BIZLEXLegislația Republicii Moldova
Cuprins
Acte judiciare

Hotărâre nr.1 din 19.01.2017 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2016

Tipul documentului
Acte judiciare
Data adoptării
19.01.2017

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea

 jurisdicţiei constituţionale în anul 2016

nr. 1  din  19.01.2017

 (în vigoare 10.03.2017) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 73-77 art. 29 din 10.03.2017

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dl Victor POPA,

Dl Tudor PANŢÎRU,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea Secretarului General, Rodica Secrieru,

examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2016,

conducându-se de prevederile art.26 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, art.61 alin.(1) şi art.62 lit.f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995,

în temeiul art.10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.5 lit.i) şi art.80 din Codul jurisdicţiei constituţionale,

HOTĂRĂŞTE:

1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2016, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”.

Aprobat

prin Hotărârea Curţii Constituţionale

nr.1 din 19 ianuarie 2017

RAPORT

privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2016

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale

Statutul Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autonomă şi independentă faţă de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituţie, care stabileşte, concomitent, principiile şi principalele atribuţii funcţionale ale Curţii. Statutul Curţii Constituţionale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Aceste funcţii majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituţie.

În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi democraţiei, de garantare a egalităţii în faţa legii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc ale puterilor statului.

Atribuţiile constituţionale, prevăzute de art.135 din Constituţie, sunt dezvoltate în Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a Preşedintelui Curţii, atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile acestora. Astfel, în temeiul prevederilor constituţionale, Curtea Constituţională:

a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice;

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

B. Judecătorii Curţii Constituţionale

Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din şase judecători, numiţi pentru un mandat de şase ani.

În perioada octombrie 2014 – iulie 2016 Curtea Constituţională a funcţionat în componenţa a cinci judecători. La 6 iulie 2016, prin Hotărârea Guvernului nr.840, dl Veaceslav Zaporojan a fost numit în calitate de judecător al Curţii Constituţionale şi de la această dată Curtea îşi exercită activitatea de jurisdicţie constituţională în componenţă deplină.

Astfel, în 2016 Plenul Curţii Constituţionale a fost următorul (în ordinea accederii în funcţie):

1. Alexandru TĂNASE, preşedinte

2. Igor DOLEA,

3. Tudor PANŢÎRU,

4. Aurel BĂIEŞU,

5. Victor POPA,

6. Veaceslav ZAPOROJAN, judecători.

De la fondarea Curţii Constituţionale au activat 21 de judecători constituţionali.

C. Sesizarea Curţii

Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept. Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu. Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, cuprinzând modificările operate prin Legea nr.24 din 04.03.16, şi art.38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au:

a) Preşedintele Republicii Moldova;

b) Guvernul;

c) ministrul justiţiei;

d) Curtea Supremă de Justiţie;

f) Procurorul General;

g) deputatul în Parlament;

h) fracţiunea parlamentară;

i) Avocatul Poporului;

i1) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului;

j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi a dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund art.109 şi, respectiv, art.111 din Constituţia Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă şi de conţinut prevăzute de art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale şi de Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, aprobat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-3 din 3 iunie 2014. Curtea Constituţională soluţionează sesizarea în termen de 6 luni de la data depunerii, termen care poate fi prelungit prin decizia Preşedintelui Curţii.

D. Elemente inedite ale jurisprudenţei constituţionale în anul 2016

1. Excepţia de neconstituţionalitate

La 9 februarie 2016 Curtea Constituţională a adoptat Hotărârea nr.2 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova, prin care a stabilit că nu doar Curtea Supremă de Justiţie, dar şi alte instanţe judecătoreşti (judecătoriile şi curţile de Apel) au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în vederea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor legale care sunt sau urmează a fi aplicate la examinarea unui litigiu aflat pe rol.

Prin definiţie, instituţia ridicării excepţiei de neconstituţionalitate oferă instanţelor posibilitatea soluţionării situaţiilor în care, în cadrul judecării unei cauze, părţile sau judecătorul se confruntă cu o incertitudine în privinţa constituţionalităţii normelor ce urmează a fi aplicate.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată de către oricare dintre părţi sau reprezentantul acesteia, precum şi de către instanţa de judecată din oficiu.

Sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza.

Judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, limitându-se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii:

(1) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;

(2) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;

(3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;

(4) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate.

Prin raţiunea existenţei sale, excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţenilor pentru apărarea lor împotriva unor eventuale abateri ale legiuitorului prin instituirea unor norme contrare Constituţiei. Dat fiind faptul că Legea Supremă nu stabileşte expres dreptul cetăţenilor de a se adresa Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o cale de acces indirect al persoanelor fizice la Curtea Constituţională, fapt ce se încadrează în şirul de acţiuni întreprinse în vederea garantării dreptului la un proces echitabil. Totodată, această cale indirectă oferă posibilitate Curţii Constituţionale, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, să-şi exercite controlul asupra puterii legiuitoare cu privire la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

2. Controlul constituţionalităţii amendamentelor constituţionale

La 4 martie 2016 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova (privind modul de alegere a Preşedintelui).

Curtea a menţionat că prevederile constituţionale referitoare la revizuirea Constituţiei sunt determinate de noţiunea, natura şi scopul Constituţiei însăşi. În acest sens, orice revizuire poate fi operată doar cu respectarea principiilor supremaţiei Constituţiei, stabilităţii acesteia, unităţii materiei şi echilibrului valorilor consacrate prin Legea Supremă, precum şi a atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei în cadrul competenţei partajate a Parlamentului şi a Curţii în procesul de modificare a Constituţiei.

Curtea a relevat că stabilitatea Constituţiei este una dintre caracteristicile care, împreună cu celelalte caracteristici ale acesteia, diferenţiază procedurile de adoptare a modificărilor la Constituţie de cele referitoare la adoptarea altor categorii de legi. În acest scop, în Constituţie sunt inserate diverse modalităţi tehnice rigide de protecţie a stabilităţii acesteia.

De asemenea, Curtea a subliniat că nu poate fi adoptată nici o modificare a Constituţiei care ar afecta armonia prevederilor Constituţiei sau armonia valorilor consacrate prin acestea.

Astfel, în cazul modificării Constituţiei, trebuie să se ţină seama de faptul că aceasta este un act integral, toate prevederile Constituţiei fiind interconectate până la gradul la care conţinutul unor prevederi ale Constituţiei determină conţinutul altor prevederi ale acesteia. Prevederile Constituţiei formează un sistem armonios, astfel încât nici o prevedere a Constituţiei nu poate fi contrară celorlalte prevederi ale acesteia. Natura Constituţiei de act cu forţă juridică supremă şi ideea de constituţionalitate implică faptul că nu există şi nici nu pot exista lacune sau contradicţii interne ale Constituţiei.

Din această perspectivă, modificarea Constituţiei nu poate face ca prevederile Constituţiei sau valorile consacrate prin prevederile sale să intre în contradicţie unele cu altele.

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a statuat că în sensul articolului 135 alin.(1) lit.c) coroborat cu prevederile articolelor 141 alin.(2) şi 143 alin.(1) din Constituţie:

a) După pronunţarea avizului de către Curtea Constituţională, nu se admit intervenţii în textul proiectului legii de revizuire a Constituţiei, iar ignorarea sau depăşirea acestuia pot servi drept temei pentru nulitatea modificărilor astfel operate.

b) În cazul amendamentelor deputaţilor, acceptate de Parlament în lectura a doua, la un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei este necesară avizarea repetată de către Curtea Constituţională.

c) În cazul în care Curtea Constituţională avizează repetat un proiect de lege de revizuire a Constituţiei, amendat substanţial în cadrul celei de-a doua lecturi în Parlament, acest proiect urmează să parcurgă toate procedurile expuse la articolul 143 alin.(1) din Constituţie.

În acest context, Curtea a declarat neconstituţionale prevederile legii de revizuire a Constituţiei referitoare la modul de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova de către Parlament cu votul a 3/5 din numărul deputaţilor. În consecinţă, Curtea a revigorat redacţia art.78 şi a art.89 în vigoare până la operarea modificărilor în baza Legii nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova.

E. Raportul de evaluare a Curţii Constituţionale în cadrul Misiunii de evaluare a instituţiilor de drept din Republica Moldova (peer review)

La data de 27 mai 2016 a fost lansat public Raportul general de evaluare al Misiunii de experţi ai Uniunii Europene privind structura şi activitatea instituţiilor de drept ale statului, în cadrul căruia, pe lângă alte instituţii de stat, a fost analizată şi activitatea Curţii Constituţionale. Scopul misiunii de evaluare a constat în stabilirea gradului de funcţionalitate şi a nivelului de independenţă al Curţii Constituţionale, în calitate de experţi ai UE fiind cooptaţi dl Alexander Balthasar (Austria), preşedintele Institutului pentru organizare statală şi reforma administrativă din cadrul Cancelariei federale austriece (Biroul Prim-ministrului), membru al Biroului Comitetului director pentru democraţie şi guvernanţă al Consiliului Europei, profesor de drept constituţional şi teorie politică generală în cadrul Universităţii Karl-Franzens din Graz, şi dl Michael Groepper (Germania), fost judecător al Curţii Administrative Supreme a Germaniei.

Raportul a fost elaborat la solicitarea Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova, în contextul Strategiei de reformă a sectorului justiţiei 2012-2016. Evaluarea a avut loc în perioada 30 noiembrie - 5 decembrie 2015 şi s-a axat în principal pe discuţiile avute cu judecătorii Curţii, funcţionarii Secretariatului Curţii, precum şi pe interviuri realizate cu Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General, alte persoane din cadrul procuraturii, reprezentanţii Uniunii Europene şi ai Consiliului Europei la Chişinău, reprezentanţii mediului academic, ai Uniunii Avocaţilor şi ai societăţii civile.

Concluziile şi recomandările raportului UE privind CCM

Activitatea generală a Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională este o instituţie funcţională, bine organizată şi dotată atât cu resurse umane, cât şi cu resurse materiale. Judecătorii şi personalul instituţiei dau dovadă de o pregătire adecvată şi îşi desfăşoară activitatea profesionist. Poate fi încurajată metoda de lucru prin care hotărârile sunt fundamentate atât pe principiile generale de drept şi prevederile actelor internaţionale, cât şi pe normele constituţionale.

Independenţa Curţii. Pentru că independenţa Curţii este o problemă instituţională de bază, experţii au constatat că atât cadrul constituţional, cât şi prevederile care asigură implementarea acestora, ca atare, sunt conforme standardelor europene. Cu toate acestea, există indicii că această independenţă trebuie apărată în continuare de impedimentele create de unii actori politici. Totodată, experţii au apreciat pozitiv existenţa garanţiilor constituţionale şi faptul că instanţa dispune de buget propriu.

Judecătorii CCM. Potrivit constatărilor experţilor, posibilitatea numirii judecătorilor constituţionali pentru al doilea mandat poate afecta independenţa acestora şi poate submina încrederea publicului. În această ordine de idei, experţii recomandă extinderea mandatului judecătorilor CCM până la 9 ani şi excluderea numirii pentru un al doilea mandat. În ceea ce priveşte vacanţa funcţiei de judecător, misiunea a constatat că o atare situaţie poate afecta activitatea instanţei. Prin urmare, experţii au apreciat pozitiv hotărârea CCM privind prelungirea mandatului judecătorilor CCM şi ai Curţii Supreme de Justiţie până la desemnarea noilor judecători, fapt ce are menirea de a exclude blocajele în activitate.

Accesul direct la CCM în vederea exercitării controlului constituţionalităţii actelor normative. Potrivit experţilor, în cazul în care este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a unei legi în faţa unei instanţe de drept comun, nici instanţa pe rolul căreia se află cererea şi nici Curtea Supremă nu trebuie să facă abuz de “funcţia lor de filtru”.

Subiecţii cu drept de sesizare. Experţii au constatat un catalog destul de extins de subiecţi abilitaţi cu acest drept. Deşi nu este asigurat accesul direct al cetăţenilor la CCM, ei au la dispoziţie, cel puţin de jure, diverse opţiuni pentru accesul indirect – prin intermediul avocatului poporului, procurorului, deputatului în Parlament. În acest context, experţii nu încurajează recursul direct al cetăţenilor la CCM, întrucât această procedură ar produce o schimbare totală a structurii actuale a CCM şi a metodelor de lucru consacrate. De asemenea, este încurajată posibilitatea accesului direct al instanţelor inferioare.

Concluzie generală. Experţii au subliniat lipsa unei necesităţi stringente de a adopta amendamente majore la cadrul legislativ care reglementează activitatea CCM, întrucât acesta oferă suficientă independenţă instituţiei şi judecătorilor, iar actele CC corespund standardelor de calitate ale statelor Uniunii Europene.

F. Reforma Curţii Constituţionale

În baza recomandărilor expuse în Raportul de evaluare a Curţii Constituţionale (Peer Review) şi a Studiului privind consolidarea rolului Curţii Constituţionale, elaborat în cadrul Strategiei de Reformă a Sectorului Justiţiei, Ministerul Justiţiei, prin Ordinul nr.550 din 18 mai 2016, a creat grupul de lucru pentru revizuirea legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea CCM. Din acest grup de lucru fac parte deputaţi în Parlament, reprezentanţi ai CCM şi ai mediului academic, precum şi experţi ai Uniunii Europene din cadrul proiectului ”Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

Astfel, la prima etapă a activităţii grupului, a fost elaborat proiectul legii constituţionale prin care s-a propus modificarea şi completarea articolelor 135 şi 136 din Constituţie. Propunerile vizează, în special, clarificarea subiecţilor cu drept de sesizare a Curţii, în contextul Hotărârii Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, atribuind dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate tuturor instanţelor judecătoreşti (judecătorii, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie). Celelalte modificări vizează majorarea numărului de judecători constituţionali de la şase la şapte, precum şi extinderea mandatului judecătorului CCM de la şase la nouă ani, fiind stabilită expres imposibilitatea prelungirii mandatului.

Curtea Constituţională şi-a expus opinia asupra acestui proiect prin Avizul nr.7 din 6 decembrie 2016, proiectul fiind înaintat Parlamentului spre examinare la data de 22 decembrie 2016. Astfel, conform procedurii de revizuire a Constituţiei, proiectul va putea fi adoptat după cel puţin 6 luni de la data prezentării acestuia în Parlament.

ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ

A. Aprecierea Curţii

1. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

1.1. Principiul egalităţii şi nediscriminării

Dreptul la nediscriminare, garantat de articolul 14 din Convenţia Europeană, nu are o existenţă de sine stătătoare, deoarece se aplică doar drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, însă, potrivit jurisprudenţei Curţii, are o semnificaţie autonomă (Eweida şi alţii c. Marii Britanii, 15 ianuarie 2013) (HCC nr.14 din 16.05.20161, §53).

_______________________________

1 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.14 din 16.05.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 1 alin.(2) lit.c) din Legea nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii (nediscriminarea pe motive de religie)

În acest context, Curtea Europeană a precizat că lista de drepturi garantate de articolul 14 din Convenţia Europeană nu este limitativă, fiind interzisă orice discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei (Rasmussen c. Danemarcei, § 34, hotărâre din 28 noiembrie 1984, A.87) (HCC nr.14 din 16.05.2016, § 54).

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, pentru a se pune problema aplicabilităţii articolului 14 din Convenţie, trebuie să se constate o diferenţă de tratament între persoane plasate în situaţii comparabile. O asemenea diferenţă este discriminatorie dacă nu prezintă o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv, dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. Statele contractante beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii similare justifică distincţia în tratament (Schalk şi Kopf c. Austriei, § 96, Burden c. Regatului Unit, § 60) (HCC nr.14 din 16.05.2016, § 55).

Totodată, articolul 14 din Convenţia Europeană nu interzice unui stat-membru să trateze diferenţiat grupurile (religioase), cu scopul de a corecta “inegalităţile factuale” între ele; într-adevăr, în anumite circumstanţe, eşecul în încercarea de a corecta inegalitatea prin tratament diferenţiat poate în sine da naştere unei încălcări a articolului menţionat. Diferenţa de tratament este, oricum, discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă (HCC nr.14 din 16.05.2016, § 56).

În acest context, Curtea a observat că în manifestarea opiniilor şi convingerilor religioase li se poate impune obligaţia de a evita, în măsura în care este posibil, expresii care sunt neîntemeiat de ofensive pentru alţii şi, prin urmare, cauzează o încălcare a drepturilor, necontribuind sub nici o formă la o dezbatere publică susceptibilă să promoveze un progres în relaţiile dintre oameni (Gündüz c. Turciei, hotărâre din 4 decembrie 2003, § 37) (HCC nr.14 din 16.05.2016, § 57).

1.2. Accesul liber la justiţie

1.2.1. Accesul la justiţie al persoanelor declarate incapabile şi al persoanelor cu capacitate de exerciţiu limitată

Potrivit art.20 alin.(2) din Constituţie, nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime (HCC nr.33 din 17.11.20162, §125).

_______________________________

2 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.33 din 17.11.2016 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul civil şi Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (capacitatea juridică a persoanelor cu dizabilităţi mintale)

Totodată, limitările prevăzute de către legiuitor nu trebuie să fie de natură să aducă atingere însăşi substanţei dreptului de acces la justiţie (HCC nr.33 din 17.11.2016, §126).

Potrivit Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, statele părţi la Convenţie trebuie să asigure un acces efectiv la actul de justiţie pentru persoanele cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin procedural şi adecvate vârstei, pentru a le facilita un rol activ ca participanţi direcţi şi indirecţi, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigaţie şi alte etape preliminare (art.13 alin.(1)) (HCC nr.33 din 17.11.2016, §127).

Curtea a reţinut că deciziile luate de reprezentanţii legali în numele persoanelor incapabile nu reflectă întotdeauna voinţa şi preferinţele acestora. Or după declararea incapacităţii unei persoane aceasta devine total dependentă de tutorele său în toate sferele vieţii, măsura respectivă fiind deseori aplicată pentru o perioadă nedefinită de timp, iar majoritatea actelor care afectează drepturile persoanei incapabile sunt imposibil de contestat într-un alt mod decât prin intermediul tutorelui (HCC nr.33 din 17.11.2016, §130).

Din aceste considerente, Curtea a conchis că, deşi normele legale acordă persoanelor declarate incapabile dreptul să conteste aplicarea tutelei şi să solicite restabilirea capacităţii juridice, rămâne imposibilă apărarea în faţa instanţei de judecată a altor drepturi, libertăţi şi interese legitime ale adulţilor declaraţi incapabili. Astfel, acordarea unor asemenea posibilităţi doar reprezentanţilor legali este inoportună în cazurile în care interesele acestora sunt divergente, creând premisele unor eventuale abuzuri (HCC nr.33 din 17.11.2016, §131).

În cauzele D.D. c. Lituaniei (hotărâre din 14 februarie 2012, §118) şi M.S. c. Croaţiei (nr.36337/10, 25 aprilie 2013, §80 şi 107), Curtea Europeană a reţinut că în cazurile în care persoana se află în conflict cu tutorele ei şi “acolo unde conflictul poate avea un impact major asupra situaţiei juridice a persoanei” este esenţial ca aceasta să beneficieze de dreptul de acces la un tribunal (HCC nr.33 din 17.11.2016, §132).

Cu referire la persoanele declarate incapabile, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a constatat faptul că şaptesprezece din douăzeci de sisteme legale studiate prevăd în anumite cazuri accesul direct la instanţă pentru orice persoană declarată incapabilă (Stanev c. Bulgariei, nr.36760/06, 17 ianuarie 2012, § 88-89) (HCC nr.33 din 17.11.2016, §133).

Totodată, Curtea Europeană a notat faptul că nu ar fi contrar articolului 6 din Convenţie faptul prevederii în legislaţia naţională a unor restricţii privind dreptul de acces la instanţă, în scopul exclusiv de a nu suprasolicita instanţele judecătoreşti cu cereri excesive sau vădit nefondate (HCC nr.33 din 17.11.2016, §134).

În acelaşi timp, Curtea Europeană a constatat că problema suprasolicitării instanţelor judecătoreşti poate fi evitată prin alte mijloace mai puţin restrictive decât negarea automată a accesului direct al persoanei la instanţă, de exemplu, prin limitarea frecvenţei depunerii a astfel de cereri sau prin introducerea unui sistem de examinare prealabilă a admisibilităţii cererii în baza dosarului (a se vedea Stanev, citată supra, § 242). Or, din moment ce starea sănătăţii mintale este o condiţie care limitează persoana să acţioneze pe cont propriu în societate, inclusiv în faţa autorităţilor, atunci cu atât mai mult acestei persoane trebuie să i se garanteze accesul la cele mai simple acţiuni, cum ar fi, spre exemplu, depunerea unei plângeri în instanţa de judecată. Această posibilitate acordată persoanei cu tulburări psihice se află în perfectă conformitate cu dreptul natural subiectiv la libera alegere, a cărui esenţă constă în “libertatea de a acţiona conform propriilor dorinţe şi alegeri” (HCC nr.33 din 17.11.2016, §135).

Curtea Europeană a observat că există situaţii în care dorinţele unei persoane cu facultăţi mintale reduse pot fi înlocuite în mod valabil cu cele ale unei alte persoane care acţionează în contextul unei măsuri de protecţie şi că uneori este dificilă evaluarea adevăratelor dorinţe sau preferinţe ale persoanei vizate. Totuşi, chiar dacă o persoană a fost privată de capacitate juridică, acest fapt nu înseamnă neapărat că nu poate înţelege situaţia în care se află (a se vedea Stanev c.Bulgariei, citată supra, § 130). Cu toate acestea, importanţa exercitării drepturilor procedurale variază în funcţie de scopul acţiunii pe care o persoană doreşte să o introducă în faţa instanţei (HCC nr.33 din 17.11.2016, §136).

Curtea a observat că prevederile Codului de procedură civilă stabilesc nulitatea absolută a actelor procesuale întocmite de persoanele declarate incapabile fără a acorda posibilitate instanţei de judecată de a le examina şi a decide asupra valabilităţii acestora în funcţie de circumstanţe (HCC nr.33 din 17.11.2016, §137).

De asemenea, Curtea a reţinut că cererile de chemare în judecată depuse de aceste persoane sunt lăsate de către instanţa de judecată fără examinare, fiind restituite sau scoase de pe rol (HCC nr.33 din 17.11.2016, §138).

În aceste condiţii, reieşind din standardele internaţionale, Curtea a subliniat că actele procedurale întocmite de persoanele incapabile nu pot fi supuse din start unei nulităţi absolute. La fel, se impune şi necesitatea examinării de către instanţa de judecată a cererilor de chemare în judecată în funcţie de circumstanţe, chiar şi fără implicarea obligatorie (acordul) a reprezentantului legal al persoanei incapabile, în cazul în care problema dedusă spre soluţionare poate fi examinată doar cu concursul nemijlocit al persoanei care a depus-o (HCC nr.33 din 17.11.2016, §142).

Din aceste motive, Curtea a conchis că dispoziţiile articolelor 58 alin.(21 ) şi (6), 170 alin.(1) lit.c) şi 267 lit.b) din Codul de procedură civilă limitează nejustificat şi într-un mod disproporţionat accesul direct la instanţa de judecată al persoanelor declarate incapabile în vederea apărării drepturilor şi intereselor lor legitime (HCC nr.33 din 17.11.2016, §143).

În lumina celor constatate mai sus cu privire la necesitatea asigurării liberului acces la justiţie pentru persoanele declarate incapabile, Curtea a constatat că anularea actelor de procedură întocmite de către adulţii cu capacitate de exerciţiu limitată reprezintă o restricţie cu atât mai disproporţionată din moment ce adulţii dependenţi de anumite substanţe îşi pot conştientiza şi dirija acţiunile lor în anumite situaţii sau/şi la anumite intervale de timp (HCC nr.33 din 17.11.2016, §145).

Totodată, Curtea Europeană a subliniat în repetate rânduri importanţa participării persoanei cu tulburări psihice la examinarea chestiunii privind capacitatea sa de exerciţiu, din moment ce aceasta deţine un rol dublu - în calitate de parte interesată şi, în acelaşi timp, ca obiect principal de examinare în faţa instanţei. În special, Curtea Europeană a remarcat că prezenţa persoanei în privinţa căreia urmează să se adopte o decizie privind capacitatea juridică este necesară atât pentru a-şi prezenta apărarea, cât şi pentru a permite judecătorului să-şi formeze o opinie cu privire la facultăţile sale mentale (a se vedea Shtukaturov, § 72; Kovalev c. Federaţiei Ruse, nr.78145/01, 10 mai 2007, § 35-37) (HCC nr.33 din 17.11.2016, §151).

Mai mult, Curtea Europeană a considerat că judecătorii, la momentul adoptării unor decizii care au consecinţe grave asupra vieţii private a persoanelor, după cum sunt cele de privare de capacitate juridică, ar trebui în principiu să aibă un contact direct cu acele persoane (X şi Y c. Croaţiei, nr.5193/09, 3 noiembrie 2011, §84) (HCC nr.33 din 17.11.2016, §152).

În aceste speţe, Curtea Europeană a stabilit că deciziile judecătorilor de a examina cauzele doar în baza probelor documentare, fără a vedea şi audia reclamanţii, nu au fost rezonabile şi au încălcat garanţiile prevăzute de art.6 § 1 din Convenţie (HCC nr.33 din 17.11.2016, §153).

În lumina principiilor expuse, Curtea a relevat necesitatea asigurării unei participări efective a persoanei vizate la procesul de examinare a cererii prin care se solicită declararea incapacităţii acesteia. Curtea a menţionat că, în cazul în care prezenţa persoanei nu este posibilă din motive obiective, instanţa de judecată urmează să asigure audierea acesteia la locul aflării ei, constatând, după caz, imposibilitatea comunicării cu aceasta (HCC nr.33 din 17.11.2016, §154).

Curtea a reţinut că starea persoanei cu tulburări psihice nu trebuie să împiedice participarea efectivă a acesteia la procesul de examinare a declarării incapacităţii de exerciţiu, cel puţin nu înainte ca această imposibilitate să fie constatată cu certitudine de către instanţa de judecată (judecător) în urma întreprinderii tuturor măsurilor necesare (HCC nr.33 din 17.11.2016, §155).

1.2.2. Accesul la justiţie al persoanelor cu funcţii de demnitate publică

Potrivit Legii nr.199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică, şeful şi adjunctul Oficiului teritorial al Cancelariei de Stat sunt persoane care deţin funcţii de demnitate publică. În acelaşi timp, Curtea a constatat că pentru aceste funcţii cadrul normativ nu stabileşte criterii de numire sau destituire (HCC nr.22 din 22.07.20163, §58 ).

_______________________________

3 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.22 din 22.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Anexa la Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10 februarie 2000 (accesul la justiţie al şefului şi adjunctului oficiului teritorial al Cancelariei de Stat)

Curtea a menţionat că oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat reprezintă subdiviziuni ale Cancelariei de Stat menite să realizeze în teritoriu controlul administrativ de legalitate al actelor autorităţilor administraţiei publice locale (HCC nr.22 din 22.07.2016, §59).

Potrivit Legii privind administraţia publică locală, activitatea autorităţilor administraţiei publice locale de nivelurile întâi şi al doilea este supusă controlului administrativ, care include controlul legalităţii şi controlul oportunităţii, realizat de către Cancelaria de Stat prin intermediul oficiilor sale teritoriale (HCC nr.22 din 22.07.2016, §60).

Astfel, având în vedere competenţele funcţionale, Curtea a menţionat că respectivele funcţii nu se înscriu în categoria funcţiilor politice, care să justifice excluderea persoanelor care le deţin de la protecţia drepturilor speciale de muncă (HCC nr.22 din 22.07.2016, §61).

Curtea a menţionat că persoanele respective sunt antrenate în raporturi speciale de muncă. Ca urmare, deşi acestea sunt numite şi revocate din funcţie prin hotărâre de Guvern în lipsa unor criterii strict determinate, ele beneficiază de drepturi şi garanţii speciale de muncă, ce decurg din normele generale ale legislaţiei muncii şi ţinând cont de particularităţile contractelor administrative (HCC nr.22 din 22.07.2016, §62).

Curtea a reţinut că, spre deosebire de actele de numire şi revocare din funcţie a altor persoane oficiale de stat, hotărârea Guvernului în privinţa şefului şi adjunctului Oficiului teritorial al Cancelariei de Stat nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că vor fi supuse controlului de constituţionalitate actele de numire sau revocare a persoanelor exponente ale unui interes public deosebit, desemnate în funcţie pe durata unui mandat, în privinţa cărora legea stabileşte criterii clare de numire şi destituire. Totodată, Curtea a subliniat că această funcţie nu este nici una consfinţită la nivel constituţional (HCC nr.22 din 22.07.2016, §63).

Ţinând cont de cele menţionate, Curtea a reţinut că exceptarea actelor de numire şi revocare din funcţie a şefului şi adjunctului Oficiului teritorial al Cancelariei de Stat de la contestarea în instanţa de contencios administrativ privează aceste persoane de dreptul de acces liber la justiţie şi, într-un final, de dreptul la un proces echitabil, contrar articolului 20 din Constituţie (HCC nr.22 din 22.07.2016, §64).

1.2.3. Tragerea la răspundere disciplinară în cumul cu răspunderea penală

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare, definită ca reprezentând încălcarea cu vinovăţie de către persoană a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei pe care o deţine şi a normelor de conduită profesională şi civilă prevăzute de lege (HCC nr.24 din 14.09.20164, §73).

_______________________________

4 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 14.09.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 55 alin.(2) şi alin.(8) din Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea poliţiei şi statutul poliţistului şi pct.59 subpct. 2) şi 5) şi pct.65 din Statutul disciplinar al poliţistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013 (audierea în cadrul anchetei disciplinare)

În acelaşi timp, răspunderea penală intervine în cazul săvârşirii unei fapte (acţiune sau inacţiune) prejudiciabile, prevăzute de legea penală ca infracţiune, săvârşite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsă penală (HCC nr.24 din 14.09.2016, §74).

Curtea a reţinut că fiecare formă a răspunderii juridice îndeplineşte cumulativ funcţiile educativă şi preventivă, însă modalitatea în care este influenţat comportamentul social al oamenilor este diferită, în funcţie de importanţa valorilor sociale ocrotite din punct de vedere juridic şi de consecinţele care decurg din încălcarea acestora (HCC nr.24 din 14.09.2016, §75).

Răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalităţii incriminării, potrivit căruia această răspundere este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca infracţiuni, spre deosebire de răspunderea disciplinară, în cazul căreia raportul juridic de răspundere ia naştere în urma săvârşirii de abateri disciplinare (HCC nr.24 din 14.09.2016, §76).

Atât abaterea disciplinară, cât şi infracţiunea sunt fapte nepermise, cu urmări antisociale, săvârşite cu vinovăţie, dar care se deosebesc sub aspectul obiectului lor, al gradului de pericol social şi al competenţei în stabilirea faptei şi vinovăţiei (HCC nr.24 din 14.09.2016, §77).

Astfel, fapte de aceeaşi natură în materialitatea lor pot constitui fie abateri disciplinare, fie infracţiuni, în funcţie de o serie de elemente, precum importanţa obiectului ocrotirii la un moment dat, împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, felul şi intensitatea vinovăţiei, urmările faptei, posibilităţile de prevenire a faptelor, elemente care, alături de trăsăturile faptei, concurează la stabilirea diferenţiată a gradului de pericol social, determinând în final atât forma de răspundere pe care o angajează, cât şi dozarea sancţiunii în interiorul formei de răspundere respective (HCC nr.24 din 14.09.2016, §78).

Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană şi-a expus poziţia asupra domeniului de aplicare a articolului 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană. Astfel, dispoziţiile art.4 din Protocolul nr.7 nu se aplică în situaţia concursului ideal de infracţiuni, adică atunci când una şi aceeaşi faptă constituie două infracţiuni distincte (cauza Oliveira vs. Elveţia, hotărârea din 30 iulie 1998, §27; cauza Goktan vs. Franţa, hotărârea din 2 iulie 2002, §50), după cum textul nu împiedică faptul ca aceeaşi persoană să facă obiectul, pentru acelaşi act, atât al urmăririi penale, cât şi al unei alte acţiuni cu caracter diferit, spre exemplu, al unei proceduri disciplinare. Această opinie a fost reţinută şi în Raportul explicativ la Protocolul nr.7 (HCC nr.24 din 14.09.2016, §80).

Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală este posibil numai dacă fapta săvârşită cu vinovăţie de către salariat constituie atât abatere disciplinară, cât şi infracţiune. Totodată, această formă de cumul este posibilă fără a se încălca prin aceasta principiul non bis in idem, dat fiind faptul că fiecare dintre normele juridice avute în vedere ocrotesc relaţii sociale diferite, iar principiul interzice numai aplicarea pentru aceeaşi faptă ilicită a două sau mai multe sancţiuni de aceeaşi natură (HCC nr.24 din 14.09.2016, §81).

1.2.4. Asigurarea dreptului la un proces echitabil prin individualizarea sancţiunilor

a) Principiul individualizării sancţiunii contravenţionale

Principiul constituţional al legalităţii impune diferenţierea pedepselor stabilite pentru încălcarea legii. În acest sens, individualizarea legislativă nu este suficientă în atingerea scopului legii contravenţionale atât timp cât nu este posibilă realizarea individualizării judiciare (HCC nr.10 din 10.05.20165, § 51).

_______________________________

5 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.10 din 10.05.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 345 alin.(2) din Codul contravenţional (individualizarea sancţiunii)

Prin individualizarea legală, legislatorul trebuie să ofere judecătorului competenţa de stabilire a pedepsei în anumite limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, precum şi să prevadă, pentru acelaşi judecător, instrumentele care să-i permită alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana care a comis o contravenţie sau o infracţiune (HCC nr.10 din 10.05.2016, § 52).

Curtea a menţionat că sancţiunea de drept contravenţional, fiind o consecinţă a răspunderii contravenţionale, trebuie să fie strict individualizată, adaptată cantitativ şi calitativ la gravitatea faptei şi persoana făptuitorului (HCC nr.10 din 10.05.2016, § 53).

Curtea a reţinut, caracterul prejudiciabil al contravenţiei este determinat de obiectul juridic protejat, constituind semnul calitativ al contravenţiei, în timp ce gradul prejudiciabil depinde de gravitatea faptei săvârşite (valoarea daunei, forma vinovăţiei, motivul, scopul etc.), fiind un semn cantitativ (HCC nr.10 din 10.05.2016, §56).

Prin urmare, calificarea faptei este efectuată doar de instanţa de judecată şi nu poate fi prestabilită de către legislator pentru toţi destinatarii normei juridice contravenţionale (HCC nr.10 din 10.05.2016, §57).

Legislatorul nu poate determina sancţiunea pentru fiecare situaţie posibilă de facto în viitor, el fixează doar anumite criterii, în limita cărora instanţa stabileşte şi aplică sancţiunea concretă. Or aplicarea sancţiunii de către instanţa de judecată va fi una deficitară, dacă la elaborarea legii şi stabilirea sancţiunii de către legiuitor nu se va ţine cont de posibilitatea determinării sancţiunii în funcţie de criteriile de individualizare enunţate supra (HCC nr.10 din 10.05.2016, § 58).

Astfel, individualizarea judiciară se poate realiza doar în baza unor mecanisme de apreciere reglementate de lege, fiind astfel o expresie a principiului legalităţii (HCC nr.10 din 10.05.2016, §59).

Curtea a reţinut că, potrivit articolului 345 din Codul contravenţional, constituie contravenţie “încălcarea regulilor din domeniul metrologiei”, iar încălcarea regulilor stabilite la alineatul (2) al acestui articol se sancţionează cu amendă de 300 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice şi persoanei cu funcţie de răspundere (HCC nr.10 din 10.05.2016, §73).

Pentru contravenţia cuprinsă la articolul 345 alin.(2) din Codul contravenţional legea a instituit sancţiunea sub formă de amendă în mărime fixă (HCC nr.10 din 10.05.2016, §74).

Curtea a constatat că instanţa este lipsită de posibilitatea aplicării sancţiunii în conformitate cu principiul individualizării sancţiunii contravenţionale instituit în art.9 din Partea generală a Codului contravenţional, principiu care guvernează totalitatea reglementărilor din partea specială şi are la bază următoarele criterii: caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei, caracteristica persoanei, precum şi circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea (HCC nr.10 din 10.05.2016, § 75).

Astfel, liberul acces la justiţie, cuprinzând mai multe relaţii şi drepturi fundamentale, exprimă şi dreptul de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încălcat, inclusiv ţinând cont de principiul individualizării sancţiunii contravenţionale şi de criteriile acestuia (HCC nr.10 din 10.05.2016, §76).

Curtea menţionează că, potrivit principiului constituţional al legalităţii, legiuitorul nu poate reglementa o sancţiune în aşa fel, încât să lipsească instanţa de judecată de posibilitatea de a individualiza sancţiunea, ţinând cont de circumstanţele cazului. În astfel de situaţie, competenţele instanţei ar fi limitate, creându-se precondiţii pentru încălcarea drepturilor constituţionale ale subiecţilor, inter alia, a dreptului constituţional la un proces echitabil (HCC nr.10 din 10.05.2016, §77).

Prin urmare, în lipsa mecanismelor de individualizare a sancţiunii în cauza concretă instanţa de judecată este lipsită de posibilitatea de a efectua un control judiciar efectiv şi, în final, justiţiabilii nu pot beneficia de dreptul la un proces echitabil (HCC nr.10 din 10.05.2016, §78).

De asemenea, o sancţiune nu poate fi exact determinată invocându-se interesul apărării sociale, or, aceasta trebuie subordonată dreptului şi principiilor politicii contravenţionale şi drepturilor fundamentale. Stabilirea sancţiunilor în legea penală sau contravenţională trebuie să fie ghidată de existenţa proporţiei între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte (HCC nr.10 din 10.05.2016, §82).

Principiul constituţional al legalităţii impune diferenţierea sancţiunilor stabilite pentru încălcarea legii, astfel încât să existe un echilibru între scopul legii contravenţionale şi mijloace, iar mijloacele utilizate să nu restrângă drepturile persoanei mai mult decât este necesar pentru a atinge aceste scopuri (HCC nr.10 din 10.05.2016, §83).

Prin urmare, lipsa mecanismelor, prin care ar fi posibilă realizarea individualizării judiciare, denaturează caracterul efectiv, proporţional şi disuasiv al sancţiunii contravenţionale, nu permite instanţelor de judecată de a exercita un control judiciar efectiv şi încalcă dreptul justiţiabililor de acces la justiţie (HCC nr.10 din 10.05.2016, §84).

b) Principiul proporţionalităţii sancţiunilor

În lipsa unei sancţiuni relativ determinate şi a altor mecanisme de individualizare a sancţiunii în legea contravenţională persoana nu are nici o posibilitate reală şi adecvată de a beneficia pe cale judiciară de protejarea drepturilor sale, inclusiv de o sancţiune echitabilă (HCC nr.10 din 10.05.2016, §60).

Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunii trebuie să reflecte relaţia dintre sancţiune (proporţia şi natura acesteia) şi gradul pericolului social al faptei (HCC nr.10 din 10.05.2016, §61).

În lipsa criteriilor de individualizare a sancţiunilor, statuate cert în cadrul legal, individualizarea judiciară nu poate fi efectiv satisfăcută faţă de contravenient pentru a-i asigura deplinătatea drepturilor şi libertăţilor sale legitime (HCC nr.10 din 10.05.2016, §62).

Principiul individualizării sancţiunilor contravenţionale, ca şi cel al pedepselor în dreptul penal, trebuie să se afirme într-un cadru al deplinătăţii drepturilor fundamentale (HCC nr.10 din 10.05.2016, §63).

Curtea a reţinut că este dreptul legislatorului să stabilească sancţiunile contravenţionale, dar respectând cu stricteţe proporţionalitatea dintre circumstanţele faptei, caracterul şi gradul de prejudiciabilitate (HCC nr.10 din 10.05.2016, §65).

Astfel, lipsa posibilităţii instanţei de judecată de a aplica criteriile pentru individualizarea sancţiunii în cauza concretă şi aplicarea unei sancţiuni absolut determinate nu asigură caracterul ei echitabil (HCC nr.10 din 10.05.2016, §66).

Prin urmare, acest fapt poate conduce la încălcarea criteriilor de apreciere Engel deduse din jurisprudenţa Curţii Europene (Engel şi alţii v. Olanda, hotărârea din 8 iunie 1976), în cazul în care persoanei declarate vinovate de comiterea contravenţiei să-i fie aplicată o sancţiune care, prin caracterul şi gradul de severitate, să nu fie proporţională naturii juridice a încălcării (HCC nr.10 din 10.05.2016, §67).

În acest sens, Curtea a ţinut să evidenţieze raţionamentele Curţii Europene, expuse în cauza Cumpănă şi Mazăre v. România, potrivit cărora la aprecierea proporţionalităţii pedepsei trebuie să se ţină seama de efectul de descurajare al acesteia. Or, în prezenţa unor interese concurente dintre victima unei contravenţii şi contravenient, aplicarea unei sancţiuni absolut determinate fără posibilitatea individualizării acesteia nu poate justifica restabilirea echilibrului dintre drepturile victimei şi cele ale făptuitorului, asigurate în cadrul unui proces (HCC nr.10 din 10.05.2016, §68).

Prin urmare, aplicarea unei astfel de sancţiuni în toate circumstanţele, indiferent de subiect, nu atinge scopul legitim urmărit prin sancţionare (HCC nr.10 din 10.05.2016, §69).

În acest context, individualizarea legislativă trebuie exercitată în măsura în care nu îngrădeşte sau limitează posibilitatea individualizării sancţiunii în raport cu fapta contravenţională, pentru asigurarea unui just echilibru între drepturile garantate (HCC nr.10 din 10.05.2016, §70).

1.2.5. Termenul de executare a creanţelor asupra statului

În temeiul Legii finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181 din 25 iulie 2014, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti împotriva statului, inclusiv a celor privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, este posibilă doar după expirarea termenului de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii (HCC nr.32 din 17.11.20166, §70).

_______________________________

6 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 17.11.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi referitoare la executarea creanţelor împotriva statului (executarea creanţelor împotriva statului)

Astfel, legiuitorul a acordat statului un termen de graţie de 6 luni pentru executarea benevolă a acestor hotărâri. Abia după expirarea acestui termen, creditorul poate solicita executorului judecătoresc iniţierea executării silite (HCC nr.32 din 17.11.2016, §71).

Anumite măsuri pot fi necesare în vederea menţinerii echilibrului bugetar între cheltuieli şi venituri publice, care pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică (Mihăieş şi Senteş împotriva României (dec.), nr.44232/11 şi 44605/11, 6 decembrie 2011). Aceste măsuri au ca finalitate protecţia patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfăşurării activităţii lor în condiţii optime şi, prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului. Astfel, chiar dacă afectează celeritatea procedurii, aceste măsuri urmăresc identificarea resurselor necesare pentru executarea obligaţiilor (HCC nr.32 din 17.11.2016, §72).

În acest context, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că, deşi o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepţional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanţe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil (Burdov împotriva Rusiei, hotărâre din 7 mai 2002). Această întârziere nu trebuie să se permanentizeze, astfel încât să aducă atingere substanţei înseşi a dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană (HCC nr.32 din 17.11.2016, §73).

În viziunea Curţii Europene, executarea unor hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii care implică achitarea unor despăgubiri băneşti de către autorităţile statului nu este considerată ca fiind o procedură complexă (HCC nr.32 din 17.11.2016, §74).

Curtea Constituţională a menţionat că persoana care a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului nu trebuie în mod necesar să iniţieze o procedură de executare forţată pentru a obţine satisfacţie. În acest sens, Curtea a subliniat necesitatea ca, în virtutea obligaţiilor pozitive, statul să execute hotărârile în care are calitatea de debitor fără o intervenţie a executării silite din partea executorului judecătoresc (HCC nr.32 din 17.11.2016, §75).

Curtea a observat că din cadrul legal în vigoare rezultă că termenul de graţie de 6 luni este aplicabil tuturor categoriilor de creanţe împotriva statului, inclusiv creanţelor rezultate din aplicarea Legii nr.87/20117 (HCC nr.32 din 17.11.2016, §76).

_______________________________

7 Legea nr.87 din 21 aprilie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti

Raţiunea Legii nr.87/2011 a fost de a institui un remediu intern eficient împotriva duratei excesive a procedurilor judiciare sau de executare (HCC nr.32 din 17.11.2016, §78).

Astfel, chiar dacă, în sine, prelungirea executării cu o perioada de 6 luni din cauza lipsei de fonduri nu atrage automat încălcarea executării într-un termen rezonabil, totuşi ea riscă să ridice o problemă atunci când se suprapune peste alte tergiversări, pe care, de fapt, Legea nr.87/2011 este menită să le remedieze (HCC nr.32 din 17.11.2016, §81).

Curtea a decis că hotărârile judecătoreşti emise în temeiul Legii nr.87/2011 urmează a fi puse în executare neîntârziat după ce rămân definitive şi executate nu mai târziu de trei luni de zile de la această dată, similar termenului de executare a hotărârilor definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (HCC nr.32 din 17.11.2016, dispozitiv).

1.2.6. Revizuirea unui act judecătoresc

Dreptul de acces la justiţie poate implica limitări, inclusiv de ordin procedural, cu condiţia ca acestea să fie rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit (HCC nr.4 din 01.03.20168, §57).

_______________________________

8 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.4 din 01.03.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a punctului 118 al Art.I din Legea nr.155 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova (temeiuri de revizuire a actelor judecătoreşti)

Dreptul de acces la un tribunal acoperă şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate de legislaţia naţională. Aceasta nu înseamnă că accesul liber la justiţie trebuie asigurat la toate instanţele judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli speciale, având în vedere situaţii deosebite (HCC nr.4 din 01.03.2016, §58).

În acest context, unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, inter alia, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti (HCC nr.4 din 01.03.2016, §61).

Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Brumărescu v. România, nr.28342/95, § 61-62 şi Roşca v. Moldova, nr.6267/02, §24-25, Riabyk v. Rusia, §52) (HCC nr.4 din 01.03.2016, §62).

Principiul enunţat exclude posibilitatea ca părţile, având scopul de a redeschide noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă şi de a obţine o reanalizare a cauzei, respectiv o nouă hotărâre în privinţa sa, să transforme reexaminarea cauzei într-un control judiciar deghizat (HCC nr.4 din 01.03.2016, §63).

Conturat astfel, principiul securităţii juridice presupune ca statul să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă (HCC nr.4 din 01.03.2016, §64).

Legislaţia procesuală reglementează mecanisme ce acordă posibilitatea desfiinţării hotărârilor judecătoreşti irevocabile în cazul în care urmează a fi corectate erorile judiciare şi omisiunile justiţiei (HCC nr.4 din 01.03.2016, §66).

Potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, revizuirea unui act judecătoresc poate fi solicitat doar dacă s-a anulat ori s-a modificat hotărârea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere. Anularea sau modificarea hotărârii unui alt organ nu poate servi drept temei de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti (HCC nr.4 din 01.03.2016, §72).

În acest context, la baza revizuirii unei hotărâri judecătoreşti urmează a fi puse doar acte de dispoziţie irevocabile. Or actul unei autorităţi nonjudiciare, care nu are caracter definitiv, nu poate determina modificarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care de cele mai multe ori la etapa solicitării revizuirii a fost executată, fapt care poate implica încălcarea securităţii raporturilor juridice (HCC nr.4 din 01.03.2016, §73).

1.3. Prezumţia nevinovăţiei

1.3.1. Obligativitatea audierii în cadrul anchetei disciplinare

Ancheta de serviciu în cazul abaterii disciplinare constituie o etapă a procedurii disciplinare. Aceasta este o prerogativă a angajatorului în măsură să constate săvârşirea abaterilor disciplinare de către salariaţii săi şi să aplice sancţiunile corespunzătoare. Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o sancţiune disciplinară nu va putea fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile (HCC nr.24 din 14.09.20169, §53).

_______________________________

9 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 14.09.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 55 alin.(2) şi alin.(8) din Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea poliţiei şi statutul poliţistului şi pct.59 subpct. 2) şi 5) şi pct.65 din Statutul disciplinar al poliţistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013 (audierea în cadrul anchetei disciplinare)

Scopul efectuării anchetei de serviciu anterior luării deciziei de aplicare sau nu a unei sancţiuni disciplinare se subsumează ideii de protecţie a salariatului în faţa poziţiei dominante a angajatorului, în vederea limitării oricărui element de arbitrar şi abuz (HCC nr.24 din 14.09.2016, §54).

Curtea a reţinut că într-un stat democratic protecţia persoanei reprezintă una din atribuţiile de bază ale statului (HCC nr.24 din 14.09.2016, §55).

Curtea a reţinut că sarcinile anchetei de serviciu sunt: 1) examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzelor abaterilor disciplinare comise; 2) stabilirea cauzelor şi a condiţiilor care au condus la comiterea abaterilor disciplinare; 3) identificarea persoanelor vinovate şi asigurarea aplicării corecte a legislaţiei în vigoare, pentru ca fiecare persoană care a comis abateri disciplinare să fie sancţionată potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere (HCC nr.24 din 14.09.2016, §57).

Elementul esenţial al efectuării anchetei de serviciu îl constituie audierea salariatului. În cursul anchetei de serviciu acesta are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere comisiei împuternicite să realizeze ancheta de serviciu toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare (HCC nr.24 din 14.09.2016, §59).

Totodată, Curtea a subliniat că articolul 7 al Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.158 din 22 iunie 1982 cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa celui care angajează stabileşte că raporturile de muncă ale unui lucrător nu vor înceta din motive legate de conduita sau manifestările lucrătorului înainte de a i se oferi posibilitatea de a se apăra de afirmaţiile acuzării, cu excepţia cazului când patronul nu poate în mod rezonabil oferi această posibilitate (HCC nr.24 din 14.09.2016, §61).

Curtea a menţionat că audierea şi consemnarea susţinerilor poliţistului urmează a fi puse în sarcina angajatorului, acestuia din urmă îi revine obligaţia de a oferi posibilitate poliţistului de a se apăra de fapta ce i se impută (HCC nr.24 din 14.09.2016, §62).

Prevederile legale oferă persoanei supuse unei anchete disciplinare dreptul de a beneficia de un proces contradictoriu şi de a avea posibilitatea de a prezenta elementele de probă şi a apăra în mod liber cauza (HCC nr.24 din 14.09.2016, §65).

De altfel, însăşi Curtea Europeană a arătat că dreptul la o procedură contradictorie implică posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate piesele de natură să influenţeze decizia autorităţii şi de a le discuta. Instanţa europeană a decis că legislaţia naţională poate să realizeze această exigenţă în diverse moduri, metoda adoptată trebuie să garanteze ca “partea adversă” să fie înştiinţată de depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea să le comenteze (cauza Pellegrini vs. Italia, hotărârea din 20 octombrie 2001, §44; cauza Meftah şi alţii vs. Franţa, hotărârea din 26 iulie 2002, §51) (HCC nr.24 din 14.09.2016, §66).

Curtea a reţinut că prevederile legale care stabilesc obligativitatea de a audia poliţistul în cadrul anchetei de serviciu (procedurii disciplinare) au drept scop asigurarea unei anchete efective şi contribuie la apărarea poziţiei persoanei supuse anchetei de serviciu (HCC nr.24 din 14.09.2016, §67).

În acelaşi timp, Curtea a constatat că prevederile pct.59 subpct. 2) din Statutul disciplinar al poliţistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013, contrar prevederilor cuprinse în art.55 alin.(2) din lege, pun în sarcina angajatului obligativitatea prezentării explicaţiilor scrise cu privire la încălcarea comisă, iar în cazul refuzului de a da explicaţii prevederile subpct.3) obligă persoana să motiveze în scris refuzul (HCC nr.24 din 14.09.2016, §68).

Curtea a reţinut că aceste prevederi afectează în mod clar dreptul angajatului la tăcere. Prin urmare, Curtea consideră necesar să reitereze că dreptul la tăcere implică dreptul persoanei de a nu fi silită să mărturisească împotriva sa sau să-şi recunoască vinovăţia (HCC nr.24 din 14.09.2016, §69).

1.4. Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

1.4.1.Claritatea normelor ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar

Fiind concepută ca o fundamentare a unei instituţii juridice procesual-penale, care să concilieze două valori sociale, liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) cu protecţia socială, impunând un control asupra persoanei liberate (prin stabilirea anumitor obligaţii sau restricţii) (HCC nr.17 din 19.05.201610, §50).

_______________________________

10 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.17 din 19.05.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 191 din Codul de procedură penală (liberarea provizorie sub control judiciar)

Curtea a reţinut că normele juridice care reglementează măsura liberării provizorii sub control judiciar trebuie să respecte anumite exigenţe de stabilitate, previzibilitate şi claritate, iar neindicarea termenului pentru care aceasta poate să fie aplicată determină o stare de incertitudine juridică. Acest fapt generează o situaţie de incertitudine pentru persoanele liberate provizoriu sub control judiciar, aceştia neavând posibilitatea de a-şi adapta conduita şi a-şi apăra drepturile procesuale (HCC nr.17 din 19.05.2016, §56, §57).

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, consacrat în art.23 din Legea fundamentala, implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli procedurale clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile. De altfel, în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a reiterat că persoana în privinţa căreia se desfăşoară o procedură penală este în drept să beneficieze de o diligenţă, în special în partea ce ţine de examinarea cazului său. Astfel, previzibilitatea actului normativ este în strânsă legătură cu garanţiile unui proces echitabil, care sunt concepute pentru a evita plasarea unei persoane, pentru o perioadă îndelungată, într-o stare de incertitudine referitoare la rezultatul examinării cauzei (cauza Nakhmanovich c. Rusiei, hotărârea din 2 martie 2006, § 89, cauza Hajibeyli c. Azerbaidjanului, hotărârea din 10 iulie 2008, § 51) (HCC nr.17 din 19.05.2016, §58, §62).

Aplicarea de către autorităţile judiciare a măsurii preventive neprivative de libertate, măsură care constituie o limitare a libertăţii persoanei, trebuie să respecte raportul de proporţionalitate între măsura vizată şi scopul urmărit prin dispunerea ei (HCC nr.17 din 19.05.2016, §63).

În această ordine de idei, Curtea a reţinut critica de neconstituţionalitate a articolului 191 din Codul de procedură penală, în partea ce ţine de nereglementarea unui termen rezonabil pentru care poate fi dispusă măsura preventivă liberarea provizorie sub control judiciar, deoarece tocmai omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat (HCC nr.17 din 19.05.2016, §72).

Prin urmare, din interpretarea sistematică a normelor procesual-penale, care instituie termene pentru aplicarea altor măsuri preventive, se impune necesitatea reglementării în art.191 din Codul de procedură penală a termenului pentru care poate fi dispusă măsura preventivă – liberarea provizorie sub control judiciar (HCC nr.17 din 19.05.2016, §73).

Curtea a relevat că acest remediu procedural va asigura un just echilibru între interesul public şi cel individual. Or măsurile preventive au un caracter excepţional, inerent restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, iar aceasta implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar, limitat în timp (HCC nr.17 din 19.05.2016, §74).

1.5. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

1.5.1. Principiul proporţionalităţii şi rezonabilităţii la aplicarea arestului preventiv

Articolul 25 din Constituţie garantează principiul inviolabilităţii libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, potrivit căruia nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi modul prevăzute de lege (HCC nr.3 din 23.02.201611, §50).

_______________________________

11 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 23.02.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv)

Aprecierea aceasta va depinde de toate circumstanţele cazului particular şi, de asemenea, faptele care conturează o bănuială rezonabilă nu trebuie să fie de la acelaşi nivel ca şi cele necesare pentru a justifica o condamnare, sau formularea învinuirii în următoarea etapă a procesului de urmărire penală (Erdagöz v. Turcia; Fox, Campbell şi Hartley; Murray şi Brogan v. Regatul Unit) (HCC nr.3 din 23.02.2016, §67).

Legislaţia Republicii Moldova, similar articolului 5 § 1 lit.c) din Convenţie, permite lipsirea de libertate a unei persoane doar dacă există o “bănuială rezonabilă” că această persoană a săvârşit o infracţiune. Bănuiala rezonabilă presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea (HCC nr.3 din 23.02.2016, §66).

Arestul este o măsură temporară, deoarece se dispune pentru o durată determinată de timp. De asemenea, este o măsură provizorie, deoarece durează atât timp cât sunt prezente împrejurările pentru care a fost dispusă şi se revocă imediat ce acestea au dispărut (HCC nr.3 din 23.02.2016, §80).

Cât priveşte plasarea în detenţie provizorie, regulile care consacră termenul rezonabil sunt următoarele:

- celeritatea în informarea persoanei arestate (art.5 § 2 din Convenţie): priveşte motivele arestării şi acuzaţia adusă împotriva sa; se face în cel mai scurt termen;

- celeritatea în controlul arestării (art.5 § 3 din Convenţie): se face de îndată (adică imediat) şi în mod automat; de către un judecător sau magistrat abilitat;

- celeritatea pentru a statua asupra recursului în controlul legalităţii oricărei arestări sau detenţii (art.5 § 4 din Convenţie): se face într-un termen scurt;

- durata rezonabilă a arestării (art.5 § 3 din Convenţie): orice persoană arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii (HCC nr.3 din 23.02.2016, §81).

Prin urmare, dreptul la libertate şi la siguranţă, de care o persoană nu poate fi privată decât în circumstanţe excepţionale, este consolidat prin două exigenţe:

1) privarea de libertate nu poate fi prelungită cu depăşirea termenului strict necesar;

2) eliberarea cât mai rapidă a persoanei vizate în momentul în care privarea de libertate se dovedeşte a fi nejustificată (HCC nr.3 din 23.02.2016, §82).

Astfel, Curtea a menţionat că arestul preventiv trebuie aplicat doar în cazuri strict necesare, în care nu există alternative, şi ca o măsură de ultimă instanţă, iar nu ca măsură de pedeapsă (HCC nr.3 din 23.02.2016, §92).

În acest sens, Curtea a relevat că se disting patru temeiuri care pot justifica aplicarea sau prelungirea arestării preventive:

1) riscul ca persoana să se eschiveze de la răspunderea penală;

2) riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei;

3) prevenirea săvârşirii de către persoană a unei noi infracţiuni;

4) riscul că punerea în libertate a persoanei va cauza dezordine publică (HCC nr.3 din 23.02.2016, §93).

Aceste temeiuri nu urmează a fi întrunite cumulativ, fiind suficientă prezenţa unui singur temei pentru a aplica arestul preventiv (HCC nr.3 din 23.02.2016, §94).

Existenţa unor motive verosimile, care să legitimeze bănuiala că o persoană a săvârşit infracţiunea pentru care este urmărită, trebuie privită ca o condiţie generală şi independentă de temeiurile arestării preventive, care sunt pericolul de la sustragerea actului de justiţie, pericolul comiterii unei infracţiuni grave, pericolul de a împiedica desfăşurarea actului de justiţie, pericolul grav pentru ordinea publică. Prin urmare, o persoană poate fi plasată în detenţie doar atunci când suspiciunile săvârşirii unei infracţiuni sunt coroborate cu existenţa temeiurilor justificative. O directivă în acest sens este consacrată expres în Recomandarea nr.(2006) 13 privind arestul preventiv, condiţiile în care acesta se execută şi măsurile de protecţie împotriva abuzului, adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 27 septembrie 2006, la cea de-a 974-a reuniune a delegaţiilor de miniştri (HCC nr.3 din 23.02.2016, §95).

1.5.2. Durata maximă a mandatului de arest

Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător. Acest mandat este de fapt baza legală pentru cei cărora li se adresează de a executa privarea de libertate (HCC nr.3 din 23.02.201612, §97).

_______________________________

12 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 23.02.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv)

Termenul deţinerii persoanei în arest trebuie să fie rezonabil, iar aprecierea limitelor rezonabile se realizează in concreto, prin analiza circumstanţelor fiecărui caz în parte (HCC nr.3 din 23.02.2016, §98).

Atunci când stabileşte durata arestării şi mai ales când i se solicită prelungirea măsurii, judecătorul trebuie să respecte cerinţa ca această durată să nu depăşească o limită rezonabilă (Wemhoff v. Germania, hotărâre din 27 iunie 1968). La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei trebuie avute în vedere complexitatea cauzei şi dreptul acuzatului reţinut la soluţionarea mai rapidă a cauzei sale, cu necesitatea lămuririi acesteia sub toate aspectele (HCC nr.3 din 23.02.2016, §99).

În acest context, Curtea a reţinut, cu titlu de principiu, că gravitatea faptei imputate prin ea însăşi nu justifică aplicarea măsurii arestului preventiv (HCC nr.3 din 23.02.2016, §100).

Articolul 25 alin.(4) din Constituţie prevede în termeni clari că detenţia este posibilă numai în baza unui mandat pe o durată de până la 30 de zile. Orice interpretare în sensul că ar fi permisă instituirea în legislaţia naţională a unor termene mai mari pentru mandatul de arest ar fi contrară Legii Supreme. De altfel, o asemenea abordare este împărtăşită şi de Curtea Europeană (HCC nr.3 din 23.02.2016, §109).

Aplicarea şi prelungirea termenului de arest de către judecător sau de către instanţa de judecată în condiţiile prevederilor legale contestate depăşesc limita constituţională de la articolul 25 alin.(4), fiind astfel contrare garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală (HCC nr.3 din 23.02.2016, §110).

1.5.3. Durata totală a arestului preventiv

Curtea reţine că, potrivit articolului 25 alin.(4) din Constituţie, arestul poate fi prelungit, în condiţiile legii, cel mult până la 12 luni (HCC nr.3 din 23.02.201613, §112).

_______________________________

13 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 23.02.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv)

Începutul termenului arestului preventiv corespunde cu momentul reţinerii persoanei şi se termină în momentul emiterii încheierii judecătoreşti prin care persoana este eliberată din arest sau în momentul pronunţării sentinţei de către instanţa de fond (Solmaz v. Turcia, § 23-24, Kalashnikov v. Rusia, §100, Wemhoff v. Germania § 9) (HCC nr.3 din 23.02.2016, §113).

În condiţiile alineatului (4) al articolului 25 din Constituţie, termenul de 12 luni, combinat cu alte garanţii procesuale, reprezintă o garanţie împotriva unor îngrădiri abuzive ale libertăţii individuale. Până la pronunţarea sentinţei de condamnare, lipsirea de libertate a unei persoane se întemeiază doar pe o “bănuială rezonabilă” că persoana este vinovată. De aceea Constituţia a stabilit o perioadă concretă pentru arestarea preventivă, după expirarea căreia persoana nu poate fi deţinută în continuare (HCC nr.3 din 23.02.2016, §117).

Gravitatea faptei sau complexitatea cauzei nu justifică aplicarea arestului preventiv. Or, măsura arestului preventiv poate fi aplicată doar atunci când suspiciunile săvârşirii unei infracţiuni sunt corelate cu cele patru temeiuri, care pot justifica aplicarea acestuia (HCC nr.3 din 23.02.2016, §118).

Curtea a reţinut că Convenţia Europeană nu obligă statele să fixeze durata maximă de aflare a persoanei în arest. Totuşi, în cazul instituirii unor asemenea termene în legislaţia naţională, acestea trebuie respectate. În acelaşi timp, nici Constituţia, nici Convenţia Europeană nu permit interpretarea extensivă a prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea fiind de strictă interpretare. Astfel, orice interpretare a restrângerilor admisibile aplicate drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să se facă în favoarea persoanei (HCC nr.3 din 23.02.2016, §119).

1.5.4. Concluziile Curţii

În sensul art.25 alin.(4) din Constituţie:

a) Arestul preventiv poate fi aplicat pentru o perioadă totală de cel mult 12 luni, care include atât etapa urmăririi penale, cât şi etapa judiciară, până la emiterea încheierii judecătoreşti prin care persoana este eliberată din arest sau momentul pronunţării sentinţei de către instanţa de fond. Termenul arestului preventiv include timpul în care persoana:

- a fost reţinută şi s-a aflat în arest preventiv;

- a fost sub arest la domiciliu;

- s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia instanţei de judecată, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrângere cu caracter medical.

b) Termenul arestului preventiv curge din momentul reţinerii, iar în cazul în care persoana nu a fost reţinută, din momentul punerii efective în aplicare a mandatului de arest preventiv.

c) Termenul de 12 luni se referă la aceeaşi faptă(e) penală(e) pentru care persoana a fost plasată în arest preventiv, indiferent de eventuala recalificare ulterioară a infracţiunii. Orice detenţie care depăşeşte termenul total de 12 luni aplicat pentru comiterea aceleiaşi fapte, indiferent de eventualele recalificări ulterioare ale infracţiunii, este contrară Constituţiei şi, prin urmare, este ilegală. În acelaşi timp, Curtea a reţinut că termenul maximal de 12 luni pentru arestul preventiv acoperă şi situaţia în care în privinţa persoanei au fost înaintate mai multe capete de acuzare. Astfel, Constituţia obligă înfăptuirea justiţiei fără întârziere.

d) Mandatul de arest se eliberează pentru un termen de până la 30 de zile. Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile, atât la etapa urmăririi penale, cât şi la etapa judecării cauzei (HCC nr.3 din 23.02.201614, dispozitiv).

_______________________________

14 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 23.02.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului preventiv)

1.5.5. Explicarea modului de executare a Hotărârii Curţii Constituţionale nr.3 din 23 februarie 2016

Totodată, Curtea a menţionat că, pe parcursul instrumentării unei cauze penale, o faptă penală, în urma aprecierii probelor, poate fi reîncadrată juridic, ceea ce nu trebuie să genereze calcularea unui nou termen de arest preventiv al persoanei, or, reîncadrarea juridică pentru o infracţiune sau mai multe infracţiuni din legea penală nu modifică retroactiv fapta(ele) prejudiciabilă comisă iniţial (HCC nr.9 din 29.04.201615, §20).

_______________________________

15 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.9 din 29.04.2016 privind modul de executare a Hotărârii Curţii Constituţionale nr.3 din 23 februarie 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală (termenul arestului la recalificarea infracţiunii)

Mai mult, schimbând încadrarea juridică dată aceleiaşi fapte, organul judiciar determină doar textul legal just aplicabil faptei prejudiciabile săvârşite, ce nu trebuie să afecteze libertatea individului (HCC nr.9 din 29.04.2016, §21).

Prin urmare, este prerogativa judecătorului de a aprecia dacă diverse fapte penale ar putea forma obiectul aceleiaşi cauze penale sau al uneia distincte, sau dacă mai multe cauze penale vizează aceleaşi fapte (HCC nr.9 din 29.04.2016, §22).

Drept temei real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă, ea comportă caracter prejudiciabil, de aceea se aplică măsura arestării, pentru a preveni inclusiv săvârşirea altor fapte prejudiciabile, care ulterior vor fi încadrate juridic (calificate) ca infracţiuni. Or, potrivit art.176 alin.(3) pct.1) din Codul de procedură penală, la aplicarea arestării preventive se ia în considerare un şir de criterii complementare, printre care “caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate” (HCC nr.9 din 29.04.2016, §25).

Astfel, la analiza conţinutului unei fapte penale trebuie avut în vedere: conţinutul concret (de facto), care constituie săvârşirea faptei în realitatea obiectivă de către o persoană şi care se înscrie în tiparul abstract al normei de incriminare, şi conţinutul legal (de jure), care cuprinde elementul obiectiv şi subiectiv prin care o faptă devine infracţiune, prin urmare - componenţă de infracţiune, descrisă în normele părţii speciale a Codului penal (HCC nr.9 din 29.04.2016, §26).

Persoana poate fi trasă la răspundere penală pentru o infracţiune dacă acţiunea/inacţiunea săvârşită de facto de către aceasta conţine semnele unei componenţe de infracţiune de jure. De aceea, încadrarea juridică a faptei se poate face pentru o infracţiune sau mai multe infracţiuni din legea penală (HCC nr.9 din 29.04.2016, §27).

Curtea a reţinut că încadrarea juridică a faptei, fiind o operaţiune complexă, îndreptată spre determinarea adevărului obiectiv, presupune potrivirea dintre semnele faptei săvârşite în realitatea obiectivă cu semnele componenţei de infracţiune desprinse din norma de incriminare, competenţă atribuită organelor judiciare (HCC nr.9 din 29.04.2016, §28).

1.6. Viaţa intimă, familială şi privată

1.6.1. Recoltarea probelor biologice în cadrul examenului medical

Orice intervenţie fizică, chiar de un grad minim asupra unei persoane, împotriva voinţei acesteia, poate afecta dreptul persoanei examinate la intimitatea vieţii sale personale. Dreptul la respectarea şi ocrotirea vieţii private nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări cu condiţia că acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul legitim urmărit (HCC nr.18 din 18.07.201616, §51, 53).

_______________________________

16 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.18 din 18.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 2641 alin.(3) din Codul penal (recoltarea probelor biologice de la conducătorii auto)

Curtea a reţinut că necesitatea intervenţiei în viaţa privată prin obligarea conducătorului mijlocului de transport la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii stării de ebrietate este justificată de protecţia unor valori importante ca ordinea publică, securitatea în trafic, prevenirea pericolului pentru viaţa şi integritatea fizică a altor persoane, precum şi prevenirea pericolului asupra vieţii, integrităţii corporale a însuşi conducătorului mijlocului de transport (HCC nr.18 din 18.07.2016, §57).

În acelaşi sens, şi Curtea Europeană, în cauzele Tirado Ortiz şi Lozano Martin vs. Spania (decizia din 15 iunie 1999) şi X. vs. Olanda (decizia din 4 decembrie 1978), a statuat că în timp ce testarea obligatorie a nivelurilor de alcool poate fi considerată drept o încălcare a vieţii private a reclamanţilor în sensul articolului 8 § 1 din Convenţie, în acelaşi timp ea poate fi considerată ca fiind necesară pentru prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a decis că recoltarea probelor biologice de la conducătorii mijloacelor de transport pentru stabilirea stării de ebrietate nu aduce atingere dreptului la viaţa privată (HCC nr.18 din 18.07.2016, §58, §61).

Mai mult, potrivit Rezoluţiei nr.(73) 7 din 22 martie 1973 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, capitolul II pct.2 lit.b): “atunci când conducătorul mijlocului de transport în timpul conducerii este suspectat de comiterea unei infracţiuni sub influenţa alcoolului, este necesar să fie efectuat un examen medical, iar dacă nu există contraindicaţii medicale, să fie efectuată şi testarea sângelui.” Iar litera c) de la acelaşi punct stabileşte că “nimeni nu poate să refuze sau să se sustragă de la testul respirator, sangvin sau de la examenul medical.” (HCC nr.18 din 18.07.2016, §62).

Curtea a subliniat că necesitatea intervenţiei prin recoltarea probelor biologice se justifică şi prin faptul că mostrele în cauzele respective au un caracter temporar, fiind supuse rapid metabolizării, astfel, nu există mijloace mai puţin restrictive pentru realizarea scopului asigurării securităţii traficului rutier. Totodată, nu există alte mijloace care ar confirma cu certitudine starea de ebrietate avansată, fapt pentru care măsura dată este apreciată ca fiind proporţională cu situaţia care a determinat-o şi necesară într-o societate democratică (HCC nr.18 din 18.07.2016, §63, §64).

Astfel, procedura de testare alcoolscopică şi examinare medicală pentru stabilirea stării de ebrietate a persoanei este reglementată de cadrul normativ care instituie unele garanţii în acest sens, iar obligarea conducătorului mijlocului de transport de a se supune examinării medicale în vederea stabilirii stării de ebrietate nu poartă un caracter excesiv şi nu aduce atingere prevederilor constituţionale (HCC nr.18 din 18.07.2016, §69, §70).

1.7. Libertatea conştiinţei

1.7.1. Limitele libertăţii de conştiinţă

Pluralismul, toleranţa şi sinceritatea caracterizează o “societate democratică”. Deşi uneori trebuie să subordoneze interesele indivizilor celor ale unui grup, democraţia nu se reduce la supremaţia constantă a opiniei unei majorităţi, ci dispune un echilibru, care asigură indivizilor minoritari un tratament just şi care evită orice abuz al unei poziţii dominante (HCC nr.14 din 16.05.201617, §77).

_______________________________

17 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.14 din 16.05.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 1 alin.(2) lit.c) din Legea nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii (nediscriminarea pe motive de religie)

Dreptul de a avea o convingere este un drept cu caracter general, protejează forul interior al persoanei, adică domeniul convingerii personale şi al credinţelor religioase, şi nu poate fi supus unor restricţii, limitări, condiţionări sau derogări. De acest drept beneficiază atât credincioşii, cât şi ateii, “agnosticii, scepticii sau persoanele neutre” (HCC nr.14 din 16.05.2016, §83).

Conştiinţa persoanei conferă individualitate, o diferenţiază ca individ. Tocmai din acest motiv statul trebuie să protejeze atât viaţa privată a fiinţei umane, cât şi conştiinţa acesteia. În procesul gândirii omul îşi formează anumite convingeri, iar viaţa sa socială este condusă de multe ori de manifestări publice ale acestor credinţe, ambele situaţii intrând sub protecţia conferită de articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (HCC nr.14 din 16.05.2016, §84).

În acest context, persoanele care îşi schimbă sau renunţă la religie sau la convingere, persoanele adepte ale unor convingeri non-teiste sau ateiste şi persoanele care nu profesează o religie sau o convingere ar trebui în egală măsură să fie protejate şi să nu fie supuse unui tratament discriminatoriu (HCC nr.14 din 16.05.2016, §87).

Astfel, Curtea a reţinut că, deşi articolul 31 din Constituţie consacră separarea cultelor religioase faţă de stat şi proclamă autonomia acestora, totuşi exercitarea dreptului la libertatea de manifestare a convingerilor sau a credinţei religioase trebuie să respecte siguranţa şi ordinea publică, ocrotirea sănătăţii şi a moralei publice, precum şi drepturile şi libertăţile altor persoane. Astfel, dreptul de a avea o convingere protejează forul interior al persoanei, şi nu manifestarea exterioară a convingerilor sale (HCC nr.14 din 16.05.2016, §88).

Mai mult, dacă ne referim la raporturile dintre religii, dispoziţiile constituţionale ale articolului 16 urmează a fi corelate cu prevederile articolului 31 din Legea Supremă, astfel impunându-se respectarea următoarelor principii: 1) egalitatea dintre credincioşi şi necredincioşi; 2) cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc; 3) interzicerea oricăror manifestări de învrăjbire (HCC nr.14 din 16.05.2016, §89).

Curtea a observat că normele constituţionale şi internaţionale nu permit aplicarea unui tratament discriminatoriu pe motiv de religie sau convingeri. Totuşi, în anumite situaţii poate fi instituit un tratament diferit dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă (HCC nr.14 din 16.05.2016, §90).

În acest sens, articolul 4 alin.(2) din Directiva Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă prevede că în legislaţia naţională pot fi prevăzute dispoziţii, în temeiul cărora, în cazul activităţilor profesionale ale bisericilor şi ale altor organizaţii publice sau private a căror etică profesională este bazată pe religie sau convingeri, un tratament diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o discriminare atunci când, prin natura acestor activităţi sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată în privinţa eticii organizaţiei. Acest tratament diferenţiat trebuie exercitat cu respectarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale ale statelor membre, precum şi a principiilor generale de drept comunitar, şi nu poate fi justificată o discriminare bazată pe un alt motiv (HCC nr.14 din 16.05.2016, §91).

Prevederile art.4 alin.(2) al Directivei 2000/78/CE au fost transpuse în articolul 7 alin.(6) din Legea asigurării egalităţii, stabilindu-se expres faptul că în cadrul activităţilor profesionale ale cultelor religioase şi părţilor lor componente nu constituie discriminare tratamentul diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane atunci când religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată (HCC nr.14 din 16.05.2016, §92).

În acest context, Curtea a reţinut că legiuitorul poate institui anumite excepţii doar în partea ce ţine de organizarea cultului religios, principiile interne de activitate, dar nu şi în partea în care reprezentanţii cultelor interacţionează în exterior (HCC nr.14 din 16.05.2016, §94).

1.7.2. Statul laic

Curtea a subliniat că articolul 1 alin.(2) lit.c) din Legea cu privire la asigurarea egalităţii, potrivit căruia “Prevederile prezentei legi nu se extind asupra şi nu pot fi interpretate ca aducând atingere cultelor religioase şi părţilor lor componente în partea ce ţine de convingerile religioase”, urmează a fi aplicat în măsura în care se referă la învăţăturile, canoanele şi tradiţiile cultelor religioase, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi, acţiunilor sacerdotale în spaţii destinate acestui scop, astfel încât să nu contravină legislaţiei în vigoare şi să nu aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (HCC nr.14 din 16.05.201618, §95).

_______________________________

18 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.14 din 16.05.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 1 alin.(2) lit.c) din Legea nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii (nediscriminarea pe motive de religie)

1.8. Dreptul la informaţie

1.8.1. Accesul la informaţiile deţinute de Agentul guvernamental

În speţă, Curtea a reţinut că dispoziţiile contestate stabilesc că prevederile Legii privind accesul la informaţie nu se aplică corespondenţei Agentului guvernamental cu Curtea Europeană şi cu alte autorităţi, precum şi materialelor din dosarele ce se află în procedura Agentului guvernamental (HCC nr.16 din 18.05.201619, §60).

_______________________________

19 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.16 din 18 mai 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 10 alin.(4) din Legea nr.151 din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental (accesul la informaţiile deţinute de Agentul guvernamental)

Actele aflate în procedura Agentului guvernamental şi cele care ţin nemijlocit de reprezentarea Guvernului la Curtea Europeană pot conţine date cu caracter personal şi/sau informaţii confidenţiale. În cazul divulgării acestora, ar putea fi afectate dreptul la viaţa privată a reclamanţilor, reputaţia şi/sau prezumţia nevinovăţiei altor persoane, care figurează în actele aflate în posesia Agentului guvernamental (HCC nr.16 din 18.05.2016, §74).

Restricţia prevăzută de Legea cu privire la Agentul guvernamental20 derivă din specificul procedurii contencioase în faţa Curţii Europene, urmărind un scop dublu, şi anume (1) protejarea intereselor instituţiei Agentului guvernamental în cadrul reprezentării statului în faţa Curţii Europene şi, în special, (2) protecţia drepturilor persoanelor vizate în cauzele examinate de Curtea Europeană (dreptul la viaţa privată, prezumţia nevinovăţiei, demnitatea şi reputaţia persoanei ş.a.) (HCC nr.16 din 18.05.2016, §75).

_______________________________

20 Articolul 10 alin.(4) din Legea nr.151 din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental stabileşte următoarele: “Prevederile Legii nr.982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie nu se aplică corespondenţei Agentului guvernamental cu Curtea Europeană şi cu alte autorităţi, precum şi materialelor din dosarele ce se află în procedura Agentului guvernamental.”

Astfel, restrângerea dreptului de acces la o anumită categorie de informaţie este aplicat pentru salvgardarea “altui drept”, în particular - protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, precum şi împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale, prin urmare, corespunde scopului legitim, la care face referire cel de-al doilea alineat al articolului 54 din Constituţie (HCC nr.16 din 18.05.2016, §76).

Din specificul activităţii instituţiei Agentului guvernamental, Curtea a constatat existenţa anumitor premise care au determinat instituirea unor restricţii în exercitarea dreptului de acces la informaţiile prevăzute de norma contestată. Totuşi, Curtea a observat că norma contestată este o normă de blanchetă care instituie restricţii excesive la informaţia aflată în posesia Agentului guvernamental şi nu permite individualizarea categoriilor de informaţii care urmează a fi restricţionate publicului (HCC nr.16 din 18.05.2016, §82).

În acest context, Curtea a reţinut că, datorită importanţei deosebite pe care o prezintă, informaţiile ce vizează datele cu caracter personal, a căror divulgare ar putea afecta drepturile persoanelor, beneficiază de o protecţie legală sporită şi prevalează asupra accesului liber la informaţie în cazurile expres prevăzute de lege (HCC nr.16 din 18.05.2016, §86).

Cu referire la informaţiile confidenţiale din corespondenţa Agentului guvernamental cu autorităţile publice, Curtea a menţionat că corespondenţa secretă a autorităţilor este protejată de prevederile Legii cu privire la secretul de stat nr.245-XVI din 27 noiembrie 2008, fiind supusă unui regim special de păstrare (HCC nr.16 din 18.05.2016, §87).

În egală măsură, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte corespondenţa Agentului guvernamental în contextul reglementării amiabile a unei cauze, articolul 62 §2 din Regulamentul Curţii Europene prevede că negocierile purtate în vederea obţinerii unei reglementări amiabile a unei cauze sunt confidenţiale şi nu trebuie să influenţeze observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii contencioase. Nici o comunicare scrisă sau orală, precum şi nici o ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă (HCC nr.16 din 18.05.2016, §88).

Însă, în partea ce ţine de necesitatea restricţionării accesului la corespondenţa Agentului guvernamental cu Curtea Europeană, potrivit regulii generale de la articolul 40 § 2 din Convenţie, accesul la actele depuse la Secretariatul Curţii Europene nu este limitat pentru public, decât dacă Preşedintele Curţii Europene decide altceva (HCC nr.16 din 18.05.2016, §89).

Mai mult, Regulamentul Curţii Europene prevede că accesul publicului la un document sau la o parte a unui document poate fi restrâns în interesul moralei, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o impun, sau atunci când, în circumstanţe speciale, în măsura în care este considerat strict necesar de Preşedintele Camerei, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei (HCC nr.16 din 18.05.2016, §91).

Din cele menţionate, se reţine necesitatea examinării individualizate a solicitărilor de informaţii deţinute de Agentul guvernamental, într-o manieră similară celei a Curţii Europene, fără a fi exceptate integral şi în mod automat categoriile de informaţii (HCC nr.16 din 18.05.2016, §92).

În acest context, dacă o limitare se aplică doar unor informaţii deţinute de Agentul guvernamental, pentru a nu fi prejudiciate viaţa privată sau alte interese legitime, totuşi, accesul la restul informaţiilor de care acesta dispune urmează să fie prezentate la cerere, iar în cazul în care versiunea parţială a unui document devine lipsită de sens sau poate genera confuzii, accesul poate fi refuzat, astfel cum prevede Recomandarea Comitetului de Miniştri nr.2 din 21 februarie 2002 privind accesul la documentele oficiale (HCC nr.16 din 18.05.2016, §93).

1.9. Dreptul la administrare

1.9.1. Conflictul de interese la exercitarea funcţiei

Un conflict de interese implică un conflict între datoria faţă de public şi interesele personale ale unui funcţionar public, în care funcţionarul public are interese, în calitatea sa de persoană privată, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor oficiale (HCC nr.13 din 13.05.201621, §61).

_______________________________

21 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.13 din 13 mai 2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 6 alin.(1) lit.d) şi e) din Legea serviciului în organele vamale nr.1150-XIV din 20 iulie 2000 (restricţii în exercitarea funcţiei)

Interesele personale nu se limitează la interesele financiare sau pecuniare sau la acele interese care generează un beneficiu personal direct pentru funcţionarul public. Un conflict de interese se poate referi la o activitate care altfel poate fi legitimă în calitate de persoană privată, la afiliaţii şi asocieri personale şi la interese de familie, dacă aceste interese pot fi considerate în mod plauzibil ca putând influenţa necorespunzător modul în care funcţionarul îşi îndeplineşte sarcinile (HCC nr.13 din 13.05.2016, §62).

Obiectivul unei politici privind conflictul de interese trebuie să susţină corectitudinea deciziilor politice şi administrative oficiale şi a administraţiei publice în general, recunoscând faptul că un conflict de interese nesoluţionat poate duce la un abuz în serviciu (HCC nr.13 din 13.05.2016, §63).

Prin urmare, politica privind conflictul de interese trebuie să asigure un echilibru, prin identificarea riscurilor legate de corectitudinea instituţiilor publice şi a funcţionarilor publici, interzicerea formelor inacceptabile de conflict de interese, tratarea corespunzătoare a situaţiilor de acest gen, informarea instituţiilor publice şi a persoanelor oficiale cu privire la apariţia unor asemenea conflicte de interese, asigurarea introducerii unor proceduri eficiente pentru identificarea, declararea, rezolvarea şi promovarea soluţiei adecvate pentru situaţiile de conflict de interese (HCC nr.13 din 13.05.2016, §64).

Prin reglementarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii funcţionarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care activează în cadrul unei autorităţi publice. Aceasta presupune corectitudinea funcţionarului public în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, abţinerea de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terţe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale (HCC nr.13 din 13.05.2016, §84).

Deşi conflictul de interese nu înseamnă ipso facto corupţie, totuşi apariţia unor conflicte între interesele personale şi obligaţiile publice ale funcţionarilor publici, dacă nu este tratată corespunzător, poate duce la corupţie (HCC nr.13 din 13.05.2016, §85).

1.10. Libertatea de asociere

1.10.1. Calitatea de membru al asociaţiei de coproprietari în condominiu

Condominiu constituie un complex unic de bunuri imobiliare, ce include terenul în hotarele stabilite şi blocurile (blocul) de locuinţe, alte obiecte imobiliare amplasate pe acesta, în care o parte, constituind locuinţele, încăperile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, se află în proprietate privată, de stat sau municipală, iar restul este proprietate comună indiviză (HCC nr.20 din 20.07.201622, §49).

_______________________________

22 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.20 din 20.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 22 alin.(4) din Legea condominiului în fondul locativ nr.913-XIV din 30 martie 2000 (calitatea de membru al asociaţiei de coproprietari în condominiu)

Existenţa unor spaţii în proprietate comună şi imposibilitatea administrării individuale a acestora de către toţi proprietarii impune necesitatea constituirii unei structuri organizate, aşa cum este asociaţia de coproprietari în condominiu, care să acţioneze în numele şi pentru interesul comun al tuturor coproprietarilor. Prin urmare, dat fiind faptul că niciunul din proprietari nu poate exercita în mod exclusiv dreptul de proprietate asupra cotei-părţi indivize din coproprietatea forţată asupra părţilor comune, este justificată soluţia de a crea asociaţii de coproprietari. Calitatea de membru în această asociaţie este inerent legată de calitatea de proprietar al locuinţei (HCC nr.20 din 20.07.2016, §55, 56, 59).

Astfel, devenind proprietarul unui apartament, persoana devine coproprietar al părţilor comune din această clădire cu mai multe apartamente şi implicit membru al asociaţiei de coproprietari în condominiu (HCC nr.20 din 20.07.2016, §60).

Necesitatea apariţiei unei asemenea asociaţii este dictată de faptul că există un imobil în care sunt amplasate mai multe locuinţe, iar pentru exploatarea benefică a locuinţelor este imperativ necesar să fie administrate un şir de bunuri care nu pot aparţine exclusiv unui singur proprietar (HCC nr.20 din 20.07.2016, §61).

Persoana, în cazul în care decide să cumpere o locuinţă într-un bloc locativ, acceptă implicit să intre într-o colectivitate, care urmează să fie gestionată şi care are bunuri comune. În acest sens, persoana nu se asociază într-o asociaţie obştească sau într-un partid, prin urmare, asociaţia de coproprietari în condominiu nu are la bază conceptul de liberă asociere (HCC nr.20 din 20.07.2016, §62, 63).

Asocierea obligatorie în condominiu este un instrument eficient de soluţionare calitativă a problemelor de administrare şi gestionare a proprietăţii comune, care are la bază instrumente clare ce reglementează raporturile dintre coproprietari, inclusiv atribuţiile şi mecanisme de îndeplinire a sarcinilor ce revin fiecărui participant la aceste raporturi (HCC nr.20 din 20.07.2016, §65).

În acest sens, Curtea a reţinut că prin constituirea asociaţiilor de coproprietari în condominiu legislatorul a urmărit scopul de a proteja unele interese de ordin general. Or, administrarea şi gestionarea în bune condiţii a proprietăţii comune nu se poate realiza decât în cadrul unei structuri asociative. Prin urmare, impunerea creării asociaţiilor de coproprietari prin lege nu este un scop în sine, dar este o cale de asigurare a procesului de întreţinere a blocurilor locative pentru interesul comun al tuturor coproprietarilor (HCC nr.20 din 20.07.2016, §66).

Astfel, în anumite situaţii legislatorul poate institui forme speciale de asociere şi reieşind din obiectivul pe care îl urmăreşte, acestea nu pot fi considerate asociaţii în sensul dreptului la libera asociere. Or, asociaţia de coproprietari se circumscrie anume acestei situaţii (HCC nr.20 din 20.07.2016, §67).

1.11. Dreptul la muncă şi la protecţia muncii

1.11.1. Suspendarea contractului individual de muncă

Legislaţia muncii condiţionează încadrarea în câmpul muncii de întrunirea anumitor cerinţe, precum şi stabileşte situaţiile de suspendare şi încetare a raporturilor de muncă (HCC nr.6 din 03.03.201623, §70).

_______________________________

23 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 03.03.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 53 lit.c) din Legea nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public şi articolului 76 lit.g) din Codul muncii (suspendarea raporturilor de serviciu)

Totodată, deşi legislaţia muncii permite anumite limitări ale drepturilor salariatului, totuşi, ele trebuie să aibă o justificare, să fie necesare, să răspundă unui interes general. Conform testului de proporţionalitate, măsura luată trebuie să fie adecvată – să poată în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – să asigure justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (HCC nr.6 din 03.03.2016, §72, 78).

Scopul pentru care a fost reglementată posibilitatea suspendării contractului individual de muncă, în caz de trimitere în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către salariat a unei infracţiuni incompatibile cu munca prestată, este acela ca angajatorul să împiedice salariatul ca în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe care le are să mai continue să săvârşească fapte de natura celor pentru care este cercetat penal şi să îl împiedice să mai producă prejudicii. În plus, prevederile în cauză tind la protejarea intereselor angajatorului ori a instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea salariatul (HCC nr.6 din 03.03.2016, §83).

Referitor la reglementările privind suspendarea raporturilor de serviciu cu funcţionarul public, în cazul recunoaşterii în calitate de bănuit sau emiterii în privinţa acestuia a ordonanţei de punere sub învinuire, Curtea a observat că măsura are ca scop, printre altele, protejarea prestigiului profesiei ori a funcţiei exercitate, textul legal neimpunând alte condiţii precum ar fi săvârşirea de infracţiuni incompatibile cu funcţia deţinută (HCC nr.6 din 03.03.2016, §84).

Curtea a observat că restrângerea dreptului la muncă prin suspendarea raporturilor de serviciu este aplicată pentru salvgardarea “altui drept”, în particular protejarea instituţiei şi a prestigiului profesiei (HCC nr.6 din 03.03.2016, §85).

Datorită naturii şi specificului acestei măsuri, din moment ce legiuitorul consideră necesară prin considerarea anumitor raţionamente suspendarea contractului de muncă sau a raporturilor de serviciu, prin ea însăşi această măsură nu contravine dreptului la muncă. Constituţia nu interzice suspendarea raporturilor de muncă, cu condiţia însă ca aceasta să fie însoţită de garanţii şi să respecte principiul proporţionalităţii (HCC nr.6 din 03.03.2016, §87).

Totuşi, Curtea a menţionat că legea nu trebuie să lase la libera opţiune a angajatorului sau a autorităţii publice decizia de a suspenda sau nu unilateral raporturile de serviciu fără a fi stabilite condiţii, modalităţi şi criterii clare şi precise (a se vedea mutatis mutandis hotărârea CEDO Milojević şi alţii v. Serbia din 30 ianuarie 2016) (HCC nr.6 din 03.03.2016, §88).

Reglementarea situaţiilor de suspendare a raporturilor de serviciu nu trebuie să admită posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori nejustificate pentru că protecţia dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrângerea exerciţiului acestui drept să respecte cerinţele constituţionale impuse de art.54 alin.(4) referitoare la proporţionalitate, şi nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluţii alternative (HCC nr.6 din 03.03.2016, §89).

Potrivit Codului muncii, suspendarea operează doar în situaţia în care cauza penală este trimisă în instanţa de judecată, iar infracţiunea este incompatibilă cu munca prestată, însă Legea nr.158 din 4 iulie 2008 dispune suspendarea chiar de la etapa recunoaşterii în calitate de bănuit şi în lipsa existenţei unui raport de cauzalitate între activitatea desfăşurată şi infracţiunea săvârşită (HCC nr.6 din 03.03.2016, §90).

Curtea a constatat că prevederile art.76 lit.g) din Codul muncii sunt instituite pentru protejarea interesului public, prin înlăturarea persoanei dintr-o anumită funcţie, fiind acuzată de comiterea unei infracţiuni legată de funcţia respectivă, astfel împiedicând alte asemenea fapte sau consecinţele unor asemenea fapte (HCC nr.6 din 03.03.2016, §91).

Respectiv, fiind adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit, norma art.76 lit.g) din Codul muncii, supusă controlului constituţionalităţii, nu constituie o încălcare a dreptului la muncă, prevăzut de articolul 43 din Constituţie combinat cu articolul 54 (HCC nr.6 din 03.03.2016, §92).

Spre deosebire de art.76 lit.g) din Codul muncii, la aplicarea art.53 lit.c) din Legea nr.158 din 4 iulie 2008 aprecierea temeiului de suspendare a raporturilor de muncă rămâne la discreţia autorităţii publice, aceasta nefiind obligată în vreun fel să ţină cont de legătura intrinsecă a presupusei infracţiuni comise cu funcţia pe care o exercită funcţionarul public (HCC nr.6 din 03.03.2016, §93).

În acest sens, simplul fapt că persoana a fost recunoscută în calitate de bănuit pentru săvârşirea unei infracţiuni extrinsecă raporturilor sale cu activitatea profesională pe care o desfăşoară şi autoritatea publică din care face parte nu poate constitui drept temei pentru suspendarea raporturilor de serviciu (HCC nr.6 din 03.03.2016, §94).

Curtea a observat că prin efectul dispoziţiilor legii contestate se produce un dezechilibru în defavoarea funcţionarului public, în sensul că acestuia i se pot suspenda raporturile de muncă în cazul intentării oricărei cauze penale (HCC nr.6 din 03.03.2016, §95).

Totodată, pe de altă parte, Curtea a reţinut că dispoziţiile art.53 lit.c) din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, care oferă dreptul autorităţii publice de a suspenda raporturile de serviciu până la remiterea cauzei în instanţa de judecată şi în lipsa unei legături intrinseci a presupusei fapte penale comise cu funcţia deţinută, transgresează principiul proporţionalităţii, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, şi prin aceasta fiind contrar articolului 43 combinat cu articolul 54 din Constituţie (HCC nr.6 din 03.03.2016, §97).

1.12. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia

1.12.1. Interzicerea transferului şi retragerii mijloacelor băneşti din conturile bancare ale persoanelor afiliate unei bănci comerciale

Curtea a reţinut că în cazurile în care există contracte de depozite bancare între clienţi şi băncile comerciale se poate vorbi despre aşteptarea legitimă a acestor persoane la respectarea dreptului lor de proprietate (HCC nr.11 din 11.05.201624, §54).

_______________________________

24 Hotărârea nr.11 din 11.05.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolelor 37/7 alin.(5) şi 37/15 alin.(2) din Legea instituţiilor financiare nr.550 din 21 iulie 1995 (limitarea drepturilor persoanelor afiliate băncii)

Amânarea executării creanţelor creditorilor şi a transferului activelor băncii pe un termen de până la 2 luni şi limitarea acţiunii acestui moratoriu la anumite categorii de creditori poate preveni agravarea situaţiei financiare a băncii, păstrarea activelor acesteia şi evitarea riscului excesiv în sistemul financiar. Aceste scopuri contribuie la protecţia economiei ţării (HCC nr.11 din 11.05.2016, §63).

La baza acordării priorităţii pentru interesele deponenţilor şi ale altor creditori care nu sunt persoane afiliate băncii, în raport cu acţionarii şi creditorii care sunt persoane afiliate băncii, stă scopul protecţiei drepturilor altor persoane (HCC nr.11 din 11.05.2016, §64).

Pusă în balanţă cu riscul pe care îl pot suferi persoanele neafiliate băncii prin acţiunile persoanelor afiliate aflate în avantaj, limitarea dreptului persoanelor vizate de a dispune de mijloacele băneşti pe care le deţin în bancă cântăreşte mai puţin. Pe de o parte, avem nucleul dreptului de proprietate al persoanelor neafiliate băncii, persoane care pot fi prejudiciate iremediabil, pe de altă parte - “periferia” dreptului de proprietate al persoanelor vizate, al căror drept de dispoziţie este restricţionat pentru o perioadă. În acest sens, afectarea nucleului dreptului de proprietate este mai gravă decât afectarea “periferiei” dreptului de proprietate (HCC nr.11 din 11.05.2016, §81).

Cu referire la interesul public, Curtea a scos în evidenţă necesitatea menţinerii bunăstării economice a ţării, care se sprijină inclusiv pe stabilitatea financiară a băncilor care alcătuiesc sistemul bancar. Punând din nou în balanţă limitarea dreptului persoanelor vizate de a dispune de mijloacele băneşti pentru o perioadă rezonabilă de timp şi interesul menţinerii bunăstării economice a ţării, acesta din urmă prevalează (HCC nr.11 din 11.05.2016, §82).

1.12.2. Excluderea dreptului de a privatiza locuinţe de serviciu

Curtea a menţionat că este prerogativa legislatorului de a decide modul de exercitare a dreptului statului asupra bunurilor aflate în proprietatea sa. Atât art.46 din Constituţie, cât şi art.1 din Protocolul nr.l la Convenţia Europeană nu garantează dreptul de a deveni proprietarul unui bun şi sunt limitate în efectivitatea lor prin faptul că recunosc doar dreptul actual, nu şi dreptul de a obţine proprietatea unui bun (HCC nr.15 din 17.05.201625, §71, 49).

_______________________________

25 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.15 din 17.05.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324 -XII din 10 martie 1993 (privatizarea locuinţelor de serviciu)

Curtea a reţinut că locuinţele de serviciu, prin natura lor, nu sunt destinate înstrăinării către locatari, având o destinaţie specială potrivit legii. Locuinţele de serviciu se atribuie spre utilizare, în mod exclusiv, angajaţilor şi membrilor familiilor lor în perioada exercitării de către aceştia a atribuţiilor funcţionale, potrivit prevederilor legale (HCC nr.15 din 17.05.2016, §57).

În acest sens, folosirea locuinţelor de serviciu se află în strânsă legătură cu existenţa raporturilor de muncă între angajaţi şi proprietarii acestor locuinţe şi durează atât timp cât există relaţiile de muncă (HCC nr.15 din 17.05.2016, §58).

Totodată, Curtea a subliniat că legislatorul are prerogativa de a reglementa regimul privatizării în funcţie de diferite categorii de locuinţe. Astfel, prevederile art.5 alin.(2) din Legea privatizării fondului de locuinţe, modificate prin Legea nr.278 din 7 decembrie 2012, dispun că nu pot fi vândute sau transmise cu titlu gratuit în proprietate privată imobilele care se află în oraşele militare de tip închis, căminele, locuinţele de serviciu, locuinţele avariate şi ireparabile, casele ce urmează a fi demolate, cantoanele şi alte construcţii care se află la balanţa sau în proprietatea fondului forestier de stat (HCC nr.15 din 17.05.2016, §63).

Dreptul de a privatiza locuinţele de serviciu nu este un drept garantat de Constituţie, iar legislatorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului şi de resursele financiare, care sunt măsurile aplicabile bunurilor aflate în proprietatea sa. Astfel, excluderea locuinţelor de serviciu din fondul locativ ce poate fi privatizat nu poate fi apreciată ca o încălcare a art.46 din Constituţie, întrucât locuinţele de serviciu nu constituie un “bun actual”, adică un bun aflat în patrimoniul angajatului. Or, “speranţa legitimă” cu privire la un “bun” nu poate fi invocată ca “valoare patrimonială” (HCC nr.15 din 17.05.2016, §66, 67).

2.12.3. Notificarea debitorului ipotecar

În art.31 alin.(3) din Legea cu privire la ipotecă, legiuitorul a stabilit conţinutul obligatoriu al notificării şi preavizului, indicând totodată că creditorul trebuie să ofere un termen la expirarea căruia va executa dreptul de ipotecă, precum şi să indice valoarea sumelor restante ce trebuie achitate în vederea evitării procedurii de executare (HCC nr.26 din 27.09.201626, §59).

_______________________________

26 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.26 din 27.09.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr.142-XVI din 26 iunie 2008 cu privire la ipotecă (termenul de notificare)

Analizând prevederile sus-menţionate, Curtea a constatat că notificarea reprezintă o etapă de acordare a unui termen suplimentar debitorului ipotecar, precum şi o ultimă procedură amiabilă, care oferă acestuia posibilitatea de a stinge ipoteca instituită asupra imobilului (HCC nr.26 din 27.09.2016, §60).

Prin urmare, procedura de notificare a debitorului ipotecar constituie o etapă premergătoare executării obligaţiei ipotecare şi una esenţială pentru păstrarea imobilului în proprietatea sa. Această procedură are drept scop prevenirea introducerii de către creditorul ipotecar a unor cereri abuzive sau intempestive, care să pună în dificultate posibilitatea executării benevole a obligaţiei (HCC nr.26 din 27.09.2016, §61).

Potrivit articolului 31 alin.(2) teza întâi din lege, notificarea se expediază debitorului ipotecar şi, dacă este cazul, debitorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Potrivit aceluiaşi alineat, teza a doua, notificarea se va considera recepţionată la expirarea a 7 zile lucrătoare din ziua expedierii (HCC nr.26 din 27.09.2016, §62).

Analizând cuprinsul prevederilor art.31 alin.(2) din lege, Curtea a constatat că în timp ce o normă stabileşte că debitorul ipotecar se notifică prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, o altă normă a aceluiaşi alineat prevede că notificarea se consideră recepţionată la expirarea a 7 zile lucrătoare din ziua expedierii (HCC nr.26 din 27.09.2016, §64).

Prin urmare, Curtea a reţinut că aplicabilitatea alin.(2) teza a doua din articolul 31 din Legea cu privire la ipotecă comportă o serie de deficienţe legislative sub aspectul clarităţii şi previzibilităţii normei (HCC nr.26 din 27.09.2016, §69).

Astfel, în condiţiile în care imobilul ipotecat poate fi direct executat, în special în cazul actului notarial învestit cu formulă executorie, lipsa de previzibilitate şi de claritate a momentului de recepţionare a notificării poate afecta nemijlocit dreptul de proprietate al debitorului ipotecar. Or, scopul principal al notificării este de a-l preveni pe debitorul ipotecar despre executarea ipotecii şi de a-l încuraja să achite suma restantă pentru a opri procesul de executare a imobilului. În asemenea situaţii, există riscul exercitării abuzive de către creditorul ipotecar a dreptului de ipotecă asupra imobilului, afectând într-o anumită măsură dreptul de proprietate al debitorului ipotecar (HCC nr.26 din 27.09.2016, §70).

Incertitudinea şi ingerinţa în exercitarea dreptului de proprietate al debitorului ipotecar este vădită în cazul aplicării normei alin.(2) teza a doua a articolului 31 din lege în coroborare cu alin.(7) al aceleiaşi norme, potrivit căruia debitorul ipotecar va fi decăzut din dreptul de a-şi stinge benevol ipoteca în termenul acordat în notificare (HCC nr.26 din 27.09.2016, §71).

Astfel, ţinând cont de gravitatea omiterii termenului acordat în notificare, Curtea a reţinut că aducerea acestuia efectiv la cunoştinţa debitorului ipotecar ţine de esenţa exercitării dreptului de ipotecă, precum şi de ocrotirea dreptului de proprietate (HCC nr.26 din 27.09.2016, §72).

Textul de lege contestat este formulat de o manieră imprecisă şi neclară, fapt care nu corespunde rigorilor de claritate şi previzibilitate, consfinţite în articolul 23 alin.(2) din Constituţie, şi care poate afecta dreptul de proprietate, garantat de art.46 din Constituţie (HCC nr.26 din 27.09.2016, §73).

În acelaşi timp, Curtea a atestat că raporturile ipotecare vizează în primul rând sistemul bancar din Republica Moldova, care cel mai des apelează la garanţiile ipotecare pentru creditele acordate. În acest sens, este necesar de a stabili un just echilibru între interesul economic al ţării şi protecţia dreptului la proprietate al debitorilor ipotecari (HCC nr.26 din 27.09.2016, § 75).

Dat fiind specificul contractului de ipotecă, există posibilitatea ca debitorul ipotecar să abuzeze de drepturile şi garanţiile sale prevăzute de Legea cu privire la ipotecă, eschivându-se prin diverse metode de la recepţionarea notificării expediate de către creditor. Astfel, Curtea a constatat că efectele notificării nu pot fi condiţionate în totalitate de primirea efectivă a notificării de către debitor. Aşadar, în cazul în care debitorul refuză să primească sau nu primeşte notificarea din orice alt motiv neimputabil creditorului, pentru a nu afecta securitatea raporturilor juridice se vor aplica regulile generale aplicabile procedurii de expediere a scrisorilor recomandate, stabilite de cadrul normativ privind comunicaţiile poştale (HCC nr.26 din 27.09.2016, §76).

De asemenea, ţinând cont de principiul egalităţii subiecţilor raportului civil, instituirea unor garanţii în favoarea unei părţi nu trebuie să fie disproporţionate faţă de cealaltă parte (HCC nr.26 din 27.09.2016, §77).

1.12.4. Moştenirea părţii sociale a societăţii cu răspundere limitată

Dreptul de proprietate al moştenitorului părţii sociale poate fi afectat prin prisma art.30 din Legea privind societăţile cu răspundere limitată, potrivit căruia partea socială se consideră de drept a dobânditorului de la data înregistrării în Registrul de stat al persoanelor juridice a modificărilor operate în actele de constituire privind înstrăinarea/dobândirea părţii sociale (HCC nr.27 din 27.09.201627, §50).

_______________________________

27 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.27 din 27.09.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr.135-XVI din 14 iunie 2007 privind societăţile cu răspundere limitată (modificarea actului de constituire al SRL)

Astfel, Curtea a constatat că dobândirea şi recunoaşterea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale înstrăinate sau dobândite depind de modificările operate, în sensul dat, în actul de constituire (HCC nr.27 din 27.09.2016, §51).

Curtea a menţionat că, potrivit art.42 alin.(1) din lege, calitatea de asociat al societăţii se dobândeşte prin participarea la constituirea acesteia sau prin dobândirea, ulterior constituirii, a unei părţi sociale (HCC nr.27 din 27.09.2016, §52).

Dobândirea părţilor sociale, ulterior constituirii societăţii, se realizează prin transmiterea părţilor sociale între vii şi pentru cauză de moarte (mortis causa) (HCC nr.27 din 27.09.2016, §53).

În acest sens, Curtea a reţinut că, în timp ce art.42 din lege stabileşte obţinerea calităţii de asociat, inclusiv, prin dobândirea, ulterior constituirii societăţii cu răspundere limitată, a unei părţi sociale, nu poate fi condiţionată înregistrarea părţii sociale dobândite sau moştenite în Registrul de stat al persoanelor juridice de modificările din actul de constituire al societăţii (HCC nr.27 din 27.09.2016, §56).

Totodată, având în vedere că formarea şi activitatea societăţii cu răspundere limitată se bazează pe voinţa şi încrederea reciprocă a asociaţilor, adiţional celor constatate, Curtea a relevat existenţa situaţiilor în care calitatea de nou asociat a dobânditorului unei cote sociale poate fi refuzată de asociaţii societăţii. Acest refuz însă nu trebuie să afecteze drepturile patrimoniale ale dobânditorului părţii sociale, acesta fiind îndreptăţit să primească echivalentul valoric al respectivei părţi sociale (HCC nr.27 din 27.09.2016, §58).

1.12.5. Transmiterea instalaţiilor şi reţelelor publice de alimentare cu apă

Potrivit articolului 3 alin.(1) din Legea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare cuprinde totalitatea activităţilor de utilitate publică şi de interes economic şi social general efectuate în scopul captării, tratării, transportului, înmagazinării şi distribuirii apei potabile sau tehnologice la toţi consumatorii de pe teritoriul unei sau al mai multor localităţi, precum şi în scopul colectării, transportului, epurării şi evacuării apelor uzate (HCC nr.30 din 01.11.201628, §44).

_______________________________

28 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.30 din 01.11.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 19 alin.(4) din Legea nr.303 din 13 decembrie 2013 privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare (condiţiile forării şi exploatării fântânilor arteziene)

Conform prevederilor contestate ale articolului 19 alin.(4) din Legea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, la finalizarea lucrărilor de construcţie, instalaţiile şi reţelele publice de alimentare cu apă şi de canalizare, situate pe teren public, construite de persoane fizice şi/sau de persoane juridice, precum şi cele construite până la intrarea în vigoare a prezentei legi, indiferent de sursa de finanţare, se transmit gratuit la balanţa autorităţii administraţiei publice locale sau direct operatorului în conformitate cu decizia consiliului local (HCC nr.30 din 01.11.2016, §45).

În speţă, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor legale menţionate, instalaţiile şi reţelele publice de alimentare cu apă şi de canalizare se transmit gratuit la balanţa autorităţii administraţiei publice locale sau direct operatorului, inclusiv în cazul în care au fost construite cu propriile investiţii ale persoanelor fizice şi/sau persoanelor juridice (HCC nr.30 din 01.11.2016, §47).

Astfel, Curtea a menţionat că în timp ce persoana a obţinut autorizaţiile necesare pentru efectuarea legală a construcţiilor şi a investit resurse proprii, aceste bunuri sunt luate cu titlu gratuit (HCC nr.30 din 01.11.2016, §48).

Întrucât apa este atribuită la categoria patrimoniului statului, iar prevederile contestate se referă la instalaţiile şi reţelele publice de alimentare cu apă şi de canalizare, situate pe teren public, este dreptul legislatorului de a reglementa modul de utilizare a acesteia. În acelaşi timp, Curtea a subliniat că orice reglementare nu poate afecta în substanţă dreptul persoanei de a dispune de bunurile sale (HCC nr.30 din 01.11.2016, §49).

Curtea a constatat că norma contestată reprezintă în fapt o expropriere fără a fi stabilită o dreaptă şi prealabilă despăgubire a proprietarului sau titularului de alte drepturi reale asupra reţelelor de alimentare cu apă (HCC nr.30 din 01.11.2016, §50).

Concluzia se sprijină pe faptul că legiuitorul a stabilit că la finalizarea lucrărilor de construcţie instalaţiile şi reţelele publice de alimentare cu apă şi de canalizare, deşi construite cu investiţii proprii, se transmit gratuit la balanţa autorităţii administraţiei publice locale sau direct operatorului, ceea ce înseamnă privarea totală de dreptul de dispoziţie asupra acestor construcţii (HCC nr.30 din 01.11.2016, §51).

Exproprierea este una din cele mai severe măsuri care poate fi luată cu privire la dreptul de proprietate privată, deoarece nu este doar o simplă limitare a dreptului, ci duce la pierderea acestuia. În acest sens, legislatorul a adoptat Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr.488-XIV din 8 iulie 1999, prin care a reglementat utilitatea publică şi declararea ei, modalitatea de expropriere şi măsurile care precedă exproprierea, drepturile expropriatului. Potrivit acestei legi, exproprierea urmează a fi precedată de o despăgubire a titularului bunului (HCC nr.30 din 01.11.2016, §52, 53).

De asemenea, cu privire la compensaţia acordată titularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul său, Curtea Europeană a reţinut că, în absenţa unei compensaţii reparatorii, art.1 din Protocolul nr.1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei (cauza James şi alţii vs. Marea Britanie, hotărârea din 22 februarie 1986) (HCC nr.30 din 01.11.2016, §54).

Privarea de proprietate impune obligaţia statului de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale. Imposibilitatea de a obţine o despăgubire echitabilă în cadrul privării de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigentele de ordin general (HCC nr.30 din 01.11.2016, §55).

În context, Curtea a statuat că orice construcţie efectuată din mijloacele financiare ale persoanei fizice sau juridice poate fi transmisă la balanţa autorităţii administraţiei publice locale sau direct operatorului doar după o dreaptă şi prealabilă despăgubire (HCC nr.30 din 01.11.2016, §56).

În concluzie, Curtea a reţinut că prevederile cuprinse la articolul 19 alin.(4) din Legea privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare, precum şi articolul 5 alin.(41) din Legea nr.272-XIV din 10 februarie 1999 cu privire la apa potabilă, în partea ce se referă la transmiterea gratuită a instalaţiilor şi reţelelor publice de alimentare cu apă şi de canalizare la balanţa administraţiei publice locale sau direct operatorului, încalcă dispoziţiile articolului 46 alin.(1) şi (2) combinat cu articolul 54 din Constituţie (HCC nr.30 din 01.11.2016, §57).

1.13. Dreptul la asistenţă şi protecţie socială

1.13.1. Plata retroactivă a pensiei

În această ordine de idei, Curtea subliniază că dreptul la pensie (tratat ca un drept de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană) nu poate fi privit doar ca un drept subiectiv civil, ci, în primul rând, acesta face parte din domeniul raporturilor de protecţie socială, şi prin natura lor social-juridică primară, pensiile sunt sursa principală şi permanentă de subzistenţă a pensionarilor (HCC nr.19 din 19.07.201629, §71).

_______________________________

29 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.19 din 19.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr.156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi Regulamentul privind modul de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi a alocaţiilor sociale de stat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.929 din 15 august 2006 (plata retroactivă a pensiei)

Cu referire la interesul public, punând în balanţă interesul statului de a stabili anumite termene de apariţie, exercitare sau apărare a drepturilor civile în scopul asigurării certitudinii juridice, pe de o parte, şi dreptul cetăţenilor de a primi integral pe parcursul întregii vieţi pensia stabilită în condiţiile legii, aceasta fiind, de regulă, sursa lor primară de existenţă, pe de altă parte, Curtea a constatat că acesta din urmă prevalează (HCC nr.19 din 19.07.2016, §72).

Curtea a reţinut că legiuitorul, instituind limita de 3 ani pentru încasarea retroactivă a pensiei calculate, nu a ţinut cont că neîncasarea acesteia poate să nu depindă de voinţa beneficiarului (HCC nr.19 din 19.07.2016, §64).

De altfel, în cazul neachitării la timp a pensiei din vina organului de asigurări sociale care stabileşte sau plăteşte pensia, aceasta se achită fără nici un fel de limite în termen (HCC nr.19 din 19.07.2016, §65).

În acelaşi timp, pot exista situaţii în care pensia nu se încasează la timp din motive ce nu sunt imputabile organului de asigurări sociale, dar nu depind nici de voinţa beneficiarului pensiei, însă legea şi în asemenea situaţii îl sancţionează pe titularul pensiei (HCC nr.19 din 19.07.2016, §66).

Astfel, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene în materia aplicării art.1 din Protocolul nr.1, conform căreia dreptul la prestaţii sociale se asimilează unui drept de proprietate, Curtea a reţinut că prin normele care stabilesc limita de 3 ani pentru încasarea retroactivă a pensiei calculate a fost instituită o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate (HCC nr.19 din 19.07.2016, §67).

1.14. Protecţia persoanelor cu dizabilităţi

1.14.1. Drepturile şi libertăţile persoanelor cu dizabilităţi mintale

În conformitate cu prevederile contestate ale articolului 24 din Codul civil, persoana, care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale, poate fi declarată incapabilă de către instanţa de judecată, iar asupra ei se instituie tutela (HCC nr.33 din 17.11.201630, § 102).

_______________________________

30 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.33 din 17.11.2016 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul civil şi Codul de procedură civilă ale Republicii Moldova (capacitatea juridică a persoanelor cu dizabilităţi mintale)

Curtea relevă că demnitatea umană poate fi percepută din două perspective: în primul rând - ca o valoare inerentă şi inalienabilă, şi în al doilea rând - ca “un drept al personalităţii”, care cuprinde valorile vieţii psihologice a fiecărei fiinţe umane, determinând astfel poziţia acesteia în societate şi impunând respectul cuvenit pentru fiecare persoană. Din acest “drept al personalităţii” derivă existenţa unei garanţii minime pentru fiecare persoană de a deţine posibilitatea de a acţiona liber în cadrul societăţii şi de a-şi dezvolta personalitatea integral în mediul social şi cultural (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 104).

Potrivit actelor internaţionale, respectul pentru demnitatea fiinţei umane, pentru autonomia individuală, inclusiv pentru dreptul de a face propriile alegeri, precum şi pentru independenţa persoanei, este un principiu fundamental (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 105).

Astfel, principiile menţionate sunt elemente-cheie care se află la baza conceptului de capacitate juridică (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 106).

Codul civil al Republicii Moldova recunoaşte capacitatea civilă tuturor persoanelor. Astfel, orice persoană deţine capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu. De asemenea, Codul civil stipulează că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în totalitate sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 107).

În lumina prevederilor CDPD, deşi persoanele cu dizabilităţi mintale au dreptul la recunoaşterea, oriunde s-ar afla, a capacităţii lor juridice, este posibilă aplicarea unor măsuri de protecţie asupra acestora, adaptate la situaţia particulară a persoanei (art.12 alin.(4)) (HCC nr.33 din 17.11.2016, §108).

Astfel, Curtea a reţinut că tutela poate fi instituită atunci când restricţiile care le implică sunt proporţionale cu nivelul de incapacitate a persoanei cu tulburări psihice şi doar pentru o perioadă determinată de timp, cu evaluarea ulterioară a necesităţii menţinerii acesteia de către autoritatea competentă care a instituit-o (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 109).

Cu referire la proporţionalitatea măsurilor de protecţie, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a subliniat că este necesar un control strict asupra măsurilor cu un impact negativ asupra autonomiei individuale a unei persoane şi că luarea în considerare a măsurilor alternative la lipsirea de capacitate juridică este un factor de care se ţine cont atunci când se analizează proporţionalitatea unor astfel de măsuri (M.S. c. Croaţiei, nr.36337/10, 25 aprilie 2013, §97) (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 111).

Curtea Europeană a reţinut că limitarea capacităţii juridice trebuie să fie aplicată de către autorităţile naţionale doar într-o ultimă instanţă, atunci când au considerat, după o evaluare atentă, că orice alte măsuri alternative mai puţin restrictive nu au fost eficiente (Ivinović c. Croaţiei, nr.13006/13, 8 septembrie 2014, §44) (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 112).

De asemenea, Curtea Europeană a stabilit în jurisprudenţa sa necesitatea existenţei unei “soluţii personalizate” în cazurile de declarare a incapacităţii persoanelor fizice. În cauza Shtukaturov c. Federaţiei Ruse, Curtea Europeană a statuat că legislaţia statului pârât prevedea capacitatea juridică deplină sau incapacitatea adulţilor cu tulburări psihice, fără a institui o situaţie intermediară cum ar fi limitarea parţială a capacităţii juridice, decât în privinţa persoanelor dependente de alcool sau de substanţe narcotice. Prin urmare, Curtea Europeană a constatat că legislaţia naţională în speţă nu prevedea o “soluţie personalizată” în cazul adulţilor cu tulburări psihice prin faptul că legislaţia existentă la acel moment nu oferea judecătorilor o altă alegere decât să lipsească în totalitate persoana de capacitate juridică sau să o declare capabilă (a se vedea Shtukaturov, nr.44009/05, hotărâre din 27 martie 2008, § 95) (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 113).

Curtea a constatat că măsura de protecţie a persoanei cu tulburări psihice trebuie să fie flexibilă şi să ofere o soluţie adecvată potrivit fiecărei situaţii sau grad de incapacitate. Mai mult, o asemenea măsură nu trebuie să implice automat lipsirea în totalitate de capacitate juridică a persoanei cu tulburări psihice (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 114).

Prin urmare în privinţa persoanelor menţionate se impune necesitatea instituirii unor măsuri de protecţie alternative şi provizorii (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 115).

Curtea a reţinut că tutela, în calitate de măsură specială de protecţie a persoanelor cu tulburări psihice, urmează să se aplice doar în privinţa acelor persoane care nu îşi pot conştientiza sau dirija în totalitate acţiunile. La fel, această măsură trebuie să fie luată în ultimă instanţă, după epuizarea altor măsuri mai puţin restrictive, fapt constatat de către instanţele de judecată în cadrul examinării cererii de declarare a incapacităţii şi a evaluării ulterioare a necesităţii menţinerii stării de incapacitate şi doar în măsura în care nu privează în totalitate persoana de dreptul de a încheia acte juridice minore sau de a exercita alte activităţi inerente personalităţii sale (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 118).

În acelaşi timp, în situaţia instituirii tutelei reprezentantul legal trebuie să ţină cont de preferinţele persoanei (HCC nr.33 din 17.11.2016, § 119).

Curtea a reţinut că instituţia tutelei în sine nu este neconstituţională, însă pentru a fi conformă prevederilor Constituţiei, urmează a fi interpretată în sensul în care declararea incapacităţii de exerciţiu vizează doar persoanele cărora le lipseşte în totalitate discernământul, în privinţa cărora aplicarea altor măsuri de protecţie mai puţin restrictive se dovedeşte a fi ineficientă (HCC nr.33 din 17.11.2016, §120).

2. Autorităţile publice

2.1. Competenţa Guvernului de reglementare a sancţiunilor

Punctul 34 alineatul întâi din Regulamentul privind exercitarea controlului asupra utilizării investiţiilor publice în construcţii31 stabileşte că după aprobarea procesului-verbal de control şeful Inspecţiei de Stat în Construcţii adoptă, în cazul depistării exagerărilor volumelor şi valorii lucrărilor executate, decizia privind încasarea la bugetul de stat a sumelor obţinute de antreprenor nelegitim de la exagerarea volumelor şi a valorii lucrărilor executate. Decizia şi documentele de control aprobate se expediază Inspectoratului fiscal de stat teritorial de reşedinţă a organizaţiei de antrepriză care efectuează încasarea, Ministerului Finanţelor, organelor financiare pentru reducerea mărimii investiţiilor de la bugetul de stat sau de la cele locale şi investitorului (HCC nr.29 din 28.10.201632, §59).

_______________________________

31 Anexa nr.3 la Hotărârea Guvernului nr.360 din 25 iunie 1996

32 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.29 din 28.10.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din pct.34 al Anexei nr.3 la Hotărârea Guvernului nr.360 din 25 iunie 1996 cu privire la controlul de stat al calităţii în construcţii (stabilirea amenzilor pentru încălcarea legislaţiei privind calitatea în construcţii)

În acest sens, potrivit art.31 din Legea privind calitatea în construcţii, Inspecţia de Stat în Construcţii răspunde de exercitarea controlului de stat asupra aplicării unitare a prevederilor legislaţiei în domeniul calităţii construcţiilor, în toate etapele şi componentele sistemului calităţii în construcţii, precum şi de constatarea contravenţiilor şi de oprirea lucrărilor executate necorespunzător (HCC nr.29 din 28.10.2016, §60).

Inspecţia de Stat în Construcţii a fost abilitată cu competenţa de a exercita controlul de stat al calităţii în construcţii şi de a emite decizii privind respectarea actelor legislative şi a altor acte normative în domeniul construcţiilor (HCC nr.29 din 28.10.2016, §62).

Curtea a menţionat că scopul controlului de stat în construcţii este asigurarea utilizării raţionale a investiţiilor acestora, respectării normelor de folosire a materialelor de construcţie, mecanismelor de construcţie, corectitudinii calculelor costului lucrărilor de construcţii, corespunderii volumelor fizice efective ale lucrărilor cu cele prevăzute în documentaţia de proiect şi execuţie (HCC nr.29 din 28.10.2016, §63).

Curtea a reţinut că scopul emiterii unei asemenea decizii constă de fapt în restituirea banilor publici obţinuţi de antreprenor nelegitim din exagerarea volumelor şi a valorii executate, constatate prin actul de control asupra utilizării investiţiilor publice în construcţii (HCC nr.29 din 28.10.2016, §64).

În acelaşi timp, potrivit pct.34 alineatul trei din Regulament, concomitent cu încasarea sumelor (venitului) obţinute nelegitim, de la organizaţia de antrepriză se percepe o amendă în aceeaşi mărime, indiferent de starea ei financiară şi relaţiile reciproce cu bugetul (HCC nr.29 din 28.10.2016, §66).

În acest sens, Curtea a observat că art.32, 33 şi 34 din Legea privind calitatea în construcţii nr.721-XIII din 2 februarie 1996 reglementează situaţiile privind atragerea la răspundere penală, administrativă şi patrimonială (HCC nr.29 din 28.10.2016, §68).

Analizând dispoziţiile legale enunţate, Curtea a constatat că acestea nu prevăd perceperea de la antreprenor a unei amenzi în mărimea sumelor obţinute nelegitim şi nici nu abilitează Inspecţia de Stat în Construcţii cu dreptul de a aplica asemenea amenzi (HCC nr.29 din 28.10.2016, §69).

Curtea a reamintit că actul normativ subordonat legii nu poate conţine norme primare, iar conţinutul actului normativ urmează să fie în strictă corespundere cu normele şi scopul legii sau ale actului normativ superior şi nu poate introduce reglementări noi, altele decât cele stabilite de lege sau actul superior. De asemenea, actul normativ nu poate interveni în domenii nereglementate de lege. Actele Guvernului sunt acte complementare, ce dezvoltă şi concretizează dispoziţiile legii (HCC nr.29 din 28.10.2016, §71).

În acest sens, Curtea a reiterat că Guvernul, fiind o autoritate a puterii executive, are rolul de a executa legile. Odată ce legea este direct aplicabilă, necesitatea şi legitimitatea unei hotărâri de Guvern apare numai în măsura în care punerea în aplicare a unei prevederi legale reclamă stabilirea unor reguli subsecvente, care să asigure corecta lor aplicare sau organizarea corespunzătoare a unor activităţi (HCC nr.29 din 28.10.2016, §72).

Prin urmare, Curtea a reiterat că legea trebuie să preexiste hotărârii, astfel, hotărârea Guvernului fiind un act juridic secundum legem (HCC nr.29 din 28.10.2016, §74).

În astfel de circumstanţe, Guvernul, exercitând atribuţia de executare a legilor, a acţionat ultra vires, intrând în aria de competenţă a autorităţii legislative (HCC nr.29 din 28.10.2016, §77).

Prin urmare, Curtea a constatat că prin aprobarea prevederilor pct.34 alineatul trei din Regulamentul privind exercitarea controlului asupra utilizării investiţiilor publice în construcţii Guvernul şi-a depăşit competenţele, încălcând dispoziţiile art.102 combinat cu art.72 alin.(3) lit.n) din Constituţie (HCC nr.29 din 28.10.2016, §78).

2.2. Angajarea răspunderii Guvernului

2.2.1. Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Angajarea răspunderii de către Guvern

Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi (HCC nr.5 din 02.03.201633, §27).

_______________________________

33 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.5 din 02.03.2016 pentru interpretarea articolului 106¹ alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova (angajarea răspunderii Guvernului)

Ţinând cont de jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reiterat că Parlamentul este şi rămâne unica autoritate legiuitoare, chiar şi în cazul angajării răspunderii de către Guvern. Prevederile articolului 1061 din Constituţie reglementează expres o excepţie de la regula instituită prin dispoziţiile constituţionale ale articolului 60, ea neputând împiedica Parlamentul de la îndeplinirea rolului său, întrucât procedura asumării răspunderii de către Guvern se derulează în faţa Parlamentului şi se desfăşoară sub supravegherea şi controlul său. Parlamentul are la îndemână, în virtutea prevederilor constituţionale, dreptul de a demite Guvernul prin iniţierea şi dezbaterea unei moţiuni de cenzură (HCC nr.5 din 02.03.2016, §29).

Potrivit articolului 106¹ din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege (HCC nr.5 din 02.03.2016, §30).

În acest sens, Curtea a reţinut că Guvernul îşi poate angaja răspunderea în privinţa mai multor proiecte de legi, în acelaşi timp, în vederea atingerii interesului public existent. […] O eventuală condiţie formală a unui proiect unic ar putea fi eludată prin prezentarea mai multor proiecte sub forma unuia singur (HCC nr.5 din 02.03.2016, §33).

Totodată, proiectele de legi cu care se prezintă Guvernul în faţa Parlamentului pentru a-şi angaja răspunderea trebuie să se circumscrie unui singur domeniu de reglementare (HCC nr.5 din 02.03.2016, §35).

În acelaşi timp, ţinând cont de faptul că procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului este o particularitate a procedurii legislative, la utilizarea acestui instrument constituţional urmează a se avea în vedere existenţa unei urgenţe reale în adoptarea măsurii legislative (HCC nr.5 din 02.03.2016, §37).

În acest sens, Curtea a reiterat constatările din Hotărârea nr.28 din 22 decembrie 2011, potrivit cărora procedura angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege trebuie să fie o măsură in extremis, determinată de urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, de necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, de importanţa domeniului reglementat şi de aplicarea imediată a legii în cauză (HCC nr.5 din 02.03.2016, §38).

În concluzie, Curtea a reţinut că Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului pentru mai multe proiecte de legi în acelaşi timp, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter stringent, necesar, să reglementeze într-o singură sferă de importanţă socială majoră şi să fie puse în aplicare imediat (HCC nr.5 din 02.03.2016, §39).

2.2.2. Refuzul Preşedintelui Republicii Moldova de a promulga legea adoptată ca urmare a angajării răspunderii de către Guvern

Spre deosebire de procedura legislativă obişnuită, adoptarea proiectului de lege prin angajarea răspunderii Guvernului nu presupune dezbaterea proiectului potrivit procedurii legislative ordinare în comisiile de specialitate ale Parlamentului şi în plen. În acest caz proiectele sunt supuse unei dezbateri strict politice, având drept consecinţă menţinerea sau demiterea Guvernului prin retragerea încrederii acordate de Parlament (HCC nr.5 din 02.03.201634, §43).

_______________________________

34 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.5 din 02.03.2016 pentru interpretarea articolului 106¹ alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova (angajarea răspunderii Guvernului)

Ţinând cont de particularităţile acestei instituţii, Curtea a reţinut că Preşedintele Republicii Moldova nu-i poate trimite Paramentului spre reexaminare, înainte de promulgare, o lege în privinţa căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea. În caz contrar, o asemenea posibilitate ar conduce, în fapt, la anularea acestui mecanism constituţional (HCC nr.5 din 02.03.2016, §44).

De asemenea, obligaţia Preşedintelui de a promulga legea adoptată în urma angajării răspunderii se datorează implicit şi existenţei unei urgenţe reale de adoptare a acesteia (HCC nr.5 din 02.03.2016, §45).

Urgenţa reală şi importanţa legii adoptate prin angajarea răspunderii de către Guvern nu admit tergiversări din partea altor autorităţi (HCC nr.5 din 02.03.2016, §46).

Astfel, în cazul în care Preşedintele consideră că legea adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului este neconstituţională, acesta poate sesiza Curtea Constituţională (HCC nr.5 din 02.03.2016, §48).

Curtea a reţinut caracterul de excepţie al procedurii promulgării unei legi asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea. Prevederile articolului 93 alin.(2) din Constituţie nu pot fi aplicate în cazul legilor adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului (HCC nr.5 din 02.03.2016, §50).

2.3. Autoritatea judecătorească

2.3.1. Soluţionarea imparţială a cauzelor de către judecători

Normele constituţionale privind statutul judecătorului sunt bazate pe exigenţele şi principiile actelor internaţionale, care consfinţesc statutul şi drepturile magistraţilor, garanţiile independenţei acestora, pornind de la rolul justiţiei în apărarea statului de drept (HCC nr.21 din 22.07.201635, §101).

_______________________________

35 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.21 din 22.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 125 lit.b) din Codul penal, a articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală şi a unor prevederi din articolele 2 lit.d) şi 16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie (faptele care constituie practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător)

Potrivit Recomandării CM/Rec (2010)12 a Comitetului de Miniştri către statele-membre cu privire la judecători: independenţă, eficienţă şi responsabilităţi, “scopul independenţei justiţiei, astfel cum este prevăzut în articolul 6 al Convenţiei, este de a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită”. “Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor” (pct. 3 şi pct.5 din Recomandare). Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără nici un fel de restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare (HCC nr.21 din 22.07.2016, §102).

Independenţa judiciară înseamnă nu numai independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său faţă de celelalte puteri ale statului, dar priveşte şi aspectul “intern”. Fiecare judecător, indiferent care este poziţia sa în sistem, exercită aceeaşi autoritate de judecată. Prin urmare, în soluţionarea unei cauze, acesta trebuie să fie independent şi faţă de ceilalţi judecători, şi faţă de preşedintele instanţei sau faţă de celelalte instanţe (cum sunt, de pildă, instanţele de apel sau celelalte instanţe superioare) (HCC nr.21 din 22.07.2016, §103).

Potrivit articolului 114 din Constituţie, “justiţia se înfăptuieşte în numele legii”. Prin urmare, judecătorii se supun numai legii. Acest principiu îi protejează pe judecători în primul rând de influenţe externe nepotrivite. În acelaşi timp, principiul este aplicabil şi în interiorul puterii judecătoreşti. Organizarea ierarhică a justiţiei, în sensul unei subordonări a judecătorilor faţă de preşedinţii de instanţe sau faţă de instanţele superioare în procesul de soluţionare a cauzelor, ar fi o încălcare evidentă a acestui principiu (HCC nr.21 din 22.07.2016, §107).

Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Este axiomatic faptul că în soluţionarea unei cauze un judecător nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile nici unui terţ din interiorul sau din exteriorul sistemului judiciar (HCC nr.21 din 22.07.2016, §108).

Aceasta nu exclude obligaţia unui judecător de la o jurisdicţie de grad inferior de a respecta o hotărâre anterioară a unei instanţe de grad superior în ceea ce priveşte interpretarea legii incidente în cauza ulterioară (precedentul judiciar) (HCC nr.21 din 22.07.2016, §109).

Curtea a subliniat că hotărârile judecătorilor urmează a fi întemeiate în baza prevederilor legale. Or, articolul 1 din Legea privind statutul judecătorului stabileşte că judecătorul este unicul purtător al puterii judecătoreşti, învestit constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le exercită în baza legii, iar organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale a judecătorului (HCC nr.21 din 22.07.2016, §110).

Într-un sistem care are la bază independenţa judiciară, instanţele superioare asigură coerenţa jurisprudenţei pe întreg teritoriul ţării prin hotărârile pronunţate de acestea în cauze individuale. Instanţele inferioare, fără a fi ţinute în mod formal să respecte precedentele judiciare în ţările cu sistem de drept continental, spre deosebire de situaţia din ţările cu sistem common-law, tind să se conformeze la principiile enunţate în cuprinsul deciziilor instanţelor superioare pentru a evita ca hotărârile lor să fie anulate în căile de atac. Mai mult, norme procedurale speciale pot asigura coerenţa dintre diferite nivele ale sistemului de instanţe (HCC nr.21 din 22.07.2016, §111).

Dimpotrivă, un sistem în care Curţii Supreme de Justiţie îi este acordată posibilitatea de a adresa instanţelor de rang inferior “recomandări/explicaţii” în probleme de aplicare a legislaţiei nu este de natură să favorizeze apariţia unei puteri judecătoreşti cu adevărat independente. Mai mult, aceasta implică riscul ca judecătorii să se comporte ca funcţionarii publici, care primesc ordine de la superiorii lor. Adoptarea de către instanţa supremă sau alte instanţe superioare a unor ghiduri de practică obligatorii pentru jurisdicţiile inferioare, situaţie întâlnită în câteva ţări post-sovietice, ridică probleme în această privinţă (HCC nr.21 din 22.07.2016, §112).

Astfel, asemenea “recomandări/explicaţii” în mod individual nu pot sta la baza unei hotărâri judecătoreşti, care urmează a fi întemeiată exclusiv pe prevederile legale. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor (HCC nr.21 din 22.07.2016, §113).

De asemenea, o hotărâre judecătorească nu poate fi casată doar din considerentul că aceasta este contrară practicii stabilite de Curtea Supremă de Justiţie. În acest sens, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a statuat că nu există un drept la o jurisprudenţă constantă, astfel încât schimbarea jurisprudenţei impusă de o abordare dinamică şi progresivă este admisibilă şi nu încalcă principiul securităţii juridice (Unedic c. Franţei, 2008, § 74; Legrand c. Franţei, 2011), dacă sunt întrunite două condiţii: noua abordare să fie consecventă la nivelul acelei jurisdicţii şi instanţa care a decis schimbarea interpretării să motiveze detaliat considerentele pentru care a decis astfel (Atanasovski c. Macedoniei, 2010, § 38) (HCC nr.21 din 22.07.2016, §114).

2.3.2. Acţiunea în regres împotriva judecătorilor

Articolul 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental nr.151 din 30 iulie 2015 instituie dreptul de regres al statului împotriva persoanelor ale căror acţiuni sau inacţiuni au determinat ori au contribuit semnificativ la încălcarea prevederilor Convenţiei Europene. De asemenea, potrivit normei contestate, sumele stabilite prin hotărârea sau decizia Curţii Europene, prin acordul de soluţionare amiabilă a cauzei aflate pe rolul Curţii Europene sau prin declaraţia unilaterală se restituie statului în baza unei hotărâri judecătoreşti, proporţional vinovăţiei stabilite (HCC nr.23 din 25.07.201636, §77).

_______________________________

36 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.23 din 25.07.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 27 din Legea nr.151 din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental (acţiunea în regres)

Curtea a constatat că, în temeiul normei contestate, este posibilă iniţierea acţiunii în regres a statului exclusiv în baza existenţei unei hotărâri sau decizii a Curţii Europene. Această normă nu prevede obligativitatea existenţei unei sentinţe judecătoreşti, adoptate în cadrul unui proces judiciar separat, prin care să se constate vinovăţia persoanei. De asemenea, norma contestată nu specifică pentru care acţiuni sau inacţiuni poate fi antrenată răspunderea materială a persoanelor vizate de aceasta, unicul criteriu fiind existenţa prejudiciului acoperit de către stat în urma încălcării Convenţiei Europene (HCC nr.23 din 25.07.2016, §81).

În acelaşi timp, Curtea a constatat că un mecanism al regresului statului faţă de acţiunile ilegale ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată este stabilit la articolul 1415 din Codul civil. Norma menţionată stabileşte că statul, în cazul reparării prejudiciului cauzat prin anumite acţiuni ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată, are drept de regres faţă de persoana cu funcţie de răspundere din cadrul acestor organe dacă vinovăţia acestuia este constatată prin sentinţă judecătorească. Articolul 1405 din Codul civil stabileşte exhaustiv care acţiuni ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată antrenează răspunderea statului, şi anume: condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului sau a muncii neremunerate în folosul comunităţii (HCC nr.23 din 25.07.2016, §82).

Astfel, potrivit prevederilor menţionate, statul are drept de regres faţă de persoana cu funcţie de răspundere din organele de urmărire penală, procuratură sau instanţa judecătorească doar dacă există o sentinţă judecătorească în care se constată vinovăţia persoanei de comiterea unor acţiuni expres stabilite de lege, care au cauzat prejudiciul reparat de către stat (HCC nr.23 din 25.07.2016, §83).

Din cele menţionate, Curtea a reţinut că dispoziţia articolului 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental, spre deosebire de prevederile articolului 1415 din Codul civil, nu prevede necesitatea constatării elementului de vinovăţie printr-o sentinţă judecătorească, ceea ce face posibilă iniţierea acţiunii în regres a statului având ca temei doar hotărârea sau decizia Curţii Europene (HCC nr.23 din 25.07.2016, §84).

Curtea a observat că, în conformitate cu standardele europene în materie, răspunderea judecătorilor nu poate rezulta doar din constatările Curţii Europene prin care se atestă o încălcare a Convenţiei. În acest sens, Comisia de la Veneţia, în Opinia Amicus Curiae din 13 iunie 2016, a menţionat că:

“ 41. CtEDO stabileşte doar responsabilitatea Statului pârât. Nu putem susţine sau presupune în mod rezonabil că obiectivul principal al rolului jurisprudenţial al CtEDO în procesul de examinare a cererii unui reclamant ar fi centrat pe evaluarea, determinarea cantitativă şi revizuirea naturii sau gradului de vinovăţie (abuz criminal sau intenţie criminală sau neglijenţă gravă) a fiecăruia dintre acei judecători ale căror hotărâri adoptate la nivel naţional au fost atacate la CtEDO. Acest aspect trebuie să constituie obiectul unei proceduri judiciare separate la nivel naţional.

42. Trebuie să se reţină faptul că litigiul adus în faţa CtEDO nu urmăreşte urmărirea penală a judecătorilor implicaţi în soluţionarea cauzei la nivel naţional. Prin urmare, chiar şi în cazul existenţei unei constatări a Curţii în favoarea reclamantului (inclusiv constatarea unei încălcări), aceasta nu ar corespunde în sine standardelor necesare pentru a constata vinovăţia persoanei, deoarece nu constituie o procedură pentru atragerea la răspundere a unei persoane sau a judecătorului pentru încălcările comise.” (HCC nr.23 din 25.07.2016, §85).

Din jurisprudenţa Curţii Europene se desprinde ideea că raţiunea constatării unei erori judiciare nu constă în tragerea la răspundere civilă, penală sau disciplinară a unui judecător, ci în acordarea dreptului persoanei vătămate la despăgubirile aferente. În special, Curtea a acordat importanţă faptului dacă eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică greşelile din administrarea justiţiei, pot fi neutralizate sau corectate într-un alt mod (a se vedea Giuran c. României, din 21 iunie 2011, §32, 40). Astfel, procedurile în faţa Curţii Europene nu urmăresc stabilirea gradului de vinovăţie (abuz criminal sau neglijenţă gravă) a judecătorilor ale căror decizii adoptate la nivel naţional au determinat ulterior examinarea cererilor de către Curtea Europeană (HCC nr.23 din 25.07.2016, §86).

În ceea ce priveşte soluţionarea amiabilă a unei cauze pendinte pe rolul Curţii Europene, în conformitate cu articolul 39 din Convenţia Europeană, şi formularea unei declaraţii unilaterale a statului, în care ultimul recunoaşte o încălcare a Convenţiei Europene, Comisia de la Veneţia a subliniat în opinia sa Amicus Curiae că aceste proceduri în faţa Curţii Europene pot fi iniţiate din consideraţii politice, şi nu doar din consideraţii juridice. Astfel, în condiţiile prevăzute la articolul 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental, judecătorii devin vulnerabili în faţa unei influenţe externe (din partea executivului) şi pot fi ţinuţi responsabili pentru motive independente de exercitarea funcţiei lor jurisdicţionale (HCC nr.23 din 25.07.2016, §87).

Curtea a subliniat că judecătorii nu pot fi constrânşi să-şi exercite atribuţiile sub ameninţarea unei sancţiuni, fapt care poate influenţa în mod nefavorabil hotărârile ce urmează a fi adoptate. Or, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, judecătorii trebuie să beneficieze de libertatea neîngrădită de a soluţiona cauzele în mod imparţial, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi propriile aprecieri, neafectate de rea-credinţă. Din aceste raţionamente, aprecierile judecătorului care au determinat adoptarea unei hotărâri într-o anumită cauză, hotărâre judecătorească care a fost anulată sau modificată, nu poate servi în calitate de temei determinant pentru sancţionarea materială a judecătorului (HCC nr.23 din 25.07.2016, §94).

În contextul celor menţionate, Curtea a subliniat că instituţia regresului în sine nu este contrară principiilor constituţionale, atât timp cât prin mecanismul de atragere la răspundere materială sunt respectate garanţiile inerente independenţei judecătorilor (HCC nr.23 din 25.07.2016, §102).

În acelaşi timp, exercitarea dreptului de regres al statului în condiţiile art.27 din Legea cu privire la Agentul Guvernamental, având ca temei doar hotărârea Curţii Europene, acordul de reglementare amiabilă sau declaraţia unilaterală a Guvernului prin care să se constate încălcarea prevederilor Convenţiei Europene, în lipsa constatării vinovăţiei judecătorului printr-o sentinţă adoptată în cadrul unor proceduri judiciare distincte, afectează independenţa întregului sistem judiciar şi este contrară articolelor 6 şi 116 alin.(1) şi (6) din Constituţie (HCC nr.23 din 25.07.2016, §103).

2.3.3. Prelungirea mandatului expirat al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie

Numirea şi destituirea din funcţie a judecătorilor trebuie să aibă la bază principiul legalităţii. Una din condiţiile valorii preeminenţei dreptului este ca autorităţile statale să ofere o protecţie efectivă drepturilor persoanelor. În acest sens, trebuie asigurate mijloace de soluţionare a litigiilor bona fide pe care părţile nu le pot soluţiona singure, fără vreun cost prohibitoriu sau o întârziere excesivă. Cei care realizează, în general, acest deziderat sunt judecătorii, iar modul în care este reglementată activitatea judecătorilor are repercusiuni directe asupra justiţiabililor şi a drepturilor lor (HCC nr.12 din 12.05.201637, §31, §32).

_______________________________

37 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.12 din 12.05.2016 pentru interpretarea prevederilor articolelor 116 alin.(2) şi (4) şi 136 alin.(1) din Constituţie (extinderea mandatului judecătorului)

Cu referire la standardele internaţionale privind durata mandatului judecătorilor, Curtea a reamintit Recomandarea nr.(2010)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (adoptată de Comitetul de Miniştri în data de 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor), care prevede: “Siguranţa mandatului şi inamovibilitatea sunt elemente cheie ale independenţei judecătorilor. În consecinţă, judecătorii ar trebui să aibă garantat mandatul până la o vârstă obligatorie de pensionare, unde aceasta există. Condiţiile de exercitare a funcţiei judiciare trebuie să fie stabilite prin lege. Unei numiri permanente nu i se poate pune capăt decât numai în cazuri de încălcări grave ale reglementărilor de natură disciplinară sau penală stabilite prin lege, sau în cazul în care judecătorul nu mai poate exercita atribuţiile judiciare. O pensionare anticipată poate fi posibilă numai la cererea judecătorului în cauză sau numai pe motive medicale (§ 49, 50)” (HCC nr.12 din 12.05.2016, §35).

Opinia nr.1 (2001) privind standardele referitoare la independenţa judiciarului a Consiliului consultativ al judecătorilor europeni menţionează, la paragraful 48, că: “Practica europeană constă în numirea [judecătorilor] pe întreaga perioadă până la împlinirea vârstei de pensionare. Această abordare este cea mai puţin problematică din perspectiva independenţei.” (HCC nr.12 din 12.05.2016, §36).

Aceleaşi raţionamente se cuprind şi în Raportul Comisiei de la Veneţia privind independenţa sistemului judiciar (CDL-AD(2010)004), raport adoptat la cea de-a 82-a sesiune plenară (Veneţia, 12-13 martie 2010) (HCC nr.12 din 12.05.2016, §37).

Totodată, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, organul care asigură accesul la justiţie în condiţiile unui proces echitabil nu trebuie să fie numai o instanţă instituită prin lege, ci una independentă şi imparţială. În evaluarea acestor criterii ale procesului echitabil, Curtea Europeană a statuat cu referire la durata mandatului judecătorilor de drept comun, în cauza Gurov v. Moldova, că nu putea fi considerată ca “instanţă instituită prin lege” completul de judecători al unei curţi de apel care a judecat cauza la nivel naţional, deoarece nu au existat temeiuri legale pentru participarea la examinarea cauzelor a unui judecător al cărui mandat a expirat (Hotărârea din 11 iulie 2006, §34) (HCC nr.12 din 12.05.2016, §38).

Evidenţiind instituţia transferului judecătorilor la alte instanţe, Curtea a făcut distincţie între circumstanţele privind posibilitatea transferului judecătorilor de la o instanţă la alta, până la numirea unui nou judecător în cadrul judecătoriilor şi al curţilor de apel, pe de o parte, şi judecătoriilor CSJ, pe de altă parte (HCC nr.12 din 12.05.2016, §44).

Astfel, potrivit legislaţiei38, în cazul în care instanţele judecătoreşti nu pot funcţiona normal din cauza incapacităţii din motive de sănătate a judecătorilor de a-şi exercita atribuţiile timp de 6 luni, din cauza existenţei unor posturi vacante, din cauza volumului mare de activitate al instanţei judecătoreşti sau din alte asemenea cauze, preşedintele instanţei judecătoreşti poate solicita Consiliului Superior al Magistraturii transferul pe termen limitat al judecătorilor din cadrul altor instanţe (HCC nr.12 din 12.05.2016, §43).

_______________________________

38 Articolul 20/1 alin.(1) din Legea nr.544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului

Dar, instituţia transferului nu are incidenţă în situaţia judecătorilor CSJ, având în vedere statutul CSJ de instanţă supremă de drept comun, unica instanţă judecătorească de acest grad. În cazul în care intervine vacanţa funcţiei pentru un judecător al CSJ, locul acestuia nu poate fi ocupat prin transfer de un judecător de la o altă instanţă. Or, conform articolului 116 alin.(4) din Constituţie, judecătorii CSJ sunt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Aceşti judecători trebuie să aibă o vechime în funcţia de judecător de cel puţin 10 ani. Prin urmare, cauzele lui ar putea fi preluate doar de către un alt judecător de la CSJ sau de un nou judecător numit de Parlament pentru această funcţie (HCC nr.12 din 12.05.2016, §45, 46).

În situaţiile în care ar interveni vacanţa funcţiei pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor şi curţilor de apel, soluţionarea cauzelor ce le-au fost repartizate nu va fi prejudiciată decât atunci când există un număr insuficient de judecători la celelalte instanţe de unde ar putea fi transferaţi alţi judecători. Date fiind aceste raţionamente, Curtea nu a considerat necesară prelungirea mandatului expirat al judecătorilor instanţelor inferioare (HCC nr.12 din 12.05.2016, §47, 48).

În privinţa judecătorilor CSJ, Curtea trebuie să ţină cont de circumstanţele de fapt ale imposibilităţii transferului altor judecători la CSJ şi de acţiunea întârziată a Parlamentului privind numirea în funcţie a judecătorilor, în anumite cazuri, realitate relevată şi de autorul sesizării. În acest sens, Curtea a constatat situaţia net diferită în care se găsesc judecătorii instanţei supreme, în comparaţie cu ceilalţi judecători de drept comun (HCC nr.12 din 12.05.2016, §49).

Orice inacţiune sau acţiune întârziată a Parlamentului în procedura numirii în funcţie a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie este contrară principiului loialităţii constituţionale, pentru că periclitează una dintre valorile fundamentale ale Constituţiei: preeminenţa dreptului. Concluzia se referă şi la autorităţile implicate în procedura numirii judecătorilor instanţelor inferioare (HCC nr.12 din 12.05.2016, §51).

Curtea a subliniat că procedura diferită de numire în funcţie a judecătorilor CSJ determină posibilitatea extinderii mandatului şi după ce intervine vacanţa funcţiei, până la înlocuirea lor, pentru a nu fi create impedimente pentru funcţionarea eficientă a acestei autorităţi (HCC nr.12 din 12.05.2016, §53).

Totodată, Curtea a menţionat că, în cazul în care intervine vacanţa funcţiei pentru mai mulţi judecători ai CSJ, succesorii lor numiţi de Parlament îşi vor ocupa funcţiile în ordinea în care a intervenit vacanţa. Astfel, în sensul articolului 116 alin.(2) şi alin.(4) din Constituţie, judecătorul Curţii Supreme de Justiţie al cărui mandat a expirat odată cu atingerea plafonului pentru limită de vârstă îşi exercită activitatea până la numirea unui nou judecător (HCC nr.12 din 12.05.2016, §54).

2.3.4. Forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti

Respectarea hotărârilor judecătoreşti se exprimă prin obligativitatea executării acestora (HCC nr.32 din 17.11.201639, §55).

_______________________________

39 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 17.11.2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi referitoare la executarea creanţelor împotriva statului

O hotărâre definitivă nu poate fi rejudecată de aceeaşi instanţă, dar poate fi rejudecată de către o altă instanţă superioară. Hotărârea definitivă are autoritatea de lucru judecat (HCC nr.32 din 17.11.2016, §57).

O hotărâre la adăpostul căilor de atac este deseori numită incorect “definitivă”, un termen care trebuie să fie totuşi rezervat numai hotărârilor judecătoreşti cu autoritate de lucru judecat, de la pronunţarea lor şi indiferent de căile de atac deschise (HCC nr.32 din 17.11.2016, §58).

Dimpotrivă, o hotărâre judecătorească care nu mai este susceptibilă niciunei căi de atac ordinare sau care nu mai este susceptibilă căilor de atac, deoarece acestea au fost epuizate sau deoarece termenele de exercitare a acestora au expirat, este irevocabilă (nu poate fi rejudecată de nicio jurisdicţie, cu excepţia unor cazuri excepţionale, prin intermediul acţiunii în revizuire). O astfel de hotărâre dobândeşte putere de lucru judecat (HCC nr.32 din 17.11.2016, §59).

Astfel, trebuie să se facă distincţie între (1) ”puterea de lucru judecat” sau “irevocabilă”, care sunt calităţile unei hotărâri ce împiedică alte procese având ca obiect ceea ce a fost deja judecat, şi (2) “autoritatea de lucru judecat” sau “definitivă”, care sunt calităţile unei hotărâri ce poate fi contestată printr-o cale ordinară de atac. Astfel, deşi orice hotărâre irevocabilă este şi definitivă, nu orice hotărâre definitivă este şi irevocabilă (HCC nr.32 din 17.11.2016, §60).

Prin urmare, noţiunea de hotărâre “definitivă”, care poate fi atacată printr-o cale de atac, trebuie să fie diferenţiată de cea de hotărâre “irevocabilă”, care nu poate fi contestată prin exercitarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare (HCC nr.32 din 17.11.2016, §61).

În acest context, Curtea a reţinut că, deşi textul constituţional tace în privinţa noţiunii de “hotărâre definitivă”, o distincţie similară între noţiunile “definitivă” şi “irevocabilă” este operată şi în legislaţia procesuală (HCC nr.32 din 17.11.2016, §62).

Legislaţia procesuală civilă atribuie caracter executoriu hotărârilor judecătoreşti fie imediat după pronunţare, fie la etapa la care devin definitive, fără a aştepta ca acestea să devină irevocabile (HCC nr.32 din 17.11.2016, §64).

În acest context, Curtea a reţinut că executarea, chiar şi imediată, a unei hotărâri definitive (după examinarea apelului, de ex.) nu împiedică formularea recursului, iar dreptul la un proces echitabil nu garantează, în sine, dreptul la suspendarea automată a executării unei hotărâri judiciare nefavorabile (OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos c. Federaţiei Ruse, Hotărârea CtEDO din 20 septembrie 2011, §549) (HCC nr.32 din 17.11.2016, §67).

3. Economia naţională şi finanţele publice

3.1. Concurenţa loială

Pentru a asigura necesităţile de apă potabilă ale persoanelor fizice şi juridice, Parlamentul a adoptat Legea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare40, având scopul de a crea cadrul legal pentru înfiinţarea, organizarea, gestionarea, reglementarea şi monitorizarea funcţionării serviciului public de alimentare cu apă potabilă, tehnologică, de canalizare şi de epurare a apelor uzate menajere şi industriale în condiţii de accesibilitate, disponibilitate, fiabilitate, continuitate, competitivitate, transparenţă, cu respectarea normelor de calitate, de securitate şi de protecţie a mediului (HCC nr.28 din 11.10.201641,§39).

_______________________________

40 Legea nr.303 din 13 decembrie 2013

41 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.28 din 11.10.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 19 alin.(5) din Legea nr.303 din 13 decembrie 2013 privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare (condiţiile forării şi exploatării fântânilor arteziene).

Potrivit articolului 8 alin.(1) lit.b), d) şi g) din Legea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întâi înfiinţează, organizează, coordonează, monitorizează şi controlează funcţionarea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, în condiţiile legii; administrează sistemul public de alimentare cu apă şi de canalizare ca parte a infrastructurii tehnico-edilitare a unităţilor administrativ-teritoriale respective; deleagă gestiunea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare şi a bunurilor publice corespunzătoare conform legislaţiei în vigoare (HCC nr.28 din 11.10.2016, §40).

De asemenea, în conformitate cu prevederile articolului 13 din aceeaşi lege, gestiunea delegată reprezintă modalitatea de gestiune prin care autorităţile administraţiei publice locale transferă, în baza unui contract de delegare a gestiunii, unui sau mai multor operatori, care sunt societăţi comerciale cu capital social privat sau mixt sau întreprinderi municipale şi de stat, toate atribuţiile şi responsabilităţile privind furnizarea serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare, precum şi administrarea şi exploatarea sistemelor şi infrastructurii tehnico-edilitare aferente acestora (HCC nr.28 din 11.10.2016, §41).

Articolul 19 alin.(5) din Legea privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare prevede interdicţia forării de noi fântâni arteziene şi exploatării celor existente pentru utilizarea apelor subterane, cu excepţia cazurilor în care se obţine acordul operatorului coordonat cu autoritatea administraţiei publice locale (HCC nr.28 din 11.10.2016, §44).

În speţă, Curtea a observat că legislatorul a condiţionat forarea de noi fântâni arteziene şi exploatarea celor existente pentru utilizarea apelor subterane de existenţa acordului eliberat de un operator (agent economic). Respectiv, admiterea pe piaţă a noilor operatori este la fel condiţionată de acordul eliberat de operatorul existent (HCC nr.28 din 11.10.2016, §51).

Prin urmare, stabilirea condiţiei de a obţine acordul operatorului coordonat cu autoritatea administraţiei publice locale pentru forare de noi fântâni arteziene şi exploatarea celor existente pentru utilizarea apelor subterane constituie o încălcare a principiului concurenţei loiale, deoarece are drept scop limitarea dreptului de folosinţă asupra subsolului (HCC nr.28 din 11.10.2016, §53).

Curtea a menţionat că autorităţile publice locale, la admiterea pe piaţă a unui nou operator, sunt în drept să consulte opinia operatorului deja existent, astfel încât să nu pună în pericol fiabilitatea sistemelor centralizate de alimentare cu apă şi de canalizare existente (HCC nr.28 din 11.10.2016, §56).

Totodată, criteriile, în baza cărora urmează a fi luată decizia privind eliberarea acordului pentru forarea de noi fântâni arteziene şi exploatarea celor existente pentru utilizarea apelor subterane, trebuie să fie prevăzute de lege în mod clar (HCC nr.28 din 11.10.2016, §57).

Curtea a reţinut că dispoziţiile prin care se impune cerinţa pentru noul operator de a obţine acordul operatorului existent pentru utilizarea apelor subterane, în localităţile care dispun de sisteme publice de alimentare cu apă, transgresează principiul respectării concurenţei loiale şi dreptul exclusiv al statului asupra proprietăţii publice, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins şi, prin aceasta, aducând atingere articolului 9 alin.(3) combinat cu articolele 126 alin.(1) şi 127 alin.(4) din Constituţie (HCC nr.28 din 11.10.2016, §59).

4. Curtea Constituţională

4.1. Excepţia de neconstituţionalitate

Denumirea de “excepţie” îşi are originea în faptul că actele normative ale autorităţii publice se bucură de prezumţia constituţionalităţii, iar alegaţiile de neconstituţionalitate ale părţilor în proces sau incertitudinea judecătorului în acest sens reprezintă o situaţie de excepţie (HCC nr.2 din 09.02.201642, §70).

_______________________________

42 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova (excepţia de neconstituţionalitate)

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o acţiune procesuală de apărare, prin care Curtea Constituţională este sesizată asupra neconcordanţei cu prevederile Constituţiei a unor dispoziţii legale aplicabile în cauza dedusă instanţei de judecată (HCC nr.2 din 09.02.2016, §71).

Procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate presupune parcurgerea a două etape distincte: (1) etapa judiciară, premergătoare, ce constă în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti şi pronunţarea judecătorului asupra acestui incident procedural, finalizată eventual cu sesizarea Curţii Constituţionale; (2) etapa de contencios constituţional propriu-zis, ce constă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională (HCC nr.2 din 09.02.2016, §74).

La prima etapă, rolul determinant aparţine judecătorului ordinar, care, în cele din urmă, dispune ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta poate fi numit “primul judecător constituţional”, care în procesul de aplicare a legii sesizează aspectele de neconstituţionalitate (HCC nr.2 din 09.02.2016, §75).

Prin urmare, în momentul în care judecătorul ordinar constată sau este invocată de către părţi o anumită incertitudine privind constituţionalitatea actului aplicabil, acesta este obligat să demareze procesul de exercitare a controlului constituţionalităţii (HCC nr.2 din 09.02.2016, §76).

Curtea a menţionat că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către:

(1) instanţa de judecată din oficiu, care, respectând principiul supremaţiei Constituţiei, nu este în drept să aplice o normă în privinţa căreia există incertitudini de constituţionalitate;

(2) părţile în proces, inclusiv reprezentanţii acestora, drepturile şi interesele cărora pot fi afectate prin aplicarea unei norme neconstituţionale la soluţionarea cauzei (HCC nr.2 din 09.02.2016, §77).

Fiind un instrument de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată într-un proces declanşat şi doar în cazul în care are incidenţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată (HCC nr.2 din 09.02.2016, §78).

Astfel, controlul concret de constituţionalitate pe cale de excepţie constituie singurul instrument prin intermediul căruia cetăţeanul are posibilitatea de a acţiona pentru a se apăra împotriva legislatorului însuşi, în cazul în care, prin lege, drepturile sale constituţionale sunt încălcate (HCC nr.2 din 09.02.2016, §79).

Dreptul de acces al cetăţenilor prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate la instanţa constituţională reprezintă un aspect al dreptului la un proces echitabil. Această cale indirectă, care permite cetăţenilor accesul la justiţia constituţională, oferă, de asemenea, posibilitate Curţii Constituţionale, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, să-şi exercite controlul asupra puterii legiuitoare cu privire la respectarea catalogului drepturilor şi libertăţilor fundamentale (HCC nr.2 din 09.02.2016, §80).

Potrivit prevederilor legale, în momentul acceptării excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorul dispune, prin încheiere, suspendarea procesului. Suspendarea procesului până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate este necesară pentru a exclude aplicarea normelor contrare Constituţiei la soluţionarea unei cauze (HCC nr.2 din 09.02.2016, §81).

Judecătorul ordinar nu se va pronunţa asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, ci se va limita exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii:

(1) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;

(2) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;

(3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;

(4) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate (HCC nr.2 din 09.02.2016, §82).

Verificarea constituţionalităţii normelor contestate constituie competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. Astfel, judecătorii ordinari nu sunt în drept să refuze părţilor sesizarea Curţii Constituţionale, decât doar în condiţiile menţionate la paragraful sus-enunţate (HCC nr.2 din 09.02.2016, §83).

Având în vedere cele menţionate, orice instanţă judiciară chemată să soluţioneze un litigiu, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituţionalitatea unei dispoziţii, are atât puterea, cât şi obligaţia să se adreseze Curţii Constituţionale (HCC nr.2 din 09.02.2016, §87).

Edictarea şi aplicarea corectă, uniformă şi în spiritul principiilor constituţionale a legii reprezintă pilonul statului de drept, iar, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţenilor pentru apărarea lor împotriva unor eventuale abateri ale legiuitorului prin instituirea unor norme contrare Constituţiei. Curtea Constituţională, având rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, devine garantul acestor drepturi şi libertăţi (HCC nr.2 din 09.02.2016, §108).

Astfel, în vederea asigurării aplicării acestui mecanism constituţional, asupra excepţiei de neconstituţionalitate urmează a se pronunţa în exclusivitate instanţa de contencios constituţional la sesizarea judecătorilor din cadrul tuturor instanţelor judecătoreşti (HCC nr.2 din 09.02.2016, §109).

4.2. Confirmarea rezultatelor scrutinului prezidenţial din 13 noiembrie 2016 şi validarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova

4.2.1. Examinarea contestaţiilor privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor

Obiectivul fundamental al misiunii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova este acela de a evalua măsura în care procesul electoral s-a desfăşurat în conformitate cu prevederile constituţionale şi cu alte principii universale pentru alegeri democratice (HCC nr.34 din 13.12.201643, §89).

_______________________________

43 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.34 din 13.12.2016 privind confirmarea rezultatelor alegerilor şi validarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova

Deciziile organelor electorale şi ale altor organe cu competenţe în materie pot fi contestate în instanţele de judecată în procedura contenciosului administrativ. Respectiv, legalitatea actelor emise de aceste organe poate fi supusă controlului judecătoresc la solicitarea părţilor interesate (HCC nr.34 din 13.12.2016, §88).

În acelaşi timp, orice hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă expusă în privinţa legalităţii actelor emise de aceste autorităţi dispune de puterea lucrului judecat şi implică respectul pentru principiul res judicata. Astfel, Curtea nu poate să se pronunţe asupra temeiniciei probelor administrate în procesele judiciare, care au avut ca obiect examinarea legalităţii actelor organelor electorale. A proceda altfel ar însemna substituirea de către Curtea Constituţională a autorităţilor statului, a căror competenţă este stabilită prin lege (HCC nr.34 din 13.12.2016, §90).

Mai mult, neexaminarea de către autorităţile competente a contestaţiilor electorale a pus Curtea Constituţională în imposibilitatea de a le lua în considerare, or, în conformitate cu articolul 4 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională examinează în exclusivitate chestiuni de drept, nu circumstanţe de fapt. Curtea Constituţională nu deţine instrumentarul legal necesar pentru administrarea probelor, pentru audierea martorilor etc. Aceste posibilităţi legale există doar în instanţele de drept comun. Din prevederile legale în vigoare, rezultă explicit că toate contestaţiile privind încălcările electorale urmează a fi soluţionate exclusiv de către instanţele de judecată, acestea nefiind de competenţa Curţii Constituţionale (HCC nr.34 din 13.12.2016, §98).

În acest context, Curtea a reamintit că o normă trebuie interpretată în sensul în care permite aplicarea ei, şi nu în sensul în care se exclude aplicarea ei. Curtea a subliniat că domeniul său de competenţă este stabilit de Constituţie şi Legea cu privire la Curtea Constituţională şi nu poate fi modificat prin jurisprudenţa instanţelor de drept comun (HCC nr.34 din 13.12.2016, §99).

În acest sens, atât organele electorale, cât şi instanţele de judecată urmau nu să-şi decline competenţa, ci să examineze încălcările semnalate în ziua alegerilor. Or, dacă sunt competente să examineze încălcările electorale din cadrul campaniei electorale, a fortiori ele sunt competente să examineze încălcările din ziua votării. Anume această categorie de încălcări pot să se dovedească deosebit de pertinente în procesul de confirmare/infirmare a rezultatului scrutinului (HCC nr.34 din 13.12.2016, §101).

Pentru motivele enunţate, Curtea a reţinut că, datorită aplicării deficitare a legislaţiei de către instanţele de drept comun, actorii electorali au fost, în fapt, lipsiţi de un control judiciar eficient, iar Curtea Constituţională a fost pusă în imposibilitatea de a opera cu acte de constatare a încălcărilor. Curtea a recomandat Parlamentului reglementarea separată şi explicită a procedurilor de examinare a contestaţiilor pentru diversele tipuri de scrutine electorale. În aceeaşi ordine de idei, Curtea a solicitat Parlamentului să reglementeze diferenţiat procedurile de examinare a contestaţiilor în eventualitatea existenţei a două tururi de scrutin, inclusiv a contestaţiilor formulate în ziua alegerilor (HCC nr.34 din 13.12.2016, §102).

4.2.2. Pretinsele încălcări invocate pentru anularea alegerilor

a) Suprimarea dreptului la vot al cetăţenilor domiciliaţi peste hotarele ţării, prin lipsa buletinelor de vot şi organizarea deficitară a procesului de votare de către autorităţile publice

Curtea a reţinut că dreptul la vot este un drept relativ, şi nu absolut. Prin urmare, exerciţiul dreptului de vot poate fi supus unor limitări implicite, statele având o marjă largă de discreţie în acest domeniu. Astfel, exercitarea dreptului de a vota urmează a fi exercitat în condiţiile legii (HCC nr.34 din 13.12.2016, §108).

Curtea a reţinut că egalitatea votului nu presupune obligativitatea exercitării acestuia în condiţii identice atât în ţară, cât şi peste hotare, or, cetăţenii din ţară şi din afara ei se află în situaţii juridice diferite (HCC nr.34 din 13.12.2016, §110).

În acelaşi sens, Convenţia Europeană nu garantează un drept al cetăţenilor unui stat parte la aceasta de a vota peste hotare. De asemenea, Codul bunelor practici în materie electorală din 2002 al Comisiei de la Veneţia stabileşte că reşedinţa poate condiţiona exercitarea dreptului de vot. În acelaşi timp, Codul bunelor practici stabileşte că dreptul de a alege şi de a fi ales poate fi acordat cetăţenilor care domiciliază în afara ţării (HCC nr.34 din 13.12.2016, §111).

Curtea a reţinut că legislaţia Republicii Moldova permite votarea în străinătate. În acelaşi timp, aceasta nu se poate desfăşura în orice condiţii, ci cu respectarea prevederilor legale (HCC nr.34 din 13.12.2016, §114).

• Numărul redus al secţiilor de votare organizate în străinătate

Curtea a reamintit că, în Decizia nr.11 din 18 noiembrie 2014 de inadmisibilitate a sesizării pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Guvernului nr.872 din 20 octombrie 2014 cu privire la organizarea secţiilor de votare din străinătate, Curtea a statuat că stabilirea numărului secţiilor de votare în străinătate este o problemă care ţine de atribuţia autorităţilor competente în organizarea alegerilor, acestea fiind mai bine plasate pentru aprecierea posibilităţilor şi necesităţilor practice de organizare a votului în străinătate (HCC nr.34 din 13.12.2016, §119).

Ţinând cont de numărul şi localităţile în care au fost organizate secţii de votare, rezultă că acestea au fost organizate pentru alegătorii care se află în străinătate la data alegerilor atât pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova, cât şi în alte localităţi decât cele în care îşi au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare, în conformitate cu art.29/1 alin.(2) şi (3) din Codul electoral, ceea ce denotă depunerea unor diligenţe suplimentare de către autorităţile publice (HCC nr.34 din 13.12.2016, §123).

Având în vedere cele expuse anterior, se constată că nu ţine nici de rolul, nici de competenţa Curţii Constituţionale de a aprecia dacă trebuiau organizate un număr mai mic sau mai mare de secţii de votare, dacă acestea trebuiau să aibă o altă dispersie teritorială sau dacă trebuiau luate şi alte măsuri organizatorice. Această competenţă şi apreciere revine Guvernului, prin Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Curtea Constituţională având competenţa numai de a constata dacă prin modul de organizare a fost sau nu atinsă substanţa dreptului de vot sau a celui de a fi ales, aspect care nu se constată în prezenta cauză (HCC nr.34 din 13.12.2016, §125).

Totuşi, având în vedere faptul că un număr mare de cetăţeni aflaţi peste hotare nu au reuşit să voteze, Curtea a recomandat modificarea mecanismului de votare în străinătate, precum şi introducerea unor criterii suplimentare în vederea calculării numărului şi a distribuirii geografice a secţiilor de votare peste hotare (HCC nr.34 din 13.12.2016, §126).

• Numărul redus al buletinelor de vot

Curtea a observat că numărul buletinelor de vot, deşi la o primă vedere pare relativ mic în raport cu numărul secţiilor de votare, în realitate, corespunde estimărilor Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, estimări care, prin definiţie, au în vedere date statistice bazate pe situaţia existentă în cadrul ciclurilor electorale anterioare (HCC nr.34 din 13.12.2016, §130).

În acelaşi context, Curtea a reţinut că, potrivit autorităţilor, cel puţin în două dintre ţările în care s-au epuizat buletinele de vot, [...] constituirea secţiilor de votare este permisă, potrivit legislaţiei naţionale a statelor respective, doar pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare (HCC nr.34 din 13.12.2016, §135).

Curtea a conchis că nu există indicii obiective că autorităţile publice şi-au neglijat obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă, obligaţie stabilită în articolul 56 din Constituţie (HCC nr.34 din 13.12.2016, §138).

Curtea a reţinut că […] cererea de anulare a alegerilor trebuie însoţită de dovezile pe care se întemeiază, frauda electorală neputând fi stabilită doar prin diverse informaţii din mass-media, deducţii, calcule probabilistice bazate pe simple aprecieri ale autorului cererii (HCC nr.34 din 13.12.2016, §139).

Având în vedere diferenţa de 67.488 de voturi între cei doi concurenţi electorali în al doilea tur de scrutin, cele 4031 de voturi care nu au putut fi exprimate în secţiile din afara ţării, chiar şi în eventualitatea în care ar fi fost constatate de către autorităţile electorale sau cele judiciare, nu sunt de natură să influenţeze rezultatul final al alegerilor, cu atât mai mult cu cât eventuala opţiune electorală a cetăţenilor care nu şi-au putut exercita dreptul la vot nu poate, în abstract, fi atribuită în exclusivitate unui singur candidat în defavoarea altuia (HCC nr.34 din 13.12.2016, §140).

Totuşi, având în vedere faptul că un număr mare de cetăţeni aflaţi peste hotare nu au reuşit să voteze, Curtea a recomandat modificarea mecanismului de votare în străinătate, precum şi introducerea unor criterii suplimentare în vederea calculării numărului şi a distribuirii geografice a buletinelor de vot peste hotare, inclusiv asigurarea secţiilor de votare de peste hotare cu o cantitate de rezervă de buletine de vot (HCC nr.34 din 13.12.2016, §141).

b) Transportarea organizată şi coruperea alegătorilor cu domiciliul în stânga Nistrului

Curtea a reţinut că transportarea organizată în sine nu este o încălcare electorală, decât dacă se dovedeşte că au fost exercitate presiuni necuvenite pentru a influenţa opţiunea electorală. De altfel, transportarea organizată a fost atestată şi în diasporă, fără ca aceasta să implice acuzaţii de “turism electoral” (HCC nr.34 din 13.12.2016, §146).

Curtea a constatat că anularea alegerilor poate să intervină numai în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă, iar aceasta este de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin, precum şi faptul că cererea de anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază (HCC nr.34 din 13.12.2016, §153).

În acest sens, Curtea a constatat că împrejurările semnalate nu sunt de natură să ducă la anularea alegerilor, întrucât nu demonstrează o fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului. Or, având în vedere diferenţa de 67.488 de voturi între cei doi concurenţi electorali în al doilea tur de scrutin, cele 16.728 voturi, chiar şi în eventualitatea vicierii votului, nu au fost de natură să influenţeze rezultatul final al alegerilor (HCC nr.34 din 13.12.2016, §154).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că corupţia electorală este o formă a corupţiei politice, în care liderii politici folosesc beneficiile obţinute abuziv pentru a influenţa alegerile (HCC nr.34 din 13.12.2016, §155).

Coruperea alegătorilor constituie oferirea sau darea de bani, bunuri, servicii ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să îşi exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor. În acest sens, art.38 alin.(7) din Codul electoral stabileşte că concurenţilor electorali li se interzice să propună alegătorilor bani, cadouri, să distribuie fără plată bunuri materiale, inclusiv din ajutoarele umanitare sau din alte acţiuni de binefacere. Pe de altă parte, Curtea a constatat lipsa incriminării în Codul penal a coruperii alegătorilor în cadrul alegerilor prezidenţiale, similar incriminării oferirii sau dării de bani, bunuri, servicii ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să îşi exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, locale ori în cadrul referendumului (art.181/1) (HCC nr.34 din 13.12.2016, §156).

Curtea a reţinut că coruperea alegătorilor trebuie privită ca o gravă încălcare a principiilor alegerilor libere şi democratice, inclusiv al procesului echitabil şi transparent al alegerilor. Asemenea încălcări creează precondiţii pentru a pune la îndoială legalitatea şi legitimitatea alegerilor. De asemenea, aceste încălcări pot avea o influenţă considerabilă asupra rezultatelor alegerilor (HCC nr.34 din 13.12.2016, §157).

c) Implicarea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe din Moldova în campania electorală

Curtea a ţinut să sublinieze că, potrivit art.31 alin.(4) din Constituţie, cultele religioase sunt autonome şi separate de stat (HCC nr.34 din 13.12.2016, §161).

Curtea a reţinut că efectuarea agitaţiei electorale şi/sau susţinerea financiară sau materială a concurenţilor electorali, desfăşurarea de acţiuni prin care se încalcă Constituţia Republicii Moldova constituie temeiuri pentru suspendarea activităţii cultelor religioase şi a părţilor lor componente (articolul 24 din Legea privind libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie44). Activitatea cultelor religioase şi a părţilor lor componente poate fi suspendată pe cale judiciară, pe o perioadă de până la un an. În cazul în care cultele religioase sau părţile lor componente desfăşoară acţiuni grave, activitatea acestora poate fi încetată pe cale judiciară. Ministerul Justiţiei are dreptul de a acţiona în instanţa de judecată cultele religioase sau părţile lor componente înregistrate pentru suspendarea sau încetarea activităţii acestora dacă prezintă dovezi concludente privind existenţa unuia dintre temeiurile prevăzute de lege (HCC nr.34 din 13.12.2016, §167).

_______________________________

44 Legea nr.125- XVI din 11.05.2007 privind libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie

Curtea a constatat că toate autorităţile statului responsabile de procesul electoral şi activitatea cultelor religioase nu şi-au onorat obligaţia pozitivă de a împiedica şi sancţiona implicarea cultelor religioase în procesul electoral. Din aceste considerente, Curtea a recomandat instituirea unor mecanisme sancţionatorii prompte şi imediate, inclusiv în ordine penală, pentru orice tentativă de implicare a cultelor religioase în campaniile electorale (HCC nr.34 din 13.12.2016, §168).

d) Votarea multiplă

În ceea ce priveşte suspiciunea referitoare la existenţa unor cazuri de vot multiplu, Curtea a reţinut că probatoriul depus nu confirmă astfel de situaţii (HCC nr.34 din 13.12.2016, §171).

e) Distribuirea de către reprezentanţii contracandidatului electoral Igor Dodon a materialelor cu caracter defăimător

În absenţa unor acte relevante de constatare a încălcărilor, Curtea a fost în imposibilitate de a stabili impactul unor astfel de materiale asupra rezultatelor alegerilor (HCC nr.34 din 13.12.2016, §175).

f) Favorizarea de către instituţiile mass-media a contracandidatului electoral

Curtea a reţinut că mass-media este elementul fundamental al unei societăţi democratice. Aceasta este un instrument pentru exercitarea puterii şi influenţarea opiniei (HCC nr.34 din 13.12.2016, §177).

Curtea a reţinut că organizarea unor alegeri libere şi corecte presupune asigurarea unui mediu informaţional şi mediatic echidistant, care respectă normele legale şi codul deontologic al jurnalistului (HCC nr.34 din 13.12.2016, §178).

Funcţia principală a presei în societăţile democratice constă în reflectarea faptelor şi evenimentelor politice în modul cel mai obiectiv, imparţial şi deschis, promovarea unui număr mare de opinii şi puncte de vedere, precum şi interpretarea ştirilor în aşa fel încât publicul să înţeleagă relevanţa informaţiilor pe care o primesc. Acesta este principiul de bază care fundamentează ideea unui jurnalism de “advocacy”, scopul căruia este promovarea participării cetăţenilor la viaţa publică. Din această perspectivă, presa promovează şi protejează drepturile şi aşteptările cetăţenilor prin rolul său de “watchdog”(“câine de pază”) (HCC nr.34 din 13.12.2016, §179).

În ceea ce priveşte reflectarea alegerilor prezidenţiale de către mijloacele de informare în masă, Curtea a constatat că în rapoartele observatorilor internaţionali se subliniază lipsa de autonomie a surselor media faţă de interesul politic şi de afaceri, inclusiv din cauza concentraţiei ridicate de proprietate a surselor media în mâinile unor grupuri de interese, fapt care ameninţă în mod continuu pluralismul de opinie (HCC nr.34 din 13.12.2016, §183).

Curtea a observat că Consiliul Coordonator al Audiovizualului a sancţionat succesiv radiodifuzorii pentru reflectarea dezechilibrată şi părtinitoare a campaniei prezidenţiale, inclusiv pentru încălcarea Regulamentului privind reflectarea campaniei electorale la alegerile prezidenţiale din 30 octombrie 2016 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova (HCC nr.34 din 13.12.2016, §184).

Curtea a constatat că, potrivit actualelor reglementări, Consiliul Coordonator al Audiovizualului examinează contestaţiile privind reflectarea campaniei electorale de către radiodifuzori în ordine generală. Aceasta face practic imposibilă aplicarea sancţiunilor în timp util şi proporţional gravităţii faptei comise, iar drept consecinţă, limitează posibilitatea publicului de a-şi forma în mod imparţial opinia politică şi de a oferi condiţii egale pentru candidaţii electorali (HCC nr.34 din 13.12.2016, §185).

Ţinând cont de rolul şi importanta presei, Curtea a subliniat necesitatea instituirii instrumentelor eficiente, care ar permite autorităţilor responsabile aplicarea unor sancţiuni cu executare imediată şi disuasive, cum ar fi suspendarea dreptului de emisie pentru întreaga perioadă a campaniei electorale, pentru acele instituţii media care încalcă obligaţia de imparţialitate în perioada electorală. Pentru aceste motive, Curtea a formulat o adresă Parlamentului, în vederea modificării legislaţiei cu privire la răspunderea radiodifuzorilor în perioada campaniilor electorale (HCC nr.34 din 13.12.2016, §186).

Concluziile generale privind alegerea Preşedintelui Republicii Moldova

Curtea a constatat că alegerile s-au organizat şi s-au desfăşurat pe fondul unei crize politice, financiare şi sociale, agravată de neîncrederea în instituţiile statului (HCC nr.34 din 13.12.2016, §187).

Acest fapt nu poate fi ignorat, fenomenele arătate fiind generate, în principal, de deficienţele legislaţiei electorale, de natură să genereze insecuritate juridică. Curtea a observat că pentru desfăşurarea scrutinului prezidenţial Codul electoral a fost modificat şi completat în mod substanţial cu câteva luni înainte de data organizării alegerilor. Or, în lipsa acestor modificări desfăşurarea alegerilor ar fi fost imposibilă (HCC nr.34 din 13.12.2016, §188).

Deşi cadrul juridic asigură o bază adecvată pentru realizarea alegerilor democratice, totuşi există anumite lacune şi ambiguităţi. Acestea se referă, în particular, la colectarea şi verificarea semnăturilor, ce vin în susţinerea candidaţilor, finanţarea şi realizarea campaniei electorale, rezoluţia efectivă a disputelor electorale, punerea în aplicare a prevederilor privind mass-media şi a prevederilor privind desfăşurarea celui de-al doilea tur al scrutinului prezidenţial. Aceste deficienţe sunt semnalate şi de observatorii naţionali şi internaţionali şi au dus la implementarea defectuoasă a prevederilor legale (HCC nr.34 din 13.12.2016, §189).

Se constată, de asemenea, o serie de imperfecţiuni ale legii astfel cum a fost modificată, de exemplu, în ceea ce priveşte organizarea votării în secţiile speciale (care a generat suspiciuni referitoare la exercitarea unor practici de tipul “turism electoral”), în secţiile de votare din străinătate (HCC nr.34 din 13.12.2016, §190).

În acest context, Curtea Constituţională a subliniat necesitatea ca întreaga legislaţie electorală referitoare la alegerea Preşedintelui, Parlamentului, precum şi la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale să fie reexaminată, urmând a fi concentrată într-un Cod electoral revizuit, ale cărui dispoziţii comune şi speciale să asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale, organizarea unui scrutin democratic, corect şi transparent. În acest sens, Curtea a formulat 6 adrese Parlamentului (HCC nr.34 din 13.12.2016, §191).

Observaţiile expuse nu sunt însă de natură să determine o altă concluzie decât aceea la care a condus examinarea susţinerilor formulate şi a probelor prezentate de autorii cererii pentru anularea alegerilor. Frauda invocată constituie, în realitate, aşa cum rezultă din aceste probe, o serie de elemente secvenţiale care nu au format un fenomen cu vocaţia de a schimba voinţa alegătorilor, în sensul unei modificări a atribuirii mandatului. Cu privire la aceste eventuale încălcări ale legii, rămâne în sarcina autorităţilor competente cercetarea faptelor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege (HCC nr.34 din 13.12.2016, §192).

În exercitarea atribuţiilor care-i revin potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională a confirmat rezultatul scrutinului prezidenţial, potrivit căruia la 13 noiembrie 2016 dl Igor Dodon a fost ales Preşedinte al Republicii Moldova (HCC nr.34 din 13.12.2016, §194).

4.3. Prelungirea mandatului judecătorului Curţii Constituţionale până la numirea succesorului

Spre deosebire de reglementarea duratei activităţii în funcţie a judecătorilor de drept comun, textul articolului 136 din Legea fundamentală privind structura Curţii Constituţionale nu instituie o limită de vârstă până la care pot activa judecătorii constituţionali, ci doar stabileşte durata mandatului, de 6 ani (HCC nr.12 din 12.05.201645, §30).

_______________________________

45 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.12 din 12.05.2016 pentru interpretarea prevederilor articolelor 116 alin.(2) şi (4) şi 136 alin.(1) din Constituţie (prelungirea mandatului judecătorului)

Pentru buna-desfăşurare a activităţii autorităţilor statale, rolul curţilor constituţionale este unul esenţial şi definitoriu şi reprezintă un pilon de susţinere a democraţiei, garantând egalitatea în faţa legii, drepturile omului şi libertăţile fundamentale (HCC nr.12 din 12.05.2016, §55).

Stabilirea în Constituţie a procedurii de desemnare a judecătorilor constituţionali constituie o garanţie a independenţei acestora şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce le revin conform Legii fundamentale. Totodată, această funcţie este una de rang înalt în cadrul autorităţilor statului, rolul său fundamental derivând din competenţele care revin Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, menită să garanteze supremaţia Constituţiei (HCC nr.12 din 12.05.2016, §59).

Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi legale rezultă că, în exercitarea mandatului său, judecătorul constituţional exercită competenţe jurisdicţionale supuse regulilor care guvernează un proces echitabil. Astfel, pentru asigurarea unui echilibru instituţional, Curtea trebuie să activeze în componenţă deplină (HCC nr.12 din 12.05.2016, §61).

Constituţia nu admite disfuncţionalităţi în exercitarea jurisdicţiei constituţionale datorate inacţiunii autorităţilor care numesc judecătorii Curţii Constituţionale. Or, tergiversarea numirii unui judecător nou după expirarea mandatului unui judecător al Curţii Constituţionale periclitează activitatea acestei autorităţi (HCC nr.12 din 12.05.2016, §65).

Prin urmare, în vederea evitării obstacolelor care pot interveni în buna-funcţionare a Curţii, judecătorul constituţional al cărui mandat a expirat îşi exercită atribuţiile până la depunerea jurământului de către succesorul său în funcţie (HCC nr.12 din 12.05.2016, §66).

Doar prin aplicarea acestui mecanism va fi evitată prejudicierea funcţionării instanţei de contencios constituţional şi încălcarea principiului independenţei acesteia (HCC nr.12 din 12.05.2016, §69).

Totodată, Curtea a relevat că autorităţile care au competenţa numirii judecătorilor constituţionali trebuie să acţioneze în spiritul loialităţii constituţionale şi al principiului legalităţii, prin numirea noilor judecători în funcţie în termenul stabilit de lege (HCC nr.12 din 12.05.2016, §70).

5. Revizuirea Constituţiei

5.1. Limitările de fond şi procedurale cu privire la modificarea Constituţiei

Limitările de fond privind modificarea Constituţiei sunt cele consacrate în Constituţie cu privire la adoptarea amendamentelor constituţionale având un anumit conţinut; limitările procedurale privind modificarea Constituţiei se referă la procedura specială de modificare a Constituţiei prevăzută de aceasta (HCC nr.7 din 04.03.201646, §72).

_______________________________

46 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 04.03.2016 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova (constituţionalitatea amendamentelor la Constituţie)

Limitările procedurale privind modificarea Constituţiei decurg din ansamblul reglementării constituţionale şi sunt prevăzute pentru a proteja valorile universale pe care se întemeiază Constituţia, în calitate de lege supremă şi contract social, precum şi statul ca bun comun al întregii societăţi, şi a menţine armonia acestor valori şi armonia prevederilor Constituţiei (HCC nr.7 din 04.03.2016, §73).

Imperativul ca nici o modificare a Constituţiei să nu afecteze armonia prevederilor Constituţiei sau armonia valorilor consacrate prin acestea nu permite adoptarea unor amendamente care sunt contrare cel puţin uneia dintre valorile constituţionale aflate la baza statului ca bun comun al întregii societăţi consacrat prin Constituţie - independenţa statului, democraţia, republica şi caracterul intrinsec al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, cu excepţia cazurilor în care articolul 1 din Constituţie ar fi modificat în modul prevăzut la articolul 142 alin.(1) din Constituţie (HCC nr.7 din 04.03.2016, §75).

Stabilitatea Constituţiei este o caracteristică a Constituţiei, care, împreună cu celelalte caracteristici ale sale, inter alia şi, în primul rând, în coroborare cu forţa juridică specială, supremă a Constituţiei, diferenţiază reglementarea legală constituţională de reglementarea (ordinară) prevăzută de actele juridice cu forţă juridică inferioară. Stabilitatea Constituţiei nu se opune posibilităţii de a modifica Constituţia atunci când acest lucru este necesar, însă procedura de modificare a Constituţiei este mai dificilă şi mai complexă în comparaţie cu procedura de modificare a legilor organice şi ordinare (HCC nr.7 din 04.03.2016, §77).

Procedura specială de modificare a Constituţiei nu poate fi identificată cu adoptarea legilor. Pentru a asigura stabilitatea dispoziţiilor constituţionale, a fost prevăzută o procedură specială de modificare în scopul de a asigura ca modificarea Constituţiei să se efectueze numai atunci când este necesar şi de a preveni orice modificare pripită a Constituţiei (HCC nr.7 din 04.03.2016, §81).

Dispoziţiile constituţionale care introduc limitări în ceea ce priveşte revizuirea au valoare juridică şi nu pot fi eludate, îşi fundamentează poziţia pe existenţa unor principii şi dispoziţii ale legiuitorului constituant originar, care se impun puterii constituţionale derivate (HCC nr.7 din 04.03.2016, §85).

Curtea a reţinut că respectarea procedurilor de revizuire, care să permită timp pentru dezbatere publică şi instituţională, poate contribui în mod semnificativ la legitimitatea şi acceptarea Constituţiei, precum şi la dezvoltarea şi consolidarea tradiţiilor constituţionale democratice. În schimb, în cazul în care normele şi procedurile privind revizuirile constituţionale sunt subiect de interpretare şi controversă, sau în cazul în care acestea sunt aplicate prea în grabă sau fără dezbateri democratice, acest lucru ar putea submina stabilitatea politică şi, în cele din urmă, legitimitatea Constituţiei în sine (HCC nr.7 din 04.03.2016, §86).

Astfel, pe tărâmul protejării ordinii constituţionale şi al garantării supremaţiei legii fundamentale intervine justiţia constituţională (HCC nr.7 din 04.03.2016, §88).

Această logică a necesităţii unui control de constituţionalitate din partea unui organ independent de Parlament rezultă din percepţia conform căreia, dacă Parlamentul însuşi este judecătorul propriei legislaţii, poate fi uşor tentat să rezolve în favoarea sa orice dubiu (HCC nr.7 din 04.03.2016, §89).

B. Concluziile Curţii

1. Prevederi recunoscute constituţionale

Curtea a recunoscut constituţionale:

• pct.118 al art.I din Legea nr.155 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, în partea ce ţine de excluderea cuvintelor “sau hotărârea ori decizia unui alt organ” din articolul 449 litera e) (HCC nr.4 din 01.03.2016);

• articolul 76 lit.g) din Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003 (HCC nr.6 din 03.03.2016);

• textele:

- “(2) Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat.”

- “(6) Procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova este stabilită prin lege organică.” de la punctul 2 al articolului I din Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei (HCC nr.7 din 04.03.2016);

• articolele 377 alin.(5) şi 3715 alin.(2) din Legea instituţiilor financiare nr.550 din 21 iulie 1995 (HCC nr.11 din 11.05.2016);

• articolul 6 alin.(1) lit.d) şi lit.e) din Legea serviciului în organele vamale nr.1150-XIV din 20 iulie 2000 (HCC nr.13 din 13.05.2016);

• articolul 1 alin.(2) lit.c) din Legea nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii (HCC nr.14 din 16.05.2016);

• sintagmele “locuinţele de serviciu” din articolul 5 alin.(2) şi “cu excepţia locuinţelor de serviciu” din articolul 17 alin.(1) din Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993 (HCC nr.15 din 17.05.2016);

• sintagma “sau de la recoltarea probelor biologice în cadrul acestui examen medical” din articolul 2641 alin.(3) din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.18 din 18.07.2016);

• - sintagma “a cărei valabilitate nu poate fi mai mare de 6 luni consecutive” din articolul 34 alineatul (3) din Legea nr.156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat;

- sintagma “al cărei termen de valabilitate nu poate fi mai mare de 6 luni consecutive” din pct.5 alineatul doi al Regulamentului privind modul de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi a alocaţiilor sociale de stat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.929 din 15 august 2006 (HCC nr.19 din 19.07.2016);

• articolul 22 alineatul (4) din Legea condominiului în fondul locativ nr.913-XIV din 30 martie 2000 (HCC nr.20 din 20.07.2016);

• articolul 125 litera b) din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care, în redacţia actuală, nu este interpretat ca incriminând fapta desfăşurării activităţii de întreprinzător fără licenţă (HCC nr.21 din 22.07.2016);

• articolul 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental nr.151 din 30 iulie 2015, în măsura în care acţiunea în regres se bazează pe o sentinţă pronunţată în cadrul unei proceduri judiciare separate la nivel naţional, prin care se constată că judecătorul sau o altă persoană a comis sau a admis, intenţionat sau din neglijenţă gravă, acţiuni sau inacţiuni care au determinat ori au contribuit semnificativ la încălcarea prevederilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care a fost constatată printr-o hotărâre a Curţii Europene, sau a impus soluţionarea amiabilă a cauzei aflate pe rolul Curţii Europene ori formularea unei declaraţii unilaterale (HCC nr.23 din 25.07.2016);

• articolul 55 alin.(2) şi alin.(8) din Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea poliţiei şi statutul poliţistului şi pct.59 subpct. 5) şi pct.65 din Statutul disciplinar al poliţistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013 (HCC nr.24 din 14.09.2016);

• cuvintele “numai” din art.17 şi “exclusiv” din articolul 49 alin.(1) lit.a) din Legea nr.135-XVI din 14 iunie 2007 privind societăţile cu răspundere limitată (HCC nr.27 din 27.09.2016);

• pct.34 alineatul întâi din Anexa nr.3 la Hotărârea Guvernului nr.360 din 25 iunie 1996 cu privire la controlul de stat al calităţii în construcţii (HCC nr.29 din 28.10.2016);

• - articolul 24 din Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 6 iunie 2002, în măsura în care este interpretat în sensul în care declararea incapacităţii de exerciţiu vizează doar persoanele cărora le lipseşte în totalitate discernământul, în privinţa cărora aplicarea altor măsuri de protecţie mai puţin restrictive se dovedeşte a fi ineficientă;

- propoziţia “Actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de capacitatea de folosinţă sunt nule.” de la articolul 57 alin.(2) şi articolul 169 alin.(1) lit.e) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30 mai 2003 (HCC nr.33 din 17.11.2016).

2. Prevederi declarate neconstituţionale

Curtea a declarat neconstituţionale:

• - alineatul (3);

- sintagma “90 de zile” de la alineatul (5);

- alineatele (8) şi (9)

ale articolului 186 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, ca fiind contrare articolului 25 alineatul (4) din Constituţie (HCC nr.3 din 23.02.2016);

• articolul 53 lit.c) din Legea nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (HCC nr.6 din 03.03.2016);

• - textele:

- “(1) Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret.”

- “(3) Este ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului descrescător de voturi obţinute în primul tur.”

- “(4) Dacă şi în turul al doilea nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate.”

- “(5) Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament.” de la punctul 2 al articolului I din Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei;

- sintagma “cu excepţia cazului prevăzut la art.78 alin.(5)” de la punctul 5 al articolului I din Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei;

- punctul 6 al articolului I din Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei,

ca fiind contrare limitelor de revizuire a Constituţiei impuse de dispoziţiile articolului 142 alin.(2), precum şi articolului 135 alin.(1) lit.c) coroborat cu prevederile articolului 141 alin.(2) din Constituţie.

- Legea nr.1234-XIV din 22 septembrie 2000 cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova;

- Legea nr.1227-XIV din 21 septembrie 2000 pentru modificarea Codului electoral, cu revigorarea prevederilor care au făcut obiectul abrogării;

- articolele 82 şi 83 din Regulamentul Parlamentului, aprobat prin Legea nr.797-XIV din 2 aprilie 1996, în măsura în care nu prevăd interdicţia modificării în mod esenţial a proiectelor de legi privind modificarea Constituţiei şi în măsura în care nu prevăd interdicţia de a vota pentru prima dată textul modificat în mod esenţial al unui proiect de lege privind modificarea Constituţiei, ca fiind în contradicţie cu articolele 135 alin.(1) lit.c), 141 alin.(2) şi 143 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova (HCC nr.7 din 04.03.2016);

• textul “amendă de 300 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice [literele d) şi e)] şi persoanei cu funcţie de răspundere [literele a)- f)]” din articolul 345 alin.(2) din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24 octombrie 2008, în măsura în care nu permite individualizarea sancţiunii (HCC nr.10 din 10.05.2016);

• articolul 10 alineatul (4) din Legea nr.151 din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental (HCC nr.16 din 18.05.2016);

• articolul 191 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, în partea ce ţine de omisiunea de a reglementa termenul pentru care poate fi dispus controlul judiciar şi durata maximă a acestei măsuri (HCC nr.17 din 19.05.2016);

• – sintagma “pe o perioadă de cel mult 3 ani până la data solicitării” din articolul 35 alineatul (1) din Legea nr.156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat;

- sintagma “pe o perioadă de cel mult 3 ani anteriori datei solicitării, dar nu mai devreme de data suspendării” din pct.20 al Regulamentului privind modul de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi a alocaţiilor sociale de stat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.929 din 15 august 2006 (HCC nr.19 din 19.07.2016);

• punctul 15 din Anexa la Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 (HCC nr.22 din 22.07.2016);

• pct.59 subpct. 2) şi subpct. 3) din Statutul disciplinar al poliţistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.502 din 9 iulie 2013 (HCC nr.24 din 14.09.2016);

• textul “Notificarea este considerată recepţionată la expirarea a 7 zile lucrătoare din ziua expedierii.” din articolul 31 alin.(2) şi textul “sau faptul expirării termenului rezumat pentru recepţionarea notificării” din articolul 31 alin.(4) din Legea nr.142-XVI din 26 iunie 2008 cu privire la ipotecă (HCC nr.26 din 27.09.2016);

• sintagma “operate în actele de constituire” din articolul 30 alineatele (1) şi (2) din Legea nr.135-XVI din 14 iunie 2007 privind societăţile cu răspundere limitată (HCC nr.27 din 27.09.2016);

• sintagma “operatorului coordonat cu” din articolul 19 alin.(5) al Legii nr.303 din 13 decembrie 2013 privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare (HCC nr.28 din 11.10.2016);

• pct.34 alineatul trei din Anexa nr.3 la Hotărârea Guvernului nr.360 din 25 iunie 1996 cu privire la controlul de stat al calităţii în construcţii (HCC nr.29 din 28.10.2016);

• sintagma “gratuit la balanţa” din articolul 19 alin.(4) din Legea nr.303 din 13 decembrie 2013 privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare şi din articolul 5 alin.(41) din Legea nr.272-XIV din 10 februarie 1999 cu privire la apa potabilă (HCC nr.30 din 01.11.2016);

• sintagma “Până la data de 31 decembrie 2014 inclusiv” şi sintagma “dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2015” de la alineatul (4) al articolului 73 din Codul vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20 iulie 2000 (HCC nr.31 din 03.11.2016);

• - sintagmele “după ce devine irevocabilă”, “emis în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile”, “eliberat în baza hotărârii irevocabile”, “eliberat în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile” de la alineatele (1), (2) şi (3) ale articolului 6 din Legea nr.87 din 21 aprilie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti;

- sintagmele “doar după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti” şi “în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile” de la alineatele (1) şi (2) ale articolului 68 din Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181 din 25 iulie 2014 (HCC nr.32 din 17.11.2016);

• - sintagmele “sau de adulţii cu capacitatea de exerciţiu limitată” şi “sau curatorul adultului cu capacitatea de exerciţiu limitată” de la articolul 58 alin.(2);

- sintagma “sau de adulţii declaraţi incapabili” de la articolul 58 alin.(21), în măsura în care actele procedurale efectuate de persoanele incapabile sunt lovite de nulitate absolută;

- sintagma “precum şi ale adulţilor declaraţi incapabili în modul stabilit de lege” de la articolul 58 alin.(6), în măsura în care se interzice participarea la proces a persoanelor declarate incapabile şi nu permite instanţei de a lua în consideraţie voinţa acestora;

- articolul 170 alin.(1) lit.c) şi articolul 267 lit.b), în măsura în care în orice situaţie se interzice depunerea cererii de chemare în judecată de o persoană incapabilă;

- propoziţia “Problema citării persoanei se soluţionează în fiecare caz, în funcţie de starea sănătăţii ei.” de la articolul 306 alin.(2), în măsura în care permite instanţei examinarea cererii de declarare a incapacităţii de exerciţiu fără audierea persoanei în situaţia în care aceasta nu se poate deplasa la sediul instanţei,

din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30 mai 2003 (HCC nr.33 din 17.11.2016).

3. Interpretarea prevederilor constituţionale

Curtea a interpretat următoarele prevederi constituţionale:

• Articolul 135 alineatul (1) lit.a) şi g) coroborat cu articolele 20, 115,116 şi 134 din Constituţie, statuând că:

− în cazul existenţei incertitudinii privind constituţionalitatea legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul său, instanţa de judecată este obligată să sesizeze Curtea Constituţională;

− excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată de către oricare dintre părţi sau reprezentantul acesteia, precum şi de către instanţa de judecată din oficiu;

− sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza;

− judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, limitându-se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii:

− obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;

− excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;

− prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;

− nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate (HCC nr.2 din 09.02.2016).

• Articolul 106¹ alin.(1) din Constituţie, stabilind că:

1. Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra mai multor proiecte de legi în acelaşi timp, cu condiţia ca adoptarea să fie o măsură in extremis, determinată de:

- urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în legea/legile asupra căreia/cărora Guvernul şi-a angajat răspunderea;

- necesitatea ca reglementarea să fie adoptată cu maximă celeritate;

- aplicarea imediată a legii/legilor;

- circumscrierea legilor unui singur domeniu de reglementare.

2. În sensul articolelor 106¹ alin.(1) şi 93 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova nu-i poate trimite Paramentului spre reexaminare, înainte de promulgare, o lege în privinţa căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea. În cazul în care Preşedintele consideră că legea adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului este neconstituţională, acesta poate sesiza Curtea Constituţională (HCC nr.5 din 02.03.2016).

• 1. În sensul articolului 116 alin.(2) şi alin.(4) din Constituţie, judecătorul Curţii Supreme de Justiţie al cărui mandat a expirat odată cu atingerea plafonului pentru limită de vârstă îşi exercită activitatea până la numirea unui nou judecător.

2. În sensul articolului 136 alin.(1) din Constituţie, judecătorul Curţii Constituţionale al cărui mandat a expirat îşi exercită activitatea până la depunerea jurământului de către judecătorul nou numit (HCC nr.12 din 12.05.2016).

4. Validarea alegerii Preşedintelui Republicii

În şedinţă plenară, confirmând rezultatele scrutinului prezidenţial din 13 noiembrie 2016, Curtea a validat alegerea dlui Igor Dodon în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova (HCC nr.34 din 13.12.2016).

5. Validarea mandatelor de deputat

În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală următorilor candidaţi supleanţi:

• dna Valentina Rotaru şi dl Serghei Chiseliov, pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.8 din 16.03.2016);

• dl Oleg Ogor, pe lista Partidului Liberal (HCC nr.25 din 21.09.2016);

• dna Irina Mizdrenco, pe lista Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (HCC nr.35 din 20.12.2016);

• dl Simion Grişciuc, pe lista Partidului Liberal Democrat din Moldova (HCC nr.35 din 20.12.2016).

6. Deciziile Curţii

În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale în anul 2016 Curtea a emis 96 de decizii de inadmisibilitate în temeiul următoarelor considerente:

6.1. Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind controlul constituţionalităţii actelor normative

Temeiurile privind declararea inadmisibilităţii sesizării privind controlul de constituţionalitate sunt statuate în punctul 28 din Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională47. Astfel, sesizarea urmează a fi declarată inadmisibilă în cazul în care:

a) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii;

b) există o hotărâre/decizie/aviz al Curţii având ca obiect prevederile contestate;

c) normele contestate au fost modificate sau abrogate;

d) sesizarea este vădit nefondată.

_______________________________

47 Aprobat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-3 din 3 iunie 2014 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.185-199 din 18.07.2014) http://constcourt.md/public/files/file/Baza%20legala/D_AG3.pdf

Făcând o analiză a celor 22 de decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind controlul de constituţionalitate, depuse la Curte în anul 2016, cel mai des au fost invocate următoarele temeiuri:

1. Sesizarea este vădit nefondată, formulată abuziv şi argumentată defectuos ( a se vedea DCC nr.1 din 19.01.2016, DCC nr.30 din 29.04.2016, DCC nr.40 din 08.07.2016, DCC nr.30 din 29.04.2016, DCC nr.40 din 08.07.2016, DCC nr.60 din 06.09.2016, DCC nr.61 din 06.09.2016, DCC nr.63 din 26.09.2016, DCC nr.75 din 12.10.2016, DCC nr.76 din 12.10.2016, DCC nr.77 din 12.10.2016), precum şi lipsa incidenţei normelor constituţionale asupra prevederilor contestate (DCC nr.15 din 23.03.2016, DCC nr.47 din 05.08.2016, DCC nr.19 din 23.03.2016), fie sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea controlului constituţionalităţii (DCC nr.18 din 23.03.2016). Criteriul de la lit.d) a art.28 din Regulament a fost invocat şi în situaţia când, ţinând cont de circumstanţele enunţate, Curtea a considerat că o eventuală invalidare a actului contestat ar fi superfluă (DCC nr.24 din 29.04.2016).

2. Normele contestate au fost supuse anterior controlului constituţionalităţii (nr.6 din 26.02.2016), fie având în vedere identitatea de obiect şi faptul că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei anterioare a Curţii (DCC nr.10 din 23.03.2016), fie sesizarea este repetitivă şi nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât sub aspectul soluţiei, cât şi al considerentelor expuse (DCC nr.13 din 23.03.2016, nr.15 din 23.03.2016).

3. Soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii, inclusiv lipsa competenţei ratione materiae (DCC nr.2 din 22.01.2016).

6.2. Decizii de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate

Din totalul de 69 de decizii de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate rezultă următoarele:

1. Cel mai frecvent pentru declararea inadmisibilităţii sesizării a servit drept temei lipsa incidenţei prevederilor constituţionale invocate asupra normelor contestate. Acest temei este prezent în majoritatea deciziilor de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionale, emise de Curtea Constituţională în perioada februarie – decembrie 2016. Expunând raţionamentele de inadmisibilitate din această perspectivă, Curtea a menţionat că, în cadrul procedurii de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, îşi exercită competenţa, stabilită în articolul 135 din Constituţie, prin raportarea unei norme legale, şi anume a normei incidente într-o cauză particulară, la prevederea constituţională invocată şi ţinând cont de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată (a se vedea, de ex., DCC nr.80 din 18.11.2016, DCC nr.48 din 6.09.2016, DCC nr.32 din 14.06.2016, DCC nr.11 din 23.03.2016).

2. La inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate a condus şi faptul că prevederile contestate comportă o problemă de aplicare a legii, şi nu de neconstituţionalitate. Acest temei, de asemenea, este destul de des invocat de instanţa de contencios constituţional. Pornind de la faptul că Parlamentul este unica autoritate legislativă, Curtea a menţionat că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile de reglementare, iar sesizările (declarate inadmisibile pentru acest temei) reflectă de fapt probleme de legalitate, şi nu de constituţionalitate (DCC nr.37 din 2016, DCC nr.46 din 08.07.2016, DCC nr.72 din 12.10.2016 ş.a.).

3. Un alt temei a constituit excederea problemelor abordate domeniului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională nefiind competentă ratione materiae să le examineze. În acest sens, Curtea a reamintit, cu diferite ocazii, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale, şi nu compararea prevederilor mai multor legi între ele. Referindu-se la excederea obiectului sesizării domeniului justiţiei constituţionale, Curtea a subliniat lipsa competenţei sale de a se pronunţa asupra oportunităţii instituirii de către legiuitor a unor reglementări (DCC nr.41 din 2016). În acelaşi timp, Curtea a constatat în sesizare o analiză a normei contestate în raport cu alte prevederi legale, dar nu cu norma constituţională, fapt care, de asemenea, a condus la concluzia că sesizarea excede domeniului jurisdicţiei constituţionale (DCC nr.36 din 2016). Pe lângă depăşirea competenţei ratione materiae a Curţii în raport cu competenţa legiuitorului, este constatată şi lipsa ratione materiae în raport cu instanţa de judecată (DCC nr.27 din 2016) sau cu Guvernul (DCC nr.22 din 2016), fiind vorba de o problemă de aplicabilitate a normei, şi nu de constituţionalitate.

4. Existenţa unei hotărâri a Curţii având ca obiect prevederile contestate (identitate de obiect), de asemenea, este un temei frecvent invocat în jurisprudenţa constituţională. Este vorba de situaţia în care obiectul sesizării este identic cu obiectul altor sesizări, depuse anterior la Curte, şi nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele expuse în deciziile sau hotărârile anterioare fiind valabile şi în cauza examinată (DCC nr.33 din 14.06.2016, DCC nr.5 din 26.02.2016, DCC nr.89 din 05.12.2016).

5. Curtea a emis decizii de inadmisibilitate a sesizărilor pe motivul lipsei incidenţei prevederilor contestate asupra soluţionării cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată, pornind de la raţionamentul de bază că, în cazul controlului concret, exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea examinează neconcordanţa cu prevederile Constituţiei a unor dispoziţii legale aplicabile în cauza dedusă instanţei de judecată. În Hotărârea nr.2 din 9 februarie 2016 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţia Republicii Moldova Curtea a statuat că, pornind de la faptul că norma sesizată prin intermediul instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate este supusă controlului de constituţionalitate aplicativ la un caz concret dedus instanţei de judecată, procedura rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate constituie un control concret de constituţionalitate. Raţiunea instituirii acestui control are la bază cenzurarea şi intervenţia instanţei constituţionale în procesul aplicării de către instanţa de judecată ordinară a unei norme în privinţa căreia există incertitudini de constituţionalitate. Prin urmare, nerespectarea acestei condiţii reprezintă un temei inevitabil de inadmisibilitate (a se vedea DCC nr.78 din 12.10.2016, DCC nr.65 din 12.10.2016, DCC nr.56 din 06.09.2016).

6. Un alt temei pentru declararea inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate constituie abordarea în abstracto a prevederilor contestate, sesizarea fiind o actio popularis. Curtea a constatat că pretenţiile invocate, de fapt, vizează o abordare in abstracto a problemelor de aplicare a unei norme legale, care nu are legătură cu fondul litigiului principal, fiind o actio popularis – aspect inoperabil în cadrul rezolvării excepţiilor de neconstituţionalitate, spre deosebire de controlul ordinar al constituţionalităţii normelor. În plus, Curtea a subliniat că, în lipsa unui litigiu real, excepţia de neconstituţionalitate comportă caracterul camuflat al unei actio popularis, obiectul acesteia fiind unul abuziv, ceea ce duce la imposibilitatea acceptării spre examinare în fond (a se vedea DCC nr.84 din 18.11.2016, DCC nr.74 din 12.10.2016, DCC nr.64 din 26.09.2016).

6.3. Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind interpretarea Constituţiei

Au fost adoptate 5 decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind interpretarea Constituţiei, Curtea invocând următoarele temeiuri:

- aspectele abordate de către autorii sesizării nu pot fi raportate la prevederile articolelor din Constituţie (DCC nr.3 din 26.02.2016; DCC nr.4 din 26.02.2016 );

- aspectele abordate în sesizare au fost soluţionate anterior de instanţa de contencios constituţional, fiind constatată existenţa unei identităţi de obiect (DCC nr.8 din 16.03.2016);

- sesizarea este vădit nefondată, formulată abuziv şi argumentată defectuos (DCC nr.20 din 23.03.2016);

- prevederile constituţionale nu necesită interpretare, fiind expres dezvoltate prin prevederile legale (DCC nr.87 din 22.11.2016).

C. Adrese

Pe parcursul anului 2016 Curtea a formulat 17 adrese către Parlament, după cum urmează:

• Adresa PCC-01/55b din 09.02.2016, HCC nr.2 din 9.02.2016

Curtea a reţinut că sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza.

Analizând normele legale, Curtea a constatat că acestea urmează a fi modificate în conformitate cu considerentele expuse în hotărâre. În acest sens, având în vedere faptul că toate instanţele de judecată sunt în drept să sesizeze Curtea Constituţională, articolul 12/1 alin.(1) al Codului de procedură civilă şi articolul 7 alin.(3) din Codul de procedură penală urmează a fi expuse într-o redacţie nouă, şi anume:

“În cazul existenţei incertitudinii privind constituţionalitatea legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze, judecătorul/completul de judecată din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi (reprezentantul acesteia) sesizează Curtea Constituţională.”

În acelaşi timp, ţinând cont de raţionamentele enunţate în hotărâre, normele procesuale civile şi penale urmează să cuprindă următoarele reglementări:

“La ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi sesizarea Curţii Constituţionale judecătorul nu poate să se pronunţe asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate. Acesta urmează să verifice şi să indice doar dacă:

1) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;

2) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia ( în cazul în care nu este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu);

3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;

4) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate.

Încheierea de refuz a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate poate fi contestată separat cu recurs.”

Totodată, ţinând cont de faptul că instituţia excepţiei de neconstituţionalitate urmează a fi reglementată detaliat, se consideră oportun a include în Codul de procedură penală un articol separat, consacrat acestui mecanism, similar Codului de procedură civilă.

Adiţional amendamentelor ce urmează a fi efectuate în legislaţia procesuală, Curtea a reţinut că la art.4 alin.(1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.4 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale textul “sesizate de Curtea Supremă de Justiţie” urmează a fi exclus. La fel, la art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.38 din Codul jurisdicţiei constituţionale, litera d) urmează a fi expusă în următoarea redacţie: “d) judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor;”.

• Adresa PCC-01/26g/34g din 10.05.2016, HCC nr.10 din 10.05.2016

Curtea a declarat neconstituţional textul “amendă de 300 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice [literele d) şi e)] şi persoanei cu funcţie de răspundere [literele a)- f)]” din articolul 345 alin (2) din Codul contravenţional, în măsura în care nu permite individualizarea sancţiunii.

Curtea a menţionat că art.9 din Codul contravenţional determină criteriile care urmează a fi aplicate la individualizarea sancţiunii. Astfel, la aplicarea legii contravenţionale urmează să se ţină cont de caracterul şi de gradul prejudiciabil al contravenţiei, de persoana făptuitorului şi de circumstanţele atenuante ori agravante. În acelaşi timp, Curtea a constatat că pentru contravenţia cuprinsă la articolul 345 alin.(2) din Codul contravenţional legea a instituit sancţiunea sub formă de amendă în mărime fixă.

Curtea a reţinut că, potrivit principiilor constituţionale, legislatorul nu poate reglementa o sancţiune în aşa fel, încât să lipsească instanţa de judecată de posibilitatea de a individualiza sancţiunea, ţinând cont de circumstanţele cazului. Curtea a subliniat că lipsa mecanismelor prin care ar fi posibilă realizarea individualizării judiciare denaturează caracterul efectiv, proporţional şi disuasiv al sancţiunii contravenţionale.

Curtea a constatat că astfel de reglementări, care stabilesc sancţiunea amenzii în mărime fixă, sunt prevăzute într-un şir de articole din Codul contravenţional.

• Adresa PCC-1/29a din 18.05.2016, HCC nr.16 din 18.05.2016

Curtea a declarat neconstituţional alineatul (4) de la articolul 10 din Legea cu privire la Agentul guvernamental, potrivit căruia: “Prevederile Legii nr.982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie nu se aplică corespondenţei Agentului guvernamental cu Curtea Europeană şi cu alte autorităţi, precum şi materialelor din dosarele ce se află în procedura Agentului guvernamental.”.

În Hotărârea menţionată, Curtea a reţinut că exceptarea informaţiei deţinute de Agentul guvernamental de la aplicarea prevederilor Legii privind accesul la informaţie urmăreşte scopul legitim de protecţie a intereselor statului în procedurile de reprezentare în faţa Curţii Europene şi, în special, a drepturilor altor persoane (dreptul la viaţa privată, reputaţie ş.a.) şi a fost determinată de specificul procedurii de reprezentare a statului în faţa Curţii Europene şi de exercitarea corespunzătoare a obligaţiilor Agentului guvernamental.

În acelaşi timp, Curtea a constatat că norma cuprinsă la alineatul (4) de la articolul 10 din Legea cu privire la Agentul guvernamental instituie restricţii excesive cu privire la informaţia aflată în posesia Agentului guvernamental. Apreciind norma contestată ca fiind o normă de blanchetă, Curtea a subliniat că aceasta nu asigură un just echilibru între dreptul de acces la informaţie şi protecţia drepturilor altor persoane.

În acest sens, Curtea a subliniat importanţa şi necesitatea reglementării caracterului confidenţial al anumitor informaţii deţinute de Agentul guvernamental, ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea Curţii Constituţionale nr.16 din 18 mai 2016, însă fără a excepta integral şi în mod automat toate categoriile de informaţii deţinute.

• Adresa PCC-01/33g din 19.05.2016, HCC nr.17 din 19.05.2016

Curtea a declarat neconstituţional articolul 191 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, în partea ce ţine de omisiunea de a reglementa termenul pentru care poate fi dispus controlul judiciar şi durata maximă a acestei măsuri.

În Hotărârea menţionată Curtea a reţinut că dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, consacrat în art.23 din Constituţie, implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile.

Curtea a reţinut că neindicarea termenului de aplicare a măsurii liberării provizorii sub control judiciar constituie o omisiune legislativă contrară Constituţiei.

În acest context, Curtea a reţinut că, fiind în prezenţa unei omisiuni legislative şi în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate existent, deoarece tocmai această omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional al persoanei de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle.

Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.17 din 19 mai 2016, Curtea a subliniat importanţa şi necesitatea reglementării exprese de către Parlament a termenului de aplicare a măsurii preventive liberarea provizorie sub control judiciar.

• Adresa PCC-01/67g din 19.07.2016, HCC nr.19 din 19.07.2016

Curtea a declarat neconstituţională sintagma “pe o perioadă de cel mult 3 ani până la data solicitării” din art.35 alin.(1) din Legea nr.156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi sintagma “pe o perioadă de cel mult 3 ani anteriori datei solicitării, dar nu mai devreme de data suspendării” din pct.20 al Regulamentului privind modul de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi alocaţiilor sociale de stat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.929 din 15 august 2006.

Totodată, Curtea a declarat constituţionale dispoziţiile art.34 alin.(3) din Legea nr.156-XIV din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pct.5 alineatul doi al Regulamentului privind modul de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi a alocaţiilor sociale de stat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.929 din 15 august 2006, în ceea ce priveşte limitarea la 6 luni a termenului de valabilitate al procurii, în baza căreia mandatarul poate ridica pensia în numele beneficiarului, menţionând că aceasta constituie o chestiune de oportunitate, ce ţine de competenţa legiuitorului şi nu aduce atingere prevederilor constituţionale.

Deşi Curtea a menţionat că beneficiarii de pensii au la dispoziţie mai multe modalităţi de încasare a pensiei, inclusiv carduri sau conturi curente deschise la cerere la instituţiile bancare, totuşi Curtea a constatat că mecanismul existent este defectuos, în special pentru cetăţenii aflaţi peste hotarele ţării, motiv pentru care a solicitat Parlamentului revizuirea cadrului normativ în acest sens.

• Adresa PCC-1/25g/57g din 25.07.2016, HCC nr.23 din 25.07.2016

Curtea a declarat constituţional articolul 27 din Legea nr.151 din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental, în măsura în care acţiunea în regres se bazează pe o sentinţă pronunţată în cadrul unei proceduri judiciare separate la nivel naţional, prin care se constată că judecătorul sau o altă persoană a comis sau a admis, intenţionat sau din neglijenţă gravă, acţiuni sau inacţiuni care au determinat ori au contribuit semnificativ la încălcarea prevederilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care a fost constatată printr-o hotărâre a Curţii Europene, sau a impus soluţionarea amiabilă a cauzei aflate pe rolul Curţii Europene ori formularea unei declaraţii unilaterale.

În Hotărârea menţionată Curtea a reţinut că, în temeiul normei contestate, pentru iniţierea acţiunii în regres a statului este suficientă existenţa unei hotărâri sau decizii a Curţii Europene, fără a fi necesară constatarea printr-o sentinţă judecătorească a vinovăţiei persoanei, inclusiv a judecătorului.

Curtea a relevat că, în alte cazuri prevăzute de lege, pentru înaintarea acţiunii în regres este necesară constatarea vinovăţiei prin sentinţă judecătorească (art.1405 şi 1415 din Codul civil). De asemenea, în conformitate cu articolul 19 alin.(3) din Legea cu privire la statutul judecătorului, judecătorul poate fi tras la răspundere pentru hotărârea pronunţată doar dacă va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.

În cadrul controlului constituţionalităţii, Curtea a statuat că dispoziţia privind acţiunea în regres de la articolul 27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental excedează cadrului general al răspunderii judecătorilor în raport cu prevederile legale menţionate mai sus, prin faptul că permite atragerea la răspundere în lipsa unui mecanism bine stabilit în vederea constatării vinovăţiei, fiind suficientă doar existenţa unei hotărâri sau decizii pronunţate de către Curtea Europeană. Aceeaşi opinie a fost exprimată şi de către Comisia de la Veneţia în opinia Amicus Curie din 13 iunie 2016.

Curtea a reiterat că atragerea automată la răspundere disciplinară a judecătorului doar în baza unei hotărâri a Curţii Europene de condamnare a statului, fără a demonstra că legea a fost încălcată în mod intenţionat de către judecător, constituie o ingerinţă inadmisibilă în independenţa judecătorului.

În lumina celor expuse, ţinând cont de faptul că norma contestată se referă la diverse categorii de persoane, inclusiv judecători, Curtea a subliniat importanţa şi necesitatea reglementării, într-un cadru normativ comprehensiv, a mecanismului de aplicare a instituţiei regresului în contextul condamnării Republicii Moldova în faţa Curţii Europene, ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea Curţii Constituţionale nr.23 din 25 iulie 2016.

• Adresa PCC-01/83g din 27.09.2016, HCC nr.26 din 27.09.2016

Curtea a declarat neconstituţionale textul “Notificarea este considerată recepţionată la expirarea a 7 zile lucrătoare din ziua expedierii” din articolul 31 alin.(2) şi textul “sau faptul expirării termenului rezumat pentru recepţionarea notificării” din articolul 31 alin.(4) din Legea cu privire la ipotecă.

Curtea a reţinut că prevederile sus-menţionate comportă o serie de deficienţe legislative, fapt care nu corespunde rigorilor de claritate şi previzibilitate, consfinţite în articolul 23 alin.(2) din Constituţie.

Curtea a constatat că lipsa de previzibilitate şi de claritate a momentului de recepţionare a notificării de către debitorul ipotecar afectează dreptul acestuia de a stinge benevol ipoteca în termenul acordat, precum şi dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat.

În acelaşi timp, Curtea a atras atenţia asupra faptului că debitorul ipotecar ar putea să se eschiveze cu rea-credinţă de la recepţionarea notificării, ca urmare, primirea efectivă a acesteia devenind imposibilă. Având în vedere că în asemenea situaţii stabilitatea financiară a băncilor ar putea fi periclitată, Curtea a reţinut necesitatea stabilirii unui just echilibru între interesul economic al ţării şi protecţia dreptului la proprietate al debitorilor ipotecari. Astfel, Curtea a subliniat că în caz de refuz sau de eschivare a debitorului de a primi notificarea sunt aplicabile regulile generale ale procedurii de expediere a scrisorilor recomandate, stabilite de cadrul normativ privind comunicaţiile poştale.

Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.26 din 27 septembrie 2016, Curtea a subliniat necesitatea reglementării exprese şi uniforme de către Parlament a procedurii de expediere şi recepţionare a notificării similar procedurii specifice de notificare şi citare, astfel încât să garanteze, într-un mod echilibrat, drepturile ambelor părţi contractante.

• Adresa PCC-01/97g din 27.09.2016, HCC nr.27 din 27.09.2016

Curtea a declarat neconstituţională sintagma “operate în actele de constituire” din alineatele (1) şi (2) ale articolului 30 din Legea privind societăţile cu răspundere limitată.

În Hotărârea menţionată, Curtea a reţinut că impunerea condiţiei de a modifica actul de constituire al societăţii cu răspundere limitată, în vederea înregistrării părţii sociale, încalcă nemijlocit dreptul de proprietate al persoanelor care au dobândit părţi sociale şi aduce atingere articolului 46 din Constituţie.

Totodată, având în vedere că formarea şi activitatea societăţii cu răspundere limitată se bazează pe voinţa şi încrederea reciprocă a asociaţilor, adiţional celor constatate, Curtea a relevat existenţa situaţiilor în care calitatea de nou asociat a dobânditorului unei părţi sociale poate fi refuzată de asociaţii societăţii. Acest refuz însă nu trebuie să afecteze drepturile patrimoniale ale dobânditorului părţii sociale, acesta fiind îndreptăţit să primească echivalentul valoric al respectivei părţi sociale. În acelaşi timp, analizând în ansamblu prevederile Legii privind societăţile cu răspundere limitată, Curtea a remarcat lipsa unei reglementări a unor asemenea situaţii.

Astfel, remarcând prezenţa unei omisiuni legislative şi deţinând rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea a reţinut că nu poate ignora acest vid legislativ, deoarece acesta este în măsură să genereze, eo ipso, încălcarea dreptului de proprietate al dobânditorului părţii sociale.

Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.27 din 27 septembrie 2016, Curtea a atras atenţia Parlamentului asupra necesităţii de a reglementa expres efectele dobândirii prin succesiune a dreptului de proprietate asupra părţii sociale, în ipoteza în care calitatea de asociat a dobânditorului părţii sociale poate fi refuzată de asociaţi.

• Adresa PCC-01/73g/125g din 28.10.2016, HCC nr.29 din 28.10.2016

Curtea a recunoscut constituţional alineatul întâi şi a declarat neconstituţional alineatul trei din pct.34 din Anexa nr.3 la Hotărârea nr.360 din 25 iunie 1996 cu privire la controlul de stat al calităţii în construcţii.

Curtea a menţionat că, potrivit art.31 din Legea privind calitatea în construcţii, Inspecţia de Stat în Construcţii răspunde de exercitarea controlului de stat asupra aplicării unitare a prevederilor legislaţiei în domeniul calităţii construcţiilor, în toate etapele şi componentele sistemului calităţii în construcţii, precum şi de constatarea contravenţiilor şi de oprirea lucrărilor executate necorespunzător.

Totodată, având în vedere atribuţiile Inspecţiei de Stat în Construcţii, consacrate prin Legea nr.721-XIII din 2 februarie 1996 privind calitatea în construcţii, Curtea a atras atenţia asupra faptului că prevederile legii menţionate nu reglementează în mod detaliat competenţele acesteia de a emite decizii şi de a aplica sancţiuni în cazul depistării încălcărilor.

Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.29 din 28 octombrie 2016, Curtea a subliniat necesitatea reglementării competenţelor Inspecţiei de Stat în Construcţii de a emite decizii şi de a aplica sancţiuni în cadrul exercitării controlului de stat al calităţii în construcţii.

• Adresa PCC-01/76g din 01.11.2016, HCC nr.30 din 01.11.2016

Curtea a observat că o normă similară este cuprinsă şi la art.5 alin.(41) din Legea nr.272-XIV din 10 februarie 1999 cu privire la apa potabilă, care nu a fost invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, dar care se află în conexiune cu prevederile contestate.

Prin Hotărârea menţionată supra, Curtea a declarat neconstituţională sintagma “gratuit la balanţa” din articolul 19 alin.(4) din Legea privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare şi din articolul 5 alin.(41) din Legea cu privire la apa potabilă.

Curtea a constatat că prevederile contestate reprezintă în fapt o expropriere fără a fi stabilită o dreaptă şi prealabilă despăgubire a proprietarului sau titularilor de alte drepturi reale asupra reţelelor de alimentare cu apă. În context, Curtea a reţinut că orice construcţie efectuată din mijloacele financiare ale persoanei fizice sau juridice poate fi transmisă la balanţa autorităţii administraţiei publice locale sau direct operatorului doar după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.30 din 1 noiembrie 2016, Curtea a menţionat că este necesară reglementarea expresă de către Parlament a condiţiilor în care persoana urmează a fi despăgubită, precum şi a regimului juridic al bunului transmis autorităţii publice locale.

• Adresa PCC-01/80g din 17.11.2016, HCC nr.32 din 17.11.2016

Curtea a declarat neconstituţionale sintagmele care conţin termenul “irevocabil” de la alineatele (1), (2) şi (3) ale articolului 6 din Legea nr.87 din 21 aprilie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti şi de la alineatele (1) şi (2) ale articolului 68 din Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181 din 25 iulie 2014.

Curtea a reţinut că prevederile contestate din Legea nr.87 şi Legea nr.181/2014 restrâng domeniul de executare a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate împotriva statului la cele irevocabile, contrar prevederilor exprese ale articolului 120 din Constituţie.

Curtea a reţinut că raţiunea Legii nr.87/2011 a fost de a institui un remediu intern eficient împotriva duratei excesive a procedurilor judiciare sau de executare. Din acest motiv, Curtea a decis că hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul legii respective urmează a fi puse în executare neîntârziat după rămânerea definitivă a hotărârii şi executate nu mai târziu de trei luni de zile de la această data, similar procedurii de executare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a evita alte tergiversări, pe care, de fapt, Legea nr.87/2011 trebuie să le remedieze.

În acelaşi timp, Curtea a constatat că, potrivit art.435 din Codul de procedură civilă, la contestarea hotărârii cu recurs, poate fi solicitată suspendarea executării hotărârii doar dacă recurentul a depus cauţiune, inclusiv în situaţia în care calitatea de recurent o are statul. În acest sens, Curtea consideră necesară instituirea unei distincţii între situaţiile în care suspendarea executării hotărârii judecătoreşti este solicitată de persoane fizice şi juridice de drept privat şi cele în care aceasta este solicitată de către persoane juridice de drept public (autorităţile statului).

Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.32 din 17 noiembrie 2016, Curtea a subliniat necesitatea reglementării de către Parlament a procedurii de examinare a cauzelor vizate de Legea nr.87/2011 şi de executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în temeiul legii respective, în vederea eficientizării acestui mecanism prin excluderea, cel puţin, a unui grad de jurisdicţie şi a instituirii unor termene rezonabile de executare, precum şi excluderea obligativităţii depunerii cauţiunii de către stat în cazul în care la contestarea hotărârii cu recurs se solicită suspendarea executării.

• Adresa PCC-01/139e-34/1 din 13.12.2016, HCC nr.34 din 13.12.2016

În procesul examinării cauzei privind confirmarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale, Curtea a constatat mai multe deficienţe în Codul electoral în partea ce ţine de examinarea contestaţiilor, în acest sens autorităţile electorale şi instanţele de judecată respingând un număr mare de contestaţii ca fiind în afara competenţei lor.

Curtea a sesizat lipsa prevederilor legale care ar stabili autorităţile competente de a examina contestaţiile electorale depuse ulterior zilei alegerilor, precum şi obiectul litigiilor care ar putea fi dedus spre soluţionare instanţelor de drept comun, atrăgând atenţia şi asupra inclarităţii procedurii de examinare a contestaţiilor formulate în ziua alegerilor, care nu au putut fi depuse în instanţa de judecată în aceeaşi zi.

Curtea a reţinut că singura dispoziţie legală privind examinarea contestaţiilor după totalizarea rezultatelor alegerilor se cuprinde în art.67 alin.(3) din Codul electoral, potrivit căreia “[…] contestaţiile împotriva hotărârii organului electoral cu privire la totalizarea rezultatelor alegerilor şi atribuirea mandatelor se examinează de către instanţa de judecată concomitent cu confirmarea legalităţii şi validarea mandatelor.”

Curtea a observat că instanţele de judecată nu au inclus alegerile prezidenţiale sub incidenţa acestei norme.

Curtea a reţinut că, datorită aplicării deficitare a legislaţiei de către instanţele de drept comun, actorii electorali au fost, de fapt, lipsiţi de un control judiciar eficient, iar Curtea Constituţională a fost pusă în imposibilitatea de a opera cu acte de constatare a încălcărilor.

Curtea a subliniat necesitatea clarificării legislaţiei de către Parlament în partea ce ţine de examinarea contestaţiilor privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor. În particular, Curtea a recomandat Parlamentului reglementarea separată şi explicită a procedurilor de examinare a contestaţiilor pentru diverse tipuri de scrutine. În aceeaşi ordine de idei, Curtea a solicitat Parlamentului să reglementeze diferenţiat procedurile de examinare a contestaţiilor în eventualitatea desfăşurării a două tururi de scrutin, inclusiv a contestaţiilor formulate în ziua alegerilor.

• Adresa PCC-01/139e-34/2 din 13.12.2016, HCC nr.34 din 13.12.2016

Curtea a reţinut că legislaţia Republicii Moldova permite votarea în străinătate. În acelaşi timp, votarea în străinătate nu se poate desfăşura în orice condiţii, ci cu respectarea prevederilor legale. În acest sens, în temeiul art.291 din Codul electoral, la deschiderea secţiilor de votare în afara ţării autorităţile urmează a lua în consideraţie: (1) numărul cetăţenilor care s-au înregistrat în prealabil şi (2) numărul alegătorilor care au participat la scrutinul precedent.

Examinând materialele cauzei, Curtea a constatat că mai mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova aflaţi în străinătate nu şi-au putut exercita dreptul de vot şi că numărul secţiilor de votare şi al buletinelor de vot distribuite secţiilor de votare din afara ţării au fost, de fapt, insuficiente.

Având în vedere faptul că un număr mare de cetăţeni aflaţi peste hotare nu au reuşit să voteze, ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.34 din 13 decembrie 2016, Curtea a considerat necesar ca Parlamentul să vină cu noi reglementări în vederea modificării mecanismului de votare în străinătate şi introducerii unor criterii suplimentare referitoare la stabilirea numărului secţiilor de votare peste hotare şi distribuirea lor geografică.

• Adresa PCC-01/139e-34/3 din 13.12.2016, HCC nr.34 din 13.12.2016

În Hotărârea menţionată, cu privire la criticile referitoare la numărul redus al buletinelor de vot puse la dispoziţia secţiilor de votare din străinătate, Curtea a reţinut că art.29 alin.(2) din Codul electoral prevede: “Secţiile de votare […] vor cuprinde cel puţin 30 şi cel mult 3000 de alegători.” În mod similar, potrivit articolului 49 alin.(3) din Codul electoral, “Birourilor electorale ale secţiilor de votare constituite în afara Republicii Moldova Comisia Electorală Centrală le expediază buletinele de vot […], pornind de la numărul estimativ de alegători stabilit în baza informaţiei prezentate de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi a celei acumulate de Comisia Electorală Centrală, dar nu mai mult de 3000 de buletine de vot pentru fiecare secţie de votare.”

Potrivit informaţiei Comisiei Electorale Centrale, în 13 secţii de votare din cele 100 deschise în străinătate s-au epuizat buletinele de vot până la închiderea regulamentară a secţiilor de votare.

Având în vedere faptul că un număr mare de cetăţeni aflaţi peste hotare nu au reuşit să voteze, Curtea a considerat necesar ca Parlamentul să vină cu reglementări în vederea modificării mecanismului de votare în străinătate, precum şi a introducerii unor criterii suplimentare referitoare la stabilirea numărului buletinelor de vot şi a distribuirii lor geografice peste hotare, inclusiv asigurarea secţiilor de votare de peste hotare cu o cantitate de rezervă de buletine de vot.

• Adresa PCC-01/139e-34/4 din 13.12.2016, HCC nr.34 din 13.12.2016

În Hotărârea sa nr.34 din 13 decembrie 2016 privind confirmarea rezultatelor alegerilor şi validarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova, Curtea a reţinut, corupţia electorală este o formă a corupţiei politice, în care liderii politici folosesc beneficiile obţinute abuziv pentru a influenţa alegerile.

Coruperea alegătorilor constituie oferirea sau darea de bani, bunuri, servicii ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să îşi exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor. În acest sens, potrivit art.38 alin.(7) din Codul electoral, concurenţilor electorali li se interzice să propună alegătorilor bani, cadouri, să distribuie fără plată bunuri materiale, inclusiv din ajutoarele umanitare sau din alte acţiuni de binefacere.

Pe de altă parte, Curtea a constatat lipsa incriminării în Codul penal a coruperii alegătorilor în cadrul alegerilor prezidenţiale, similar incriminării oferirii sau dării de bani, bunuri, servicii ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să îşi exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, locale ori în cadrul referendumului (art.181/1).

Curtea a reţinut, coruperea alegătorilor trebuie privită ca o gravă încălcare a principiilor alegerilor libere şi democratice, inclusiv a procesului echitabil şi transparent al alegerilor. Asemenea încălcări creează precondiţii pentru a pune la îndoială legalitatea şi legitimitatea alegerilor. De asemenea, aceste încălcări pot influenţa considerabil rezultatele alegerilor.

Astfel, ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.34 din 13 decembrie 2016, Curtea a atras atenţia Parlamentului asupra necesităţii reglementării exprese în Codul penal a incriminării coruperii alegătorilor în cadrul alegerilor prezidenţiale.

• Adresa PCC-01/139e-34/5 din 13.12.2016, HCC nr.34 din 13.12.2016

Curtea a constatat implicarea agresivă în cadrul alegerilor prezidenţiale a reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei, care au utilizat un limbaj extremist, xenofob, homofob şi sexist în adresa unui concurent electoral, fapt confirmat şi de rapoartele observatorilor naţionali şi internaţionali. Curtea a reţinut că un asemenea comportament este contrar prevederilor Constituţiei.

Curtea a subliniat că, potrivit art.31 alin.(4) din Constituţie, cultele religioase sunt autonome şi separate de stat. În jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că păstrarea atitudinii neutre faţă de religie a fost instituită ca principiu de la fondarea statului Republica Moldova.

Curtea a reţinut că potrivit art.15 alin.(2) din Legea nr.125 din 11 mai 2007 privind libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie: “Cultele religioase şi părţile lor componente se vor abţine de la exprimarea sau manifestarea publică a preferinţelor lor politice sau favorizarea vreunui partid politic ori a vreunei organizaţii socialpolitice.”

De asemenea, art.38 alin.(3) din Codul electoral interzice finanţarea ori susţinerea materială sub orice formă, directă şi/sau indirectă, a activităţii partidelor politice, a campaniilor electorale/ concurenţilor electorali de către organizaţiile religioase.

În acest context, Curtea a reţinut că efectuarea agitaţiei electorale şi/sau susţinerea financiară sau materială a concurenţilor electorali, desfăşurarea de acţiuni prin care se încalcă Constituţia Republicii Moldova constituie temeiuri pentru suspendarea activităţii cultelor religioase şi a părţilor lor componente. Activitatea cultelor religioase şi a părţilor lor componente poate fi suspendată pe cale judiciară, pe o perioadă de până la un an. În cazul în care cultele religioase sau părţile lor componente desfăşoară acţiuni grave, activitatea acestora poate fi încetată pe cale judiciară. Ministerul Justiţiei are dreptul de a acţiona în instanţa de judecată cultele religioase sau părţile lor componente înregistrate pentru suspendarea sau încetarea activităţii acestora dacă prezintă dovezi concludente privind existenţa unuia dintre temeiurile prevăzute de lege. Curtea a constatat că toate autorităţile statului responsabile de procesul electoral şi activitatea cultelor religioase nu şi-au onorat obligaţia pozitivă de a împiedica şi sancţiona implicarea cultelor religioase în procesul electoral.

În baza raţionamentelor expuse în Hotărârea nr.34 din 13 decembrie 2016, Curtea a propus să fie reglementate expres mecanisme sancţionatorii prompte şi imediate, inclusiv în ordine penală, pentru orice tentativă de implicare a cultelor religioase în campaniile electorale.

• Adresa PCC-01/139e-34/6 din 13.12.2016, HCC nr.34 din 13.12.2016

În Hotărârea nr.34 din 13 decembrie 2016, Curtea a reţinut că mass-media este elementul fundamental al unei societăţi democratice. Mass-media este un instrument pentru exercitarea puterii şi influenţarea opiniei, iar organizarea unor alegeri libere şi corecte presupune asigurarea unui mediu informaţional şi mediatic echidistant, care respectă normele legale şi codul deontologic al jurnalistului.

Potrivit art.64 din Codul electoral, radiodifuzorii, în cadrul tuturor programelor lor, şi mijloacele de informare în masă scrise fondate de autorităţi publice au obligaţia de a respecta principiile de echitate, responsabilitate, echilibru şi imparţialitate în reflectarea alegerilor. Radiodifuzorii publici acordă concurenţilor electorali timpi de antenă gratuit, în mod echitabil şi fără discriminare, în baza principiilor de transparenţă şi obiectivitate.

În acelaşi timp, Curtea a constatat că, potrivit actualelor reglementări, Consiliul Coordonator al Audiovizualului examinează contestaţiile privind reflectarea campaniei electorale de către radiodifuzori în ordine generală. Acest fapt face practic imposibilă aplicarea sancţiunilor în timp util şi proporţional gravităţii comise, iar drept consecinţă, limitează posibilitatea publicului de a-şi forma în mod imparţial opinia politică şi de a oferi condiţii egale pentru candidaţii electorali.

Astfel, ţinând cont de rolul şi importanta presei, Curtea a subliniat necesitatea modificării legislaţiei cu privire la răspunderea radiodifuzorilor în perioada campaniilor electorale şi instituirii de către Parlament a unor instrumente eficiente, care ar permite autorităţilor responsabile aplicarea unor sancţiuni cu executare imediată şi disuasive, cum ar fi suspendarea dreptului de emisie pentru întreaga perioadă a campaniei electorale, pentru acele instituţii media care încalcă obligaţia de imparţialitate în perioada electorală.

D. Opinii separate

Judecătorul Alexandru Tănase şi-a expus opinia separată la Avizul nr.4 din 18.04.2016 asupra iniţiativei de revizuire a articolului 70 din Constituţia Republicii Moldova (excluderea inviolabilităţii parlamentare) (sesizarea nr.38c/2016).

EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Consecinţele juridice ale actului normativ sau ale unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale urmează a fi înlăturate conform legislaţiei în vigoare.

Actele Curţii Constituţionale au efect erga omnes, fiind obligatorii şi opozabile tuturor subiecţilor, indiferent de nivelul autorităţii.

Actele adoptate de Curte evidenţiază caracterul consecvent, obiectiv şi exigent al jurisdicţiei constituţionale în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reliefând, în acelaşi timp, modul în care este percepută ideea de constituţionalitate şi rolul Curţii ca factor stabilizator în societate şi factor moderant între ramurile puterii de stat. Exercitarea cu imparţialitate a acestor atribuţii învederează calitatea Curţii Constituţionale de componentă esenţială a statului de drept.

Hotărârile Curţii Constituţionale sunt destinate în primul rând legislatorului, dar şi altor subiecţi, care participă la procesul legislativ. Rezultatul muncii legislativului şi a altor autorităţi antrenate în creaţia normativă este apreciat într-un proces al justiţiei constituţionale, mai mult, hotărârea Curţii impune acestora obligaţia de a întreprinde măsurile legislative adecvate. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive, nu pot fi supuse nici unei căi de atac, inclusiv de către legislator, şi sunt obligatorii. Din acest motiv, anume factorii juridici, şi nu cei politici, emotivi sau de altă natură, trebuie să determine reacţiile faţă de actele Curţii, în special dacă ele generează obligaţii concrete pentru subiecţi.

Constatarea inacţiunii legislative, adică a lacunei legii sau a altui act normativ contrar Constituţiei, inevitabil generează consecinţe juridice. Hotărârea Curţii Constituţionale presupune obligaţia legislatorului de a soluţiona problema existenţei unor lacune de drept printr-o reglementare adecvată şi eliminarea prevederilor defectuoase. Absenţa reacţiei legislatorului la hotărârea Curţii, întârzierile în soluţionarea acestor probleme sau eliminarea parţială a lacunelor sunt contrare ordinii de drept, existenţa acestora fiind inadmisibilă şi intolerabilă.

Legiuitorul are obligaţia de a elimina lacunele semnalate. Vidul neconstituţional, apărut într-un domeniu sau problemă de drept, tolerarea unei legi sau act normativ imperfect indică asupra faptului că Parlamentul, care reprezintă instituţia politică abilitată prin Constituţie cu atribuţia de legiferare, nu-şi onorează deplin misiunea constituţională care i-a fost conferită. Obligaţia legiuitorului de a elimina lacunele juridice decurge din principiile statului de drept şi principiul separaţiei puterilor48.

_______________________________

48 Raport general în problemele inacţiunii legislative în jurisprudenţa constituţională, prezentat la Congresul XIV al Conferinţei curţilor constituţionale europene (iulie 2008) http://www.venice.coe.int/files/Bulletin/SpecBull-legislative-omission-f.pdf

Respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una dintre ramurile puterii nu intervine asupra competenţelor unei alte ramuri, dar şi faptul că nici una dintre aceste ramuri nu îşi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate, îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie a fost impusă printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale.

Lipsa unei intervenţii legislative a Parlamentului în vederea executării actelor instanţei de jurisdicţie constituţională echivalează cu neexercitarea competenţei de bază a acestuia, şi anume cea de legiferare, atribuită de Constituţie. Această situaţie se atestă în condiţiile în care unele hotărâri ale Curţii Constituţionale, prin care se declară neconstituţională o prevedere legală sau un act, pot genera vid legislativ şi existenţa unor deficienţe şi incertitudini în aplicarea legii.

În vederea excluderii acestor repercusiuni negative, art.281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională prevede că Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale. Proiectul de lege respectiv urmează a fi examinat de Parlament în mod prioritar.

În cele din urmă menţionăm că hotărârile Curţii Constituţionale reprezintă prin sine o constatare juridică general obligatorie, bazată pe elucidarea esenţei problemei constituţionale în urma interpretării oficiale a normelor corespunzătoare din Constituţie şi explicării conţinutului normelor constituţionale invocate. Din teza expusă rezultă că este insuficientă şi incompletă executarea doar a dispozitivului hotărârii Curţii Constituţionale. Respectarea efectului general obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, considerentelor, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor Constituţiei, or, hotărârea este un întreg, o unitate a considerentelor şi dispozitivului.

Executarea hotărârii Curţii Constituţionale trebuie să comporte un dublu efect juridic. În primul rând, aceasta trebuie să reprezinte o garanţie pentru protecţia dreptului subiectiv al fiecăruia şi, în al doilea rând, să devină izvor de drept pentru legiuitor şi executiv, jucând rolul unui diriguitor în domeniul dezvoltării dreptului. Doar împreună aceste aspecte pot garanta supremaţia Constituţiei prin asigurarea constituţionalităţii actelor normative.

1. Nivelul de executare a hotărârilor care declară neconstituţionale prevederile unor acte normative

În vederea monitorizării procesului de modificare a actelor legislative, prevederile cărora au fost declarate neconstituţionale prin hotărâri ale Curţii Constituţionale, Curtea solicită în mod regulat de la Parlament şi Guvern o informaţie asupra nivelului de executare a actelor adoptate. În răspunsurile trimise, atât legislativul, cât şi executivul au ilustrat modul cum decurge executarea hotărârilor şi adreselor Curţii, indicând la ce etapă a procedurii legislative se află proiectele elaborate. Astfel, pe parcursul anului 2016 au fost pronunţate 17 hotărâri prin care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională, Parlamentul sau Guvernul urmând să intervină pentru remedierea lacunelor. Din hotărârile menţionate, pasibile de executare la data aprobării prezentului raport, au fost executate 3 hotărâri, 4 au rămas neexecutate sau sunt în proces de executare, iar în privinţa a 11 hotărâri încă nu a expirat termenul de executare.

Efectuând o analiză comparativă, în anii 2011-2013 toate hotărârile Curţii au fost executate. Din hotărârile adoptate de Curte în anii 2014-2015, în care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională, a rămas neexecutată câte una (a se vedea diagrama nr.17).

În urma analizei efectuate Curtea atestă un grad înalt de executare a hotărârilor adoptate pe parcursul ultimilor ani, ceea ce demonstrează rolul important şi autoritatea instanţei de jurisdicţie constituţională.

2. Nivelul de executare a adreselor Curţii Constituţionale

Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a substitui organul legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art.79 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de “legislator pasiv”, atenţionând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţie şi insistând asupra necesităţii operării de modificări în reglementările legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale este orientată preponderent spre soluţionarea sesizărilor depuse şi exercitarea în acest scop a competenţelor constituţionale. Analiza actelor supuse controlului constituţionalităţii sub aspectul conformităţii cu Legea Supremă, interpretarea normelor constituţionale, modul de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale etc. constituie instrumente care au un rol decisiv în procesul de perfecţionare a cadrului legislativ. Adresele, care se referă preponderent la omisiunile în legislaţie, de asemenea, contribuie la dezvoltarea sistemului de drept în stat.

Prin urmare, prin exercitarea controlului constituţionalităţii şi prin adresele remise autorităţilor publice asupra actelor sesizate, Curtea s-a manifestat ca un legislator pasiv. În anul 2016 Curtea a emis 17 adrese. Conform informaţiei de care dispune Curtea la data întocmirii prezentului raport, din cele 4 adrese pasibile de executare a fost executată 1 adresă. Pentru comparaţie, în anul 2015 Curtea a emis 5 adrese, dintre care 1 a fost executată, 3 se află în proces de executare, iar 1 a rămas neexecutată. În anul 2014 Curtea a emis 8 adrese, dintre care doar 3 au fost executate; adresele emise de Curte în anii 2012-2013 sunt executate în totalitate (a se vedea diagrama nr.18).

COLABORĂRI ŞI ALTE ACTIVITĂŢI ALE CURŢII

1. ACTIVITATEA CCM ÎN ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

1.1. Cea de-a 8-a Conferinţă a şefilor de instituţii membre ale Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF)

La 28-29 septembrie 2016, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a fost, în premieră, gazda celei de-a 8-a Conferinţe a şefilor de instituţii membre ale Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF).

ACCPUF reuneşte curţi constituţionale şi instituţii similare din spaţiul francofon, Asociaţia având circa 45 de membri - curţi constituţionale din Africa, Europa, America şi Asia. Curtea Constituţională a Republicii Moldova a aderat la ACCPUF în anul 1997.

Evenimentul s-a înscris în seria de manifestări organizate la nivel naţional cu prilejul marcării, în anul 2016, a 20 de ani de la aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF).

În cadrul reuniunii, 31 de curţi şi consilii constituţionale, reprezentate de 80 de preşedinţi şi delegaţi, de pe 4 continente, s-au reunit pentru a pune în discuţie subiectul “Organizarea procedurii contradictorii în faţa Curţii Constituţionale”.

Un cuvânt de salut în cadrul ceremoniei solemne de deschidere a Conferinţei au rostit Preşedintele Republicii Moldova, dl Nicolae Timofti, Prim-ministrul dl Pavel Filip, Preşedintele CCM, dl Alexandru Tănase, Preşedintele ACCPUF şi al Tribunalului Federal al Elveţiei, dl Gilbert Kolly, şi alţi înalţi oficiali ai Comisiei de la Veneţia şi OIF.

Preşedintele Republicii Moldova, dl Nicolae Timofti, în discursul său, a felicitat membrii ACCPUF şi a menţionat că instituţiile de jurisdicţie constituţională îşi consolidează cooperarea nu doar în vederea diseminării experienţei comune, dar şi pentru a crea front comun în prevenirea şi combaterea oricăror acte ce atentează la independenţa judiciarului constituţional. În acest sens, Preşedintele Republicii Moldova a subliniat că prin controlul de constituţionalitate se pot atenua crizele politice şi se poate cultiva o cultură politică, iar actele Curţii Constituţionale au o influenţă vizibilă asupra funcţionării justiţiei.

Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Alexandru Tănase, a salutat prezenţa la Chişinău a şefilor de Curţi Constituţionale, membre ale ACCPUF, participante la conferinţă, şi a menţionat că această reuniune, în afară de aspectul cooperării instituţionale din cadrul ACCPUF, vine să denote şi vitalitatea francofoniei în ţara noastră. Astfel, francofonia nu reprezintă doar spaţiul lingvistic comun, dar şi cel de promovare a drepturilor omului şi a valorilor statului de drept.

Prim-ministrul dl Pavel Filip a remarcat importanţa independenţei curţilor constituţionale, accentuând că este binevenită crearea unui nou nivel de dezvoltare a cooperării dintre curţile constituţionale. Aceasta, în viziunea Premierului, deschide calea spre cooperarea Curţilor Constituţionale în protejarea unor valori comune: statul de drept, democraţia, integritatea teritorială şi drepturile fundamentale. Mai mult, potrivit Premierului, desfăşurarea acestei prestigioase conferinţe la Chişinău ne onorează şi confirmă ralierea Curţii Constituţionale din Moldova la cele mai respectate jurisdicţii constituţionale din lumea civilizată.

Preşedintele Tribunalului Federal al Elveţiei, dl Gilbert Kolly, care exercită preşedinţia ACCPUF, a mulţumit Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru găzduirea, în premieră, a unui eveniment ACCPUF.

Lucrările conferinţei s-au desfăşurat în trei sesiuni plenare, în cadrul cărora preşedinţi ai curţilor din Belgia, Burkina-Faso, Canada, Cambodgia, Djibouti, Elveţia, Franţa, Mali, Maroc, Monaco, Moldova, Senegal s-au adresat participanţilor, prezentându-le o informaţie despre organizarea procedurilor şi practicii în instituţiile de jurisdicţie constituţională pe care le reprezintă.

Organizarea evenimentului a avut loc în cooperare şi cu sprijinul financiar al Secretariatului General al ACCPUF, Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei şi Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

1.2. Cea de-a 15-a reuniune a Consiliului mixt de justiţie constituţională al Comisiei de la Veneţia

În perioada 6-8 iunie 2016, la Scuola Grande san Giovanni Evangelista din Veneţia s-a desfăşurat cea de-a 15-a reuniune a Consiliului mixt de justiţie constituţională al Comisiei de la Veneţia. Secretarul General al Curţii Constituţionale, dna Rodica Secrieru, în calitate de agent de legătură cu Comisia de la Veneţia, a participat la reuniune. Miniconferinţa tematică din acest an a dezbătut subiectul migraţiei. Secretariatul a prezentat o comunicare despre activităţile Comisiei de la Veneţia desfăşurate în decursul anului şi acţiunile viitoare, participanţii au fost informaţi despre opiniile, avizele şi rapoartele privind justiţia constituţională, adoptate de Comisie în perioada ulterioară reuniunii desfăşurate la Bucureşti în iunie 2015, precum şi despre activităţile de cooperare cu organizaţiile regionale, europene, mondiale, lingvistice.

2. ACTIVITATEA CCM ÎN ORGANIZAŢIILE REGIONALE

2.1. Primul Congres al Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ)

La Chişinău, în data de 30 iunie 2016, sub egida CCM s-a desfăşurat un eveniment în premieră pentru RM, care a întrunit preşedinţi şi reprezentanţi ai curţilor constituţionale din 10 state – Primul Congres al Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ).

Lucrările congresului BBCJ s-au desfăşurat sub genericul “Rolul Curţilor Constituţionale în protecţia valorilor democratice”. Au venit oficiali din instituţiile constituţionale de peste hotare din state precum: Cipru, Lituania, Letonia, Georgia, Polonia, România, Azerbaidjan, Ucraina şi Turcia, precum şi din partea Comisiei de la Veneţia, OSCE, GUAM, universităţilor din Germania, România şi Polonia şi din cadrul Societăţii federale de drept şi politici publice din Statele Unite ale Americii.

Preşedintele Republicii Moldova, dl Nicolae Timofti, în cuvântul de salut adresat participanţilor la Congres, şi-a exprimat convingerea că înfiinţarea BBCJ reflectă tendinţa comună de promovare a schimbului de informaţii privind practicile jurisdicţionale în materie de drept constituţional. Aceasta, la rândul său, intervine ca o garanţie în asigurarea păcii şi securităţii regionale şi internaţionale.

Preşedintele Parlamentului, dl Andrian Candu, a salutat participanţii la Congres şi a menţionat că mereu este binevenită crearea unui nou nivel de dezvoltare a cooperării dintre curţile constituţionale, deoarece astfel se deschide calea spre protejarea unor valori comune, care trebuie să se facă cu efortul conjugat al tuturor puterilor statului, rolul unei instanţe de jurisdicţie constituţională fiind covârşitor. Anume din acest motiv independenţa Curţilor Constituţionale trebuie protejată, indiferent de criticile la care ea este supusă. Atitudinea faţă de deciziile instanţei constituţionale reflectă nivelul de maturitate politică al actorilor politici şi al societăţii în ansamblu.

Dl Alexandru Tănase, Preşedintele CCM, a ţinut să sublinieze deosebita plăcere şi onoare pe care o are în calitate de Preşedinte al Asociaţiei şi Preşedinte al Curţii-gazdă a Primului Congres BBCJ. În discursul său, Preşedintele Curţii a subliniat faptul că Curţile Constituţionale membre ale BBCJ împărtăşesc mai multe lucruri comune. Statele din care vin membrii BBCJ au cunoscut regimul totalitar sovietic, în care constituţionalismul lipsea cu desăvârşire. Fiecare din ele, deşi au reuşit să depăşească experienţele sociale brutale, bazate pe violarea gravă a drepturilor omului, au resimţit pe propria piele ce înseamnă ocupaţie militară, foamete organizată, condamnări injuste, deportări în masă a unor întregi popoare, naţionalizări arbitrare şi lipsa totală a oricăror elemente de pluralism politic.

Acest trecut comun al ţărilor, al căror teritoriu se întinde de la Marea Baltică până la Marea Neagră, permite să se înţeleagă cât de importante sunt libertatea, democraţia şi drepturile omului. Anume aceste state înţeleg mai bine ca alte popoare că renunţarea la trecutul totalitar sovietic nu se rezumă doar la abolirea retoricii comuniste, ci constă, în principal, în edificarea unor sisteme fundamentale diferite, în cadrul cărora omul este valoarea supremă, iar rolul primordial al statului este realizarea justiţiei.

Un rol cheie în acest proces revine Curţilor Constituţionale, care sunt chemate să elimine din sistemul de drept actele juridice care contravin Constituţiei. Ele au sarcina grea de a asigura ca actele juridice adoptate de cele trei puteri în stat să fie juste în conţinutul lor obiectiv, juste faţă de subiectul la care se referă şi faţă de societate în ansamblu. Curţile veghează ca legile în ţările noastre să fie aplicate în mod egal tuturor, iar sistemele de drept să funcţioneze în conformitate cu cerinţele justiţiei sociale.

În încheiere, dl Alexandru Tănase a subliniat că misiunea BBCJ este de a veghea asupra faptului ca în ţările ale căror instanţe de jurisdicţie constituţională sunt membre ale Asociaţiei valorile statului de drept, democraţia şi respectul faţă de drepturile omului niciodată să nu fie golite de conţinut, iar Curţile Constituţionale să dispună de independenţa necesară pentru îndeplinirea misiunii lor fundamentale.

Preşedintele Curţii Constituţionale din Georgia, dl George Papuashvili, a adresat felicitări pentru evenimentul inedit şi, referindu-se la Curtea-gazdă a acestui prim Congres al Asociaţiei, a subliniat importanţa deciziilor curajoase ale CCM şi a evidenţiat susţinerea demonstrată faţă de instanţa constituţională din Georgia, în situaţia dificilă în care se află în prezent şi asupra căreia se fac presiuni politice, atentându-se la independenţa ei.

Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, dl Dainius Zalimas, a salutat participanţii şi a remarcat faptul că membrii BBCJ au rădăcini comune în trecutul dominat de regimul totalitar, ceea ce indică necesitatea curentă a unui rol activ al Curţilor Constituţionale. În acest sens, o Curte Constituţională care beneficiază de independenţă reală este un element determinant pentru întregul sistem de drept.

Acesta a menţionat că Legea Supremă a Republicii Lituania oferă suficiente garanţii pentru independenţa Curţii Constituţionale, iar până în prezent Curtea din Lituania nu s-a confruntat cu imixtiuni serioase în activitatea sa sau cu tentative de încălcare a independenţei de către puterile politice. Unica excepţie în acest sens au constituit măsurile de austeritate, care au fost adoptate în perioada crizei economice mondiale şi care s-au soldat cu diminuarea într-o măsură disproporţionată a remunerării muncii judecătorilor. Cu toate acestea, Curtea Constituţională din Lituania promovează continuu principiul independenţei, ca un element inerent al conceptului existenţei sale.

Preşedintele Curţii Constituţionale a Ucrainei, dl Yuri Baulin, a mulţumit ţărilor membre pentru susţinerea fermă acordată Ucrainei în procesul complicat de apărare a independenţei şi integrităţii teritoriale a statului. Dl Baulin a subliniat rolul Curţii Constituţionale în acest proces ca fiind unul extrem de complicat, fapt ce determină consolidarea sporită a independenţei Curţii Constituţionale. El a subliniat că independenţa judecătorului Curţii nu este un privilegiu, ci o necesitate şi o garanţie pentru exercitarea competenţelor constituţionale.

Dl Petre Lăzăroiu, judecător al Curţii Constituţionale a României, a reiterat rolul Curţii Constituţionale în protecţia drepturilor şi libertăţilor omului şi în soluţionarea conflictelor dintre autorităţi. Importanta misiune a instanţei constituţionale este determinată de faptul că ea trebuie să facă faţă mai multor provocări. În acelaşi timp, dl Lăzăroiu a menţionat şi presiunile la care este supusă uneori Curtea Constituţională a României atât din partea politicului, care acţionează inclusiv prin intermediul mijloacelor de informare în masă, cât şi din partea autorităţilor publice – situaţie în care CCR este pusă în situaţia să riposteze pentru a-şi exercita rolul de garant al supremaţiei Constituţiei în mod real.

Dl Marec Zubic, judecător al Tribunalului Constituţional al Poloniei, a descris recentele evenimente din ţară survenite în urma modificării în anul 2015 a Legii care reglementează activitatea instanţei de jurisdicţie constituţională şi a menţionat că schimbarea modalităţii de desemnare a judecătorilor constituţionali şi modificarea procedurii de adoptare a deciziilor a paralizat la modul practic eficienţa Tribunalului Constituţional şi, în consecinţă, a subminat democraţia, drepturile omului şi statul de drept.

În cele din urmă, toţi vorbitorii au apreciat înalt ideea creării Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre şi si-au exprimat convingerea că aceasta va deveni o platformă reuşită pentru dezvoltarea unor proiecte comune de importanţă atât pentru membrii săi, cât şi pentru celelalte instituţii de jurisdicţie constituţională din regiune.

BBCJ a fost constituită în 2015 şi include Curţile Constituţionale din Georgia, Lituania, Moldova şi Ucraina. În primul an al activităţii sale, preşedinţia BBCJ este deţinută de Curtea Constituţională a Republicii Moldova, în calitate de Curte care a iniţiat Declaraţia de constituire a BBCJ. În acelaşi timp, membri ai Asociaţiei pot deveni şi alte curţi constituţionale, care întrunesc criteriile prevăzute de statutul acesteia.

Prin Declaraţia de constituire a Asociaţiei, Curţile fondatoare şi-au exprimat intenţia de a consolida justiţia constituţională în statele din regiunea Mării Baltice şi Mării Negre şi au subliniat rolul de importanţă determinantă al instanţelor de jurisdicţie constituţională în afirmarea supremaţiei Constituţiei şi justiţiei constituţionale, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, exprimând nevoia respectării independenţei şi suveranităţii statelor, precum şi a integrităţii lor teritoriale.

Congresul a avut loc graţie parteneriatului şi sprijinului oferit de Proiectul UE ”Suport Pentru Curtea Constituţională A Republicii Moldova.”

2.2. Forumul de la Vilnius

O altă reuniune a membrilor BBCJ, desfăşurată după primul Congres de la Chişinău din iunie 2016, a avut loc în perioada 24 - 25 octombrie 2016, când o delegaţie a CCM a participat la lucrările Forumului de la Vilnius, organizat în cadrul proiectului de cooperare “Asistenţa oferită Curţilor Constituţionale din Georgia, Moldova şi Ucraina în asigurarea implementării şi protecţiei statului de drept”, susţinut şi finanţat de către Ministerul Afacerilor Externe al Lituaniei în cadrul Programului de dezvoltare a cooperării şi democraţiei.

În mesajul de deschidere adresat participanţilor la Forum, Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, dl Dainius Žalimas, în calitate de gazdă şi iniţiator al Proiectului, a menţionat că această reuniune constituie dovada unei cooperări susţinute, intense şi continue dintre Curtea Constituţională a Lituaniei şi Curţile Constituţionale ale Georgiei, Moldovei şi Ucrainei.

Reprezentanţii delegaţiei Curţii Constituţionale a Moldovei au subliniat că procesul de integrare europeană a generat noi provocări în materia justiţiei constituţionale, prin urmare, este importantă asigurarea unui mediu favorabil pentru ca judecătorii constituţionali să poată împărtăşi experienţele şi cunoştinţele. De asemenea, delegaţia CCM şi-a exprimat aprecierea pentru faptul că cooperarea dintre Curţile Constituţionale participante la forum, membre ale BBCJ, contribuie semnificativ la consolidarea supremaţiei Constituţiei. În plus, oportunitatea organizării forumului este şi mai relevantă datorită faptului că evenimentul marchează prima aniversare de la crearea Asociaţiei.

De asemenea, dl Dainius Žalimas a subliniat că acest format de cooperare constituie o continuare reuşită a colaborării Curţilor Constituţionale în vederea realizării obiectivelor de nivel înalt ale statelor reprezentate, corelate la scopul Uniunii Europene de a consolida procesele democratice în statele Parteneriatului estic al UE. Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei şi-a exprimat speranţa că un astfel de format de cooperare între cele patru instituţii de jurisdicţie constituţională, care împărtăşesc obiectivele de dezvoltare a cooperării şi promovare a democraţiei, va deveni o bună tradiţie.

Dl Yuri Baulin, Preşedintele CC a Ucrainei, a subliniat că lucrările Forumului de la Vilnius vin să sprijine soluţionarea problemelor interne ale statelor din care vin Curţile Constituţionale participante, dat fiind faptul că evoluţiile recente din Crimeea şi estul Ucrainei evidenţiază vulnerabilitatea în ceea ce priveşte protecţia principiilor statului de drept şi necesită identificarea unor soluţii de înfruntare a dificultăţilor emergente.

Dl Zaza Tavadze, Preşedintele CC a Georgiei, la rândul său, a menţionat că astfel de reuniuni creează oportunitatea de a discuta noile tendinţe în domeniul jurisprudenţei constituţionale.

În ziua de 25 octombrie 2016, cu prilejul Zilei Constituţiei Lituaniei şi în contextul participării delegaţiei Curţii Constituţionale la ceremonia oficială dedicată Zilei Constituţiei, dlui Dainius Žalimas, Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, i s-a înmânat “Ordinul de Onoare” al Republicii Moldova, conferit prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.2391-VII din 21 octombrie 2016, pentru contribuţie substanţială la dezvoltarea cooperării interdepartamentale în domeniul dreptului constituţional dintre Republica Lituania şi Republica Moldova. Înalta distincţie i-a fost înmânată într-un cadru festiv de către Ambasadorul Republicii Moldova în Lituania şi Preşedintele CCM.

3. PARTICIPĂRI LA ALTE EVENIMENTE INTERNAŢIONALE

Începutul anului judiciar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg este marcat în fiecare an solemn, fiind organizat şi un seminar tematic. Subiectul abordat în acest an a constituit “Confruntarea curţilor internaţionale şi naţionale cu violările masive ale drepturilor omului”. Preşedintele şi Secretarul General al Curţii au participat la manifestările tradiţionale, organizate la 29 ianuarie 2016 de CtEDO.

În perioada 26-27 mai 2016, Preşedintele şi Secretarul General au participat la Conferinţa internaţională, prilejuită de aniversarea a 20-a a Curţii Constituţionale a Letoniei. Conferinţa a reunit oficiali ai CtEDO, Comisiei de la Veneţia, Curţii de Justiţie a UE, precum şi preşedinţi şi judecători ai curţilor europene. Participanţii au dezbătut subiectul “Activismul judiciar al curţilor constituţionale într-un stat democratic”.

La sfârşitul lunii mai Curtea Constituţională a României a organizat la Bucureşti Conferinţa internaţională cu tema “Rolul magistraţilor-asistenţi în jurisdicţia curţilor constituţionale”, manifestare la care au participat reprezentanţi ai instanţelor constituţionale şi judiciare din 27 de state, ai Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi ai Comisiei de la Veneţia. Conferinţa a evidenţiat utilitatea şi importanţa magistraţilor-asistenţi/asistenţilor judiciari/referenţilor în activitatea instanţelor constituţionale şi asigurarea continuităţii jurisprudenţiale constituţionale. Totodată, acest gen de întruniri permite extinderea şi dinamizarea relaţiilor de cooperare interinstituţională. CCM a fost reprezentată de Secretarul General şi şeful Direcţiei juridice-grefă.

În zilele de 23-24 iunie, Preşedintele Curţii şi Secretarul General au participat la conferinţa cu genericul “Democraţia constituţională europeană în pericol”, organizată de Universitatea din Exeter (Marea Britanie) şi Universitatea ELTE din Budapesta (Ungaria), organizată sub formă de paneluri de discuţii, care au vizat următoarele subiecte: provocarea populismului; mecanisme ale drepturilor omului; cetăţenii, emigranţii, solicitanţii de azil; democraţia directă; tendinţe regionale şi locale în adjudecare; atacurile la care sunt supuse curţile constituţionale. Preşedintele CCM a prezidat unul dintre paneluri şi a participat activ la dezbateri, în cadrul cărora, în linii mari, au fost abordate probleme ale democraţiei constituţionale europene sub aspect comparativ şi teoretic.

Societas Iuris Publici Europaei (SIPE) a organizat cel de-al 11-lea congres la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, în perioada 30 iunie – 2 iulie 2016, sub înaltul patronaj al Comisarului european pentru migraţie, afaceri interne şi cetăţenie, cu tema “Migraţia: noi provocări pentru Europa, suveranitatea statală şi statul de drept social”. La eveniment au participat Preşedintele SIPE, dna Julia Iliopoulos-Strangas, Preşedintele Curţii de Justiţie a UE, judecători ai CtEDO, reprezentanţi ai mediului academic de la Universităţile din Atena, Bielefeld, Iaşi, Hamburg, Florenţa, Frankfurt, Lisabona, Milano, Paris, CCM fiind reprezentată de şeful Secţiei cercetare şi analiză.

La 23 iunie 2016, un reprezentant al Curţii Constituţionale a participat la conferinţa cu genericul “Amicus curiae: un instrument eficient de ghidare în domeniul drepturilor omului pentru instituţiile judiciare naţionale”, organizată la Tbilisi de Consiliul Europei în cooperare cu Oficiul Apărătorului Public al Georgiei în cadrul Proiectului “Îmbunătăţirea capacităţilor operaţionale ale Apărătorului Public din Georgia”. Conferinţa şi-a propus să pună în discuţie rolul amicus curiae pentru Apărătorul Public, importanţa stabilirii standardelor pentru protecţia drepturilor omului şi a bunelor practici naţionale şi internaţionale, precum şi necesitatea amendării legislaţiei naţionale în domeniu.

Cu prilejul aniversării a 25-a a Constituţiei şi independenţei Republicii Kazahstan, la 29-30 august 2016, un judecător al CCM a luat parte şi a avut o intervenţie în cadrul manifestărilor aniversare şi Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice “Constituţia – fundamentul dezvoltării dinamice şi stabile a societăţii şi statului”, organizate de Consiliul Constituţional. La eveniment au participat invitaţi din 10 ţări şi organizaţii internaţionale, printre acestea numărându-se Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei, OSCE, Fundaţia IRZ, precum şi preşedinţi şi judecători ai curţilor constituţionale din Armenia, Germania, Iordania, Moldova, Kârgâzstan, Rusia, Turcia, Uzbekistan, Ucraina, Serbia şi alţi invitaţi speciali.

Un alt eveniment aniversar, la care au fost invitaţi Preşedintele şi Secretarul General al Curţii, a fost Conferinţa internaţională, organizată de Curtea Constituţională a Georgiei, în zilele de 9-12 septembrie, cu ocazia celebrării a 20 de ani de la fondarea instituţiei. Conferinţa a avut ca temă principală “Justiţia constituţională în democraţia de tranziţie. Reuşite şi provocări ale controlului constituţional în Georgia şi Europa de Est”. La acest eveniment semnificativ au participat preşedinţi şi judecători ai curţilor constituţionale europene, precum şi înalţi oficiali ai CtEDO şi Comisiei de la Veneţia.

Curtea Constituţională a Bulgariei a aniversat 25 de ani de la creare prin organizarea, la 21-22 septembrie, la Sofia, a Conferinţei internaţionale cu tema “Protecţia drepturilor fundamentale ale omului şi securitatea naţională în lumea modernă. Rolul curţilor constituţionale”. Evenimentul a reunit reprezentanţi ai jurisdicţiilor constituţionale europene, Comisiei de la Veneţia, CtEDO şi Curţii de Justiţie a UE, experţi şi alţi distinşi oaspeţi. Curtea Constituţională a fost reprezentată de Preşedinte şi Secretarul General. Preşedintele a avut o intervenţie la tema “Libertate şi securitate: noile provocări ce ţin de controlul constituţionalităţii limitărilor drepturilor omului”.

O altă Curte Constituţională care a sărbătorit în mod festiv în anul 2016 20 de ani de la fondare este Curtea Constituţională a Ucrainei. Astfel, în zilele de 7-8 octombrie, la Kiev, a fost organizată Conferinţa internaţională aniversară cu genericul “Controlul constituţionalităţii şi transformări democratice în societatea modernă”, fiind dedicată, în special, mecanismelor legale privind protecţia drepturilor omului, modificarea legislaţiei sociale în timp de criză financiară şi economică şi problemelor de influenţă mutuală în condiţiile dezvoltării democratice. Preşedintele Curţii a prezentat un raport intitulat “Excepţia de neconstituţionalitate, element al unui proces echitabil”.

La conferinţă au participat reprezentanţi ai Consiliului Europei, Uniunii Europene, OSCE, curţilor constituţionale ale Armeniei, Austriei, Republicii Azerbaidjan, Republicii Belarus, Bulgariei, Croaţiei, Republicii Cipru, Georgiei, Regatului Haşemit al Iordaniei, Republicii Kazahstan, Republicii Kârgâzstan, Letoniei, Lituaniei, Macedoniei, Republicii Moldova, Muntenegrului, României, Turciei, precum şi ai autorităţilor publice şi ai instituţiilor academice din Ucraina.

Un alt eveniment a avut loc la Sofia, în zilele de 21-22 aprilie 2016, şi anume Conferinţa de nivel înalt a miniştrilor justiţiei şi reprezentanţilor din domeniul judiciar cu genericul “Consolidarea independenţei şi imparţialităţii judiciarului ca o condiţie prealabilă pentru statul de drept în statele membre ale Consiliului Europei”. La eveniment au participat înalţi oficiali ai Consiliului Europei, CtEDO, Comisiei de la Veneţia, reprezentanţi ai Curţilor Constituţionale şi demnitari bulgari. Preşedintele şi Secretarul General al CCM au reprezentat Republica Moldova. Evenimentul a fost organizat de Consiliul Europei în colaborare cu Ministerul Justiţiei al Republicii Bulgaria, stat care asigură Preşedinţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în perioada noiembrie 2015 – mai 2016.

Cea de-a 4-a Şcoală de vară a Asociaţiei Curţilor Constituţionale şi Instituţiilor Echivalente din Asia a avut loc în perioada 2 – 9 octombrie 2016, la Ankara şi a fost organizată de Curtea Constituţională a Turciei. Subiectul dezbătut în cadrul şcolii de vară a fost “Dreptul la viaţa privată şi de familie”. La eveniment au participat reprezentanţi a 14 curţi constituţionale sau instituţii echivalente din Asia, Europa şi Africa. La eveniment din partea CCM a participat un asistent judiciar şi un consultant superior din cadrul Secretariatului Curţii. Participanţii au prezentat rapoarte privind legislaţia naţională şi jurisprudenţa constituţională din ţările lor în domeniul respectării vieţii private, intime şi de familie. De asemenea, aceştia au avut posibilitatea de a împărtăşi experienţa lor prin intermediul discuţiilor şi sesiunilor de întrebări/răspunsuri.

Congresul anual internaţional de la Regensburg, anul acesta fiind la cea de-a XVIII-a ediţie, s-a desfăşurat în zilele de 14-15 octombrie, sub egida Universităţii din Regensburg şi a prof. Rainer Arnold şi cu sprijinul Fundaţiei germane IRZ. Congresul a reunit peste 50 de participanţi străini, reprezentanţi de renume ai mediului academic şi ai curţilor constituţionale din Albania, Armenia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Georgia, Franţa, Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Suedia, Turcia, Ucraina, Ungaria. În cadrul celor două ateliere au fost dezbătute următoarele subiecte: justiţia constituţională şi politica; constituţionalismul în Europa Centrală, de Est şi Sud-Est între identitate şi europenizare. În intervenţia sa Preşedintele Curţii a detaliat rolul Curţii Constituţionale în soluţionarea conflictelor politice, menţionând că autorităţile de jurisdicţie constituţională sunt obligate să recurgă la activismul judiciar de fiecare dată când funcţionalitatea mecanismelor constituţionale şi a instituţiilor democratice sunt în pericol. El a subliniat că determinarea unor criterii de funcţionalitate a instituţiilor politice în spiritul principiilor statului de drept, consacrate în Constituţie, este cea mai eficientă modalitate de soluţionare a coliziilor juridice de natură constituţională sau a conflictelor politice. La congres au participat alţi doi judecători ai Curţii şi Secretarul General.

Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a adresat un mesaj de felicitare Tribunalului Constituţional al Poloniei în cadrul ceremoniei desfăşurate în oraşul Gdansk la 17 octombrie 2016, cu ocazia aniversării a 30-ea de la înfiinţarea Înaltei Curţi. În discursul său, Preşedintele a felicitat oficialii polonezi prezenţi la eveniment, subliniind faptul că de-a lungul secolelor Polonia atribuit o importanţă majoră aspiraţiilor de libertate. Acest fapt este relevat cu precădere prin adoptarea de către uniunea statală polono-lituaniană, în mai 1791, a primei Constituţii moderne din Europa, iar crearea, în anii ′80 ai sec XX, a Tribunalului Constituţional al Poloniei a constituit o dovadă de curaj de importanţă fundamentală pentru poporul polonez, date fiind riscurile asociate influenţei de atunci a Uniunii Sovietice.

Referindu-se la atacurile la care este supus Tribunalul Constituţional al Poloniei în ultimul timp, Preşedintele CCM a subliniat necesitatea acordării unei independenţe reale instituţiilor de jurisdicţie constituţională. O Curte Constituţională independentă va putea garanta nu doar respectarea principiilor democratice în general, ci şi recunoaşterea şi dezvoltarea personalităţii umane.

La ceremonie au participat invitaţi din alte curţi constituţionale, reprezentanţi ai Uniunii Europene şi Comisiei de la Veneţia. Organizatorii au optat pentru desfăşurarea ceremoniei în oraşul Gdansk, luând în considerare importanţa emblematică a acestui oraş în mişcările civice pentru libertate, care au adus schimbarea democratică în Polonia.

În perioada 17-19 octombrie s-a desfăşurat Congresul internaţional de drept de la Istanbul, organizat de Ministerul Justiţiei al Republicii Turcia, cu participarea invitaţilor din peste 35 de ţări, reprezentanţi ai ministerelor de justiţie, curţilor constituţionale, curţilor supreme de justiţie, academiilor de justiţie şi mediului academic. Lucrările congresului au fost organizate în ateliere de lucru, tema generală pusă în dezbatere fiind dezvoltarea cooperării judiciare, accelerarea mecanismelor judiciare şi soluţionarea alternativă a litigiilor. Doi judecători ai CCM au luat parte la lucrările acestui forum.

La 21-22 octombrie, Curtea Constituţională a Armeniei a organizat Conferinţa anuală de la Erevan, reunind peste 20 de curţi constituţionale, pentru a pune în discuţie rolul şi importanţa “Listei criteriilor statului de drept”, adoptată de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 106 sesiuni plenare, precum şi rolul Curţii Constituţionale în depăşirea lacunelor legislative şi incertitudinii legislative. Un judecător al Curţii a participat la această reuniune.

În data de 25 noiembrie 2016, judecătorii Curţii Constituţionale au participat la Adunarea solemnă de la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, cu prilejul marcării a 150 de ani de la adoptarea Constituţiei României din 1866 şi a 25 de ani de la adoptarea Constituţiei României din 1991. În cadrul evenimentului au prezentat discursuri Prim-ministrul României – Dacian Cioloş, Preşedintele Curţii Constituţionale a României (CCR) – Valer Dorneanu şi Preşedintele CCM – Alexandru Tănase. În adresarea sa către distinsa audienţă, Alexandru Tănase a mulţumit preşedintelui Camerei Deputaţilor a Parlamentului României, preşedintelui Curţii Constituţionale a României şi preşedintelui Academiei Române pentru invitaţia la eveniment. Alexandru Tănase a evidenţiat faptul că Constituţia României din 1866 este un element comun al identităţii constituţionale atât a României, cât şi a Republicii Moldova, fiind aplicată şi pe teritoriul Basarabiei după Marea Unire până la adoptarea Constituţiei din 1923. Totodată, Preşedintele CCM a menţionat că Republica Moldova, adoptându-şi propria Constituţie în 1994, s-a inspirat din Constituţia României din 1991 şi, prin urmare, pe lângă identitatea culturală, lingvistică şi valorică a poporului care locuieşte în Republica Moldova şi România, există şi o identitate constituţională comună, care s-a născut din valorile civilizaţiei europene. În încheiere, Preşedintele CCM a felicitat judecătorii Curţii Constituţionale a României pentru faptul că veghează ca valorile statului de drept, valorile democraţiei şi respectul faţă de drepturile omului să nu fie golite de conţinut niciodată.

4. PROGRAME DE COOPERARE CU PARTENERI EXTERNI

4.1. Proiectul Uniunii Europene “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”

În luna februarie 2016, un consorţiu condus de Fundaţia Germană pentru Cooperare Juridică Internaţională (IRZ) în cooperare cu Curtea Constituţională a Republicii Lituania şi Facultatea de Drept German de la Universitatea din Varşovia în calitate de membri a început realizarea proiectului finanţat de UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”. Scopul general al proiectului, care se desfăşoară în cadrul prevederilor “Strategiei de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016”, este de a accelera reforma sectorului justiţiei în Moldova şi de a asigura buna funcţionare a statului de drept prin consolidarea Curţii Constituţionale.

Obiectivele care urmează a fi atinse:

• Consolidarea Curţii Constituţionale în conformitate cu cele prevăzute în “Strategia de reformă a sectorului justiţiei pentru perioada 2011-2016” în consultare cu Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei;

• Îmbunătăţirea procedurilor şi organizarea internă a Curţii Constituţionale; sporirea capacităţilor personalului Curţii Constituţionale în acordarea susţinerii pentru judecători;

• Sporirea gradului de sensibilizare a judecătorilor Curţii Constituţionale cu privire la diferite metode de interpretare şi jurisprudenţa CtEDO şi a instituţiilor de control constituţional ale statelor membre ale UE, şi a recomandărilor Comisiei de la Veneţia, Consiliului Europei, OSCE şi altor instituţii internaţionale.

Asistenţa acordată de Proiect este orientată la atingerea următoarelor rezultate:

• Suport instituţional şi dezvoltarea capacităţii, care constă în participarea unei echipe de experţi internaţionali, care contribuie la o înţelegere mai bună a jurisprudenţei constituţionale internaţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, la îmbunătăţirea procesului analitic şi de cercetare în cadrul instituţiei prin formarea continuă şi dezvoltarea resurselor umane; schimbul eficient de informaţii cu alte Curţi Constituţionale şi instituţii similare din ţările europene dezvoltate; vizite de studiu ale personalului CCM la instituţii europene, inclusiv la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

• Suport şi contribuţie juridică, constând în acordarea expertizei şi asistenţei tehnice necesare unui grup de lucru în cadrul Ministerului Justiţiei pentru elaborarea proiectelor de legi cu privire la Curtea Constituţională.

• Comunicarea, sensibilizarea şi interacţiunea cu societatea civilă, prin desfăşurarea unei campanii de sensibilizare a publicului şi informare a populaţiei Republicii Moldova despre importanţa funcţiilor CCM şi a hotărârilor sale, precum şi despre drepturile şi libertăţile constituţionale şi modul în care acestea ar putea fi apărate.

4.2. Proiectul Consiliului Europei “Suport pentru implementarea coerentă la nivel naţional a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului în Republica Moldova”

Consiliul Europei rămâne a fi un partener foarte important al Curţii Constituţionale. În anul 2016 au continuat activităţile de parteneriat cu Consiliul Europei în cadrul Proiectului “Suport pentru implementarea coerentă la nivel naţional a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului în Republica Moldova”.

Astfel, la 4-5 februarie 2016 a avut loc cel de-al doilea seminar cu genericul “Impactul precedentului judiciar al Curţii Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) asupra practicii judiciare naţionale”. În calitate de formator şi expert al CE, dna Karolina Bubnyte, Agentul guvernamental al Republicii Lituania la CtEDO, a făcut o analiză exhaustivă a subiectului pus în discuţie, abordând în special aspecte legate de rolul instanţelor prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO) şi a legislaţiei naţionale, dar şi din punctul de vedere al dreptului internaţional general; statutul juridic al Convenţiei şi al deciziilor CtEDO, precum şi efectul real al acestora asupra practicii constituţionale; limitele acţiunii CEDO şi deciziilor CtEDO asupra practicii constituţionale; modele posibile de interacţiune dintre CtEDO şi instanţele naţionale în procesul de implementare a Convenţiei; relaţia dintre CtEDO şi instanţele naţionale în procesul de executare a hotărârilor CtEDO şi altele.

Cel de-al treilea seminar, desfăşurat la 11-12 februarie 2016, s-a raportat la Jurisprudenţa CtEDO şi aplicarea testului “necesitatea într-o societate democratică”, avându-i ca formatori pe dr.Ingrida Danėlienė, Secretar General al Curţii Constituţionale din Lituania, lector la Facultatea de Drept a Universităţii din Vilnius, şi pe dr.Erika Leonaitė, asistent al Preşedintelui Curţii Constituţionale din Lituania, lector la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Ştiinţe Politice a Universităţii din Vilnius.

Persoanelor care au audiat ciclul de seminare, organizate de CE, le-au fost înmânate certificate de participare.

5. ÎNTREVEDERI OFICIALE

5.1. Vizită la Consiliul Europei şi Curtea Constituţională Federală a Germaniei

În perioada 6-10 noiembrie 2016, o delegaţie oficială, constituită din judecătorii CCM şi funcţionari publici din cadrul Secretariatului, a efectuat o vizită de studiu şi documentare la Consiliul Europei şi Curtea Constituţională Federală a Germaniei.

Vizita a debutat cu participarea la ceremonia de deschidere a Forumului mondial al democraţiei, desfăşurată la Palatul Europei.

În aceeaşi zi, delegaţia a avut o întrevedere cu Secretarul General al Consiliului Europei, E.S. dl Thorbjørn Jagland. În cadrul discuţiilor dl Thorbjørn Jagland a subliniat importanţa menţinerii parcursului democratic de dezvoltare a constituţionalismului în Republica Moldova şi a evidenţiat rolul Curţii Constituţionale în vederea consolidării şi promovării valorilor statului de drept. La rândul său, Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Alexandru Tănase, a apreciat înalt susţinerea pe care Consiliul Europei o acordă Republicii Moldova în procesul de integrare europeană, în general, şi instanţei de jurisdicţie constituţională, în special. De asemenea, au avut loc o serie de întâlniri de lucru cu reprezentanţi ai diverselor subdiviziuni ale CE, fiind purtat un dialog activ la subiectele incluse în agenda de lucru.

La 8 noiembrie 2016, membrii delegaţiei s-au întâlnit cu dl Thomas MARKERT, Secretar al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), şi cu membrii staff-ului Comisiei de la Veneţia. În cadrul discuţiilor au fost abordate aspecte ale jurisprudenţei constituţionale recente a CCM şi impactul acesteia asupra evoluţiei cadrului legislativ.

Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Alexandru Tănase, a subliniat aportul valoros al Comisiei de la Veneţia în susţinerea Curţii Constituţionale şi a ţinut să adreseze mulţumiri pentru suportul oferit la solicitarea Curţii Constituţionale prin multiplele avize amicus curiae.

În aceeaşi zi, delegaţia oficială a fost invitată de E.S. dna Corina Călugăru, reprezentant permanent al Republicii Moldova la Consiliul Europei, să efectueze o vizită la noul sediu al misiunii diplomatice.

Membrii delegaţiei au avut oportunitatea să asiste la o şedinţă publică a Marii Camere a CtEDO şi să se întâlnească cu judecătorul din partea Republicii Moldova la CtEDO.

În data de 10 noiembrie 2016, delegaţia a efectuat o vizită de studiu la Curtea Constituţională Federală a Germaniei, cu sediul la Karlsruhe.

Vizita a avut drept scop schimbul de experienţă şi de cele mai bune practici în domeniul jurisprudenţei constituţionale, precum şi discutarea noilor tendinţe în materia jurisdicţiei constituţionale. În special, s-au pus în discuţie tematici actuale şi noi provocări în acest domeniu, precum: migraţia în contextul liberei circulaţii; limitele ingerinţei admisibile în materia drepturilor fundamentale ale omului în contextul securităţii publice; restricţionarea libertăţii de religie prin prisma protejării drepturilor altor persoane etc. În cadrul vizitei, delegaţia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a avut mai multe discuţii atât cu judecătorii Curţii Constituţionale Federale, cât şi cu reprezentanţii subdiviziunilor Curţii.

Această vizită a marcat o nouă etapă în relaţiile bilaterale dintre cele două curţi constituţionale.

Vizita de studiu şi documentare a fost organizată cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

5.2. Vizite de curtoazie

În data de 14 aprilie 2016, Şeful statului a efectuat o vizită la Curtea Constituţională. Preşedintele ţării, dl Nicolae Timofti, a vizitat sediul renovat al Curţii Constituţionale şi a făcut cunoştinţă cu echipa Curţii, experţi ai Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”, care a demarat în luna februarie 2016.

Preşedintele Republicii Moldova a vizitat şi biblioteca CCM, recent redeschisă şi care poartă numele ilustrului jurist şi om politic Ion Pelivan. Biblioteca CCM are în fondurile sale multă literatură în domeniul dreptului constituţional, donaţii de carte, atât în limba română, cât şi în limbile engleză, franceză şi germană, oferite de diverşi parteneri externi.

Pe parcursul anului 2016, Preşedintele Curţii Constituţionale şi judecătorii au primit vizite oficiale şi de documentare ale unor înalţi oficiali ai instituţiilor europene: membrii Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului a APCE, Bernd Fabritius şi Agnieszka Szklanna; raportorul special al ONU pentru chestiunile minorităţilor, Rita Izsak-Ndiayne, aflată în Moldova pentru a evalua nivelul de implementare a Declaraţiei ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, religioase şi lingvistice; coraportorii Comisiei de monitorizare a obligaţiilor şi angajamentelor asumate de statele membre ale Consiliului Europei, din delegaţie făcând parte Valentina Leskaj, Ogmundur Jonasson, Sylvie Affholder şi Jose-Juis Herrero, şeful oficiului CE la Chişinău; delegaţia oficială a Ministerului Justiţiei al României, în frunte cu ministrul Raluca Prună, aflată într-o vizită oficială în Moldova la invitaţia Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova; un grup de observatori ai Misiunii de monitorizare a alegerilor prezidenţiale din 30 octombrie 2016 a OSCE/ODIHR, în frunte cu Douglas Wake, şeful misiunii, aflaţi în Moldova la invitaţia Comisiei Electorale Centrale; observatorii Reţelei europene a organizaţiilor de monitorizare a alegerilor (ENEMO), Misiunea de monitorizare a alegerilor alegerile prezidenţiale 2016; asistentul Secretarului General ONU, Ivan Simonovic, precum şi Titus Corlăţean, Senator în Parlamentul României, membru al Comisiei pentru politica externă a Senatului României.

Preşedintele a primit vizite de curtoazie ale ambasadorilor acreditaţi în Republica Moldova – E.S. Marius Gabriel Lazurca, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României, E.S. Philip Batson, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, E.S. Jaromir Kvapil, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Cehe, E.S. Mátyás Szilagyi, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Ungare, E.S. Rimantas Latakas, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Lituaniei, E.S. Artur Michalski, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Poloniei, E.S. Selim Kartal, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Turciei, E.S. Zdeněk Krejčí, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Cehe (din mai 2016), E.S. Signe Burgstaller, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Suediei, E.S. Daniel Ioniţă, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României (din iulie 2016).

6. EVENIMENTE ORGANIZATE ŞI DESFĂŞURATE DE CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

6.1. La 15 februarie 2016, Curtea Constituţională a organizat un seminar cu tema “Excepţia de neconstituţionalitate. Impactul jurisdicţiei constituţionale asupra justiţiei”, cu participarea dlui Jes Albert Möller, preşedinte al Curţii Constituţionale a landului Brandenburg, Germania, şi preşedinte al instanţei de fond pentru litigii sociale, expert al Fundaţiei IRZ. Grupul ţintă a fost format din judecători ai instanţelor de fond şi de apel din întreaga ţară. Au fost puse în discuţie aspecte legate de: condiţiile în care poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţelor de drept comun; procedura de soluţionare de către Curtea Constituţională a sesizărilor privind excepţia de neconstituţionalitate; neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale şi caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

Evenimentul a fost organizat cu susţinerea Fundaţiei germane pentru Cooperare Juridică Internaţională / IRZ.

6.2. La 20 mai s-a desfăşurat masa rotundă cu tema “Constituţionalitatea amendamentelor constituţionale”, cu participarea reprezentanţilor Comisiei de la Veneţia, ai curţilor constituţionale din Austria, Bulgaria, Georgia, Lituania, distinşi profesori de la Universitatea din Regensburg şi Universitatea Charles din Praga.

Au rostit mesaje de salut Preşedintele CCM, dl Alexandru Tănase, dna Liliana Palihovici, vicepreşedinte al Parlamentului, E.S. Pirkka Tapiola, şeful Delegaţiei UE în Moldova, şi prof. dr. Boguslaw Banaszak din partea Comisiei de la Veneţia a Consiliului Europei.

La eveniment a fost prezentată experienţa curţilor constituţionale din Europa privind aspectele ce ţin de forţa juridică a Constituţiei, ca lege fundamentală, care stabileşte principiile pe baza de organizare a statului şi societăţii, precum şi limitele de revizuire a acesteia. Reputaţi constituţionalişti din UE şi Moldova au discutat aspecte teoretice şi practice privind verificarea de către curţile constituţionale a revizuirilor Constituţiei, constatările şi concluziile fiind extrem de valoroase. La final, toţi participanţii au apreciat evenimentul ca fiind foarte reuşit şi util.

Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

6.3. La 29 iulie 2016, la Chişinău a fost celebrată Ziua Constituţiei Republicii Moldova, prilej cu care Curtea Constituţională a organizat o ceremonie oficială. Evenimentul dedicat Zilei Constituţiei a reunit conducerea ţării, deputaţi, miniştri, reprezentanţi ai corpului diplomatic, judecători, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mediului academic.

Cu prilejul Zilei Constituţiei, Curtea a lansat ediţia “Blocul de Constituţionalitate” în 8 limbi, inclusiv în limbile minorităţilor naţionale care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova (română, engleză, franceză, rusă, bulgară, ucraineană, găgăuză, romani). Ediţia a fost realizată cu sprijinul financiar al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în Moldova şi a Proiectului Uniunii Europene “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

6.4. În noiembrie 2016 a apărut primul număr al Buletinului Curţii Constituţionale, ediţie periodică, concepută ca un instrument de diseminare a jurisprudenţei instanţei constituţionale naţionale, a instanţelor de drept constituţional din alte state, precum şi ca o sursă de informare asupra jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii de Justiţie a UE, recomandărilor şi standardelor elaborate de Comisia de la Veneţia sau de alte instanţe de drept internaţional. Scopul primordial al acestei publicaţii îl constituie popularizarea jurisprudenţei şi doctrinei constituţionale la nivel naţional şi internaţional, fiind o publicaţie utilă atât pentru specialiştii în drept, cât şi pentru publicul larg.

Buletinul Curţii Constituţionale a Republicii Moldova este editat cu sprijinul Proiectului Uniunii Europene “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova.”

6.5. La 30 noiembrie 2016 s-a desfăşurat seminarul cu genericul “Excepţia de neconstituţionalitate. Impactul jurisdicţiei constituţionale asupra justiţiei.”, la care au participat judecători, avocaţi şi procurori din întreaga republică.

Misiunea de formator şi-au asumat-o dl Alexandru Tănase, Preşedintele CCM, dl Dainius Žalimas, Preşedintele Curţii Constituţionale din Lituania, şi dna Ingrida Danelienė, Secretar General la această instituţie, dl George Papuashvili, Preşedinte în demisie al Curţii Constituţionale din Georgia, precum şi conf.univ. dna Anna Œledzińska-Simon, Universitatea din Wroclaw, Polonia.

În cadrul seminarului au fost discutate particularităţile excepţiei de neconstituţionalitate, care asigură accesul indirect al persoanelor la instanţa de contencios constituţional, precum şi rolul tuturor actorilor în acest proces, în acest sens participanţilor fiindu-le împărtăşită experienţa Curţilor Constituţionale din Republica Moldova, Lituania, Georgia şi Polonia.

De asemenea, s-a discutat despre impactul jurisdicţiei constituţionale asupra justiţiei şi caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, fiind aduse ca exemplu cele mai importante hotărâri privind: statutul, garanţiile de independenţă şi răspunderea judecătorilor; procedurile judiciare şi competenţele instanţelor de judecată; exercitarea şi limitele de restrângere a libertăţilor fundamentale. Persoanelor invitate la seminar le-au fost înmânate certificate de participare.

Seminarul a fost organizat cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

6.6. La 2 decembrie 2016, Curtea Constituţională a găzduit Conferinţa internaţională cu genericul “Rolul curţilor constituţionale în soluţionarea crizelor constituţionale”.

La conferinţă au participat în calitate de experţi: Alexandru Tănase, Preşedinte al CCM, Reinhard Gaier, expert al IRZ, judecător în demisie al CC Federale din Germania, Dainius Žalimas, Preşedinte al CC din Lituania, şi George Papuashvili, Preşedinte în demisie al CC din Georgia.

Conferinţa a reunit reprezentanţi ai Fundaţiei IRZ, autorităţilor publice locale, mediului academic şi diplomatic, avocaţi, precum şi judecători în demisie ai Curţii.

Scopul acestei conferinţe a fost de a face schimb de experienţă în ceea ce priveşte rolul Curţii Constituţionale în protecţia valorilor constituţionale, soluţionarea conflictelor dintre autorităţi, restabilirea echilibrului instituţional şi controlul competenţelor autorităţilor de stat pentru asigurarea principiilor statului de drept, deciziile juridico-politice ale Curţilor Constituţionale şi influenţa lor asupra proceselor politice.

Conferinţa a avut loc graţie parteneriatului şi sprijinului oferit de Fundaţia germană pentru Cooperare Juridică Internaţională / IRZ şi de Proiectul UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

7. VIZITE DE STUDIU, CONCURSURI TEMATICE PENTRU ELEVI ŞI STUDENŢI

În scopul ridicării culturii juridice a liceenilor şi studenţilor, se organizează regulat vizite de studiu la Curtea Constituţională şi concursuri în diferite formate. Curtea a stabilit deja o comunicare reciprocă atât cu studenţii facultăţilor de drept, cât şi cu liceenii.

Astfel, cu prilejul Zilei Europei, Curtea a fost vizitată de elevi din 5 licee din ţară: Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Liceul cu predare în limba rusă “Gogol” din Chişinău şi trei licee din UTA Găgăuzia – “Caracioban”, “Gaidarji”, “Tretiacov”. În premieră, la o şedinţă publică a CCM au fost prezenţi în sală liceeni. După şedinţă, Preşedintele CCM a făcut pentru liceeni o succintă prezentare a activităţii Curţii.

Continuând tradiţia de comunicare cu instituţiile de învăţământ preuniversitar, un grup de elevi din 3 şcoli cu predare în limbile găgăuză şi rusă din or. Vulcăneşti au vizitat CCM şi au participat la o şedinţă publică a Curţii. La încheierea vizitei, elevii au primit câte un exemplar al Constituţiei, ediţie de buzunar, apărută în 2016, în limbile română, rusă şi găgăuză. La sfârşitul anului a mai fost organizată o vizită pentru un grup de elevi din şcolile din UTA Găgăuzia.

La 2 iunie 2016, 20 de tineri jurişti au efectuat o vizită de studiu şi documentare la CCM. S-a discutat tema “Drepturile omului în RM din perspectiva dreptului constituţional”. Vizita a fost organizată de Asociaţia obştească INVENTO, în cadrul proiectului “Acţiune pentru Justiţie”, susţinut de Departamentul de Stat al Ambasadei SUA în RM. Scopul proiectului este formarea profesională a tinerilor jurişti, în spiritul principiilor de integritate şi competenţă în domeniul pentru care au optat.

Studenţii anului I de la Facultatea de Drept a Universităţii de Stat, la iniţiativa Departamentului de Drept Public, au participat la concursul de comunicări ştiinţifice privind justiţia constituţională. În premieră, evenimentul a fost organizat în incinta Curţii Constituţionale. Referatele prezentate de studenţi au tratat tema ”Rolul justiţiei constituţionale în protecţia valorilor statului de drept”, fiind evaluate de un juriu distins: dr.hab., prof.univ. Igor Dolea – judecător CCM, dr.hab., prof.univ. Alexandru Arseni, prof.univ. dr. Veaceaslav Zaporojan, prof.univ. dr. Sergiu Cobăneanu. În sală a fost prezent şi corpul profesoral al Departamentului de Drept Public al USM. Studenţii au primit certificate de participare, iar cei mai buni dintre ei – diplome de merit.

Scopul concursului constă în promovarea imaginii şi activităţii instituţiei de jurisdicţie constituţională şi ridicarea culturii juridice a cetăţenilor. Astfel, prin efortul studenţilor şi al organizatorilor, urmează ca publicul să conştientizeze importanţa şi necesitatea respectării Constituţiei.

Evenimentul a fost organizat de Universitatea de Stat din Moldova – Departamentul de drept public, în parteneriat cu Curtea Constituţională şi Centrul de Studii Constituţionale şi Educaţie a Drepturilor Omului.

Studenţii Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, la iniţiativa Departamentului de Drept Public, au participat la conferinţa ştiinţifică studenţească privind dezvoltarea conţinutului normativ al Constituţiei. Evenimentul a avut loc în incinta USM şi a fost organizat în colaborare cu Curtea Constituţională şi Centrul de Studii Constituţionale şi Educaţie a Drepturilor Omului.

Comunicările studenţilor au fost variate – de la alegerea şefului statului şi rolul procuraturii în sistemul judecătoresc până la instituţia excepţiei de neconstituţionalitate şi blocul de constituţionalitate. Studenţii care au prezentat referate au primit certificate de participare, iar cei mai buni dintre ei au primit diplome de merit.

Scopul conferinţei l-a constituit impulsionarea studierii multiaspectuale a valorilor constituţionale şi a implicaţiilor pe care le generează dezvoltarea conţinutului normativ al Constituţiei.

Concursul a fost organizat cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

ACTIVITATEA CURŢII CONSTITUŢIONALE

ÎN CIFRE

Pe parcursul anului 2016 la Curtea Constituţională au fost depuse 163 de sesizări, 13 sesizări au fost preluate din anul 2015, astfel, sarcina Curţii în anul 2016 a constituit 176 de sesizări aflate pe rol (a se vedea diagramele nr.1, nr.2, nr.4 şi nr.6).

Din totalul de 176 de sesizări aflate pe rol, în anul 2016 au fost examinate 152 de sesizări, şi anume: 40 sesizări cu adoptarea a 34 hotărâri (12 dosare fiind conexate); 8 sesizări cu adoptarea 7 avize (o sesizare fiind restituită); 98 sesizări au fost declarate inadmisibile cu adoptarea a 96 de decizii (3 dosare fiind conexate), o decizie privind respingerea sesizării privind suspendarea acţiunii actului şi 6 sesizări au fost restituite autorilor prin scrisori. Pentru anul 2017 au fost transferate 24 sesizări (a se vedea diagramele nr.3, nr.12).

În anul 2016 sesizările aflate pe rolul Curţii au fost depuse de către:

• Preşedintele Republicii Moldova – 1 sesizare;

• Deputaţi şi fracţiuni parlamentare - 39 de sesizări (a se vedea diagramele nr.9 şi 10);

• Guvernul – 6 sesizări;

• Instanţele de judecată - 121 sesizări (a se vedea diagrama nr.11);

• Avocatul Poporului - 3 sesizări;

• Comisia Electorală Centrală - 4 sesizări;

• Procuratura Generală – 1 sesizare;

• Administraţia publică locală – 1 sesizare.

Din cele 39 de sesizări aflate pe rol depuse de deputaţi şi fracţiuni parlamentare, au fost examinate în fond 5 sesizări, 28 sesizări au fost declarate inadmisibile sau restituite prin scrisori, iar 5 sesizări au fost transferate pentru anul 2017.

Din totalul 121 de sesizări aflate pe rolul Curţii depuse de instanţele de judecată, 2 sesizări au fost de interpretare a Constituţiei, 1 sesizare privind modul de aplicare a hotărârilor Curţii şi 118 excepţii de neconstituţionalitate. Au fost examinate în fond 33 sesizări, respinse 70 sesizări şi 18 sesizări transferate pentru anul 2016.

Din cele 3 sesizări depuse de către Avocatul Poporului, au fost examinate în fond 2 sesizări, iar 1 sesizare a fost restituită prin scrisoare.

În 2016 Curtea a adoptat 35 de hotărâri, şi anume:

- 3 hotărâri de interpretare a unor prevederi din Constituţie;

- 1 hotărâre pentru controlul constituţionalităţii actelor normative;

- 25 hotărâri privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate;

- 3 hotărâri de validare a mandatelor de deputat;

- 1 hotărâre privind confirmarea alegerilor şi validarea mandatului de Preşedinte a Republicii Moldova;

- 1 hotărâre privind modul de aplicare a hotărârilor Curţii;

- 1 hotărâre privind aprobarea Raportului pentru anul 2015 (a se vedea diagramele nr.8, nr.13).

De asemenea, în anul 2016 Guvernul Republicii Moldova şi un grup deputaţi au solicitat pronunţarea de către Curte a Avizelor privind iniţiativele de revizuire a Constituţiei (a se vedea diagramele nr.4, nr.7 şi nr.12).

În urma examinării sesizărilor aflate pe rol în 2016, în 26 de hotărâri Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii unor prevederi legale, după cum urmează:

- în 9 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost recunoscută constituţională;

- în 10 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost declarată neconstituţională;

- în 7 hotărâri Curtea concomitent a recunoscut constituţionale unele prevederi legale şi a declarat neconstituţionale alte prevederi legale (a se vedea diagrama nr.14).

A. Date statistice pentru anul 2016

Diagrama nr.1

Diagrama nr.2

Diagrama nr.3

Diagrama nr.4

Diagrama nr.5

Diagrama nr.6

Diagrama nr.7

Diagrama nr.8

Diagrama nr.9

Diagrama nr.10

Diagrama nr.11

Diagrama nr.12

Diagrama nr.13

Diagrama nr.14

Diagrama nr.15

Diagrama nr.16

Diagrama nr.17

Hotărâri pasibile de executare la data de 31.12.2016

Diagrama nr.18

Adrese pasibile de executare la data de 31.12.2016

B. Excepţii de neconstituţionalitate în evoluţie în perioada 1995-2016

Diagrama nr.19

Diagrama nr.20

Diagrama nr.21

Diagrama nr.22

C. Evoluţia activităţii Curţii Constituţionale în perioada 1995-2016

Diagrama nr.23

Diagrama nr.24

Diagrama nr.25

Diagrama nr.26

Diagrama nr.27

Diagrama nr.28

E. Hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale pronunţate în anul 2016