru prezentarea documentului executoriu spre executare ţine de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, Curtea nu a întrevăzut vreun motiv rezonabil pentru care termenul “poate” trebuie interpretat ca un drept discreţionar al executorului judecătoresc de a refuza intentarea procedurii de executare, atunci când este incident motivul “termenul de prezentare a documentului spre executare a expirat” (HCC nr.22/2019, §56).

Curtea nu a putut constata necesitatea existenţei unei puteri discreţionare oferite executorului judecătoresc, mai ales că, potrivit articolului 60 alin.(4) din Codul de executare, încheierea privind intentarea procedurii de executare emisă în baza unui document neconform cu prevederile articolului 14 din Cod este exceptată de la controlul judecătoresc (HCC nr.22/2019, §61).

Având în vedere semnificaţia instituţiilor executării benevole şi executării silite, Curtea nu a constatat niciun motiv rezonabil pentru care executorul judecătoresc ar putea să aibă puterea discreţionară de a intenta procedura executării silite înainte de expirarea termenului oferit de lege debitorului pentru executare benevolă (HCC nr.22/2019, §70).

Prin caracterul absolut al formulării sale, acest motiv de refuz nu lasă loc de aplicare discreţionară din partea executorilor judecătoreşti. O eventuală executare repetată a unui document executoriu deja executat constituie o încălcare a dreptului de proprietate al debitorului. Încă un argument în susţinerea acestei ipoteze este şi faptul că contestaţia depusă de debitor împotriva încheierii de intentare a procedurii de executare a unui document executoriu care a fost deja executat, ca şi în cazurile prevăzute la punctele b) şi e), nu are efect suspensiv şi, ca urmare, se poate admite aplicarea măsurilor de executare asupra bunurilor debitorului până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în instanţa de judecată (HCC nr.22/2019, §71).

Totuşi, de vreme ce cuvântul “poate” din articolul 61 alin.(1) din Codul de executare este interpretat în mod echivoc de către autorităţi, unele susţinând că acesta denotă o prerogativă discreţionară a executorului judecătoresc de a refuza sau intenta procedura executării silite, Curtea a conchis că pentru asigurarea certitudinii juridice, raportat la dreptul de proprietate, acesta urmează a fi declarat neconstituţional (HCC nr.22/2019, §72).

Pentru consolidarea raţionamentelor sale, Curtea a constatat că, potrivit articolului 60 alin.(3) din Codul de executare, după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare în termen de 3 zile. Astfel, executorul judecătoresc dispune de un termen de 3 zile în care trebuie să constate dacă sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a putea pune în mişcare o procedură de executare silită (HCC nr.22/2019, §73).

Pentru a asigura coerenţa juridică a tuturor normelor legale aplicabile, sintagma “poate refuza” din articolul în discuţie va dobândi forma unei certitudini, i.e. “refuză” (HCC nr.22/2019, §74).

2.4. Dreptul la informaţie

2.4.1. Accesul la informaţiile privind declararea voluntară a bunurilor

Articolul 16 alin.(9) din Legea nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală interzice accesul la informaţii care pot conduce la identificarea unei persoane, informaţii cum ar fi numele şi prenumele, codul personal de identificare, seria şi numărul actului de identitate, datele de identificare a bunurilor ş. a. În acest sens, Curtea a observat că legislatorul a acordat o prioritate absolută dreptului la respectarea vieţii private, prin interzicerea accesului la informaţii care conţin date cu caracter personal, în detrimentul dreptului de acces la informaţii, care face parte din dreptul mai vast la libera exprimare (HCC nr.29/201913, §46).

___________________

13 Hotărârea nr.29 din 12.12.2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 16 alin.(9) din Legea nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală (accesul la informaţiile privind declararea voluntară a bunurilor)

Esenţa acestui caz din faţa Curţii constă în exerciţiul a două drepturi fundamentale concurente: dreptul “câinilor de pază” ai societăţii democratice de acces la informaţii de interes public şi dreptul subiectelor declarării voluntare la respectarea vieţii lor private (HCC nr.29/2019, §47).

Ambele drepturi sunt protejate de Constituţie, prin articolul 34 şi, respectiv, prin articolul 28. Niciunul dintre aceste drepturi nu este absolut. Fiecare poate fi supus restricţiilor, inter alia, pentru protecţia drepturilor altor persoane, după cum prevede articolul 54 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.29/2019, §48).

Activitatea economică a subiectelor declarării fiscale, care au dobândit bunuri fără a le declara la data prescrisă de lege, nu poate fi considerată o chestiune strict privată şi nu poate fi exclusă din sfera interesului public, la modul abstract. De asemenea, nu poate exista o concluzie unică privind afectarea dreptului la respectarea vieţii private prin dezvăluirea numelor unor subiecte ale declarării voluntare. Există, însă, concluzii care depind de circumstanţele fiecărui caz concret, iar la aceste concluzii pot ajunge, pe de o parte, funcţionarii responsabili din cadrul autorităţilor publice, cărora li se solicită accesul la aceste informaţii, iar pe de altă parte, judecătorii de drept comun, în eventualitatea în care sunt sesizaţi (HCC nr.29/2019, §49).

Carenţele constituţionale ale prevederilor contestate constau, în primul rând, în lipsa unei proceduri şi a unor criterii directoare clare de acordare a accesului la informaţiile privind subiectele declarării voluntare de către funcţionarii Serviciului Fiscal de Stat. În al doilea rând, ele constau în imposibilitatea legală a judecătorilor de drept comun, care se confruntă cu cazuri concrete în care sunt contestate refuzuri ale Serviciului Fiscal de Stat de acordare a accesului la informaţii de acest gen, de a pune în balanţă şi de a pondera cele două drepturi concurente, care merită, în general, un respect egal, în funcţie de circumstanţele factuale şi juridice ale fiecărui caz (HCC nr.29/2019, §50).

În consecinţă, Curtea a reţinut caracterul neconstituţional al articolului 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală, pentru că acesta stabileşte o ierarhie între cele două drepturi care nu este permisă de Constituţie (într-o interpretare care are în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului). Prevederea contestată nu permite existenţa unei relaţii rezonabile de proporţionalitate între valorile concurente, nu asigură un just echilibru între dreptul de acces la informaţie şi protecţia vieţii private şi, prin urmare, restricţia nu este necesară într-o societate democratică. Astfel, Curtea a constatat că norma cuprinsă în articolul 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală instituie restricţii excesive cu privire la informaţia aflată în posesia Serviciului Fiscal de Stat (HCC nr.29/2019, §51).

Curtea a enunţat un set de criterii care pot fi utilizate la punerea în balanţă a dreptului de acces la informaţii de interes public cu dreptul la respectarea vieţii private. Aceste criterii nu sunt exhaustive, ele constituind doar un punct de pornire (HCC nr.29/2019, §52).

Criteriile de punere în balanţă constituie rezultatul jurisprudenţial al Curţii Europene a Drepturilor Omului, ele evidenţiindu-se în multitudinea de cazuri care implică ciocniri ale drepturilor menţionate şi sunt următoarele: contribuţia la o dezbatere de interes public; gradul de notorietate a persoanei/persoanelor afectate şi subiectele informaţiei solicitate; conţinutul, forma şi consecinţele publicării (HCC nr.29/2019, §53).

Curtea a subliniat că, atunci când pun în balanţă drepturile menţionate, factorii de decizie din cadrul autorităţilor publice şi judecătorii de drept comun care se confruntă cu asemenea cazuri trebuie să asigure un echilibru corect între libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private sub aspectul protecţiei datelor cu caracter personal, pornind de la criteriile menţionate mai sus, care nu sunt exhaustive, având în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (HCC nr.29/2019, §58).

2.5. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

2.5.1. Interdicţia comercializării produselor din tutun în apropierea instituţiilor de învăţământ şi a instituţiilor medico-sanitare

Reglementarea distanţei care trebuie să existe între unităţile comerciale care doresc să comercializeze produse din tutun şi instituţiile de învăţământ şi instituţiile medico-sanitare poate fi considerată o “zonă de protecţie” (buffer zone). Densitatea unităţilor comerciale care comercializează produse din tutun generează accesibilitatea acestor produse, iar accesibilitatea conduce, la rândul ei, la deprinderea de a fuma. De asemenea, densitatea unităţilor comerciale care comercializează produse din tutun în apropierea instituţiilor de învăţământ este asociată cu răspândirea la nivel ridicat a fumatului printre studenţi (a se vedea Wing C. Chan, Scott T. Leatherdale, Tobacco retailer density surrounding schools and youth smoking behaviour: a multi-level analysis, Tobacco Induced Diseases, vol. 9, nr.9, 2011, pp. 1 şi 2) (HCC nr.9/201914, §46).

___________________

14 Hotărârea nr.9 din 08.04.2019 pentru controlul constituţionalităţii articolului 25 alin.(6) din Legea nr.278 din 14 decembrie 2007 privind controlul tutunului

Curtea a reţinut că motivul pentru care legislatorul a considerat oportun să reglementeze o “zonă de protecţie” între unităţile care comercializează produse de tutun şi instituţiile de învăţământ şi cele medicale se bazează pe date ştiinţifice. Din acest motiv, în acest caz, pentru a se convinge dacă măsura contestată urmăreşte realizarea unui scop legitim, Curtea a ţinut cont de studiile de specialitate. Relevanţa studiilor de specialitate contribuie la formarea unei opinii despre respectarea de către legislator a principiului precauţiei atunci când a adoptat măsura contestată. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, “legislatorul [...] trebuie să respecte principiul precauţiei, în conformitate cu care, în cazul în care persistă anumite incertitudini cu privire la existenţa sau la întinderea unor riscuri privind sănătatea persoanelor, pot fi luate măsuri de protecţie fără a trebui să se aştepte demonstrarea deplină a caracterului real şi grav al acestor riscuri. Atunci când se dovedeşte imposibilă determinarea cu certitudine a existenţei sau a întinderii riscului invocat, din cauza naturii neconcludente a rezultatelor studiilor efectuate, dar persistă probabilitatea unui prejudiciu real pentru sănătatea publică în ipoteza realizării riscului, principiul precauţiei justifică adoptarea unor măsuri restrictive” (cauzele Swedish Match AB v. Secretary of State for Health, C-151/17, 22 noiembrie 2018, § 38; Giovanni Pesce şi alţii v. Presidenza del Consiglio dei Ministri şi alţii, C-78/16 şi C-79/16, 9 iunie 2016, § 47; Neptune Distribution SNC v. Ministre de l′Économie et des Finances, C-157/14, 17 decembrie 2015, §§ 81-82) (HCC nr.9/2019, §48).

Astfel, Curtea a considerat că prin măsura contestată legislatorul a urmărit realizarea a două scopuri: protecţia sănătăţii tinerilor şi protecţia sănătăţii colectivităţii în general. Aceste două scopuri pot fi subsumate scopului protejării drepturilor, a libertăţilor şi a demnităţii altor persoane, prevăzut de articolul 54 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.9/2019, §49).

Cu referire la existenţa unei legături raţionale între măsura legală contestată şi scopul legitim urmărit, Curtea a constatat că studiile de specialitate au scos în evidenţă faptul că o treime din tinerii fumători din Canada au declarat că vor fuma mai puţine ţigări dacă vor trebui să parcurgă o distanţă mai mare pentru a le procura (a se vedea Wing C. Chan şi Scott T. Leatherdale, Tobacco retailer density surrounding schools and youth smoking behaviour: a multi-level analysis, citat la § 46 supra, p. 5). Aşadar, Curtea a admis, inclusiv având în vedere aceste studii, că există o legătură raţională între îndepărtarea unităţilor care comercializează produse de tutun de instituţiile de învăţământ şi protecţia sănătăţii persoanelor. Această măsură poate reduce numărul fumătorilor (HCC nr.9/2019, §50).

Curtea a reţinut că protecţia sănătăţii populaţiei reprezintă un interes de o importanţă sporită pentru convieţuirea într-o societate. Prin urmare, restricţiile impuse de către legislator pentru protejarea acestui interes pot fi justificate chiar dacă acestea afectează interesele economice ale particularilor. Totuşi, este necesar, după cum o impune şi obligaţia constituţională a statului de a proteja concurenţa, ca măsura menţionată să nu reprezinte un mijloc de discriminare arbitrară dintre comercianţi (HCC nr.9/2019, §52).

De asemenea, măsurile alternative nu asigură la fel de eficient realizarea scopului urmărit. Dimpotrivă, prin eliminarea “zonei de protecţie” dintre unităţile care comercializează produsele din tutun şi grupurile protejate se aduce atingere coerenţei măsurilor de descurajare a consumului produselor din tutun. Totodată, legislatorul le-a oferit timp suficient unităţilor comerciale provizorii pentru a se adapta la noile condiţii cu privire la comercializarea produselor din tutun (HCC nr.9/2019, §78).

Prin urmare, Curtea a reţinut că interdicţia comercializării produselor din tutun de către unităţile comerciale provizorii în apropierea instituţiilor de învăţământ şi instituţiilor medico-sanitare nu este contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la concurenţa liberă [articolele 9 alin.(3) şi 126 alin.(2) lit.b)] şi nici celor referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi [articolul 54] (HCC nr.9/2019, §79).

3. Autorităţile publice

3.1. Învestitura Guvernului

3.1.1. Desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru

Cu privire la obligaţia constituţională a Preşedintelui de a iniţia consultarea fracţiunilor parlamentare în vederea desemnării unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru, Curtea a subliniat că aceasta decurge din textul clar al articolului 98 din Constituţie (HCC nr.12/201915, §12).

___________________

15 Hotărârea nr.12 din 15.05.2019 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 în coroborare cu articolele 64 şi 85 din Constituţia Republicii Moldova

Curtea a subliniat că pentru a înainta un candidat la funcţia de Prim-ministru Preşedintele Republicii Moldova trebuie să aibă, în primul rând, un partener de dialog instituţional în persoana Preşedintelui Parlamentului, ca reprezentant al Parlamentului, într-un regim politic parlamentar (a se vedea HCC nr.33 din 21 decembrie 2018, §§ 31 şi 36). Acesta este cadrul stabilit de Regulamentul Parlamentului, la care fac trimitere prevederile articolului 64 alin.(1) din Constituţie. În al doilea rând, trebuie să fie alese organele care fac posibilă convocarea Parlamentului în şedinţe, i.e. Biroul permanent şi Preşedintele Parlamentului. Potrivit articolului 13 alin.(1) lit.a), Biroul permanent al Parlamentului propune Parlamentului data convocării şedinţelor plenare, iar potrivit articolului 14 alin.(1) lit.b) din acelaşi Regulament, Preşedintele Parlamentului convoacă sesiunile ordinare, extraordinare sau speciale ale Parlamentului. Aşadar, Curtea a scos în evidenţă două obligaţii constituţionale: Preşedintele Republicii Moldova are obligaţia consultării fracţiunilor parlamentare în vederea unei eventuale desemnări a unui candidat la funcţia de Prim-ministru, iar membrii Parlamentului au obligaţia constituţională a alegerii organelor de conducere ale legislativului, inclusiv pentru a se putea realiza în totalitate procesul de desemnare a candidatului la funcţia de Prim-ministru (HCC nr.12/2019, §15).

Lipsa organului care reprezintă Parlamentul, precum şi lipsa organelor care fac posibilă convocarea sesiunilor sale îl împiedică pe Preşedintele Republicii Moldova să desemneze un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. [...] Totuşi, în situaţia în care Parlamentul este reprezentat şi sunt alese organele sale de conducere, Preşedintele Republicii Moldova poate desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Lipsa întrunirii deputaţilor în şedinţă plenară pentru examinarea chestiunii învestiturii Guvernului echivalează, în acest caz, cu o respingere a solicitării de învestitură (HCC nr.12/2019, §16).

Curtea a notat că sintagma “două solicitări de învestitură” conţinută de cel de-al doilea alineat al articolului 85 din Constituţie trebuie interpretată prin prisma articolului 98 alineatele (2) şi (3) din Constituţie, coroborat cu considerentele enunţate de către Curtea Constituţională în Hotărârea nr.32 din 29 decembrie 2015 (HCC nr.12/2019, §18).

Astfel, în cadrul consultărilor cu fracţiunile parlamentare, se pune accentul pe persoana candidatului la funcţia de Prim-ministru. Spre deosebire de etapa consultării fracţiunilor parlamentare, în cadrul dezbaterilor parlamentare accentul nu este pus pe persoana candidatului la funcţia de Prim-ministru. Persoana candidatului şi calităţile sale au fost puse în discuţie în cadrul consultărilor, iar problema se prezumă a fi epuizată, în condiţiile propunerii unei candidaturi de către fracţiunile parlamentare care alcătuiesc majoritatea sau în condiţiile propunerii unei candidaturi de către Preşedintele Republicii Moldova, atunci când nu există o asemenea majoritate (i.e. prin inacţiunea politică a fracţiunilor parlamentare). În cadrul dezbaterilor parlamentare, accentul este pus pe programul de activitate şi pe lista membrilor Guvernului (HCC nr.12/2019, §20).

De regulă, respingerea unei solicitări de învestitură de către Parlament nu reprezintă o respingere a persoanei candidatului, ci o respingere a programului de activitate şi a listei de membri ai Guvernului cu care se prezintă acesta în faţa Parlamentului. Posibilitatea unei a doua solicitări de învestitură reflectă şansa acestui candidat de a opera modificări la programul de activitate sau la lista membrilor Guvernului cu care se prezintă în faţa Parlamentului, astfel încât să i se acorde un vot de încredere, potrivit articolului 98 alin.(2) din Constituţie. El poate opera modificările la programul de activitate sau la lista membrilor Guvernului pe baza dezbaterilor din cadrul şedinţei Parlamentului în care a fost respinsă prima solicitare de învestitură, pentru a se plia pe viziunile majorităţii parlamentare (HCC nr.12/2019, §21).

Totuşi, în practică pot apărea situaţii neprevăzute la data consultărilor, cu referire la persoana unui candidat. În cazul în care respingerea unei solicitări de învestitură s-ar baza, cu caracter de excepţie, doar pe persoana candidatului, ar putea fi înaintată o altă candidatură, însă numai după iniţierea unei noi runde de consultări cu fracţiunile parlamentare şi cu respectarea condiţiilor care decurg din Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 29 decembrie 2015 (HCC nr.12/2019, §22).

În consecinţă, Preşedintele Republicii Moldova poate înainta, după consultarea fracţiunilor parlamentare, un alt candidat pentru funcţia de Prim-ministru, în cazul în care prima solicitare de învestitură a Guvernului a fost respinsă de către Parlament (a se vedea, de asemenea, HCC nr.30 din 1 octombrie 2013, § 66) (HCC nr.12/2019, §23).

3.2. Angajarea răspunderii Guvernului

3.2.1. Procedura de angajare a răspunderii Guvernului

Potrivit articolului 6 din Constituţie, puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea competenţelor care le revin, potrivit prevederilor Constituţiei. Curtea a menţionat că instituirea principiului separaţiei ramurilor puterii statului are ca scop crearea unui sistem de guvernare care ar asigura echilibrul între ramurile puterii de stat, precum şi prevenirea şi stoparea abuzului din partea unei puteri (HCC nr.25/201916, §42).

___________________

16 Hotărârea nr.25 din 29.10.2019 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.17 din 15 februarie 2019 pentru modificarea articolului 1 din Legea nr.26/2010 privind Zona Economică Liberă “Bălţi” (angajarea răspunderii Guvernului)

Astfel, în cadrul sistemului democratic de aplicare a principiului separaţiei celor trei ramuri ale puterii de stat este importantă colaborarea între puteri şi exercitarea competenţelor în limitele prevăzute de Constituţie (HCC nr.25/2019, §44).

Curtea a relevat că angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură parlamentară specială prin care, pentru a face faţă unei împrejurări deosebite, care reclamă stabilirea de măsuri urgente, care sunt de competenţa Parlamentului, Guvernul urmăreşte adoptarea unui proiect de lege în condiţii de maximă celeritate (HCC nr.25/2019, §46).

Curtea a menţionat că această cale de adoptare a unei legi este una excepţională şi simplificată, fiind vorba de o modalitate legislativă la care se recurge in extremis, numai atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau în procedura de urgenţă nu este posibilă. O asemenea procedură este dezirabilă atunci când Guvernul doreşte să promoveze extrem de rapid o lege pe care o consideră vitală pentru programul său de activitate asupra căruia a primit votul de încredere la învestire (HCC nr.25/2019, §48).

Curtea a relevat că adoptarea legii prin angajarea răspunderii de către Guvern reprezintă nu numai o măsură de substituire a regulilor procedurii legislative, dar şi o modalitate foarte rapidă, generată de împrejurări excepţionale, de adoptare a legii cu respectarea anumitor rigori (HCC nr.25/2019, §50).

Cu acest prilej, Curtea în jurisprudenţa sa a menţionat că dispoziţiile articolului 106/1 din Constituţie prin care legislatorul constituant a împuternicit Guvernul cu atribuţii de legiferare nu pot fi interpretate în sensul în care ar permite Guvernului substituirea Parlamentului oricând şi în orice condiţii. Astfel, Curtea a subliniat că, deşi la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut (HCC nr.11 din 13 mai 2015, §§ 52-53) (HCC nr.25/2019, §51).

Curtea a concluzionat că Guvernul nu a demonstrat, în cadrul angajării răspunderii politice asupra proiectului de lege, necesitatea unei urgenţe reale în excluderea din componenţa Zonei Economice Libere “Bălţi” a terenului de 2,238 ha, cu numărul cadastral 0100212178, amplasat pe str. Sprâncenoaia nr.1, municipiul Chişinău, precum şi a construcţiilor de pe acesta cu numerele cadastrale 010021217801–010021217806 şi 010021217819, nu a prezentat argumente concludente privind necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate şi că este obiectiv necesară aplicarea imediată a legii în cauză (HCC nr.25/2019, §59).

Astfel, Curtea a reiterat că eludarea principiilor şi criteriilor enunţate la angajarea răspunderii de către Guvern determină încălcarea normelor constituţionale (HCC nr.11 din 13 mai 2015, § 58), în cazul de faţă fiind încălcate prevederile articolelor 6 şi 106/1 din Constituţie (HCC nr.25/2019, §60).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că atunci când Guvernul urmează să-şi asume răspunderea asupra unui proiect de lege, în condiţiile articolului 106/1 din Constituţie, acest fapt se va aduce la cunoştinţa Parlamentului (HCC nr.25/2019, §61).

În jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că o dezbatere politică privind demiterea Guvernului prin retragerea încrederii acordate poate avea loc în condiţiile articolului 106/1 din Constituţie numai în şedinţa plenară a Parlamentului. Prin urmare, depunerea la Secretariatul Parlamentului a hotărârii Guvernului privind angajarea răspunderii cu materialele anexate, fără prezentarea acestui act politic de angajare a răspunderii în şedinţa plenară, nu corespunde cerinţelor normelor constituţionale privind angajarea răspunderii “în faţa” Parlamentului. În caz contrar, o asemenea dezbatere devine imposibilă, deoarece, potrivit articolului 37 alin.(4) din Regulamentul Parlamentului, convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară sau specială se va face în 3 zile de la data înregistrării cererii, dacă legea nu prevede altfel. Din aceste motive, în afara sesiunilor parlamentare, procedura angajării răspunderii Guvernului este condiţionată de convocarea unei sesiuni extraordinare sau speciale, iar termenul de 3 zile pentru depunerea moţiunii curge din momentul prezentării în plenul Parlamentului a proiectului de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea (HCC nr.28 din 22 decembrie 2011, §§ 56-57) (HCC nr.25/2019, §62).

Aşadar, Curtea a menţionat că, potrivit constatărilor sale, procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege are drept consecinţă menţinerea atribuţiilor sau demiterea Guvernului prin retragerea încrederii acordate de Parlament şi poate avea loc în condiţiile articolului 106/1 din Constituţie numai în faţa Parlamentului (HCC nr.25/2019, §64).

În acest sens, Curtea a remarcat că Legea nr.17 pentru modificarea articolului 1 din Legea nr.26/2010 privind Zona Economică Liberă “Bălţi” a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, potrivit informaţiei de pe pagina oficială a Parlamentului, fără prezenţa de facto a reprezentantului Guvernului în şedinţa plenară a Parlamentului, determinând astfel imposibilitatea depunerii moţiunii de cenzură şi, implicit, a dezbaterii politice privind menţinerea sau retragerea încrederii acordate Guvernului la învestitură (HCC nr.25/2019, §65).

În aceste condiţii, Curtea a considerat că modalitatea de care Guvernul a făcut uz în procedura angajării răspunderii sale a lipsit în mod efectiv Parlamentul, în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unică autoritate legislativă a statului, de dreptul de control asupra unor astfel de măsuri legislative excepţionale (HCC nr.25/2019, §66).

Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr.17 pentru modificarea articolului 1 din Legea nr.26/2010 privind Zona Economică Liberă “Bălţi” a fost adoptată printr-o procedură de angajare a răspunderii Guvernului contrară prevederilor articolelor 6 şi 106/1 din Constituţie (HCC nr.25/2019, §67).

Totodată, Curtea a reiterat că pe data de 22 decembrie 2011 a adoptat Hotărârea nr.28 prin care a declarat neconstituţională Legea nr.184 din 27 august 2011 privind modificarea şi completarea unor acte legislative, pentru că a fost încălcată procedura de adoptare a acesteia. Curtea a emis o Adresă prin care a atras atenţia Parlamentului că procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, prevăzută de articolul 106/1 din Constituţie, nu este suficient detaliată în articolul 119 din Regulamentul Parlamentului. Astfel, Curtea a atenţionat Parlamentul despre necesitatea modificării şi completării Regulamentului Parlamentului în conformitate cu revizuirea Constituţiei operată prin Legea nr.1115-XV din 5 iulie 2000 şi a reglementării clare a procedurilor de angajare a răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului şi delegare legislativă (HCC nr.25/2019, §68).

Curtea a constatat că până în prezent nu a fost executată Adresa Curţii Constituţionale din 22 decembrie 2011 şi a atras atenţia Parlamentului în mod repetat despre necesitatea de a soluţiona problemele indicate în adresă (HCC nr.25/2019, §69).

4. Economia naţională şi finanţele publice

4.1. Bugetul public naţional

4.1.1. Amplasarea magazinelor duty-free

Pentru a stabili dacă Parlamentul a respectat procedurile prevăzute de articolul 131 alin.(4) din Constituţie, Curtea a trebuit să constate dacă au fost îndeplinite următoarele condiţii: (1) dacă propunerea legislativă sau amendamentul a avut sau nu ca efect majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau a împrumuturilor, precum şi majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare, şi (2) dacă propunerea legislativă sau amendamentul adoptat de către Parlament a fost acceptat în prealabil de către Guvern (HCC nr.23/201917, §55).

___________________

17 Hotărârea nr.23 din 10.10.2019 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.172 din 27 iulie 2018 pentru modificarea unor acte legislative şi din Legea nr.288 din 15 decembrie 2017 cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative

Curtea a observat că prin dispoziţiile Legii nr.288 din 15 decembrie 2017, contestate de către autorii sesizării menţionate, legislatorul a extins regimul vamal duty-free, şi anume asupra barurilor şi restaurantelor care pot fi înfiinţate pentru a activa la bordul navelor [articolul 951 alin.(12) din Codul vamal]. De asemenea, prin modificările contestate, legislatorul a stabilit că magazinele duty-free pot fi amplasate în porturile internaţionale, precum şi la bordul navelor. Acest fapt presupune că numărul de magazine duty-free se va majora, la care se adaugă barurile şi restaurantele care eventual se vor deschide, iar mărfurile comercializate în ele urmează a fi exceptate de la perceperea drepturilor de import [articolul 93 alin.(2) din Codul vamal]. Exceptarea de la perceperea drepturilor de import presupune scutirea de taxele care trebuie plătite statului la importul de mărfuri [articolul 1 pct.26) din Codul vamal] (HCC nr.23/2019, §58).

Curtea a observat că, în pofida faptului că Guvernul nu a acceptat redacţia articolului 951 alineatul (13) din Codul vamal, pe 27 iulie 2018 acest amendament a fost supus dezbaterilor în a doua lectură şi votat de către Parlament. În acest context, Curtea a reamintit că nerespectarea avizului Guvernului constituie o încălcare a procedurii stabilite de Constituţie în materie de legiferare în domeniul bugetar (HCC nr.11 din 25 martie 2014, § 42) (HCC nr.23/2019, §61).

Astfel, într-o serie de hotărâri anterioare (HCC nr.2 din 28 ianuarie 2014, §§ 50-78, HCC nr.11 din 25 martie 2014, §§ 49-72, şi HCC nr.6 din 13 februarie 2014, §§ 55-75), Curtea a constatat încălcarea articolului 131 alin.(4) din Constituţie, în situaţia în care Guvernul a emis un aviz după adoptarea proiectului de lege de către Parlament. În acest sens, Curtea a menţionat că acceptul Guvernului trebuie să preceadă adoptarea proiectelor de legi cu impact bugetar în lectură finală (HCC nr.23/2019, §62).

De asemenea, Curtea a constatat că avizul negativ al Guvernului în privinţa normei contestate este explicit, menţionând că “propunerile cu privire la completarea art.951 din Codul vamal al Republicii Moldova nr.1149/2000 nu se susţin” (Hotărârea nr.768 din 25 iunie 2018) (HCC nr.23/2019, §65).

Prin urmare, Curtea a reţinut că, prin ignorarea avizului negativ al Guvernului, articolul 951 alineatul (13) din Codul vamal a fost adoptat cu încălcarea procedurii prevăzute de articolul 131 alin.(4) din Constituţie. Având în vedere acest fapt, Curtea a constatat că a fost încălcat şi articolul 6 din Constituţie, care obligă autorităţile statului să-şi exercite în mod separat atribuţiile în limitele rigorilor stabilite de Constituţie, fără a interveni în atribuţiile altor autorităţi, dar, totodată, legislatorul fiind obligat să ţină cont de punctul de vedere al Guvernului atunci când Constituţia îl impune (HCC nr.23/2019, §66).

Cu titlu preliminar, Curtea a observat că prevederile contestate se referă la două aspecte: (i) posibilitatea amplasării magazinelor duty-free în porturile internaţionale şi la bordul navelor; (ii) barurile şi restaurantele duty-free (HCC nr.23/2019, §68).

Cu privire la prevederile contestate care reglementează barurile şi restaurantele duty-free, Curtea a observat că dispoziţiile normative în discuţie au fost introduse în proiectul de lege de către Comisia economie, buget şi finanţe după 10 zile de la adoptarea de către Guvern a avizului cu privire la amendamentele formulate de către deputaţi. Mai mult, Curtea a constatat că Parlamentul nu a solicitat avizul Guvernului, iar Guvernul nu ar fi avut suficient timp pentru a prezenta un aviz cu privire la amendamentele introduse în proiectul de lege de către Comisie, deoarece acesta a fost votat în aceeaşi zi de către Parlament (HCC nr.23/2019, §73).

Curtea a reţinut că în cazul dispoziţiilor referitoare la amplasarea magazinelor duty-free în porturile internaţionale şi la bordul navelor Parlamentul nu a respectat avizul Guvernului adoptat prin Hotărârea nr.1040 din 5 decembrie 2017. Cât priveşte dispoziţiile referitoare la barurile şi restaurantele duty-free, Curtea a menţionat că în acest caz avizul Guvernului lipseşte cu desăvârşire, or, amendamentele propuse nu au fost aduse la cunoştinţa executivului ţării (HCC nr.23/2019, §75).

Curtea a reamintit că existenţa acceptului prealabil al Guvernului în privinţa amendamentelor sau a propunerilor legislative care implică majorarea sau reducerea cheltuielilor, a veniturilor sau a împrumuturilor constituie o condiţie imperativă, de la care legislatorul nu poate deroga în procesul aprobării bugetului public naţional (a se vedea HCC nr.11 din 25 martie 2014, § 42). Curtea a accentuat că această condiţie se aplică în procesul adoptării tuturor actelor legislative care implică majorarea sau reducerea cheltuielilor şi a veniturilor bugetare sau a împrumuturilor (HCC nr.23/2019, §76).

Aşadar, Curtea a reţinut că, în lipsa avizului Guvernului, prevederile contestate din Legea nr.288 din 15 decembrie 2017 au fost adoptate cu încălcarea procedurii prevăzute de articolul 131 alin.(4) din Constituţie. Având în vedere acest fapt, Curtea a constatat că a fost încălcat şi articolul 6 din Constituţie, care obligă autorităţile statului să-şi exercite în mod separat atribuţiile, în limitele rigorilor stabilite de Constituţie, fără a interveni în competenţele altor autorităţi (HCC nr.23/2019, §77).

5. Activitatea jurisdicţională a Curţii din iunie 2019

Pe 7 iunie 2019, Curtea a declarat inadmisibilă sesizarea Preşedintelui Republicii Moldova, prin Decizia nr.83, menţionând că răspunsul la întrebarea adresată de către acesta, în legătură cu articolul 85 alin.(1) coroborat cu articolele 63 alineatele (2) şi (3), 69 alin.(2) şi 103 din Constituţie, decurge din textul Constituţiei şi din interpretările anterioare ale Curţii.

Prin Hotărârea nr.13 din 8 iunie 2019, Curtea a reţinut că termenul de trei luni de dizolvare a Parlamentului stabilit de alin.(1) al articolului 85 din Constituţie reprezintă un termen-limită (de decădere), iar la expirarea acestuia Parlamentul nu-şi mai poate continua activitatea, nici măcar în sensul adoptării de legi ordinare, cum ar fi cazul unui Parlament al cărui mandat a expirat. De asemenea, Curtea a subliniat că la apariţia circumstanţelor de dizolvare a Parlamentului în condiţiile articolului 85 alin.(1) din Constituţie, Preşedintele ţării este obligat, neîntârziat, să sesizeze Curtea Constituţională pentru constatarea circumstanţelor de dizolvare, cu emiterea ulterioară a decretului de dizolvare a Parlamentului şi stabilirea datei alegerilor parlamentare anticipate.

În consecinţă, prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.14 din 08.06.2014, Curtea a declarat neconstituţionale ab initio actele legislative (legile, hotărârile) adoptate de deputaţii Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a X-a la data de 8 iunie 2019 şi ulterior.

Prin Avizul său nr.1 din 9 iunie 2019, Curtea a constatat ca circumstanţă care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova în cadrul procedurii de dizolvare a Parlamentului refuzul deliberat al Preşedintelui de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de a sesiza Curtea Constituţională, pentru constatarea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului de legislatura a X-a, cu emiterea ulterioară a decretului de dizolvare a Parlamentului şi de stabilire a datei alegerilor parlamentare anticipate, fapt care reprezintă, potrivit articolului 91 din Constituţie, o imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor sale în acest sens şi a indicat că, potrivit ordinii exercitării interimatului, Prim-ministrul în exerciţiu, dl Pavel Filip, în calitate de Preşedinte interimar al Republicii Moldova va îndeplini aceste obligaţii constituţionale.

Prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.15 din 08.06.2019, Curtea a reţinut că ignorarea de către Preşedintele Republicii Moldova a obligaţiei sale constituţionale de dizolvare a unui Parlament inactiv şi emiterea unor decrete care iau o direcţie opusă acestei obligaţii face ca aceste decrete să fie neconstituţionale.

Prin Avizul nr.2 din 9 iunie 2019, la cererea preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Curtea a constatat drept circumstanţă care justifică dizolvarea Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a X-a imposibilitatea formării Guvernului în termenul prevăzut de articolul 85 alin.(1) din Constituţie.

În contextul situaţiei socio-politice existente atunci în Republica Moldova (demisia şi transferul de putere al guvernului condus de dl Pavel Filip către guvernul condus de dna Maia Sandu), Curtea a pus în balanţă imperativele pe care le-a enunţat în actele sale pronunţate în perioada 7-9 iunie 2019 şi interesul public al păcii civice şi al protecţiei efective a drepturilor omului, valori protejate de preambulul Constituţiei Republicii Moldova, şi prin Hotărârea nr.16 din 2019 a revizuit şi a anulat actele menţionate supra.

Pe 26 iunie 2019, judecătorii Curţii Constituţionale au demisionat in corpore, fapt ce a blocat activitatea Curţii până la intrarea pe 16 august 2019 în exerciţiul funcţiei a judecătorilor constituţionali care formează actuala componenţă a Curţii Constituţionale.

B. CONCLUZIILE CURŢII

1. PREVEDERI RECUNOSCUTE CONSTITUŢIONALE

Curtea a recunoscut constituţionale:

• cuvintele:

“mame” de la articolul 4 alineatul (4) litera m) din Legea nr.1585 din 27 februarie 1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală; şi

- “mamele” de la punctul 34 subpunctul 2 litera f) din Regulamentul privind acordarea/suspendarea statutului de persoană asigurată în sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1246 din 19 decembrie 2018,

în măsura în care de asigurarea obligatorie de asistenţă medicală beneficiază ambii părinţi ai celor patru sau mai mulţi copii, în condiţii egale (HCC nr.3/2019);

• articolul 25 alin.(6) din Legea nr.278 din 14 decembrie 2007 privind controlul tutunului (HCC nr.9/2019);

• cuvântul “femeie" din teza a doua a articolului 5 din Legea nr.188 din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului (HCC nr.10/2019);

• textul “a unui copil cu dizabilitate severă sub vârsta de 18 ani" din articolul 5 alin.(2) lit.d) din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii, în măsura în care se asimilează stagiului de cotizare perioada de îngrijire a persoanei cu dizabilitate severă de către unul dintre părinţi, tutore, curator, până la angajarea acestuia în funcţia de asistent personal, indiferent de vârsta persoanei cu dizabilităţi severe (HCC nr.19/2019);

• textul “nu pot fi suspendate actele Băncii Naţionale adoptate în procesul de evaluare şi supraveghere a calităţii acţionarilor entităţilor supravegheate de Banca Naţională” din articolul 214 alin.(8) din Codul administrativ, adoptat prin Legea nr.116 din 19 iulie 2018 (HCC nr.20/2019);

• poziţia cu numărul patru (desemnată cu codul A1034) din compartimentul “Alte funcţii de demnitate publică la nivel central” din Tabelul nr.1 la Anexa nr.3 din Legea nr.270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar, în măsura în care se aplică şi membrilor Consiliului Superior al Magistraturii aleşi din rândul profesorilor titulari de drept (HCC nr.21/2019).

2. PREVEDERI DECLARATE NECONSTITUŢIONALE

Curtea a declarat neconstituţionale:

• alineatul (2) al articolului 265 din Codul de procedură penală (HCC nr.6/2019);

• textul “care nu se supune niciunei căi de atac” din teza a doua a articolului 353 alin.(1) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (HCC nr.7/2019);

- teza a doua “Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu pot fi contestate dacă din momentul săvârşirii lor au trecut mai mult de 6 luni.” a articolului 161 alin.(1) din Codul de executare;

- textul “de la data săvârşirii lui ori a refuzului de a săvârşi anumite acte” din articolul 162 alin.(1) din Codul de executare;

- teza a doua “Persoana nu poate fi repusă în termen dacă din data emiterii sau a refuzului emiterii actului contestat au trecut mai mult de 6 luni.” a articolului 162 alin.(2) din Codul de executare (HCC nr.8/2019);

• cuvântul “poate" din articolul 61 alin.(1) din Codul de executare, adoptat prin Legea nr.443 din 24 decembrie 2004 (HCC nr.22/2019);

• prevederile din Codul vamal , adoptat prin Legea nr.1149 din 20 iulie 2000, în redacţia Legii nr.288 din 15 decembrie 2017, după cum urmează:

- cuvintele “şi porturile”, “şi navele” din articolul 93 alineatul (1);

- cuvintele “bar şi restaurant”, declinate în funcţie de categoria gramaticală, din articolele 1 punctul 22 şi 32, din denumirea secţiunii a 14-a, din denumirile articolelor 94, 95 şi 95¹, din articolele 93 alineatele (2) şi (3), 94 alineatele (1), (3) şi (4), 95 alineatele (1) şi (2), 95¹ alineatele (3) lit.d), (4), (6) şi (9), 96 şi 185 alineatul (1) litera f);

- prevederile alineatului (1¹) şi textul din alineatul (3) “precum şi persoanelor care se află în străinătate - în cazul navelor” din articolul 93;

- prevederile alineatelor (12), (13) şi litera f) din alineatul (3) şi textul din alineatul (3¹) “precum şi pentru activitatea barurilor şi restaurantelor duty-free la bordul navelor, pentru comercializarea produselor alimentare gata cu consumare în local, vânzarea băuturilor cu consumare în local, cu sau fără program distractiv” din articolul 95¹ (HCC nr.23/2019);

• - textul “soldate cu alte urmări grave” din articolul 189 alin.(3) lit.f) din Codul penal;

- textul “soldată cu urmări grave” din articolele 307 alin.(2) lit.c) şi 327 alin.(2) lit.c) din Codul penal;

- textul “intereselor publice sau” din articolul 329 alin.(1) din Codul penal;

- textul “alte urmări grave” din articolul 329 alin.(2) lit.b) din Codul penal;

- textul “acţiunile prevăzute la alin.(1), soldate cu urmări grave” din articolul 335 alin.(11) din Codul penal (HCC nr.24/2019);

• Legea nr.17 din 15 februarie 2019 pentru modificarea articolului 1 din Legea nr.26/2010 privind Zona Economică Liberă “Bălţi”, adoptată prin angajarea răspunderii de către Guvern (HCC nr.25/2019);

• articolele 37 alin.(1) din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, 27 alin.(1) din Legea nr.789 din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie şi 22 alin.(1) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească. Curtea a revigorat prevederile articolului 37 alin.(1) din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională în redacţia: “Curtea Constituţională are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat”. Curtea a revigorat teza I din articol 22 alin.(1) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească în redacţia: “Mijloacele financiare necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti sunt aprobate de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, şi sunt incluse la bugetul de stat.” (HCC nr.27/2019);

• articolul 16 alin.(9) din Legea nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală (HCC nr.29/2019).

3. INTERPRETAREA PREVEDERILOR CONSTITUŢIONALE

Curtea a interpretat următoarele prevederi constituţionale:

I. În Hotărârea nr.11/2019 Curtea a stabilit:

1. Parlamentul poate modifica sistemul electoral în intervale de timp mai mici decât o legislatură completă. Noul sistem nu poate fi implementat în cadrul alegerilor parlamentare anticipate, ci numai în cadrul unor alegeri parlamentare ordinare, cu condiţia ca modificarea să aibă loc cu cel puţin un an înainte de alegeri.

2. Modificarea frecventă sau târzie a normelor care guvernează procesul electoral poate dezavantaja alegătorii, concurenţii electorali şi partidele, existând riscul încălcării dreptului la vot şi a dreptului de a fi ales.

Notă: La momentul adoptării prezentului Raport, pe rolul Curţii se află sesizarea nr.180b/2019 privind interpretarea articolului 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie, depusă de un grup de deputaţi.

II. 1. Preşedintele Republicii Moldova nu poate înainta un candidat la funcţia de Prim-ministru în lipsa organelor de conducere ale Parlamentului. Imposibilitatea întrunirii Parlamentului din cauza lipsei organului care îl convoacă presupune imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

2. Lipsa întrunirii Parlamentului în şedinţă plenară pentru examinarea chestiunii învestiturii Guvernului, atunci când există organe de conducere ale legislativului, echivalează cu respingerea solicitării de învestitură.

3. Sintagma “cel puţin două solicitări de învestitură” conţinută de articolul 85 alin.(2) din Constituţie nu presupune, în mod obligatoriu, desemnarea aceleiaşi candidaturi (HCC nr.12/2019).

4. CONFIRMAREA REZULTATELOR ALEGERII PARLAMENTULUI

Curtea a confirmat rezultatele alegerilor Parlamentului din 24 februarie 2019.

Astfel,

- a confirmat rezultatele alegerilor Parlamentului de legislatura a X-a din 24 februarie 2019 în circumscripţia naţională;

- a confirmat rezultatele alegerilor Parlamentului de legislatura a X-a din 24 februarie 2019 în circumscripţiile uninominale: nr.1, or. Briceni; nr.2, or. Ocniţa; nr.3, mun. Edineţ; nr.4, or. Râşcani; nr.5, or. Glodeni; nr.6, or. Drochia; nr.7, mun. Soroca; nr.8, or. Floreşti; nr.9, mun. Bălţi; nr.10, mun. Bălţi; nr.11, or. Făleşti; nr.12, or. Sângerei; nr.13, or. Rezina; nr.14, or. Teleneşti; nr.15, or. Călăraşi; nr.16, mun. Ungheni; nr.17, or. Nisporeni; nr.18, mun. Orhei; nr.19, com. Ivancea; nr.20, mun. Străşeni; nr.21, or. Criuleni; nr.22, or. Ialoveni; nr.23, mun. Chişinău; nr.24, mun. Chişinău; nr.25, mun. Chişinău; nr.26, mun. Chişinău; nr.27, mun. Chişinău; nr.28, mun. Chişinău; nr.29, mun. Chişinău; nr.30, mun. Chişinău; nr.31, mun. Chişinău; nr.32, mun. Chişinău; nr.33, mun. Chişinău; nr.34, or. Anenii Noi; nr.35, or. Căuşeni; nr.36, or. Ştefan Vodă; nr.37, com. Răzeni; nr.38, mun. Hânceşti; nr.39, com. Sărata Galbenă; nr.40, or. Cimişlia; nr.41, or. Leova; nr.42, or. Cantemir; nr.43, mun. Cahul; nr.44, or. Taraclia; nr.45, mun. Comrat; nr.46, or. Ceadâr-Lunga; nr.47, oraşele Camenca, Râbniţa, Dubăsari şi Grigoriopol; nr.48, or. Slobozia, municipiile Tiraspol şi Bender; nr.49, la est de Republica Moldova; nr.50, la vest de Republica Moldova şi nr.51, Statele Unite ale Americii, Canada;

- a validat mandatele deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii Moldova în cadrul alegerilor parlamentare din 24 februarie 2019, în circumscripţia naţională (HCC nr.4/2019).

Curtea a confirmat rezultatele alegerilor parlamentare noi din 20 octombrie 2019 în circumscripţiile uninominale: nr.17, or. Nisporeni; nr.33, mun. Chişinău; nr.48, or. Slobozia, municipiile Tiraspol şi Bender, şi nr.50, la vest de Republica Moldova, şi a validat mandatele deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii Moldova în cadrul alegerilor parlamentare noi din 20 octombrie 2019 în circumscripţiile uninominale, după cum urmează:

1) Circumscripţia uninominală nr.17, or. Nisporeni - Verdeş Ghenadie (Partidul Democrat din Moldova);

2) Circumscripţia uninominală nr.33, mun. Chişinău - Năstase Vasile-Andrei (Blocul electoral “ACUM Platforma DA şi PAS”);

3) Circumscripţia uninominală nr.48, or. Slobozia, municipiile Tiraspol şi Bender - Evtodiev Vitalii (Partidul politic “Partidul Socialiştilor din Republica Moldova”);

4) Circumscripţia uninominală nr.50, la vest de Republica Moldova - Sajin Galina (Blocul electoral “ACUM Platforma DA şi PAS”) (HCC nr.26/2019).

5. VALIDAREA MANDATELOR DE DEPUTAT

În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală următorilor candidaţi supleanţi:

• domnul Pavel Ianeţ, doamna Eleonora Graur şi domnul Gheorghe Braşovschi, pe lista Partidului Democrat din Moldova, şi domnii Ivan Filimon şi Ghenadie Morcov, pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (HCC nr.2/2019);

• doamna Ruxanda Glavan pe lista Partidului Democrat din Moldova, domnul Serghei Cataranciuc pe lista Blocului electoral “ACUM Platforma DA şi PAS” şi domnul Igor Himici pe lista Partidului politic “Şor” (HCC nr.17/2019);

• doamna Alla Darovannaia şi domnul Anatolie Labuneţ pe lista Partidului politic “Partidul Socialiştilor din Republica Moldova” (HCC nr.18/2019);

• domnul Mihail Paciu pe lista Partidului politic “Partidul Socialiştilor din Republica Moldova” (HCC nr.28/2019);

• domnul Radu Rebeja pe lista “Partidului Democrat din Moldova” (HCC nr.30/2019);

• doamna Marina Radvan, pe lista Partidului politic “Partidul Socialiştilor din Republica Moldova", şi domnul Virgiliu Pâslariuc, pe lista Blocului electoral “ACUM Platforma DA ş PAS” (HCC nr.31/2019).

6. CONFIRMAREA REZULTATELOR REFERENDUMULUI REPUBLICAN

Curtea a confirmat rezultatele referendumului republican consultativ din 24 februarie 2019 (HCC nr.5/2019).

7. DECIZIILE CURŢII

În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale în anul 2019, Curtea a emis 152 decizii de inadmisibilitate, în baza prevederilor Codului jurisdicţiei constituţionale.

Cel mai frecvent sesizările au fost respinse din cauza caracterului lor nefondat, acesta fiind determinat de:

a) neidentificarea circumstanţelor de drept care ar susţine argumentele autorului sesizării că dispoziţiile legale contestate nu sunt suficient de clare şi previzibile (DCC nr.4/2019; 77/2019, 79/2019 ş.a.);

b) lipsa argumentelor pe care să se sprijine opinia autorului sesizării (DCC nr.96/2019, 102/2019, 105/2019 ş.a.), fie autorul sesizării nu a demonstrat raportul contradictoriu dintre prevederile contestate şi Constituţie (DCC nr.130/2019). De altfel, prin Decizia nr.146/2019, Curtea Constituţională a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă, ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat;

c) sesizarea viza o abordare in abstracto a problemelor de interpretare a legii, care nu are legătură cu fondul litigiului principal, fiind o actio popularis (DCC nr.14/2019; 84/2019; 110/2019; 114/2019 ş.a.); sesizarea nu viza probleme de constituţionalitate, ci se referea la interpretarea conţinutului unor norme juridice, prerogativă care aparţine instanţelor judecătoreşti în procesul de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţii concrete (DCC nr.55/2019; 61/2019; 63/2019; 76/2019; 91/2019; 107/2019; 120/2019 ş.a.), nu viza pretinsa omisiune legislativă, ci aspecte de interpretare şi de aplicare a legii (DCC nr.127/2019); problema abordată de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate îşi avea sursa în interpretarea eronată a legii, şi nu în neclaritatea acesteia (DCC nr.15/2019), autorul nu a formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile contestate, în realitate nefiind de acord cu modul de interpretare şi aplicare a acestora (DCC nr.129/2019);

d) existenţa unei hotărâri sau decizii anterioare a Curţii având ca obiect prevederile contestate, fiind astfel repetate, sau constatările din jurisprudenţa anterioară au fost aplicabile mutatis mutandis, fără să fi intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe (DCC nr.20/2019; 42/2019; 53/2019; 56/2019; 87/2019; 108/2019 ş.a.). În DCC nr.119/2019, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate au mai constituit obiect al unei sesizări a aceluiaşi autor, din perspectiva aceloraşi critici de neconstituţionalitate, iar judecătorul instanţei care a acceptat demersul nu a verificat condiţiile pe care trebuie să le întrunească o sesizare;

e) soluţionarea sesizării nu era de competenţa Curţii (DCC nr.24/2019; 48/2019; 88/2019; 89/2019; 90/2019; 21/2019; 26/2019; 126/2019 ş.a.).

Pe parcursul anului 2019, Curtea a stabilit mai multe deficienţe în ceea ce priveşte ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate.

Astfel, examinând sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către un avocat şi trimisă la Curte pe 7 noiembrie 2019 de către judecătorul din cadrul Judecătoriei Chişinău, sediul Râşcani, Curtea a adoptat Decizia nr.119 din 18 noiembrie 2019, în care a menţionat că dispoziţiile criticate au mai constituit obiect al unei sesizări a aceluiaşi autor, din perspectiva aceloraşi critici de neconstituţionalitate, fiind transmisă la Curte de către acelaşi judecător. Prin Decizia nr.85 din 19 iunie 2019, Curtea a declarat inadmisibilă sesizarea anterioară privind excepţia de neconstituţionalitate.

În Decizia nr.119 din 18.11.2019, Curtea a observat că judecătorul nu a verificat, potrivit paragrafului 82 din Hotărârea nr.2 din 9 februarie 2016, condiţiile pe care trebuie să le întrunească o sesizare, reţinând că judecătorul a admis ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea la Curtea Constituţională în mod repetat şi nejustificat.

Curtea a considerat necesar de a aduce la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii acest caz, astfel încât să fie întreprinse măsurile de rigoare în vederea excluderii pe viitor a încălcării de către judecători a prevederilor legii şi a hotărârilor Curţii Constituţionale.

Obiecţii similare Curtea a avut şi faţă de avocat, care nu a respectat condiţiile specificate în paragraful 82 din Hotărârea nr.2 din 9 februarie 2016. Prin urmare, Curtea a reţinut că avocatul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în mod repetat şi abuziv, având drept scop tergiversarea examinării cauzei.

În baza celor expuse, Curtea a solicitat Uniunii Avocaţilor din Moldova să întreprindă măsurile necesare în vederea excluderii situaţiilor de încălcare de către avocaţi a prevederilor legii şi a hotărârilor Curţii Constituţionale, ridicării gradului de informare a acestora şi examinării posibilităţii de aplicare a răspunderii disciplinare faţă de avocaţii care comit astfel de abuzuri.

În deciziile nr.133 din 5 decembrie 2019 şi nr.136 din 9 decembrie 2019, Curtea a reţinut că acelaşi judecător, contrar prevederilor punctului (3) al paragrafului 82 şi dispozitivului HCC nr.2 din 9 februarie 2016, a omis să analizeze, în încheierile sale de ridicare a excepţiilor de neconstituţionalitate, dacă dispoziţiile contestate erau aplicabile în cauza de contencios administrativ în care erau implicate părţile. Curtea a menţionat că aplicabilitatea în litigiu a normei contestate nu rezulta nici din argumentele autorului excepţiei. În decizia sa, Curtea a statuat că odată ce excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului de care este legată, aplicabilitatea şi pertinenţa normei contestate pentru soluţionarea litigiului principal constituie o condiţie esenţială pentru admisibilitatea sesizării.

În Decizia nr.65 din 25 aprilie 2019, examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a observat că prevederile criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare ale aceluiaşi avocat, ca autor al sesizării, în alte două excepţii de neconstituţionalitate (a se vedea DCC nr.32 din 5 martie 2019 şi DCC nr.53 din 16 aprilie 2019). În acest context, Curtea a reamintit că, la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorului de caz îi revine obligaţia de a verifica dacă prevederile contestate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate.

8. ADRESE

Pe parcursul anului 2019, Curtea a formulat 3 adrese către Parlament, după cum urmează:

• Adresa nr.PCC-01/44g din 05.03.2019

Pe 5 martie 2019, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr.34, prin care a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate privind controlul constituţionalităţii textului “până la data rămânerii definitive a hotărârii cu privire la cauza contravenţională” de la articolul 30 alin.(5) din Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.218 din 24 octombrie 2008.

În decizia menţionată, Curtea a constatat existenţa unei incertitudini în rândul instanţelor judecătoreşti cu referire la suspendarea termenului de prescripţie de tragere la răspundere contravenţională, în cazul contestării deciziei de aplicare a sancţiunii contravenţionale.

Curtea a reţinut că însăşi existenţa unei asemenea interpretări denotă faptul că instanţele judecătoreşti se confruntă cu problema expirării termenului de prescripţie până la soluţionarea definitivă a cauzelor contravenţionale, pentru că articolul 30 alin.(7) din Codul contravenţional prevede doar un singur motiv de suspendare a acestuia. În acest sens, Curtea a menţionat că lipsa unor motive suplimentare de suspendare a termenului de prescripţie de tragere la răspundere contravenţională poate avea ca efect încetarea mai multor cauze contravenţionale, fapt care poate afecta drepturile fundamentale ale victimelor.

Curtea a conchis că pentru a preveni consecinţele menţionate supra este necesară completarea prevederilor în discuţie.

• Adresa nr.PCC-01/98a/nr.19 din 24.09.2019

Prin Hotărârea nr.19 din 24 septembrie 2019, Curtea Constituţională s-a pronunţat în privinţa sesizării pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii.

În această hotărâre, Curtea a stabilit că este nejustificat tratamentul diferenţiat existent între părintele, tutorele sau curatorul unui copil cu dizabilitate severă şi părintele, tutorele sau curatorul unei persoane cu dizabilitate severă cu vârsta de peste 18 ani, în privinţa beneficiilor recunoscute, în materie de exerciţiu al dreptului la pensie.

În vederea remedierii acestei situaţii şi garantării caracterului efectiv al drepturilor persoanelor, Curtea a statuat că îşi rezervă prerogativa de a stabili prin hotărâre o soluţie până va interveni Parlamentul cu amendamente conforme raţionamentelor acestei hotărâri.

Această soluţie impune autorităţilor responsabile din sistemul public de pensii ca, la sesizarea beneficiarilor (părintele, tutorele sau curatorul persoanei cu dizabilităţi severe), să dea curs demersurilor lor, indiferent de vârsta persoanei cu dizabilităţi severe care se află la îngrijirea acestora.

• Adresa nr.PCC-01/151g-24 din 17.10.2019

Prin Hotărârea nr.24 din 17 octombrie 2019, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale următoarele texte din Codul penal: “soldate cu alte urmări grave” din articolul 189 alin.(3), “soldată cu urmări grave” din articolele 307 alin.(2) lit.c) şi 327 alin.(2) lit.c), “alte urmări grave” din articolul 329 alin.(2) lit.b), “acţiunile prevăzute la alin.(1), soldate cu urmări grave” din articolul 335 alin.(11).

Curtea a reţinut că nu există repere fixe în legea penală care ar defini noţiunea de “urmări grave” utilizată în articolele 189 alin.(3) lit.f), 307 alin.(2) lit.c), 327 alin.(2) lit.c), 329 alin.(2) lit.b) şi 335 alin.(11) din Codul penal. De asemenea, legea nu stabileşte niciun criteriu material care să cuantifice “gravitatea” urmării prejudiciabile. De altfel, calificarea urmărilor infracţiunii ca fiind “urmări grave” are implicaţii majore în privinţa agravării răspunderii penale a făptuitorului.

Totuşi, Curtea a menţionat că, deşi a constatat neconstituţionalitatea noţiunii de “urmări grave” conţinută de articolele menţionate, acest fapt nu împiedică Parlamentul să-i precizeze întinderea şi conţinutul, astfel încât să asigure o protecţie adecvată valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că, prin Legea nr.277 din 18 decembrie 2008, Parlamentul a exclus sintagma “urmări grave” din textul unor articole din Codul penal şi a substituit-o cu texte clare şi previzibile. De exemplu, noţiunea de “urmări grave” de la articolul 215 din Codul penal [răspândirea bolilor epidemice] a fost substituită cu următorul text: vătămarea gravă sau medie a sănătăţii sau cu decesul persoanei. Cu modificări similare Parlamentul a intervenit şi în textul articolului 197 alin.(2) din Codul penal [distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor]. În Nota informativă la proiectul legii în discuţie, autorii acesteia au susţinut că menţinerea în Codul penal a noţiunii de “urmări grave” contravine principiului legalităţii şi previzibilităţii legii penale. De asemenea, s-a menţionat necesitatea stabilirii exhaustive a urmărilor grave ale comiterii unei infracţiuni care pot surveni. Curtea nu a putut constata niciun motiv pertinent cu privire la modificarea de către Parlament doar a acestor articole, pentru că raţionamentele indicate în Nota informativă erau valabile pentru toate articolele din Codul penal care cuprindeau noţiunea de “urmări grave”.

Prin Adresa către Parlament, anexată la Hotărârea nr.22 din 1 octombrie 2018, Curtea a semnalat că noţiunea de “urmări grave” se regăseşte în mai multe articole ale Codului penal şi a sugerat modificarea normelor penale în discuţie, în conformitate cu principiul legalităţii incriminării. Până în prezent, această Adresă nu a fost executată.

De asemenea, prin Hotărârea nr.24 din 17 octombrie 2019, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional textul “intereselor publice sau” din articolul 329 alin.(1) din Codul penal. Curtea a menţionat că noţiunea de “interes public” este abstractă şi nu asigură identificarea entităţii căreia îi sunt cauzate daune în proporţii mari [aşa cum prevede articolul 329 alin.(1) din Codul penal], adică victima infracţiunii. În afară de aceasta, Curtea a reţinut că expresia “daune în proporţii mari drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice” din articolul 329 alin.(1) din Codul penal protejează toate eventualele victime ale faptei de neglijenţă în serviciu, avându-se în vedere că persoanele juridice pot fi de drept public sau de drept privat (a se vedea articolul 173 din Codul civil). Astfel, rezultă în mod rezonabil că eventualele daune materiale cauzate intereselor publice s-ar putea regăsi în categoria daunelor cauzate drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanei juridice de drept public, care gestionează un domeniu de interes public. În consecinţă, Curtea a constatat că textul “intereselor publice sau” din articolul 329 alin.(1) din Codul penal complică descrierea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, fiind o sursă de incertitudine juridică.

Aşadar, dată fiind omisiunea Parlamentului de a remedia aceste aspecte care perpetuează o stare de neconstituţionalitate, precum şi frecvenţa sesizărilor relative la această problemă, Curtea a atras atenţia Parlamentului asupra faptului că este necesară aducerea normelor penale în corespundere cu raţionamentele expuse în hotărârea menţionată.

C. EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Consecinţele juridice ale actului normativ sau ale unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale urmează a fi înlăturate conform legislaţiei în vigoare.

Actele Curţii Constituţionale au efect erga omnes, fiind obligatorii şi opozabile tuturor subiecţilor, indiferent de nivelul autorităţii.

Hotărârile Curţii Constituţionale sunt destinate în primul rând legislatorului, dar şi altor subiecţi, care participă la procesul legislativ. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, inclusiv de către legislator, şi sunt obligatorii.

Constatarea inacţiunii legislative, adică a lacunei legii sau a altui act normativ contrar Constituţiei, generează, în mod inevitabil, consecinţe juridice. Hotărârea Curţii Constituţionale presupune obligaţia legislatorului de a soluţiona problema existenţei unor lacune de drept printr-o reglementare adecvată şi eliminarea prevederilor defectuoase.

Respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că niciuna dintre ramurile puterii nu intervine în competenţele unei alte ramuri, dar şi faptul că niciuna dintre aceste ramuri nu îşi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul său de activitate, îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie a fost impusă printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale.

Lipsa unei intervenţii legislative a Parlamentului în vederea executării actelor instanţei de jurisdicţie constituţională echivalează cu neexercitarea competenţei de bază a acestuia, şi anume cea de legiferare, atribuită de Constituţie. Această situaţie se atestă în condiţiile în care unele hotărâri ale Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţională o prevedere legală sau un act pot genera vid legislativ, deficienţe şi incertitudini în aplicarea legii.

În vederea excluderii acestor repercusiuni negative, art.281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională prevede că Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale. Proiectul de lege respectiv urmează a fi examinat de Parlament în mod prioritar.

1. Gradul de executare a hotărârilor care declară neconstituţionale prevederile unor acte normative

În vederea monitorizării procesului de modificare a actelor legislative, prevederile cărora au fost declarate neconstituţionale prin hotărâri ale Curţii Constituţionale, Curtea solicită în mod regulat de la Parlament şi Guvern o informaţie asupra nivelului de executare a actelor adoptate.

Astfel, pe parcursul anului 2018, din 20 de hotărâri pasibile de executare au fost executate 14 hotărâri. Din 15 hotărâri pronunţate în anul 2017 şi pasibile de executare au fost executate 7 hotărâri. Din 17 hotărâri pronunţate în anul 2016 şi pasibile de executare au fost executate 14 hotărâri. În anul 2019 din cele 3 hotărâri pasibile de executare (în care cel puţin o prevedere a fost declarată neconstituţională) nu a fost executată niciuna.

2. Gradul de executare a adreselor Curţii Constituţionale

Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a substitui organul legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art.79 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de “legislator pasiv”, atenţionând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţie şi insistând asupra necesităţii operării de modificări în reglementările legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale este orientată preponderent spre soluţionarea sesizărilor depuse şi exercitarea în acest scop a competenţelor constituţionale. Analiza actelor supuse controlului constituţionalităţii sub aspectul conformităţii cu Legea Supremă, interpretarea normelor constituţionale, modul de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale etc. constituie instrumente care au un rol decisiv în procesul de perfecţionare a cadrului legislativ. Adresele, care se referă preponderent la omisiunile în legislaţie, de asemenea, contribuie la dezvoltarea sistemului de drept în stat.

Curtea constată că în perioada anilor 2011-2019 au rămas neexecutate 20 de adrese pronunţate de către Curte.

D. RECOMANDĂRILE CURŢII

În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale pe parcursul anului 2019 Curtea a formulat câteva recomandări.

• Astfel, pe 5 septembrie 2019, Curtea a expediat scrisori în adresa Parlamentului, Guvernului şi Preşedintelui Republicii Moldova, în care a subliniat importanţa intervenirii prompte în privinţa lacunelor din legislaţie care se datorează neexecutării unor acte pronunţate de Curtea Constituţională. Curtea a recomandat eficientizarea cooperării dintre autorităţile statului responsabile de procesul de legiferare, în vederea asigurării executării adreselor Curţii Constituţionale.

Ulterior, prin scrisoarea din 11 octombrie 2019, Curtea, în conformitate cu prevederile articolului 28/1 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, a solicitat Parlamentului şi Guvernului să informeze Curtea la ce etapă se află executarea hotărârilor şi adreselor Curţii, precum şi care sunt motivele neexecutării acestora.

La demersurile Curţii către autorităţile de resort, Comisia juridică, numiri şi imunităţi a Parlamentului şi Cancelaria de Stat a Republicii Moldova au furnizat informaţii privind evaluarea nivelului de executare a actelor Curţii. În baza acestora, Curtea a constatat că deşi în majoritatea situaţiilor au fost iniţiate proiecte de modificare a actelor normative în conformitate cu actele Curţii, totuşi procesul de legiferare nu a fost finalizat din diverse motive (nivelul de executare este analizat supra în Titlul III litera C).

• Ţinând cont de calitatea sesizărilor depuse privind excepţiile de neconstituţionalitate, Curtea a intervenit către autorităţile competente (Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii) cu recomandarea de a efectua o analiză a practicii cu privire la ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate şi a respectării de către instanţele de judecată a cerinţei de verificare a sesizărilor sub aspectul întrunirii condiţiilor indicate în Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova. Curtea a considerat că o astfel de analiză va îmbunătăţi calitatea excepţiilor de neconstituţionalitate.

COOPERAREA EXTERNĂ

A. În anul 2019, judecătorii Curţii Constituţionale şi asistenţii judiciari au participat la o serie de evenimente importante în contextul întăririi relaţiilor cu instituţiile din străinătate.

Astfel, în perioadele 6-12 iunie 2019 şi 19-25 octombrie 2019, grupuri a câte patru asistenţi judiciari de la Curtea Constituţională a Republicii Moldova au vizitat Curtea Constituţională a Republicii Letonia pentru a face un schimb de experienţă profesională. Programul intens le-a oferit angajaţilor Curţii posibilitatea de a se familiariza cu activitatea Curţii Constituţionale letone şi de a studia în profunzime modelul leton de plângere constituţională, precum şi de a analiza diverse metodologii utilizate în activitatea jurisdicţională a acestei Curţi. Vizitele de studiu au fost organizate în cadrul Planului leton de cooperare pentru dezvoltare în anul 2019 la compartimentul “Transferul experienţei letone către statele partenere”, fiind finanţate de către Guvernul leton.

Schimbul de experienţă este un instrument valoros pentru promovarea cooperării şi dialogului între Curţile Constituţionale. Ambele părţi au oportunitatea de a-şi împărtăşi experienţa şi de a-şi dezvolta abilităţile profesionale, cooperarea fiind orientată spre atingerea obiectivelor de sporire a eficienţei activităţii practice.

Pe 27 august 2019, Preşedintele Curţii a avut o întrevedere cu ambasadorul Republicii Kazahstan, Excelenţa sa, domnul Samat Ordabayev. Cei doi şi-au exprimat dorinţa de a menţine şi extinde relaţiile fructuoase ale celor două ţări pe planul colaborării instituţionale în domeniul constituţional.

Pe 25 septembrie 2019, Preşedintele Curţii Consti-tuţionale, domnul Vladimir Ţurcan, i-a primit în vizită pe Ambasadorul Lituaniei în Moldova, Excelenţa sa, domnul Kęstutis Kudzmanas, şi pe Şeful-adjunct al misiunii, ministrul consilier, domnul Andrej Didenko. Discuţiile s-au axat pe aspecte referitoare la continuarea bunei cooperări şi a relaţiilor de prietenie între Curtea Constituţională a Moldovei şi Curtea Constituţională a Lituaniei. Ambasadorul Kęstutis Kudzmanas a menţionat că Lituania va continua să sprijine oportunităţile de cooperare între cele două Curţi.

În perioada 4-10 noiembrie 2019, o delegaţie formată din patru judecători ai Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a efectuat o vizită de lucru la Riga, la invitaţia Curţii Constituţionale a Republicii Letonia. Pe durata vizitei, judecătorii au beneficiat de un schimb de experienţă pe subiecte precum competenţa şi funcţiile Curţii Constituţionale, etapele examinării cauzelor şi metodele utilizate, relaţiile dintre Curtea Constituţională şi alte autorităţi publice, analiza şi caracteristicile procesului de pregătire şi executare a hotărârilor Curţii Constituţionale.

În perioada 21-22 noiembrie 2019, o altă delegaţie a Curţii Constituţionale a participat la lucrările unei conferinţe internaţionale organizate de Tribunalul Constituţional al Poloniei. Conferinţa a fost prilejuită de celebrarea unui centenar de la fondarea Departamentului drept penal din cadrul Comisiei Polone pentru Drept şi Codificare. La eveniment au participat conducerea de vârf a Republicii Polone şi delegaţi din peste 23 de state. În cadrul multiplelor paneluri, membrii delegaţiei noastre au prezentat informaţii tematice şi au participat la dezbateri.

În perioada 16-20 decembrie 2019, Preşedintele Curţii Constituţionale a efectuat o vizită la Brno, Republica Cehă, la invitaţia omologului său ceh, Pavel Rychetský. Cei doi oficiali au efectuat un schimb de opinii referitor la cadrul actual al cooperării moldo-cehe în domeniul dreptului constituţional atât pe plan bilateral, cât şi în cadrul organizaţiilor regionale şi internaţionale, şi a abordat subiecte legate de structura, principiile de activitate şi atribuţiile instituţiilor pe care le conduc. Un subiect aparte al discuţiei l-au constituit pregătirile pentru Congresul al XVIII-lea al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, care va avea loc în perioada 26-29 mai 2020, la Praga. În timpul acestui Congres, Curtea Constituţională a Moldovei prin rotaţie va prelua de la Curtea Constituţională a Cehiei preşedinţia organizaţiei menţionate pentru următorii trei ani.

La 23 octombrie 2019, Preşedintele Curţii Constituţionale a avut o întrevedere cu exponenţii Reprezentanţei din Moldova a “International Republican Institute din SUA” (IRI Moldova). Astfel, Preşedintele a luat cunoştinţă de Programul de facilitare şi consolidare a reformelor în domeniul justiţiei, administrat de IRI Moldova. Scopul programului constă în perfecţionarea capacităţilor Ministerului Justiţiei, Curţii Constituţionale, precum şi a instanţelor de judecată privind comunicarea eficientă în domeniul reformelor implementate şi al rezultatelor obţinute în soluţionarea problemelor civice, astfel încât în final să se obţină restabilirea încrederii cetăţenilor în actul justiţiei. În acest context, Preşedintele Curţii Constituţionale şi reprezentanţii IRI Moldova au convenit asupra unei strânse colaborări în vederea desfăşurării cu eficacitate a programului.

La 12 noiembrie 2019, Preşedintele Curţii Constituţionale a avut o întrevedere cu Christine Freilinger, Ambasadorul Republicii Austria în Republica Moldova. În cadrul discuţiilor a fost exprimată disponibilitatea judecătorilor constituţionali din Moldova de a colabora cu colegii lor austrieci prin realizarea de schimburi de experienţă şi de practici, având în vedere că Austria a fost prima ţară care a fondat o Curte Constituţională şi a stabilit standardele dreptului constituţional pentru restul lumii.

B. Pe parcursul anului 2019, Curtea Constituţională a beneficiat de opiniile Comisiei de la Veneţia, reconfirmându-se astfel cooperarea fructuoasă şi durabilă dintre cele două instituţii.

Pe 10 septembrie 2019, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a solicitat o opinie amicus curiae de la Comisia de la Veneţia privind răspunderea penală a judecătorilor Curţii Constituţionale. În acest context, Comisiei de la Veneţia i s-a cerut să răspundă la următoarele trei întrebări:

a) “Este garantată independenţa judecătorilor constituţionali într-un stat guvernat de preeminenţa dreptului, în eventualitatea tragerii la răspundere (i.e. penală, administrativă etc.) pentru voturile şi opiniile exprimate şi pentru acţiunile întreprinse în exercitarea funcţiei lor?

b) Beneficiază judecătorii constituţionali de imunitate pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea funcţiei după încheierea mandatului lor?

c) Care este autoritatea publică competentă să stabilească constituţionalitatea/legalitatea unui act al Curţii Constituţionale, de vreme ce judecătorii constituţionali se supun doar Constituţiei, iar actele lor sunt pronunţate în numele Republicii Moldova şi sunt definitive?”

Drept urmare, Comisia de la Veneţia a elaborat şi a adoptat la cea de-a 121-a sesiune plenară (Veneţia, 6-7 decembrie) opinia sa amicus curiae (Opinia nr.967/ 2019 CDL-AD(2019)028).

Prin scrisoarea din 7 octombrie 2019, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a solicitat opinia amicus curiae a Comisiei de la Veneţia în legătură cu un caz pendinte privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii cu privire la Procuratură. Opinia a fost elaborată pe baza comentariilor raportorilor şi a fost adoptată la cea de-a 121-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia (Veneţia, 6-7 decembrie 2019).

Curtea Constituţională a Republicii Moldova a formulat, în adresa Comisiei de la Veneţia, trei întrebări:

Întrebarea nr.1: “Pot afecta competenţa Consiliului Superior al Procurorilor, în calitate de autoritate constituţională care garantează principiul independenţei şi imparţialităţii procurorilor, amendamentele recent adoptate privind procedura de preselecţie, numire şi demitere a Procurorului General interimar sau a noului Procuror General?”

Întrebarea nr.2: “Prezintă pericol pentru principiul autoadministrării procurorilor modificarea componenţei Consiliului Superior al Procurorilor astfel încât majoritatea membrilor săi să nu aibă calitatea de procuror? Este dezirabil ca Ministrul Justiţiei să fie membru al Consiliului Superior al Procurorilor?”

Întrebarea nr.3:“Este compatibil cu bunele-practici europene anularea prin intermediul unei legi a unui concurs organizat de Consiliul Superior al Procurorilor pentru a propune un Procuror General şi organizarea unui nou concurs pe baza noilor reguli stabilite de lege?”

Opiniile Comisiei de la Veneţia enunţate supra au fost solicitate în contextul soluţionării sesizărilor nr.153b din 21.08.2019 şi nr.168a din 23.09.2019, asupra cărora Curtea se va pronunţa ulterior.

Anexa nr.1:

Diagrama nr.1

Diagrama nr.2

Diagrama nr.3

Diagrama nr.4

Diagrama nr.5

Diagrama nr.6

Diagrama nr.7

Diagrama nr.8

Diagrama nr.9

Diagrama nr.10

Diagrama nr.11

Diagrama nr.12

Diagrama nr.13

Diagrama nr.14

Diagrama nr.15

Diagrama nr.16

Anexa nr.2:

HOTĂRÂRILE ŞI AVIZELE PRONUNŢATE DE CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ÎN ANUL 2019