Acte judiciare

Hotărâre nr.1 din 28.01.2014 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2013

Tipul documentului: Acte judiciare
Data adoptării: 28.01.2014

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea

jurisdicţiei constituţionale în anul 2013

nr. 1 din 28.01.2014

(în vigoare 05.09.2014)

Monitorul Oficial nr.261-267 art.36 din 05.09.2014

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA ,

Dl Victor POPA,

Dl Tudor PANŢÎRU,

Dl Petru RAILEAN, judecători,

cu participarea Secretarului General, Rodica Secrieru,

examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2013,

conducându-se de prevederile art.26 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, art.61 alin.(1) şi art.62 lit.f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995,

în temeiul art.10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.5 lit.i) şi art.80 din Codul jurisdicţiei constituţionale,

HOTĂRĂŞTE:

1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2013, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE	Alexandru TĂNASE
Nr.1. Chişinău, 28 ianuarie 2014.

Aprobat

prin Hotărârea Curţii Constituţionale

nr.1 din 28 ianuarie 2014

RAPORT

privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2013

Titlul I

ROLUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN SISTEMUL DE DREPT

AL REPUBLICII MOLDOVA

A. JURISDICŢIA CONSTITUŢIONALĂ

Statutul Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autoritate autonomă şi independentă faţă de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituţie, care stabileşte, concomitent, principiile şi principalele atribuţii funcţionale ale Curţii. Statutul Curţii Constituţionale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Aceste funcţii majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituţie.

În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi democraţiei, de garantare a egalităţii în faţa legii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc ale puterilor statului.

Atribuţiile constituţionale, prevăzute de art.135 din Constituţie, sunt dezvoltate în Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a Preşedintelui Curţii, atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile acestora.

Astfel, în temeiul prevederilor constituţionale, Curtea Constituţională:

a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

Este necesar a menţiona faptul că cea mai mare parte a activităţii jurisdicţionale a Curţii Constituţionale constă în soluţionarea sesizărilor privind următoarele aspecte:

Controlul constituţionalităţii actelor normative

Supremaţia Constituţiei este asigurată de Curtea Constituţională prin controlul constituţionalităţii actelor normative, fiind unica în drept de a se pronunţa asupra conformităţii normelor juridice cu Legea Supremă. Cea mai largă şi cea mai importantă atribuţie a Curţii Constituţionale este exercitarea, la sesizare, a controlului constituţionalităţii legilor, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova şi a altor acte normative ale Parlamentului şi Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. În exercitarea acestei atribuţii, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii actelor normative contestate, pasibile de controlul constituţionalităţii, sub aspectul respectării prevederilor constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Constituţie.

În Republica Moldova se aplică procedura “controlului abstract” de constituţionalitate, în cadrul căreia Curtea Constituţională nu se pronunţă asupra circumstanţelor de drept, ci doar asupra conformităţii actelor normative, emise de Parlament, de Guvern şi de Preşedintele Republicii Moldova, cu dispoziţiile constituţionale.

Interpretarea Constituţiei

Interpretarea oficială a Constituţiei constituie atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale. Prin aceasta se are în vedere că nici un alt organ al puterii de stat din Republica Moldova nu este în drept să dea o interpretare oficială prevederilor Legii Supreme, interpretare care este obligatorie pentru organele administraţiei publice centrale, autorităţile locale, întreprinderi, instituţii şi organizaţii, persoane cu funcţii de răspundere, cetăţeni şi asociaţiile acestora. Hotărârile Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea Constituţiei sunt oficiale şi obligatorii pe întreg teritoriul statului, sunt definitive şi nu pot fi revizuite de nici un organ al statului.

Excepţiile de neconstituţionalitate

Curtea Constituţională soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate a actelor normative la sesizarea instanţelor judecătoreşti. Astfel, potrivit normelor procesuale, dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată vine în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, instanţa de judecată formulează o sesizare către instanţa de jurisdicţie constituţională, pe care o transmite prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată nemijlocit de către instanţa de judecată în cadrul unui proces sau chiar de către părţile în proces.

Această atribuţie a Curţii Constituţionale reprezintă un important mijloc de protecţie a drepturilor omului pentru persoanele care, conform legii, nu sunt abilitate cu dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale, dar ale căror drepturi pot fi lezate prin aplicarea prevederilor legale contestate sau efectul acestora.

De menţionat că rolul Curţii Supreme de Justiţie, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost iniţiată de către o instanţă de judecată de nivel inferior, este de a transmite Curţii Constituţionale sesizarea, fără a interveni în conţinutul acesteia.

Confirmarea rezultatelor referendumurilor republicane, a alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validarea mandatelor de deputat şi a mandatului Preşedintelui Republicii Moldova

Curtea Constituţională confirmă rezultatele referendumurilor republicane, validează alegerile în Parlament şi alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, în urma examinării hotărârii Comisiei Electorale Centrale, de asemenea, în baza materialelor prezentate de Comisia Electorală Centrală, validează mandatele candidaţilor supleanţi aleşi în calitate de deputaţi în Parlament.

În acelaşi timp, în virtutea statutului său de autoritate autonomă şi independentă, Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă în soluţionarea problemelor funcţionale care cuprind, inter alia, alegerea Preşedintelui Curţii Constituţionale, aprobarea Regulamentului Secretariatului Curţii Constituţionale, aprobarea structurii şi statului de funcţii, răspunderea disciplinară a judecătorilor Curţii Constituţionale etc.

B. INDEPENDENŢA ŞI INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR

CURŢII CONSTITUŢIONALE

Potrivit art.137 din Legea Supremă, judecătorii Curţii Constituţionale sunt inamovibili pe durata mandatului, independenţi şi se supun numai Constituţiei.

Aceste principii constituţionale sunt dezvoltate în art.13 şi art.14 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, precum şi în art.8 şi art.9 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Consfinţirea acestor principii presupune nemijlocit obligaţia statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura şi proteja independenţa judecătorilor constituţionali, precum şi obligaţia autorităţilor statului de a se abţine de la adoptarea oricăror măsuri care ar putea să o submineze.

Independenţa nu constituie doar o garanţie oferită de stat în înfăptuirea justiţiei constituţionale, ci, în egală măsură, un drept şi o obligaţie a lor. Independenţa este privită ca un atribut al funcţiei, care îi permite judecătorului, în exercitarea atribuţiilor, să acţioneze şi, mai ales, să decidă doar în baza Constituţiei şi a propriei conştiinţe, fără nici o subordonare, influenţă sau presiune din exterior.

Sfidând garanţiile constituţionale existente, la 3 mai 2013 Parlamentul a adoptat Legea nr.109 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (Legea cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei constituţionale). Amendamentele adoptate instituiau un nou temei pentru revocarea mandatului judecătorului constituţional, şi anume “pierderea încrederii”, temei care putea fi aplicat exclusiv de către Parlament. Astfel, conform noilor prevederi, toţi judecătorii Curţii Constituţionale, indiferent de instituţia care i-a desemnat în această funcţie, puteau fi demişi de către Parlament, dacă legislativul constata că a pierdut încrederea în ei.

Legea nr.109 din 3 mai 2013 a generat o serie de reacţii prompte din partea instituţiilor internaţionale, al căror membru este Republica Moldova.

În Declaraţia neîntârziată a dlui Gianni Buquicchio, Preşedintele Comisiei pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), privind modificările operate la Legea cu privire la Curtea Constituţională se sublinia expres că “o astfel de prevedere vine în contradicţie directă cu standardele europene privind justiţia constituţională şi reprezintă o încălcare evidentă a articolului 137 din Constituţia Moldovei. Curtea Constituţională are sarcina de a verifica activitatea Parlamentului. Supunerea judecătorilor Curţii la necesitatea de a se bucura de încrederea Parlamentului vine în contradicţie evidentă cu scopul în sine al unei Curţi Constituţionale. Încurajez Parlamentul cu insistenţă să nu adopte această lege.”¹ (Strasbourg, 3 mai 2013).

____________________

¹ http://www.venice.coe.int/webforms/events/?id=1703

În acelaşi spirit, Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate, Catherine Ashton, şi Comisarul european pentru extindere şi politica de vecinătate, tefan Füle, şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu adoptarea modificărilor la Legea cu privire la Curtea Constituţională a Republicii Moldova care permit revocarea din funcţie a judecătorilor Curţii Constituţionale în cazul în care aceştia nu beneficiază de “încrederea” Parlamentului. În Declaraţie se menţionează: “Această lege [...] a fost adoptată cu o grabă extremă şi fără o consultare adecvată cu societatea din Moldova sau cu respectarea corespunzătoare a standardelor europene cu privire la reforma constituţională, în special ale Comisiei de la Veneţia a Consiliului Europei. [...]. Aceasta indică un nou curent îngrijorător de luare a deciziilor în Moldova, reflectat de asemenea în alte modificări legislative, prin care instituţiile statului au fost utilizate în interesul unora. Reiterăm îngrijorarea noastră şi menţionăm că asemenea măsuri, întreprinse fără o pregătire şi consultare corespunzătoare, ar putea constitui o ameninţare la independenţa instituţiilor-cheie naţionale şi un obstacol în dezvoltarea democraţiei şi a stabilităţii statului de drept în Moldova în viitor […].”² (Bruxelles, 3 mai 2013).

____________________

² http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-13- 402_en.htm?locale=en#PR_metaPressRelease_bottom

În Declaraţia sa Secretarul General al Consiliului Europei, dl Thorbjørn Jagland, a menţionat că “modificările recente cu privire la Curtea Constituţională suscită o îngrijorare specială, întrucât par să vină în contradicţie cu Constituţia Moldovei, precum şi cu standardele europene privind justiţia constituţională.”³ (Strasbourg, 6 mai 2013).

____________________

³ http://hub.coe.int/en/web/coe-portal/press/newsroom?p_p_id=newsroom&_newsroom_articleId=1438422&_newsroom_groupId=10226&_newsroom_tabs=newsroom-topnews&pager.offset=0

Preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, dl Jean-Claude Mignon, a subliniat că în Declaraţia pe care a făcut-o “Votul recent exprimat de către Parlament asupra unor asemenea chestiuni vitale pentru funcţionarea democraţiei, precum conformitatea cu prevederile Constituţiei, independenţa judecătorilor şi sistemul electoral, a avut loc în mare grabă, fără a fi fost depuse eforturi pentru a găsi un consens mai larg în cadrul Parlamentului.”⁴ (Strasbourg, 6 mai 2013).

____________________

⁴ http://hub.coe.int/en/press/newsroom?p_p_id=pressrelease&p_p_lifecycle=0&p_p_state=maximized&p_p_mode=view&p_p_col_id=column-4&p_p_col_count=7&_pressrelease_struts_action=%2Fext%2Fpressrelease %2Fview&_pressrelease_pressreleaseUrl=%252FViewDoc.jsp%253Fid%253D2061961%2526Site%253DCM%2526BackColorInternet%253DC3C3C3%2526BackolorIntranet%253DEDB021%2526BackColorLogged%253DF5D383

Legea nr.109 din 3 mai 2013 reprezintă un atentat la activitatea Curţii Constituţionale, care este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova. La adoptarea legii unii deputaţi au făcut declaraţii ostile, ameninţând judecătorii Curţii Constituţionale cu “demiteri in corpore” pentru actele emise, fapt ce contrazice principiile unui stat de drept.

În pofida presiunilor exercitate de unii demnitari, Legea nr.109 din 3 mai 2013 nu a fost promulgată de către Preşedintele Republicii Moldova, dl Nicolae Timofti, şi a fost restituită Parlamentului. În scrisoarea Preşedintelui din 8 mai 2013, adresată Parlamentului, se menţionează: “Spre deosebire de Guvern, care este învestit prin procedura acordării de către Parlament a votului de încredere, Curtea Constituţională nu este rodul unui astfel de exerciţiu şi nu este responsabilă în faţa Parlamentului.[...] În condiţiile în care se exercită controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, adică a activităţii lui de bază, ar fi absolut nefiresc ca anume Parlamentul să aprecieze dacă un judecător sau altul a pierdut încrederea şi să-l penalizeze pentru aceasta. Astfel este pus în pericol însuşi principiul independenţei judecătorilor Curţii, ei fiind nevoiţi, de fiecare dată, să adopte decizii convenabile, ca nu cumva să fie suspectaţi de “pierderea încrederii.”⁵

____________________

⁵ http://www.presedinte.md/rom/comunicate-de-presa/presedintele-nicolae-timofti-a-trimis-spre-reexaminare-Parlamentului-legea-nr-109-din-3-mai-ac

Deşi nu a fost promulgată, această lege a rămas pe ordinea de zi a Parlamentului şi în orice moment poate fi propusă spre reexaminare, iar în cazul în care Parlamentul nu va ţine cont de argumentele aduse şi va insista asupra adoptării acesteia, Preşedintele Republicii Moldova va fi nevoit, conform prevederilor Constituţiei, să o promulge. Ca rezultat, activitatea Curţii Constituţionale va fi subminată.

C. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII

1. Sesizarea Curţii

Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept. Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu. Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au:

▪ Preşedintele Republicii Moldova;

▪ Guvernul;

▪ ministrul justiţiei;

▪ Curtea Supremă de Justiţie;

▪ Procurorul General;

▪ deputatul în Parlament;

▪ fracţiunea parlamentară;

▪ avocatul parlamentar;

▪ Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri).

Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă şi de conţinut prevăzute de art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea Constituţională trebuie să soluţioneze sesizarea în termen de 6 luni de la data depunerii materialelor, termen care poate fi prelungit prin decizia Preşedintelui Curţii.

2. Examinarea sesizărilor

După verificarea sesizării sub aspectul conformităţii cu cerinţele legale, Preşedintele Curţii desemnează un judecător-raportor şi fixează termenul de examinare a sesizării şi de prezentare a avizului asupra admisibilităţii acesteia. Acest termen nu poate fi mai mare de 60 de zile de la data înregistrării sesizării, iar în cazul unui volum mare de investigaţii, mai mare de 90 de zile. Examinarea sesizării din punctul de vedere al admisibilităţii are o importanţă deosebită, întrucât o analiză complexă şi argumentată facilitează pregătirea materialelor dosarului şi contribuie la eliminarea cazurilor de sistare a procesului pe motiv că obiectul sesizării nu ţine de competenţa Curţii.

Judecătorul, judecătorul-asistent şi asistentul judiciar efectuează examinarea preliminară a sesizării, în procesul căreia solicită opiniile autorităţilor (Parlament, Preşedintele Republicii Moldova, Guvern, alte autorităţi ale administraţiei publice centrale), iar în caz de necesitate, apelează la structurile internaţionale în vederea obţinerii opiniei acestora asupra problemelor de jurisdicţie constituţională.

3. Suspendarea acţiunii actului normativ

Instituţia suspendării acţiunii actului normativ a fost introdusă în jurisdicţia constituţională a Republicii Moldova recent şi reprezintă o competenţă inovativă a Curţii Constituţionale.

Astfel, potrivit completărilor operate⁶, acţiunea actelor normative (sesizate în modul corespunzător la Curtea Constituţională), care afectează sau se referă la domeniile stabilite infra, poate fi suspendată până la soluţionarea în fond a cauzei, prin emiterea unei decizii. Drept urmare, se poate dispune suspendarea acţiunii:

____________________

⁶ Legea nr.82 din 18.04.2013 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (completarea Legii nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi a Codului jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995/Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 20.04.2013, nr.91, art.296).

1) actelor care afectează sau se referă la următoarele domenii:

a) suveranitatea şi puterea de stat;

b) drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;

c) democraţia şi pluralismul politic;

d) separaţia şi colaborarea puterilor;

e) principiile fundamentale privind proprietatea;

f) unitatea poporului şi dreptul de identitate;

g) securitatea economică sau financiară a statului;

h) alte domenii pentru care Curtea Constituţională consideră necesară suspendarea acţiunii actului contestat, în vederea evitării prejudiciilor şi consecinţelor negative iminente;

2) actelor cu caracter individual emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova sau de Guvern, care se referă la persoanele oficiale de stat, exponente ale unui interes public şi/sau politic deosebit.

Potrivit modificărilor, Curtea Constituţională examinează cererea de suspendare a actului normativ contestat cel târziu în a doua zi lucrătoare după înregistrarea sesizării. Decizia de suspendare a acţiunii actului contestat se adoptă de plenul Curţii Constituţionale, cu votul a cel puţin 3 judecători. În caz de imposibilitate a convocării plenului Curţii, decizia de suspendare se emite printr-o dispoziţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale, cu confirmarea ulterioară obligatorie de către plenul Curţii Constituţionale. Decizia de suspendare a actului normativ contestat intră în vigoare la data adoptării, urmând a fi publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. În cazul suspendării acţiunii actului normativ contestat, Curtea Constituţională va examina, în fond, sesizarea într-un termen rezonabil, care nu va depăşi 15 zile de la înregistrare. În caz de necesitate, Curtea Constituţională poate decide, argumentat, prelungirea termenului de 15 zile cu încă maximum 15 zile.

Deşi au intrat în vigoare relativ recent, prevederile referitoare la suspendarea acţiunii actului normativ şi-au găsit aplicare practică în activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale. Cu titlu de exemplu poate fi invocată Decizia Curţii Constituţionale nr.11 din 10.09.2013 de suspendare a acţiunii Hotărârii Guvernului nr.321 din 30 mai 2013 cu privire la aprobarea concesionării activelor Î.S. “Aeroportul Internaţional Chişinău” şi a condiţiilor concesionării acestora, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr.12 din 19.09.2013 de suspendare a acţiunii Hotărârii Guvernului nr.715 din 12 septembrie 2013 pentru aprobarea Raportului privind derularea şi rezultatele concursului închis de selectare a concesionarului activelor Î.S. “Aeroportul Internaţional Chişinău”, ambele acte emise în cadrul examinării sesizării nr.39a din 09.09.2013 privind controlul constituţionalităţii Hotărârii Guvernului nr.321 din 30 mai 2013.

4. Şedinţele Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională exercită jurisdicţia în şedinţe plenare, care sunt conduse de către Preşedintele Curţii. Şedinţele se convoacă de Preşedinte la iniţiativa sa ori la cererea a cel puţin doi judecători ai Curţii. Şedinţa Curţii este deliberativă dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor constituţionali. Procesul de examinare a cauzei începe cu informaţia prezentată de către preşedintele şedinţei asupra esenţei şi materialelor cauzei, temeiului juridic. Autorul sesizării şi reprezentanţii autorităţilor relevante îşi prezintă explicaţiile, cu respectarea interdicţiei de a folosi dreptul la cuvânt în şedinţă pentru declaraţii politice. Deliberările judecătorilor constituţionali se ţin în camera de consiliu, cu respectarea principiului secretului deliberărilor. Procedura în faţa Curţii se încheie odată cu pronunţarea hotărârii sau deciziei sau cu emiterea avizului.

5. Actele Curţii

În urma examinării sesizărilor, Curtea adoptă hotărâri, decizii şi emite avize. Hotărârile şi avizele se adoptă în numele Republicii Moldova şi se pronunţă în Plenul Curţii Constituţionale în cazul soluţionării în fond a sesizării. Deciziile se pronunţă în cazul nesoluţionării în fond a sesizării şi se întocmesc ca acte separate ori se consemnează în procesul-verbal. Actele Curţii Constituţionale nu sunt supuse nici unei căi de atac, sunt definitive şi intră în vigoare la data adoptării, urmând să fie publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Hotărârile Curţii Constituţionale produc efecte pentru viitor. Actele Curţii Constituţionale sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele fizice şi juridice. Actele normative sau unele părţi ale acestora declarate neconstituţionale devin nule şi nu se aplică din momentul adoptării hotărârii respective a Curţii Constituţionale.

D. COMPONENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE

1. Structura organizatorică

Pe parcursul anului 2013, Curtea Constituţională şi-a desfăşurat activitatea în baza aceleiaşi structuri organizatorice, aprobată la 5 iunie 2012, după cum urmează:

2. Judecătorii Curţii Constituţionale

Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională se compune din şase judecători, numiţi pentru un mandat de şase ani.

În anul 2013 componenţa Curţii Constituţionale a fost modificată şi completată ca urmare a expirării mandatelor a patru judecători. Astfel, la 22 februarie 2013, dnii Igor Dolea şi Tudor Panţîru au depus în plenul Parlamentului jurământul de învestitură în funcţia de judecători ai Curţii Constituţionale, fiind desemnaţi de către Consiliul Superior al Magistraturii, iar la 5 aprilie 2013 au depus jurământul judecătorii Curţii Constituţionale Victor Popa şi Aurel Băieşu, fiind desemnaţi de către Parlament.

Actuala componenţă a Plenului Curţii Constituţionale (în ordinea accederii în funcţie):

1. Judecător, Preşedintele Curţii Constituţionale – Alexandru TĂNASE

2. Judecător – Petru RAILEAN

3. Judecător – Igor DOLEA

4. Judecător – Tudor PANŢÎRU

5. Judecător – Aurel BĂIEŞU

6. Judecător – Victor POPA

3. Judecătorii-asistenţi

Potrivit structurii organizatorice, judecătorii Curţii Constituţionale sunt asistaţi de 6 judecători-asistenţi. În exercitarea activităţii judecătorul-asistent îndeplineşte următoarele atribuţii funcţionale de bază:

• asistă judecătorii la exercitarea jurisdicţiei asupra sesizărilor examinate, în condiţiile Codului de jurisdicţie constituţională;

• formulează puncte de vedere la solicitarea judecătorului-raportor, plenului şi a Preşedintelui Curţii;

• studiază obiecţiile scrise ale autorităţilor asupra sesizării;

• întreprinde acţiunile necesare pentru soluţionarea cauzei, potrivit instrucţiunilor judecătorului-raportor, plenului şi Preşedintelui Curţii.

Judecătorul-asistent este asimilat cu judecătorul Curţii de Apel şi are acelaşi statut ca şi judecătorul altei instanţe judecătoreşti.

4. Secretariatul Curţii

Secretariatul Curţii asistă judecătorii constituţionali pe parcursul întregului proces de gestionare şi instrumentare a dosarelor, acordă Curţii asistenţă informaţională, organizatorică, ştiinţifică şi de altă natură, organizează audienţa cetăţenilor, examinează în prealabil sesizările Curţii Constituţionale a căror soluţionare de către judecătorii Curţii nu este neapărată.

Secretariatul este condus de Secretarul General al Curţii, care este responsabil, în principal, de:

• pregătirea, organizarea şi coordonarea lucrărilor ce ţin de competenţa structurilor Secretariatului;

• asigurarea controlului în ceea ce priveşte respectarea termenelor stabilite pentru examinarea sesizărilor;

• întocmirea proiectului planului de examinare a sesizărilor şi prezentarea planului aprobat judecătorilor, judecătorilor-asistenţi, subunităţilor Secretariatului şi asigurarea controlului asupra îndeplinirii acestuia;

• supravegherea comunicării actelor Curţii Constituţionale către autorităţile publice prevăzute de lege;

• întocmirea recomandărilor şi consultarea Preşedintelui Curţii în problemele ce ţin de înfăptuirea jurisdicţiei constituţionale şi managementul general al Curţii;

• organizarea agendei, a întrunirilor şi şedinţelor de lucru ale Preşedintelui Curţii;

• îndeplinirea altor sarcini dispuse de Preşedintele sau de Plenul Curţii Constituţionale.

Titlul II

ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ

A. APRECIEREA CURŢII

I. Statul Republica Moldova

1.1. Constituţia, Legea Supremă

1.1.1. Rolul Preambulului în aplicarea textului Constituţiei

Constituţia, ca lege fundamentală care stabileşte principiile pe baza cărora se organizează statul şi societatea, este un document cu semnificaţie specifică nu doar în plan juridic, ci şi în context politico-istoric (HCC nr.36 din 05.12.2013⁷, §78).

____________________

⁷ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin.(1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.

Preambulul Constituţiei nu reprezintă simple enunţuri legale. Motivele pentru scrierea preambulului, procesul de construcţie şi funcţiile lui sociologice sunt diferite. Scopul preambulului nu este doar de a garanta drepturi sau furniza argumente juridice, ci şi de a stabili valorile fundamentale ale societăţii (credinţa constituţională) (HCC nr.36 din 05.12.2013, §79).

Constituţia din 1994 enumeră valorile constituţionale în Preambulul său: aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; continuitatea statalităţii poporului moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui ca naţiune; satisfacerea intereselor cetăţenilor de altă origine etnică, care împreună cu moldovenii constituie poporul Republicii Moldova; statul de drept, pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic; responsabilitatea şi obligaţiile faţă de generaţiile precedente, actuale şi viitoare; devotamentul faţă de valorile general-umane, dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toate popoarele lumii, conform principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional (HCC nr.36 din 05.12.2013, §80).

Aceasta înseamnă că instanţa constituţională este obligată să ţină cont de aceste valori constituţionale şi să le interpreteze având în vedere: a) aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; b) contextul istoric şi etnic al devenirii [poporu]lui ca naţiune (HCC nr.36 din 05.12.2013, §81).

[...] Curtea a reţinut că Preambulul are un rol-cheie în înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei şi poate fi invocat ca izvor de drept (HCC nr.4 din 22.04.2013⁸, §58).

____________________

⁸ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.4 din 22.04.2013 pentru controlul constituţionalităţii Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului, în partea ce ţine de menţinerea în funcţie a Prim-ministrului, demis prin moţiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupţie) din data de 8 martie 2013 până la formarea noului guvern, şi nr.584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.

Preambulul, aflat la originea textului constituţional, este acea parte a Constituţiei ce reflectă exact spiritul Legii Supreme. Astfel, Preambulul expune anumite clauze constituţionale cu caracter imperativ, ce pot servi drept surse independente pentru normele care nu sunt neapărat reflectate expres în textul Constituţiei. Orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi din care derivă textul Constituţiei în sine. În concluzie, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului prevalează (HCC nr.4 din 22.04.2013, §59).

1.1.2. Valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă

Prevederea “aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei” din Preambulul Constituţiei face trimitere directă la actul prin care independenţa a fost proclamată – Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Acesta este actul juridic prin care independenţa Republicii Moldova a fost exprimată şi în care sunt reflectate aspiraţiile care au însoţit acest proces (HCC nr.36 din 05.12.2013, §82).

Curtea a reţinut că, în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova s-a constituit ca stat suveran şi independent. Declaraţia de Independenţă constituie temelia politico-juridică a Republicii Moldova ca stat suveran, independent şi democratic. Este actul de naştere al Republicii Moldova. Anume în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova a obţinut recunoaşterea din partea altor state ale lumii, a fost acceptată la 31ianuarie 1992 în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iar la 2 martie 1992 – în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (HCC nr.36 din 05.12.2013, §47).

Declaraţia de Independenţă este un document politico-juridic ce a consacrat crearea noului stat independent Republica Moldova, reprezentând “certificatul de naştere” al noului stat, şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova (HCC nr.36 din 05.12.2013, §49).

În afară de a fi “certificatul de naştere” al noului stat independent, Declaraţia de Independenţă rămâne a fi cea mai succintă afirmaţie a idealurilor constituţionale ale Republicii Moldova. În contextul istoric al ţării, acest document juridic a proclamat valorile constituţionale ale noului stat independent, din care derivă legitimitatea puterii celor care guvernează Republica Moldova (HCC nr.36 din 05.12.2013, §50).

În nici un alt loc nu este atât de clar reflectată înţelegerea constituţională a părinţilor fondatori şi crezul naţional, decât în Declaraţia de Independenţă. Anume Declaraţia de Independenţă, reflectând deciziile politice fundamentale, este conştiinţa naţională şi defineşte “identitatea constituţională” a Republicii Moldova. Astfel, în enumerarea din Declaraţia de Independenţă sunt incluse elementele care au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia: aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, identitatea lingvistică, democratizarea, statul de drept, economia de piaţă, istoria, normele de morală şi de drept internaţional, orientarea geopolitică europeană, asigurarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase (HCC nr.36 din 05.12.2013, §86).

În această ordine de idei, prin referinţa din Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă are, în mod incontestabil, valoare de text constituţional [...], deoarece reprezintă expresia majoră a voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de idealurile, principiile şi valorile Declaraţiei (HCC nr.36 din 05.12.2013, §87).

1.1.3. Blocul de constituţionalitate

Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic primar al Constituţiei. Astfel, nici o prevedere a Constituţiei, reflectată în textul Declaraţiei de Independenţă, nu poate încălca limitele (prevederile) Declaraţiei (HCC nr.36 din 05.12.2013, §88).

Mai mult, fiind actul fondator al statului Republica Moldova, Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări. Astfel, Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de “clauză de eternitate”, deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate (HCC nr.36 din 05.12.2013, §89).

Din acest considerent, Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă este elementul originar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate (HCC nr.36 din 05.12.2013, §90).

Prin Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă vizează Constituţia în integralitatea sa [...]. Prin urmare, orice control de constituţionalitate sau orice interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituţiei, ci şi principiile constituţionale din blocul de constituţionalitate (HCC nr.36 din 05.12.2013, §91).

1.1.4. Concurenţa între două acte fundamentale

Curtea a reţinut că, potrivit articolului 13 alin.(1) din Constituţie, limba de stat a Republicii Moldova este “limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” (HCC nr.36 din 05.12.2013, §106).

Pe de altă parte, Declaraţia de Independenţă operează cu termenul de “limba română” ca limbă de stat a statului nou-creat Republica Moldova (HCC nr.36 din 05.12.2013, §107).

Prin urmare, referinţa la “limba română” ca limba de stat este o situaţie de fapt constatată în însuşi textul Declaraţiei de Independenţă, care este actul fondator al statului Republica Moldova. Indiferent de glotonimele utilizate în legislaţia de până la proclamarea independenţei, Declaraţia de Independenţă a operat o distincţie clară, optând expres pentru termenul de “limba română” (HCC nr.36 din 05.12.2013, §108).

Valoarea de principiu a Declaraţiei de Independenţă derivă din consensul popular general care a legitimat-o şi din conţinutul său definitoriu pentru noul stat. Aceasta îi conferă Declaraţiei de Independenţă, în ordinea constituţională din Republica Moldova, o funcţie transversală [...] prin raportare la celelalte prevederi constituţionale (într-un mod similar cu principiile generale referitoare la statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale, dreptatea şi pluralismul politic etc.), ea fiind nucleul blocului de constituţionalitate (HCC nr.36 din 05.12.2013, §118).

Din interpretarea istorico-teleologică a Preambulului Constituţiei, Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă a stat la baza adoptării Constituţiei în 1994 [...] (HCC nr.36 din 05.12.2013, §120).

Prin urmare, în aplicarea principiilor enunţate în Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013 (§§56, 58, 59), orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi, implicit, în Declaraţia de Independenţă, şi din care derivă textul Constituţiei în sine. Astfel, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă, prevalează (HCC nr.36 din 05.12.2013, §122).

Prin urmare, nici un act juridic, indiferent de forţa acestuia, inclusiv Legea Fundamentală, nu poate veni în contradicţie cu textul Declaraţiei de Independenţă. Atât timp, cât Republica Moldova se află în aceeaşi ordine politică creată prin Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, legiuitorul constituant nu poate adopta reglementări ce contravin acesteia. Totuşi, în cazul în care legiuitorul constituant a admis în Legea Fundamentală anumite contradicţii faţă de textul Declaraţiei de Independenţă, textul autentic rămâne a fi cel din Declaraţia de Independenţă (HCC nr.36 din 05.12.2013, §123).

În lumina celor expuse, examinând efectul cumulat al celor două dispoziţii privind denumirea limbii de stat, Curtea a constatat că interpretarea coroborată a Preambulului şi a articolului 13 din Constituţie este în sensul unicităţii limbii de stat, a cărei denumire este dată de norma primară imperativă din Declaraţia de Independenţă. Prin urmare, Curtea a considerat că prevederea conţinută în Declaraţia de Independenţă referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conţinute în articolul 13 al Constituţiei (HCC nr.36 din 05.12.2013, §124).

1.2. Valenţele practice ale principiului statului de drept în lupta împotriva corupţiei

Statul de drept a constituit punctul culminant al constituţionalizării sistemului politic. Aceasta înseamnă că politica trebuie să fie circumscrisă unei norme juridice care să îi precizeze limitele de acţiune. Dată fiind legătura intrinsecă dintre stat şi drept, evoluţia puterii publice este însoţită de evoluţia sistemului juridic (HCC nr.7 din 18.05.2013⁹, §45).

____________________

⁹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 18.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legilor nr.107 şi nr.110 din 3 mai 2013, şi a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi nr.635-VII din 16 mai 2013, şi a Hotărârii Guvernului nr.295 din 16 mai 2013.

Statul de drept constituie un mecanism a cărui funcţionare implică instituirea unui climat de ordine, în care recunoaşterea şi valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut şi discreţionar, ci numai în corelaţie cu respectarea drepturilor celorlalţi şi ale colectivităţii în ansamblu (HCC nr.7 din 18.05.2013, §47).

Exigenţele statului de drept presupun asigurarea legalităţii, securităţii juridice, interzicerea arbitrarului, accesul la justiţie în faţa instanţelor judecătoreşti independente şi imparţiale, inclusiv controlul judiciar al actelor administrative, respectarea drepturilor omului, nediscriminarea şi egalitatea în faţa legii¹⁰ (HCC nr.4 din 22.04.2013¹¹, §54).

____________________

¹⁰ Raportul Comisiei de la Veneţia privind statul de drept, CDLAD(2011)003rev, Strasbourg, 4 aprilie 2011, §41.

¹¹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.4 din 22.04.2013 pentru controlul constituţionalităţii Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului, în partea ce ţine de menţinerea în funcţie a Prim-ministrului, demis prin moţiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupţie) din data de 8 martie 2013 până la formarea noului guvern, şi nr.584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.

Curtea a reţinut că principiul statului de drept, fiind consacrat în preambulul Constituţiei, vizează Constituţia în integralitatea sa. Acest principiu fundamentează exigenţa unei protecţii adecvate împotriva arbitrarului din partea puterii publice (HCC nr.4 din 22.04.2013, §56).

Derivând din textul Preambulului Constituţiei, principiul statului de drept este reluat în articolul 1 alin.(3) din Constituţie (HCC nr.4 din 22.04.2013, §57).

Curtea a reţinut următoarele: corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii. Prin urmare, lupta împotriva corupţiei este parte integrantă a asigurării respectării statului de drept (HCC nr.4 din 22.04.2013, §62).

Curtea a considerat că menţinerea unui Prim-ministru demis pentru acte reprobabile constituie o sfidare a principiilor statului de drept şi a principiilor referitoare la integritate şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice. În opinia Curţii, este inadmisibil ca o hotărâre a Parlamentului, prin care s-a exprimat votul de neîncredere în privinţa unui Guvern în frunte cu Prim-ministrul său pentru acte de corupţie, să fie desconsiderată şi ignorată, cel puţin atât timp cât nu s-a adus proba contrarie şi nu s-a dovedit netemeinicia suspiciunilor (HCC nr.4 din 22.04.2013, §89).

[...] Curtea a reiterat, cu titlu de principiu, constatările Comisiei Europene [...], potrivit cărora este esenţial pentru credibilitatea unui Guvern ca persoanele care îndeplinesc funcţii ministeriale să se bucure de încrederea publicului, de exemplu, prin prezentarea demisiei atunci când există împotriva lor suspiciuni în materie de integritate (HCC nr.4 din 22.04.2013, §90).

Curtea a reţinut că un Prim-ministru care a tolerat în componenţa Guvernului miniştri suspectaţi de corupţie, în privinţa cărora a fost iniţiată urmărirea penală, manifestă o sfidare a principiilor statului de drept şi denotă o lipsă evidentă de integritate, devenind în acest mod incompatibil cu funcţia deţinută (HCC nr.4 din 22.04.2013, §91).

Într-o democraţie veritabilă, normalitatea constă în demisia imediată a persoanelor care şi-au pierdut încrederea publică, fără a se ajunge la demitere (HCC nr.4 din 22.04.2013, §73).

Curtea a reţinut, mutatis mutandis, raţionând a contrario, că asemenea situaţii în care persoane înlăturate de la actul de guvernare pentru motive de corupţie ar fi numite din nou în înalte funcţii de conducere ale statului, la intervale scurte de timp, fără a fi demonstrată netemeinicia acuzaţiilor care au determinat demiterea, sunt nu doar reprobabile, ci şi inadmisibile. În acest context, este contrară principiilor statului de drept numirea în funcţii de conducere a persoanelor asupra cărora planează dubii de integritate sau care au fost demise pentru motive de corupţie (HCC nr.4 din 22.04.2013, §76).

[…] Curtea a reiterat că un Prim-ministru al unui Guvern demis prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie, manifestând astfel o sfidare a principiilor statului de drept şi dând dovadă de lipsă de integritate, a devenit în acest mod incompatibil cu exercitarea unor funcţii publice de rang înalt (HCC nr.4 din 22.04.2013, §113).

Prin urmare, desemnarea unei astfel de persoane pentru funcţia de Prim-ministru este contrară principiilor statului de drept [articolul 1 alin.(3) din Constituţie] […]. (HCC nr.4 din 22.04.2013, §114).

Având în vedere cele constatate […] Curtea a considerat că Prim-ministrul unui Guvern demis prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie este incompatibil cu exercitarea funcţiei şi se află în imposibilitate definitivă de a continua exercitarea mandatului (HCC nr.4 din 22.04.2013, §99).

Prin urmare, în cazul demiterii Guvernului prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie, Preşedintele Republicii Moldova, în conformitate cu articolul 101 alin.(2) din Constituţie, are obligaţia constituţională de a desemna, concomitent cu acceptarea demisiei Guvernului, un Prim-ministru interimar din rândul membrilor Guvernului, integritatea cărora nu a fost afectată (HCC nr.4 din 22.04.2013, §100).

1.3. Separaţia şi colaborarea puterilor

Curtea a evidenţiat esenţa fundamentală a principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, proclamat de art.6 din Constituţie, ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare eficientă a instituţiilor statului de drept, pentru excluderea oricăror imixtiuni reciproce (HCC nr.24 din 10.09.2013¹², §37).

____________________

¹² Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 10.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Anexei nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici.

Potrivit principiului constituţional, puterile legislativă, executivă şi judecătorească nu pot concura între ele, având sarcina de a-şi exercita separat atribuţiile în limitele rigorilor impuse de Constituţie, printr-o colaborare reciprocă pentru exercitarea puterii de stat (HCC nr.24 din 10.09.2013, §38).

Instituirea principiului separaţiei puterilor statului are drept scop crearea unui sistem de guvernare ce ar permite stoparea abuzului din partea unei puteri (HCC nr.24 din 10.09.2013, §39).

Curtea a reiterat că respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una din ramurile puterii nu intervine în competenţele unei alte ramuri, dar şi faptul că nici una dintre aceste ramuri nu îşi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate – îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie este statuată în Legea Supremă sau a fost impusă printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale, instanţă care, în virtutea art.134 din Constituţie, asigură în cele din urmă realizarea principiului separării puterii de stat (HCC nr.33 din 10.10.2013¹³, §51).

____________________

¹³ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.33 din 10.10.2013 privind interpretarea art.140 din Constituţie.

Curtea a observat că o componentă a puterii de stat care are un potenţial mai puternic de influenţă poate oricând să-şi subordoneze o altă putere. Având în vedere că o putere socială poate fi frânată în eventualitatea unor abuzuri în exercitarea puterii de stat numai printr-o altă putere, echivalentă după prerogative şi posibilităţi, Curtea în jurisprudenţa sa a dezvoltat principiul separaţiei şi colaborării puterilor statului, garantat de art.6 din Constituţie, şi a dedus drept componentă inalienabilă a acestui principiu echilibrul ramurilor puterii de stat (HCC nr.24 din 10.09.2013, §40).

Echilibrul celor trei componente ale puterii de stat rezultă din interdicţia constituţională impusă acestora de a nu concura între ele. Or interdicţia în cauză rezultă din cerinţa de colaborare, prevăzută de art.6 din Constituţie. Menţinerea echilibrului puterilor în stat constituie o cerinţă inerentă pentru evitarea subordonării unei componente a puterii de către alta (HCC nr.24 din 10.09.2013, §41).

Curtea a reţinut că esenţa unei guvernări democratice este echilibrul în repartizarea funcţiilor publice inerente oricărei autorităţi implicate în actul de guvernare. Această repartizare a prerogativelor este bazată pe menţinerea echilibrului instituţional şi social prin intermediul sistemului de frâne şi contrabalanţe în exercitarea puterii de stat. Un astfel de sistem de difuzare a puterii de stat este cel instituit de principiul separării şi colaborării puterilor statului, consfinţit de articolul 6 din Constituţie (HCC nr.7 din 18.05.2013¹⁴, §55).

____________________

¹⁴ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 18.05.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legilor nr.107 şi 110 din 3 mai 2013, şi a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi 635-VII din 16 mai 2013, şi a Hotărârii Guvernului nr.295 din 16 mai 2013.

În temeiul controlului reciproc al puterilor în stat, bazat pe sistemul “frânelor şi contrabalanţelor”, puterea executivă nu poate fi instituită fără o voinţă expres exprimată de puterea legislativă, prin intermediul Parlamentului, exercitată în procesul învestirii Guvernului [...] (HCC nr.7 din 18.05.2013, §106).

Curtea reţine că separaţia puterilor nu este rigidă, absolută, fapt ce ar crea blocaje şi dezechilibre instituţionale. De aceea, principiul separaţiei puterilor în stat ia forma delimitării unor autorităţi publice independente una faţă de alta, cu prerogative diferite, prin care se realizează activităţi specifice, dar şi a colaborării între puteri, dublată de controlul reciproc (HCC nr.29 din 23.09.2013¹⁵, §49 ).

____________________

¹⁵ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.29 din 23.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor acte referitoare la comisia de anchetă în cazul “Pădurea Domnească”.

Prin urmare, caracterizând esenţa puterilor statului, Curtea menţionează că puterea legislativă este reprezentanţa directă a poporului, ca titular al suveranităţii naţionale. Puterea legislativă determină regulile de comportament ale tuturor persoanelor fizice şi juridice în societate (HCC nr.29 din 23.09.2013, §50).

Puterea executivă este formată de cea legislativă, ea asigură executarea legilor, realizarea politicii interne şi externe a statului (HCC nr.29 din 23.09.2013, §51).

Puterea judecătorească rezolvă litigiile de drept apărute în societate ca rezultat al acţiunilor celor două puteri. Din aceste considerente, calitatea actului justiţiei, ca act emanând de la puterea judecătorească, este direct proporţională cu nivelul independenţei şi cu sprijinul acordat acesteia atât de puterea legislativă, cât şi de cea executivă (HCC nr.29 din 23.09.2013, §52).

Puterea judecătorească, fiind exercitată de către judecători, ca unici exponenţi ai acestei puteri, este alcătuită, la rândul său, dintr-un sistem de autorităţi care trebuie să fie distincte de autorităţile puterilor legiuitoare şi executive şi neinfluenţate de acestea (HCC nr.24 din 10.09.2013, §48).

Având în vedere că unicii purtători ai puterii judecătoreşti sunt judecătorii, Curtea reţine că principiul independenţei judecătorilor reprezintă pilonul de bază al menţinerii puterii judecătoreşti ca o putere cu drepturi depline în arhitectura de organizare a puterii de stat. Principiul separaţiei şi colaborării puterilor impune acţiuni de menţinere a echilibrului acestora. Din aceste considerente, principiul independenţei judecătorilor reprezintă nu numai baza constituţională, ci şi măsura de control al respectării drepturilor şi capacităţilor puterii judecătoreşti în cadrul acţiunilor de menţinere a echilibrului puterilor statului (HCC nr.24 din 10.09.2013, §49).

În acelaşi timp, Curtea a menţionat că independenţa puterii judecătoreşti nu poate fi asigurată fără o independenţă instituţională şi structurală (HCC nr.24 din 10.09.2013, §50).

Curtea a reţinut că înfăptuirea actului de justiţie se realizează cu implicarea mai multor componente ajutătoare, subsecvente judecătorilor care reprezintă nemijlocit această putere (HCC nr.24 din 10.09.2013, §51).

Asigurarea unui echilibru între puterile statului se reflectă şi în gradul de proporţionalitate al asigurării materiale a personalului administrativ, care în final contribuie la realizarea sarcinilor de către reprezentanţii acestor trei puteri (HCC nr.24 din 10.09.2013, §52).

II. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

2.1. Egalitatea şi nediscriminarea

Curtea a relevat că respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului. […] Potrivit alineatului (2) al aceluiaşi articol [articolul 16 din Constituţie], toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială (DCC nr.14 din 08.10.2013¹⁶, §26).

Curtea a reţinut că majoritatea criteriilor enunţate în art.16 alin.(2) din Constituţie se regăsesc în Legea cu privire la asigurarea egalităţii (DCC nr.14 din 08.10.2013, §27).

____________________

¹⁶ Decizia Curţii Constituţionale de respingere a sesizării nr.27a/2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii.

În acelaşi timp, Curtea a observat că şirul criteriilor menţionate în art.1 alin.(1) din Lege nu este exhaustiv, discriminarea fiind interzisă şi în bază de orice alt criteriu similar celor enumerate (DCC nr.14 din 08.10.2013, §28).

Curtea a menţionat că dreptul internaţional în materia drepturilor omului asigură atât dreptul la egalitate, cât şi dreptul de a nu fi supus discriminării pe criteriile specifice enumerate. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului conţin prevederi în domeniul nediscriminării (DCC nr.14 din 08.10.2013, §33).

Totodată, art.14 din Convenţia Europeană indică 13 motive de discriminare şi precizează că la această enumerare ar putea fi adăugat şi un alt criteriu ce ar putea rezulta “din orice altă situaţie”, astfel, această listă având un caracter indicativ, şi nu limitativ (DCC nr.14 din 08.10.2013, §34).

Concomitent, în jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că articolul 16 din Constituţie completează alte dispoziţii substanţiale ale Constituţiei şi nu are o existenţă independentă, aplicându-se numai pentru exercitarea drepturilor şi a libertăţilor garantate de dispoziţiile constituţionale. În consecinţă, articolul 16 urmează să se combine cu un alt articol constituţional, care garantează un drept [...] (DCC nr.14 din 08.10.2013, §35).

Curtea a reiterat că articolul 16 din Constituţie intră în acţiune atunci când situaţia la care se referă dezavantajul implică una din condiţiile de exercitare a unui drept garantat sau dacă măsurile criticate vizează exercitarea unui drept garantat. Pentru ca articolul 16 să fie operabil, este suficient ca situaţia reglementată de normele contestate să intre în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor dispoziţii ale Constituţiei, care garantează drepturi fundamentale [...] (DCC nr.14 din 08.10.2013, §36).

2.2. Dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică

Respectarea şi apărarea demnităţii umane este o obligaţie a puterii publice. În acest context, excluderea pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante este o condiţie a respectării demnităţii umane. Prin urmare, indiferent de natura infracţiunii comise, pedeapsa aplicată trebuie să respecte atributele inerente fiinţei umane (integritatea fizică şi psihică, demnitatea umană etc.) (HCC nr.18 din 04.07.2013¹⁷, §50).

____________________

¹⁷ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.18 din 04.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal nr.985-XV din 18 aprilie 2002 şi Codul de executare nr.443-XV din 24 decembrie 2004, în redacţia Legii nr.34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative.

Curtea Constituţională a invocat regula “fără derogare”, potrivit căreia acordarea consimţământului necesar efectuării unei intervenţii în domeniul sănătăţii este strâns legată de principiul întâietăţii fiinţei umane, consacrat în art.2 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane în ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi ale medicinei. În acelaşi context, potrivit art.5 din această Convenţie, o intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză; această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor; persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul (HCC nr.18 din 04.07.2013, §52).

Cât priveşte aspectul volitiv, Curtea a subliniat că o chestiune importantă referitoare la aplicarea tratamentului medical este consimţământul persoanei. Acest lucru se raportează la respectul pentru demnitatea conştientizată, la acordul noncoercitiv, prin care se recunoaşte autonomia persoanei de a lua propriile decizii; în cele mai dese cazuri, acest fapt ar fi acceptat de către instanţe, atunci când chestiunea tratamentului este pusă în discuţie (HCC nr.18 din 04.07.2013, §53).

În privinţa intervenţiilor medicale la care este supusă persoana deţinută împotriva voinţei sale, chiar şi în cazul unei măsuri care este o necesitate terapeutică din punctul de vedere al unor principii de medicină bine cunoscute, Curtea Europeană a statuat că trebuie să se demonstreze în mod convingător că a existat o necesitate medicală şi că există şi sunt respectate garanţiile procedurale pentru o asemenea decizie (a se vedea Nevmerzhitsky v. Ucraina, §94) (HCC nr.18 din 04.07.2013, §55).

Astfel, Curtea a reţinut că tratamentele medicale, ca măsuri de siguranţă, pot fi aplicate în măsura în care au fost acceptate de persoană, dacă nu aduc atingere gravă persoanei, dacă există avizul medical privind aplicarea tratamentului respectiv şi sunt respectate garanţiile procedurale pentru o asemenea decizie (HCC nr.18 din 04.07.2013, §56).

Totodată, Curtea a subliniat că pedeapsa penală este atât o măsură de constrângere statală, cât şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, având drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Însă executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate (HCC nr.18 din 04.07.2013, §68).

Curtea a reţinut că prin aplicarea unei pedepse se urmăreşte nu pierderea demnităţii umane a celui condamnat sau neglijarea demnităţii umane a victimei, ci, dimpotrivă, recâştigarea demnităţii umane a celor direct implicaţi, cu efectul deplinei reintegrări sociale a condamnatului şi al completei vindecări a rănilor/daunelor suferite de victima infracţiunii (HCC nr.18 din 04.07.2013, §70).

Urmând raţionamentele Curţii Europene privind respectarea demnităţii umane în cadrul aplicării tratamentelor medicale [...], Curtea a reţinut că, fiind o intervenţie în domeniul sănătăţii, care urmează a fi aplicată unei persoane adulte şi sănătoase mental, castrarea chimică nu ar trebui să fie efectuată decât cu consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei vizate (HCC nr.18 din 04.07.2013, §79).

În acest context, Curtea a împărtăşit viziunea CPT privind garanţiile inerente demnităţii umane în cazul aplicării castrării chimice (tratamentul antiandrogen): consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al deţinuţilor ar trebui să fie obţinut înainte de începerea tratamentului antiandrogen; nici un deţinut nu ar trebui să fie constrâns să accepte un tratament antiandrogen; procedură completă şi detaliată cu privire la tratamentul antiandrogen, incluzând măsuri adecvate de protecţie, precum: criteriile de includere şi excludere pentru un astfel de tratament; examene medicale înainte, în timpul şi după tratament; accesul la consultarea, în exterior, inclusiv acordarea celui de-al doilea aviz independent; evaluarea periodică a tratamentului de către o autoritate medicală independentă (HCC nr.18 din 04.07.2013, §81).

În acest context, Curtea a considerat că prin instituirea obligativităţii aplicării măsurii de siguranţă castrarea chimică, fără consimţământul deplin şi informat al persoanei, fără o evaluare medicală individuală a necesităţii aplicării ei, fără o monitorizare ulterioară şi neînsoţită de psihoterapie, nu s-a ţinut cont de garanţiile respectării demnităţii umane, se încalcă dreptul fundamental al persoanei la integritate fizică şi psihică, garantat de articolul 24 alin.(1) şi (2) din Constituţie, şi se aduce atingere articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi articolelor 2 şi 5 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi ale medicinei (HCC nr.18 din 04.07.2013, §83).

2.3. Accesul liber la justiţie

2.3.1. Contestarea actelor Consiliului Superior al Magistraturii

În sensul lipsei caracterului absolut al “accesului liber la justiţie”, este de reţinut că acest principiu vizează dreptul persoanei de a sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că-i sunt încălcate drepturile, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus unor condiţionări. Competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti, potrivit art.115 alin.(4) din Constituţie, îi revine legiuitorului (HCC nr.17 din 02.07.2013¹⁸, §38).

____________________

¹⁸ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.17 din 02.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.25 din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, şi Art.VIII alin.(6) din Legea nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Evaluând modalitatea de examinare a contestărilor de către Consiliul Superior al Magistraturii în raport cu dreptul magistraţilor de a contesta aceste hotărâri în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în partea ce se referă la emiterea şi adoptarea acestor hotărâri, Curtea Constituţională a conchis că accesul la justiţie pentru magistraţi nu este limitat (HCC nr.17 din 02.07.2013, §39).

Curtea a reţinut că, în activitatea sa, Consiliul Superior al Magistraturii examinează contestările magistraţilor pe fond cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale prevăzute de art.6 al Convenţiei Europene. Altfel spus, în examinarea contestaţiilor Consiliul Superior al Magistraturii acţionează în calitate de primă autoritate (HCC nr.17 din 02.07.2013, §40).

Curtea Constituţională a relevat că majoritatea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii o constituie judecătorii, care sunt independenţi şi se bucură de încrederea întregului corp judecătoresc din Republica Moldova (HCC nr.17 din 02.07.2013, §41).

Pe de altă parte, examinarea contestărilor magistraţilor de către Curtea Supremă de Justiţie în baza art.25 al Legii 947-XIII, adică în partea referitoare la procedura de emitere şi adoptare, trebuie înţeleasă ca o examinare în drept a hotărârilor contestate ale Consiliului Superior al Magistraturii (HCC nr.17 din 02.07.2013, §42).

[...] Examinarea în drept a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii înseamnă verificarea deplină a respectării de către Consiliul Superior al Magistraturii, în procesul examinării pe fond a contestărilor şi de adoptare a deciziilor, a tuturor garanţiilor procedurale prevăzute de art.6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (HCC nr.17 din 02.07.2013, §43).

[...] Parlamentul Republicii Moldova a stabilit în mod justificat că Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) examinează pe fond, cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale (art.6 §1 al Convenţiei Europene), toate contestările magistraţilor, iar Curtea Supremă de Justiţie examinează contestările aduse împotriva hotărârilor CSM în partea ce ţine de drept (HCC nr.17 din 02.07.2013, §46).

În acest sens, Parlamentul a considerat că autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii, organ electiv format în majoritate din judecători aleşi de întregul corp judecătoresc, întruneşte criteriile necesare pentru a acţiona ca o instanţă de judecată independentă şi imparţială, numită în baza legii (HCC nr.17 din 02.07.2013, §47).

Chiar dacă în componenţa CSM-ului se regăsesc şi membri numiţi pe criterii politice, printre care doi membri ex-officio – Ministrul Justiţiei şi Procurorul General, numiţi şi controlaţi politic şi care nu întrunesc criteriile de independenţă şi imparţialitate –, în principiu, majoritatea CSM, constituită din judecători independenţi, poate asigura adoptarea unor hotărâri corecte (HCC nr.17 din 02.07.2013, §48).

Pe de altă parte, examinarea contestaţiilor împotriva hotărârilor CSM de către Curtea Supremă de Justiţie în partea ce ţine de procedura de adoptare şi emitere, adică în drept, asigură verificarea integrală a echităţii procedurilor judiciare de care au beneficiat contestatarii la examinarea pe fond, permite anularea sau modificarea acestor hotărâri atunci când este cazul (HCC nr.17 din 02.07.2013, §49).

În consecinţă, Curtea Constituţională a considerat că procedura de examinare mai puţin costisitoare a contestaţiilor magistraţilor, care asigură celeritatea, fără a prejudicia respectarea tuturor garanţiilor procedurale, corespunde atât intereselor magistraţilor, cât şi interesului obiectiv al statului (HCC nr.17 din 02.07.2013, §50).

2.3.2. Competenţa judecătoriei militare

Curtea a reţinut că Legea Supremă consacră accesul liber la justiţie nu numai ca un drept fundamental, recunoscut fiecărei persoane, dar, mai presus de toate, ca un principiu imanent al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest aspect este fundamentat de prevederile art.15 din Constituţie, potrivit căruia: “Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea” (HCC nr.20 din 16.07.2013¹⁹, §30).

____________________

¹⁹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.20 din 16.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 37 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003.

Curtea a observat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a subliniat că mecanismul de garantare al Convenţiei Europene urmăreşte protecţia unor drepturi efective şi concrete, şi nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii. În virtutea acestui principiu de interpretare, statele nu trebuie să recunoască doar accesul persoanelor la o instanţă, ci trebuie să asigure independenţa şi imparţialitatea acelei instanţe. Independenţa şi imparţialitatea, consacrate de art.6 §1 din Convenţia Europeană, nu sunt doar caracteristici ale instanţei de judecată, ci şi drepturi cu valoare absolută ale persoanei, acestea neputând face obiect al limitărilor sau renunţărilor (HCC nr.20 din 16.07.2013, §35).

Criteriile independenţei unei instanţe în raport cu celelalte puteri au fost precizate în jurisprudenţa Curţii Europene şi sunt următoarele: modul de desemnare şi durata mandatului judecătorilor (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere vs. Belgia, 1981), existenţa garanţiilor împotriva presiunilor exterioare (Piersack vs. Belgia, 1982) şi posibilitatea de a se verifica dacă instanţa prezintă sau nu aparenţa de independenţă (Delcourt vs. Belgia, 1970) (HCC nr.20 din 16.07.2013, §36).

Din punct de vedere organic, independenţa judecătorilor se verifică după modul de numire a judecătorilor şi durata mandatului acestora. Din punct de vedere funcţional, independenţa se verifică în raport cu alte organe ale statului şi faţă de părţi. Independenţa judecătorilor – indiferent dacă este funcţională sau organică – priveşte întreaga activitate jurisdicţională, în întregul său. Ea nu are efecte numai asupra procedurii publice, ci şi asupra activităţilor anterioare (ex: stabilirea termenului de judecată) sau posterioare acestei faze (ex: deliberarea şi redactarea hotărârii) (HCC nr.20 din 16.07.2013, §37).

Astfel, Curtea a reiterat că justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti, unde cauzele sunt judecate liber, excluzându-se orice presiune asupra judecătorilor. Nici puterea legislativă, nici cea executivă nu sunt în drept să intervină în activitatea autorităţii judecătoreşti. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude subordonarea şi ierarhia (HCC nr.20 din 16.07.2013, §39).

Potrivit Curţii Europene, Convenţia Europeană nu interzice ca tribunalele militare să decidă asupra acuzaţiilor în materie penală împotriva membrilor personalului subordonat armatei, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de articolul 6 §1 (cauzele Morris vs. Regatul Unit al Marii Britanii, 26 februarie 2002, §59, Cooper vs. Regatul Unit al Marii Britanii, 16 decembrie 2000, §106 şi Onen vs. Turcia,10 februarie 2004) (HCC nr.20 din 16.07.2013, §44).

Curtea a observat că, potrivit cadrului legal, judecătoria militară, după statutul juridic, este o instanţă judecătorească specializată, face parte din sistemul judecătoresc al Republicii Moldova şi este asimilată judecătoriilor de drept comun în problemele organizării şi funcţionării (HCC nr.20 din 16.07.2013, §47).

[...] Procedura de numire, promovare, transferare şi sancţionare a judecătorilor este aplicată, conform legislaţiei în vigoare, de către Consiliul Superior al Magistraturii şi pentru judecătorii din sistemul instanţelor judecătoreşti militare (HCC nr.20 din 16.07.2013, §48).

Judecătorul militar este învestit constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le exercită pe baza profesională, are calitatea de magistrat, face parte din corpul magistraţilor şi este numit în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii din judecătoria militară sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili. Singura condiţie suplimentară pe care trebuie să o îndeplinească judecătorul militar este aceea de a fi militar activ (HCC nr.20 din 16.07.2013, §49).

Mai mult decât atât, este de reţinut faptul că judecarea cauzelor penale se efectuează de către judecătoria militară la fel ca şi în instanţele din întreg sistemul judecătoresc, conform Codului de procedură penală, precum şi conform prevederilor altor legi. Concomitent, potrivit art.42 alin.(6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către judecătorie” (HCC nr.20 din 16.07.2013, §50).

Curtea a menţionat că legalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţa judecătorească militară este verificată de către Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie în ordine de apel şi recurs (HCC nr.20 din 16.07.2013, §51).

Astfel, organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti asigură controlul judiciar asupra hotărârilor instanţei militare prin posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce, la rândul său, constituie o garanţie a legalităţii hotărârilor adoptate (HCC nr.20 din 16.07.2013, §52).

[...] Curtea Constituţională a considerat că, în condiţiile în care hotărârile Judecătoriei Militare sunt susceptibile controlului a două instanţe civile ierarhic superioare, există toate garanţiile necesare ca drepturile procesuale ale persoanelor [...] să fie protejate efectiv, fără discriminare şi să fie restabilite atunci când sunt încălcate de instanţa militară de fond, astfel prevederile contestate fiind în conformitate cu articolele 16 şi 20 ale Constituţiei Republicii Moldova (HCC nr.20 din 16.07.2013, §56).

2.3.3. Temeiurile de revizuire a hotărârilor judecătoreşti

Curtea a menţionat că, revizuirea fiind o cale de retractare, şi nu de reformare a hotărârii, în cadrul acesteia, în baza unor temeiuri strict prevăzute de lege, are loc redeschiderea procesului (HCC nr.16 din 25.06.2013²⁰, §58).

____________________

²⁰ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.16 din 25.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii Art.XI pct.16 din Legea nr.29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Curtea a subliniat că problema esenţială în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare constă în găsirea unor ”ipoteze de mijloc”, care să împace ambele cerinţe, pe de o parte, principiul autorităţii de lucru judecat şi, pe de altă parte, necesitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti legale şi întemeiate. Aşadar, este necesară identificarea unor ipoteze mediane care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice (HCC nr.16 din 25.06.2013, §60).

Temeiurile de revizuire urmează a fi prevăzute în legislaţie în mod obiectiv şi exhaustiv, astfel încât nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Instanţele care se pronunţă asupra revizuirii trebuie să-şi exercite competenţa pentru a corecta erorile judiciare, omisiunile justiţiei şi asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu poate reprezenta un temei de reexaminare (HCC nr.16 din 25.06.2013, §61).

Astfel, Curtea a reţinut că o derogare de la principiul res judicata este justificată doar atunci când este necesară datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (HCC nr.16 din 25.06.2013, §62).

Curtea a reiterat că la stabilirea temeiurilor de revizuire este necesar ca legiuitorul să urmărească menţinerea unui echilibru între respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice (HCC nr.16 din 25.06.2013, §63).

Totodată, abrogarea temeiului de revizuire a hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate cu aplicarea unei legi declarată neconstituţională nu reprezintă în sine o soluţie de mediere, ci, dimpotrivă, prin aceasta se ignorează normele constituţionale. Or Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică (art.7 din Constituţie). Ba mai mult, art.2 alin.(2) din Codul de procedură civilă prevede că, în caz de coliziune între normele Codului şi prevederile Constituţiei Republicii Moldova, se aplică prevederile Constituţiei (HCC nr.16 din 25.06.2013, §64).

Curtea a considerat că reglementarea unui mijloc procedural care să permită retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate de o instanţă judecătorească cu încălcarea principiilor constituţionale, nu este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil şi principiul securităţii raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor Legii Supreme (HCC nr.16 din 25.06.2013, §65).

Curtea a reţinut că principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unor norme neconstituţionale. Posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea Constituţiei constituie singura modalitate de contracarare a efectelor unei legi care contravine principiilor constituţionale, ce garantează drepturile şi libertăţile fundamentale (HCC nr.16 din 25.06.2013, §66).

Curtea a reţinut că excluderea, prin Legea nr.29 din 6 martie 2012, a temeiului cuprins la art.449 lit.f) din Codul de procedură civilă lipseşte persoanele de un remediu intern efectiv al apărării drepturilor lor şi constituie o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură dreptul persoanelor la o satisfacţie efectivă. Or într-o societate democratică, în care respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială, este inadmisibil ca un drept consfinţit deja de legislaţie să fie diminuat (HCC nr.16 din 25.06.2013, §82).

Concluzionând, Curtea a menţionat necesitatea persoanei de a beneficia de posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti prin intermediul revizuirii în cazul în care prin hotărârea Curţii Constituţionale s-a constatat că prin actul normativ declarat neconstituţional şi care a fost aplicat la emiterea hotărârii judecătoreşti irevocabile s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Constituţie şi Convenţia Europeană, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate (HCC nr.16 din 25.06.2013, §84).

2.3.4. Executarea hotărârilor judecătoreşti

2.3.4.1. Acordarea unui termen-limită pentru executarea benevolă a hotărârilor judecătoreşti

Curtea a reţinut că executarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă ultima etapă a procesului judiciar şi constituie un drept consfinţit cumulativ de articolele 20 şi 120 din Legea Supremă. Un act executoriu neexecutat sau, altfel zis, o justiţie formală nu poate să asigure atingerea scopului de bază – protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, proclamate de actele normative naţionale şi internaţionale (HCC nr.1 din 15.01.2013²¹, §62).

____________________

²¹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.1 din 15.01.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 60 alin.(3) şi alin.(31) din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004.

În contextul celor expuse, Curtea precizează că, întrucât este posibil ca debitorul să nu îndeplinească benevol obligaţia dispusă de instanţă, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesuale pentru realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fie prin hotărârea instanţei de judecată, fie prin alt înscris care are putere executorie (HCC nr.1 din 15.01.2013, §65).

Curtea a notat că executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti intervine doar atunci când debitorul refuză să execute benevol hotărârea. Adică neexecutarea voluntară a unui titlu executoriu deschide calea executării silite (HCC nr.1 din 15.01.2013, §69).

Întrucât executarea hotărârilor judecătoreşti este parte integrantă a procesului judiciar, Curtea a reţinut că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului de executare constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (HCC nr.1 din 15.01.2013, §71).

Curtea a menţionat că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a-l utiliza în formele şi în condiţiile prevăzute de lege (HCC nr.1 din 15.01.2013, §74).

Curtea a reţinut de principiu că acordarea posibilităţii debitorului de a executa benevol documentul executoriu înainte de a trece la executarea silită a bunurilor acestuia reprezintă o formalitate necesară, stabilită în interesul debitorului, pentru a-i acorda un răgaz în vederea îndeplinirii obligaţiei care i se incumbă (HCC nr.1 din 15.01.2013, §75).

De asemenea, Curtea a relevat că prevederile art.60 alin.(3) din Codul de executare, prin care se instituie un termen de executare benevolă a hotărârilor judecătoreşti, constituie o opţiune acordată de către legiuitor debitorului pentru realizarea propriilor obligaţii până la aplicarea forţei coercitive a statului (HCC nr.1 din 15.01.2013, §76).

Concomitent, Curtea a notat că, în lipsa unei norme care să consacre modalităţi de executare benevolă a hotărârilor judecătoreşti, pot fi declanşate proceduri individuale de executare silită, care, în mod inevitabil, ar avea ca efect blocaje, inclusiv în funcţionarea instituţiilor publice, în cazul în care statul apare în calitate de debitor (HCC nr.1 din 15.01.2013, §80).

De asemenea, Curtea a notat că termenul de 15 zile acordat pentru executarea benevolă nu este de natură să contravină principiului liberului acces la justiţie şi nici să încalce dreptul la un proces echitabil, deoarece reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual – inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia (HCC nr.1 din 15.01.2013, §86).

Curtea a constatat că adoptarea de către legiuitor a unor modificări ale normelor incidente în materia executării, prin care se instituie procedura de executare benevolă a hotărârii judecătoreşti, nu este de natură să restricţioneze dreptul la obţinerea unei satisfacţii echitabile, precum şi nu exclude obligativitatea hotărârii judecătoreşti pentru debitor. Or, prin prisma articolului 120 din Legea Supremă, obligativitatea hotărârii judecătoreşti apare în momentul în care aceasta devine definitivă şi nu este condiţionată de înaintarea de către creditor a documentului executoriu către executorul judecătoresc (HCC nr.1 din 15.01.2013, §97).

Pornind de la obligaţia pozitivă a statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti, Curtea a reţinut că instituţia procesuală a “executării silite”, suplimentar obligaţiei debitorului de a executa benevol hotărârea judecătorească din momentul în care aceasta devine definitivă, constituie un instrument necesar care facilitează obţinerea de către creditor a drepturilor atribuite prin documentul executoriu (HCC nr.1 din 15.01.2013, §98).

Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a termenului de 15 zile pentru executarea benevolă a hotărârii judecătoreşti nu este de natură să încalce termenul rezonabil, asigură un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit, respectând exigenţele unui stat de drept şi, prin urmare, nu aduce atingere substanţei dreptului protejat de art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană (HCC nr.1 din 15.01.2013, §112).

2.3.4.2. Sancţionarea repetată pentru neexecutarea actelor judecătoreşti şi principiul non bis in idem

Potrivit articolului 120 din Constituţie, este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive. Caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti se exprimă prin obligativitatea executării acestora (HCC nr.13 din 11.06.2013²², §52).

____________________

²² Hotărârea Curţii Constituţionale nr.13 din 11.06.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 320 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în redacţia Legii nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative.

Raportând dispoziţiile constituţionale ale articolului 120 la prevederile constituţionale ale articolului 20, rezultă că accesul la justiţie semnifică nu doar posibilitatea juridică efectivă de a se adresa unui organ de plină jurisdicţie pentru soluţionarea unei contestaţii şi obţinerea unei satisfacţii, ci şi dreptul de a cere executarea hotărârii obţinute. Astfel, executarea hotărârilor judecătoreşti trebuie privită ca o parte integrantă a procesului de judecată (HCC nr.13 din 11.06.2013, §53).

Curtea Europeană a reiterat în repetate rânduri că statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de executare a hotărârilor judecătoreşti, care să fie eficient atât în practică, cât şi în drept, precum şi să asigure executarea acestor hotărâri fără întârzieri nejustificate, în caz contrar acest fapt angajează responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 §1 din Convenţia Europeană (HCC nr.13 din 11.06.2013, §58).

În context şi în lumina constatărilor Curţii Europene, Curtea a menţionat că dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiţie (HCC nr.13 din 11.06.2013, §60).

Principiul non bis in idem derivă din normele constituţionale ale articolelor 4, 21 şi 25 din Constituţie. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă a devenit un principiu fundamental şi incontestabil al oricărui sistem de drept şi este garantat de normele actelor internaţionale, la care a aderat şi Republica Moldova (HCC nr.13 din 11.06.2013, §61).

Curtea a observat că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană reaminteşte că articolul 4 al Protocolului nr.7 are drept scop interzicerea repetării procedurilor penale închise definitiv, evitând ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două sau mai multe ori pentru aceeaşi infracţiune […]. Astfel, principiul non bis in idem poate fi invocat doar dacă cel puţin două proceduri independente şi diferite privind aceeaşi acuzare se încheie cu mai mult de o condamnare. […] (HCC nr.13 din 11.06.2013, §66).

Curtea a observat că, în vederea asigurării implementării articolului precitat, pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executarea hotărârii instanţei de judecată art.318 din Codul contravenţional stabileşte sancţiune sub formă de amendă (HCC nr.13 din 11.06.2013, §70).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că persistenţa aceloraşi fapte, după aplicarea sancţiunii contravenţionale, poate atrage şi răspunderea penală a persoanei (art.320 din Codul penal) (HCC nr.13 din 11.06.2013, §71).

Curtea a menţionat că, în corespundere cu jurisprudenţa Curţii Europene, majoritatea contravenţiilor intră în câmpul de aplicare al “materiei penale” din Convenţia Europeană. Astfel, Curtea Europeană a decis că, în pofida depenalizării anumitor infracţiuni, caracterul atât preventiv, cât şi coercitiv al sancţiunilor administrative de substituţie este suficient, în corespundere cu articolul 6 din Convenţia Europeană, pentru a stabili natura penală a infracţiunii […]. În consecinţă, sunt aplicabile garanţiile prevăzute nu doar de art.6 în materie penală (inclusiv prezumţia de nevinovăţie), ci şi celelalte garanţii, mai generale (art.7 din Convenţie, dublul grad de jurisdicţie etc.), inclusiv principiul non bis in idem. Ca urmare, o persoană sancţionată contravenţional nu ar putea fi cercetată penal (chiar dacă ar fi achitată) pentru aceeaşi faptă (HCC nr.13 din 11.06.2013, §74).

Cu referire la aplicarea eficientă a sancţiunilor pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a relevat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că neexecutarea unei obligaţii legale constituie o infracţiune instantanee, care este completamente consumată prin omisiunea de a îndeplini acţiunea prescrisă de lege. O astfel de infracţiune se realizează la un moment dat printr-un fapt unic. […] (HCC nr.13 din 11.06.2013, §77).

În context, aplicând mutatis mutandis raţionamentele Curţii Europene în decizia Smolickis vs. Letonia, Curtea a reţinut că prima sancţionare conform prevederilor articolului 318 din Codul contravenţional şi a doua conform prevederilor articolului 320 din Codul penal se referă la perioade distincte, între care nu există suprapunere, chiar dacă inerţia persoanei sancţionate faţă de executarea hotărârii judecătoreşti era aceeaşi înainte, pe parcursul şi între cele două perioade (HCC nr.13 din 11.06.2013, §82).

Deoarece debitorul s-a obstinat să nu execute hotărârea judecătorească devenită executorie după prima sa sancţionare contravenţională, cea de-a doua sancţionare penală se întemeiază pe refuzul său repetat, însă totuşi distinct, de a se conforma legii (HCC nr.13 din 11.06.2013, §83).

Curtea a reţinut că sancţionarea repetată pentru neexecutarea unei obligaţii legale nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem, dacă se face distincţie între cele două perioade de referinţă, prin specificarea clară a limitelor temporale respective (HCC nr.13 din 11.06.2013, §86).

Din aceste considerente, după aplicarea primei sancţiuni, autorităţile urmează să consemneze un nou termen pentru executarea obligaţiei, astfel încât, la expirarea acestui nou termen, persoana să poată fi din nou trasă la răspundere (HCC nr.13 din 11.06.2013, §87).

Prin urmare, dacă se respectă condiţiile enunţate, sancţionarea repetată a persoanei pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu vizează una şi aceeaşi infracţiune (faptă) continuă, nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem şi nu încalcă articolele 20, 21, 25 din Constituţie şi, respectiv, articolul 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană (HCC nr.13 din 11.06.2013, §88).

2.3.5. Măsurile asiguratorii aplicate de instanţa de judecată

Suspendarea actului administrativ constituie o formă a asigurării acţiunii, instituţie procesuală, care prevede un şir de măsuri ce garantează posibilitatea realizării pretenţiilor din acţiune în cazul satisfacerii acesteia, contribuie real la executarea ulterioară a hotărârii judecătoreşti adoptate şi este un mijloc eficient de protecţie a drepturilor subiective ale participanţilor la proces (HCC nr.31 din 01.10.2013²³, §59).

____________________

²³ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.31 din 01.10.2013 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin.(4) din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolelor 21 alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000.

Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual-civile, asigurarea acţiunii este un act procesual pe care îl dispune instanţa la solicitarea participanţilor la proces, iar garanţia acordată reclamantului, inclusiv prin art.21 alin.(1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ, are drept scop înlăturarea producerii efectelor actului administrativ atacat, care ar putea fi ireparabile (HCC nr.31 din 01.10.2013, §60).

Curtea a reţinut că dreptul de a solicita instanţei de judecată suspendarea actului administrativ constituie o veritabilă garanţie împotriva abuzului autorităţii administrative, ale cărei acte de autoritate beneficiază de caracterul executoriu (HCC nr.31 din 01.10.2013, §66).

Concomitent, Curtea a reţinut că, în vederea evitării abuzurilor din partea reclamantului, legislaţia procesuală civilă lasă judecătorului posibilitatea de a aprecia întinderea şi caracterul real, ireversibil al prejudiciului, a cărui producere iminentă este invocată de reclamant (HCC nr.31 din 01.10.2013, §70).

În acest context, Curtea a menţionat că măsurile provizorii, aplicate în fiecare caz separat examinat de instanţa de judecată, ţin de substanţa obiectului acţiunii. Instanţa urmează să dispună măsura provizorie, care menţine starea de fapt pe durata examinării cauzei, în circumstanţe în care în mod plauzibil se afirmă un risc al unei pagube ireparabile (HCC nr.31 din 01.10.2013, §72).

Curtea a reţinut că prin norma cuprinsă la art.21 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ Parlamentul a aplicat un tratament diferenţiat faţă de actele emise de Banca Naţională în raport cu actele emise de restul autorităţilor publice, cu excepţia actelor ce ţin de retragerea licenţei şi lichidarea băncii, care nu mai pot constitui un proces reversibil în urma pierderii încrederii de către deponenţi, scopul primordial fiind protecţia drepturilor creditorilor şi garantarea administrării corespunzătoare a băncii supuse lichidării. Mai mult, Curtea a observat că retragerea licenţei constituie inclusiv o măsură premergătoare iniţierii procesului de lichidare, iar potrivit Legii instituţiilor financiare, la examinarea litigiului privind retragerea licenţei instanţa de judecată poate doar să recunoască faptul că acţiunile Băncii Naţionale faţă de bancă sunt ilegale, retragerea licenţei rămânând în vigoare. În respectiva situaţie Banca Naţională urmează să repare prejudiciile materiale cauzate băncii (HCC nr.31 din 01.10.2013, §74).

De asemenea, Curtea a menţionat că, spre deosebire de retragerea licenţei şi lichidarea unei bănci, nu toate actele emise de Banca Naţională, potrivit prevederilor contestate, duc la un proces ireversibil. Ba mai mult, în contextul celor expuse supra, suspendarea executării acestora nu constituie o regulă aplicată de instanţa de judecată, ci intervine ca o măsură de excepţie, în urma examinării individuale a fiecărei cauze deduse instanţei spre soluţionare (HCC nr.31 din 01.10.2013, §75).

Curtea a reţinut că instanţa urmează să acţioneze cu diligenţă în cazul suspendării actului, luând în considerare necesitatea protejării intereselor deponenţilor, păstrării secretului depozitelor, precum şi neadmiterii riscului excesiv în sistemul financiar (HCC nr.31 din 01.10.2013, §76).

Curtea a reţinut că, întrucât potrivit art.114 din Constituţie justiţia se realizează în numele legii doar de instanţele judecătoreşti, acestea urmează să dispună de plenitudinea prerogativelor procesuale pentru soluţionarea justă a cauzei, fără stabilirea unor limitări nejustificate în acţiunile care urmează a fi întreprinse, pentru ca la realizarea scopului final hotărârea judecătorească să nu devină doar una iluzorie (HCC nr.31 din 01.10.2013, §77).

Curtea a constatat că unele prevederi derogatorii din cele supuse controlului constituţionalităţii constituie o restrângere nejustificată impusă de legiuitor sub aspectul independenţei activităţii instanţelor judecătoreşti, iar limitarea prerogativei acordate reclamantului de a putea solicita instanţei suspendarea actului administrativ, ca măsură asiguratorie până la pronunţarea hotărârii, face imposibilă apărarea persoanei împotriva încălcării neîntemeiate a drepturilor şi libertăţilor sale constituţionale şi nu creează garanţii suplimentare de asigurare a legalităţii, fapt ce contravine articolelor 6, 20 alin.(1) şi 114 din Constituţie (HCC nr.31 din 01.10.2013, §78).

2.4. Dreptul la libertatea opiniei şi a exprimării

Curtea a atestat, aplicativ la grupurile sociale şi politice, precum sunt partidele sau organizaţiile social-politice, că libertatea exprimării, statuată de art.32 din Constituţie, prevalează asupra dreptului la asociere în partide politice, garantat de art.41 din Constituţie. Or, persoanele se asociază în partide politice pentru exercitarea liberă a dreptului la exprimarea opiniilor şi a opţiunilor politice. În acest sens, restrângerea libertăţii de exprimare a membrilor unei formaţiuni politice are drept consecinţă colaterală restrângerea dreptului lor la asociere (HCC nr.12 din 04.06.2013²⁴, §90).

____________________

²⁴ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.12 din 04.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare.

Constituţia, prin art.32, garantează oricărui cetăţean dreptul de a se exprima liber în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil. Din această garanţie constituţională, în special din sintagma “prin […] imagine sau prin alt mijloc posibil”, rezultă că persoanele şi formaţiunile politice în care acestea se asociază pot să se exprime liber, inclusiv prin simbolurile politice adoptate de către ele (HCC nr.12 din 04.06.2013, §91).

Libertatea exprimării este un drept esenţial în sistemul constituţional al Republicii Moldova. În acelaşi timp, este un drept ce poate afecta substanţial drepturile altor persoane (HCC nr.12 din 04.06.2013, §92).

Curtea a constatat că libertatea exprimării nu este un drept absolut, fiind susceptibil de restrângeri generale ce sunt admise pentru majoritatea drepturilor prin prisma restrângerilor comune reglementate de art.54 din Constituţie. Astfel, restricţiile ce pot fi impuse de stat urmează a fi prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să nu aducă atingere existenţei libertăţii exprimării. De asemenea, aceste ingerinţe pot fi aplicate de stat numai dacă sunt necesare într-o societate democratică şi dacă sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat (HCC nr.12 din 04.06.2013, §93).

Articolul 32 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova, reflectând articolul 10 §3 al Convenţiei [Europene pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale], enumeră manifestările, în exercitarea dreptului la libertatea opiniei şi exprimării, care sunt interzise prin lege şi sancţionate (“contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional”). Această prevedere necesită reglementare legislativă în vederea identificării cazurilor în care limitarea constituţională poate fi aplicată atunci când există un pericol real. Limitele cerute sau posibile specificate în art.32 exclud expres posibilitatea restricţionării libertăţii de exprimare atunci când exerciţiul acesteia nu pune în pericol interesele şi valorile protejate de Constituţie (HCC nr.12 din 04.06.2013, §123).

2.5. Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice

Curtea a constatat că lichidarea unui partid poate surveni doar în cazuri excepţionale. În acest sens şi Comisia de la Veneţia în Instrucţiunile privind interzicerea şi dizolvarea partidelor politice şi măsuri analogice din 1999 a subliniat: “Interzicerea sau dizolvarea partidelor politice, ca măsură cuprinzătoare, urmează a fi aplicată cu maximă reţinere”. Conform Instrucţiunilor, încetarea existenţei partidului este îndreptăţită doar “în cazul partidelor care pledează pentru aplicarea violenţei sau uz de violenţă ca mijloc politic de a răsturna ordinea constituţională democratică, prin aceasta subminând drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie” (HCC nr.12 din 04.06.2013, §117).

În acelaşi sens, OSCE/BIDDO şi Comisia de la Veneţia în Instrucţiunile privind reglementarea partidului politic au stabilit: “[…] posibilitatea de dizolvare sau interzicere a formării partidului politic urmează a fi aplicată cu atenţie şi doar în cazuri extreme. Partidele politice nu trebuie niciodată dizolvate pentru încălcări minore de conduită administrativă sau operaţională. [...] La fel, un partid politic nu ar trebui să fie interzis sau dizolvat din cauză că ideile lui nu sunt favorabile, populare sau sunt ofensatoare. Dacă partidul vizat nu aplică violenţa şi nu ameninţă pacea civică sau ordinea democratică constituţională a ţării, atunci nu este îndreptăţită nici interzicerea, nici dizolvarea” (HCC nr.12 din 04.06.2013, §118).

Curtea a constatat că în Republica Moldova, din cauza utilizării de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova începând din 1994 a simbolurilor secera şi ciocanul, legătura între simbol şi ideologia comunistă totalitară promovată de Partidul Comunist al RSSM sau PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) urmează a fi considerată ca fiind mai îndepărtată. În aceste circumstanţe, Curtea atestă că afişarea secerii şi ciocanului nu poate fi percepută astăzi în Moldova ca reprezentând exclusiv sprijinul pentru conducerea comunistă totalitară precedentă a PCUS (HCC nr.12 din 04.06.2013, §121).

Curtea a relevat că, după căderea regimului comunist de mai mult de 20 de ani, invocarea unui pericol viitor, legat de atrocităţile unui regim totalitar anterior, ca măsură preventivă pentru protejarea democraţiei, nu poate fi văzută ca o “nevoie socială presantă” (HCC nr.12 din 04.06.2013, §122).

Chiar dacă s-ar admite că există o nevoie socială presantă, Curtea subliniază că aceasta nu ar justifica impunerea unei interdicţii absolute, la ea fiind adăugată şi sancţiunea automată de încetare a activităţii partidului: în orice caz, trebuie să existe o relaţie de proporţionalitate. Faptul urmăririi de către partid a unui scop neconstituţional, ce ar duce la încetarea activităţii unui partid politic, trebuie să fie stabilit în fiecare caz în parte, printr-o decizie luată de un organ judiciar într-o procedură ce oferă garanţiile unui proces cuvenit, unei deschideri şi judecăţi echitabile, automatizarea fiind inacceptabilă. Opinia în cauză este expusă şi în Memoriul Comisiei de la Veneţia prezentat în prezenta cauză (HCC nr.12 din 04.06.2013, §125).

2.6. Dreptul la educaţie

2.6.1. Limita de vârstă pentru admiterea la studiile de masterat şi doctorat

Curtea a reţinut că dreptul la învăţătură (educaţie, instruire) nu poate lipsi din categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consfinţit în Legea Supremă (HCC nr.26 din 19.09.2013²⁵, §41).

____________________

²⁵ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.26 din 19.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la limita de vârstă pentru admiterea la studiile de masterat şi doctorat.

Totodată, Curtea a reţinut că, prin conţinutul său şi prin numărul mare de subiecte implicate în realizarea lui, dreptul la învăţătură este un drept complex. Unul din multitudinea de componente ale conţinutului acestui drept este dreptul de acces la instituţiile de învăţământ (HCC nr.26 din 19.09.2013, §45).

Curtea a observat că atât cadrul legal naţional, cât şi cadrul internaţional asigură accesul egal la studii superioare (HCC nr.26 din 19.09.2013, §50).

La fel, Curtea a reţinut că, potrivit raţionamentelor Curţii Europene, dreptul la instruire, consfinţit în art.2 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană, nu se limitează la educaţia şi învăţământul copiilor şi tinerilor, ca drept social, el poate fi conceput şi în beneficiul altor membri ai societăţii (HCC nr.26 din 19.09.2013, §51).

Prin prisma reglementărilor internaţionale, statelor le revine obligaţia negativă de a nu împiedica o persoană să beneficieze de sistemul de învăţământ şi obligaţia pozitivă de a asigura accesul egal la formele de învăţământ existente la un moment dat, în condiţiile pe care le reglementează în funcţie de necesităţile social-economice şi de perspectivele de dezvoltare ale statului (HCC nr.26 din 19.09.2013, §52).

Curtea a observat că prevederile legale [...] nu instituie o limită de vârstă pentru accederea la studiile de masterat şi doctorat. În acelaşi timp, Hotărârea Guvernului nr.173 din 18 februarie 2008 şi Hotărârea Guvernului nr.962 din 5 august 2003 stabileşte plafonul de vârstă de 35 de ani pentru accederea la studiile de doctorat şi de 45 de ani pentru studiile de masterat în cadrul Academiei de Administrare Publică (HCC nr.26 din 19.09.2013, §55).

În sensul dispoziţiilor constituţionale, Curtea a reamintit că principiul egalităţii presupune drepturi şi libertăţi egale pentru toţi cetăţenii, indiferent de faptul în ce acte sunt prevăzute aceste drepturi şi libertăţi: în Constituţie, în legi organice, ordinare sau în alte acte normative (HCC nr.26 din 19.09.2013, §57).

Curtea a reţinut că o distincţie este discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică, dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (HCC nr.26 din 19.09.2013, §59).

La fel, Legea nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii în art.9 prevede că instituţiile de învăţământ asigură respectarea principiului nediscriminării prin oferirea accesului la instituţiile de învăţământ de orice tip şi nivel (HCC nr.26 din 19.09.2013, §60).

În acelaşi timp, Curtea a subliniat că exercitarea dreptului la educaţie, fiind un drept relativ, poate fi supus unor limitări. Condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest caz sunt ca limitarea să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului (HCC nr.26 din 19.09.2013, §61).

Curtea a menţionat că marja de apreciere a statului şi dreptul său de intervenţie în procesul de învăţământ este mai mare decât în alte domenii şi poate fi realizat prin diverse instrumente de reglementare. Statul poate condiţiona dreptul la învăţătură prin reducerea locurilor disponibile în cazul învăţământului facultativ, prin testarea aptitudinilor care fac posibilă încadrarea într-o anumită formă de învăţământ etc., însă aceasta urmează a fi proporţională scopului urmărit (HCC nr.26 din 19.09.2013, §68).

În respectiva situaţie, Curtea a reţinut că statul poate stabili anumite condiţionări în exercitarea acestui drept în scopul valorificării ulterioare a potenţialului intelectual al funcţionarului delegat de către autoritatea publică pentru sporirea calificărilor profesionale, or, studiile reprezintă o investiţie în viitorul individului, care trebuie să producă rezultate cuantificabile şi tangibile, însă aceste condiţionări urmează a fi în corespundere cu principiile constituţionale (HCC nr.26 din 19.09.2013, §73).

Curtea a reţinut că, reieşind din prevederile constituţionale, dreptul de acces la instituţiile de învăţământ trebuie să ofere şanse egale oricărei persoane de a accede la diverse tipuri sau grade de învăţământ pe bază de merit, iar orice limitare urmează a fi proporţională scopului urmărit (HCC nr.26 din 19.09.2013, §79).

În concluzie, Curtea a reţinut că prin prevederile pct.16 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului şi postdoctoratului şi pct.4 din Hotărârea Guvernului privind asigurarea funcţionării Academiei de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova are loc restrângerea nejustificată a dreptului la studii, fapt ce contravine prevederilor articolului 35 combinat cu articolele 16 şi 54 din Constituţie (HCC nr.26 din 19.09.2013, §80).

2.6.2. Instituţiile de învăţământ superior de stat şi cele private

În funcţie de realităţile existente la etapa de dezvoltare a societăţii, autorităţile dispun de dreptul de a se implica în procesul de învăţământ în scopul asigurării calităţii de formare a specialiştilor. Această prerogativă a statului este asigurată prin dispoziţiile articolului 35 alin.(5) din Constituţie, potrivit căruia instituţiile de învăţământ, inclusiv cele nestatale, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii (DCC nr.7 din 04.07.2013²⁶, §39).

____________________

²⁶ Decizia Curţii Constituţionale nr.7 din 04.07.2013 privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din alineatul trei al articolului 2 din Legea nr.1070-XIV din 22 iunie 2000 “Privind aprobarea Nomenclatorului specialităţilor pentru pregătirea cadrelor în instituţiile de învăţământ superior şi mediu de specialitate” şi din alineatul doi al articolului 3 din Legea nr.142-XVI din 7 iulie 2005 “Privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor de formare profesională şi al specialităţilor pentru pregătirea cadrelor în instituţiile de învăţământ superior, ciclul I”.

Statul are dreptul şi obligaţia de a stabili căile, conţinutul şi standardele necesare pentru a asigura realizarea optimă a dreptului la învăţătură. Astfel, reglementarea cadrului organizatorico-juridic al instituţiilor de învăţământ superior de stat şi privat şi instituirea unui regim special pentru activitatea acestora, precum şi stabilirea restricţiilor, este o prerogativă a legiuitorului (DCC nr.7 din 04.07.2013, §41).

În lumina competenţei exclusive a legislativului de a reglementa modul de înfiinţare şi condiţiile de desfăşurare a activităţii instituţiilor de învăţământ de stat şi a celor nestatale, instituirea prin lege a unor distincţii în activitatea acestora nu poate fi obiect al interpretării în cadrul jurisdicţiei constituţionale, or, aceasta reprezintă o opţiune a legislativului, exercitată în corespundere cu atribuţiile constituţionale (DCC nr.16 din 07.11.2013²⁷, §28).

____________________

²⁷ Decizia Curţii Constituţionale nr.16 din 07.11.2013 de respingerea sesizării nr.21b/2013 privind interpretarea articolelor 16 alin.(2), 38 şi 72 alin.(3) lit.a) din Constituţia Republicii Moldova.

Curtea a reţinut că instituirea prin lege a obligativităţii asigurării de către Guvern a pregătirii specialiştilor de profil medical şi farmaceutic exclusiv în instituţiile de învăţământ de stat constituie o opţiune a legiuitorului, determinată de anumite realităţi social-economice. Prin urmare, în funcţie de factorii social-economici, legiuitorul poate considera oportun să acorde dreptul de pregătire a cadrelor în diferite domenii şi instituţiilor de învăţământ superior private (DCC nr.7 din 04.07.2013, §42).

2.7. Dreptul la muncă şi la protecţia muncii

2.7.1. Limita de vârstă pentru cadrele didactice

Curtea a reţinut că libertatea muncii nu poate fi una absolută şi nelimitată. Legislaţia muncii condiţionează încadrarea în câmpul muncii de întrunirea anumitor condiţii, la fel, stabileşte situaţiile de încetare a raporturilor de muncă (HCC nr.5 din 23.04.2013²⁸, §53).

____________________

²⁸ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.5 din 23.04.2013 pentru controlul constituţionalităţii articolului 301 alin.(1) lit.c) din Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003, în redacţia Legii nr.91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Stabilirea unor criterii pentru exercitarea anumitor activităţi nu poate fi privită a priori ca o încălcare a dreptului constituţional la muncă sau ca o discriminare în raport cu exercitarea altor activităţi. Asemenea limitare poate avea un caracter necesar atunci când este determinată de specificul unei profesii, care, datorită exigenţelor sporite faţă de calităţile fizice şi psihice ale persoanei, nu pot fi exercitate de persoane în etate, sau atunci când servesc ca măsură de optimizare a utilizării forţei de muncă în anumite sectoare de activitate (HCC nr.5 din 23.04.2013, §58).

Sub aspectul existenţei unor criterii strict necesare pentru exercitarea unor profesii, Curtea a relevat că legiuitorul a reieşit din faptul că activitatea didactică este o activitate intelectuală complexă, deosebită prin particularităţile sale (HCC nr.5 din 23.04.2013, §60).

Pentru exercitarea acestei activităţi, cadrele didactice trebuie să-şi menţină în timp calităţile profesionale şi personale, aptitudinile intelectuale şi abilităţile de a exercita la cel mai înalt nivel sarcinile funcţionale, posibilitatea de a comunica şi de a fi dinamice, de a corespunde exigenţelor sporite determinate de schimbările care se produc în sistemul educaţional (HCC nr.5 din 23.04.2013, §61).

Curtea a menţionat că marja de apreciere a statului în reglementarea sferei şi procesului de învăţământ este mai mare decât în alte domenii şi poate fi realizată prin diverse instrumente, pornind de la importanţa acestui domeniu pentru dezvoltarea societăţii (HCC nr.5 din 23.04.2013, §62).

Curtea a reţinut că […] legiuitorul a limitat dreptul de a exercita profesia de cadru didactic în legătură cu stabilirea pensiei pentru limită de vîrstă. Această limitare este justificată de natura specifică a domeniului de activitate în care se aplică, învăţământul fiind un domeniu de interes public, reglementat prin norme ce garantează o bună desfăşurare a procesului de instruire (HCC nr.5 din 23.04.2013, §63).

Curtea a dedus că norma supusă controlului constituţionalităţii nu constituie o încălcare a dreptului la muncă, din moment ce condiţiile de exercitare a acestui drept sunt reglementate prin lege (HCC nr.5 din 23.04.2013, §64).

Concomitent, Curtea a observat că, în scopul asigurării dreptului la muncă al persoanelor pensionate pentru limita de vârstă, legiuitorul a reglementat în Codul muncii condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă pe durată determinată cu această categorie de persoane (HCC nr.5 din 23.04.2013, §65).

Curtea a constatat că temeiul suplimentar pentru încetarea contractului individual de muncă cu cadrele didactice stipulat de art.301 alin.(1) lit.c) are natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică. O asemenea măsură nu este de natură să încalce principiul egalităţii, prevăzut de art.16 din Constituţie (HCC nr.5 din 23.04.2013, §70).

De asemenea, Curtea a reiterat că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile. Cu alte cuvinte, alegerea profesiei este liberă din momentul în care condiţiile solicitate pentru practicarea acesteia sunt îndeplinite (HCC nr.5 din 23.04.2013, §76).

Curtea a observat că instrumentele juridice ale comunităţii europene lasă la latitudinea statului dreptul de impunere a plafonului de vârstă pentru desfăşurarea unor activităţi (HCC nr.5 din 23.04.2013, §81).

Curtea a subliniat că este admisibil un tratament diferenţiat bazat pe criteriul de vârstă atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, criteriul în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă. Un tratament diferenţiat pe motive de vârstă poate fi admis şi justificat de un obiectiv legitim, în special de politica ocupării forţei de muncă, a pieţei muncii sau a formării profesionale (HCC nr.5 din 23.04.2013, §83).

2.8. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia

2.8.1. Suspendarea şi retragerea licenţei de notar

Dreptul pe care îl implică deţinerea licenţei pentru notar de a-şi forma propria clientelă în procesul exercitării atribuţiilor sale statuate de lege poate fi asimilat cu dreptul de proprietate, consacrat de articolul 46 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană (HCC nr.15 din 20.06.2013²⁹, §54).

____________________

²⁹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.15 din 20.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.1453-XIV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat.

Curtea a reţinut că, în pofida faptului că, potrivit legii, activitatea notarului nu constituie o activitate de întreprinzător, deţinerea licenţei dă naştere pentru acesta la o “speranţă legitimă şi rezonabilă” cu privire la caracterul ei de durată şi la posibilitatea obţinerii avantajelor ce rezultă din exerciţiul activităţii care-i face obiectul în mod continuu (HCC nr.15 din 20.06.2013, §55).

În viziunea Curţii, suspendarea licenţei este o măsură de reglementare a folosinţei bunurilor, ce intră în domeniul de aplicare al alin.(2) al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (HCC nr.15 din 20.06.2013, §57).

Potrivit interpretărilor operate de Curtea Europeană, pentru a fi compatibilă cu regula generală, menţionată în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerinţă trebuie să menţină un “just echilibru” între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr.52, pag.26, paragraful 69). În plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru “devine relevantă numai dacă s-a stabilit că ingerinţa respectivă satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară” (a se vedea Iatridis vs. Grecia, cererea nr.31107/96, §58, CEDO 1999-II, şi Beyeler vs. Italia, cererea nr.33202/96, §107, CEDO 2000-I) (HCC nr.15 din 20.06.2013, §58).

Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, o astfel de ingerinţă nu constituie o încălcare în cazul în care este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestui scop (HCC nr.15 din 20.06.2013, §59).

Curtea a observat că toate temeiurile de suspendare şi încetare a activităţii notarului sunt statuate în Legea cu privire la notariat (articolele 15, 16, 24), astfel ingerinţa având o bază legală (HCC nr.15 din 20.06.2013, §62).

Temeiurile de suspendare a activităţii notarului, prevăzute la art.15 alin.(1) care pot fi raportate la alin.(3), sunt următoarele: incompatibilitate, conform art.21 alin.(1); neachitare a obligaţiilor financiare aferente activităţii sale profesionale, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, după 6 luni de la scadenţa acestora – până la achitarea debitului; comitere, la efectuarea actelor notariale, de încălcări depistate în urma unor controale; refuz repetat, nemotivat, de a permite membrilor comisiei de control, aprobate de către Ministerul Justiţiei, accesul în biroul notarului pentru efectuarea controalelor şi/sau refuz repetat, nemotivat, de a prezenta actele solicitate de aceştia; lipsă a contractului de asigurare de răspundere civilă până în momentul încheierii contractului; încălcare a obligaţiilor prevăzute de Codul deontologic al notarilor (HCC nr.15 din 20.06.2013, §68).

Aceste temeiuri indică situaţii certe privind imposibilitatea notarului de a-şi desfăşura activitatea o perioadă determinată de timp. La fel, ele reflectă, în principiu, aspecte de organizare a activităţii de notar (HCC nr.15 din 20.06.2013, §69).

Concomitent, art.16 specifică în mod exhaustiv temeiurile de încetare a activităţii notarului în cazul: a) depunerii cererii; b) necorespunderii condiţiilor prevăzute la art.9 [art.9 prevede că poate fi notar persoana care este cetăţean al Republicii Moldova cu domiciliu pe teritoriul ei; are capacitate deplină de exerciţiu; este licenţiat în drept; a efectuat stagiul de 1 an la notar şi a promovat concursul pentru suplinirea locurilor vacante de notar anunţat de Ministerul Justiţiei; posedă limba moldovenească; nu are antecedente penale nestinse; are o reputaţie ireproşabilă]; c) decesului; d) condamnării de către instanţa de judecată printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni; e) declarării lui dispărut fără veste sau declarării morţii lui; f) retragerii licenţei; g) atingerii vârstei de 65 de ani (HCC nr.15 din 20.06.2013, §71).

Curtea a notat că normele supuse controlului constituţionalităţii, în raport cu celelalte prevederi legale, conturează fără echivoc reperele de conduită ale notarului şi în funcţie de care se poate dispune suspendarea sau încetarea activităţii acestuia (HCC nr.15 din 20.06.2013, §73).

În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit prin ingerinţă, Curtea a acceptat argumentul Guvernului că restricţiile impuse prin suspendarea şi încetarea activităţii notarului urmăresc un scop care serveşte interesului public, şi anume, de a preveni săvârşirea altor încălcări de către notar (HCC nr.15 din 20.06.2013, §76).

Astfel, Curtea a observat că legislativul, prin dispoziţiile legale, a atribuit un statut juridico-public notarilor, ceea ce impune o marjă de intervenţie mai largă a statului prin exercitarea unui control eficient asupra activităţii acestora. Acest aspect rezultă şi din prevederile art.2 alin.(3) al legii, conform cărora: “Pornind de la caracterul public al notariatului, Ministerul Justiţiei efectuează, în conformitate cu legislaţia, reglementarea şi organizarea activităţii notariale.” (HCC nr.15 din 20.06.2013, §79).

Curtea a menţionat că, în condiţiile art.16 din lege, activitatea notarului poate înceta doar la survenirea unor circumstanţe certe [...] circumstanţe care în principiu doar se constată prin ordinul ministrului justiţiei şi nu presupun o apreciere prin examinare în fond. Mai mult, având în vedere rolul Ministerului Justiţiei de a reglementa şi supraveghea activitatea notarială, este justificată şi încetarea activităţii notarului prin ordinul ministrului justiţiei, în contextul în care şi învestirea în funcţie se face în mod similar (HCC nr.15 din 20.06.2013, §82).

În acelaşi timp, Curtea a observat că atât în situaţiile prevăzute la art.15 alin.(3), cât şi în cele prevăzute la art.24 alin.(2) suspendarea şi încetarea activităţii notarului se dispune prin ordinul ministrului justiţiei în baza deciziei Colegiului disciplinar, organ profesional, care trebuie să asigure o examinare minuţioasă a cazurilor deduse, prin excluderea acţiunilor arbitrare (HCC nr.15 din 20.06.2013, §83).

Curtea a observat faptul că, în contextul normelor contestate, la adoptarea deciziilor privind aplicarea sancţiunilor disciplinare notarilor primatul aparţine colegiului disciplinar (HCC nr.15 din 20.06.2013, §84).

În vederea asigurării desfăşurării unei procedurii disciplinare echitabile, Curtea a observat că legiuitorul a statuat în lege că, în timpul examinării abaterii disciplinare, participarea notarului tras la răspundere disciplinară este obligatorie. Dacă notarul lipseşte în mod nejustificat, colegiul disciplinar poate să decidă examinarea abaterii disciplinare în lipsa lui (HCC nr.15 din 20.06.2013, §86).

Astfel, Curtea a reţinut că organul profesional colegial, şi nu ministrul justiţiei, evaluează în mod individual încălcările comise de către notari în exerciţiul funcţiei. Concomitent, Curtea a menţionat că suspendarea şi retragerea licenţei notarului constituie cele mai drastice sancţiuni şi din acest considerent Colegiul disciplinar urmează să evalueze gradul de proporţionalitate dintre gravitatea abaterii disciplinare şi sancţiunea care urmează a fi aplicată, astfel încât să excludă sancţionarea nejustificată a notarului (HCC nr.15 din 20.06.2013, §87).

Curtea a notat că, potrivit Legii cu privire la notariat, ordinul cu privire la aplicarea sancţiunii disciplinare poate fi contestat în instanţa de judecată (HCC nr.15 din 20.06.2013, §89).

În cazul manifestării dezacordului cu actul emis de către ministrul justiţiei, acesta poate fi supus unui control judecătoresc, cu stabilirea tuturor garanţiilor procesuale pentru justiţiabil (asigurarea principiului contradictorialităţii, egalităţii, disponibilităţii în drepturi) şi a remediilor juridice efective împotriva actului administrativ contestat. În contextul acestor garanţii, Curtea a menţionat că, în condiţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii cu privire la contenciosul administrativ, notarul este în drept de a solicita instanţei dispunerea măsurii asiguratorii sub forma suspendării actului contestat (HCC nr.15 din 20.06.2013, §91).

În pofida marjei de apreciere de care se bucură statul în reglementarea activităţii notariale, din moment ce suspendarea şi retragerea licenţei notarului este dată în competenţa colegiului disciplinar, mandatat prin lege, care decide în cadrul unei proceduri ce asigură respectarea garanţiilor procesuale, actul ministrului justiţiei fiind doar ulterior intervenţiei organului profesional şi fiind pasibil de contestare în instanţa de judecată, modul în care sunt expuse prevederile contestate nu lasă loc pentru o aplicare abuzivă şi nu sunt contrare articolului 46 combinat cu articolul 54 din Constituţie (HCC nr.15 din 20.06.2013, §93).

2.9. Dreptul de petiţionare

2.9.1. Examinarea petiţiilor anonime

Articolul 52 din Constituţie garantează dreptul cetăţeanului de a se adresa autorităţilor publice prin intermediul petiţiilor, formulate în numele semnatarului. De acelaşi drept se bucură şi organizaţiile legal constituite, care pot adresa petiţiile doar în numele colectivelor pe care le reprezintă (HCC nr.25 din 17.09.2013³⁰, §32).

____________________

³⁰ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.25 din 17.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la examinarea petiţiilor anonime.

Prevederea semnării obligatorii a petiţiilor este consolidată de alin.(2) al art.10 din Legea nr.190/1994, conform căruia petiţiile care nu întrunesc condiţiile enumerate la alin.(1) se consideră anonime şi nu se examinează (HCC nr.25 din 17.09.2013, §36).

Totodată, prin excepţie de la regula instituită, alineatul (2) al art.10 prevede că petiţiile anonime ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică se remit spre examinare organelor competente (HCC nr.25 din 17.09.2013, §37).

Analizând normele contestate prin prisma prevederilor articolului 52 alin.(1) din Constituţie, Curtea a reţinut că norma constituţională oferă cetăţeanului dreptul de a intra în relaţie directă cu autorităţile statului din propria iniţiativă şi posibilitatea de a-şi apăra drepturile lezate (HCC nr.25 din 17.09.2013, §39).

Curtea a reţinut că din redacţia articolului 52 din Constituţie rezultă cu claritate că orice petiţie urmează a fi semnată, iar petiţionarii trebuie să fie identificabili (HCC nr.25 din 17.09.2013, §41).

Analizând textual norma cuprinsă la articolul 52 alin.(1) din Constituţie în corelaţie cu alte dispoziţii constituţionale, care pun în sarcina legislativului reglementarea anumitor drepturi şi libertăţi (ex.: articolele 17, 25, 45, 48, 50 etc.), Curtea a observat că utilizarea adverbului “numai” indică o restricţie şi exclude posibilitatea examinării petiţiilor anonime (HCC nr.25 din 17.09.2013, §42).

În partea ce ţine de protecţia securităţii naţionale şi ordinii publice, invocată de autorităţi pentru justificarea instituirii excepţiei de examinare a unor petiţii anonime, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor procesual penale, modalitatea prin care organul de urmărire penală este solicitat să repare un drept încălcat prin infracţiune sau este informat despre săvârşirea unei infracţiuni este adresarea plângerii şi, respectiv, a denunţului (HCC nr.25 din 17.09.2013, §44).

Astfel, art.263 din Codul de procedură penală stabileşte că atât plângerile, cât şi denunţurile trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii sau denunţului, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă (HCC nr.25 din 17.09.2013, §45).

Curtea a constatat că şi în procedura penală legiuitorul a prevăzut obligativitatea semnării adresărilor către organele constatatoare (HCC nr.25 din 17.09.2013, §46).

În acelaşi timp, în scopul apărării ordinii de drept, art.263 alin.(8) al Codului de procedură penală prevede posibilitatea organelor de urmărire penală de a se autosesiza în vederea începerii urmăririi penale, având la bază informaţii obţinute inclusiv din plângerile şi denunţurile anonime, fapt care însă nu poate fi calificat drept examinare a petiţiilor (plângerilor şi denunţurilor) anonime (HCC nr.25 din 17.09.2013, §48).

Curtea a menţionat că prin stabilirea în lege a obligaţiei autorităţilor competente de a examina petiţiile anonime în cazul în care conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică legiuitorul a depăşit cadrul constituţional şi, astfel, a modificat în fapt conţinutul normei constituţionale fără o revizuire a Constituţiei. Or, modul de redactare a articolului 52 din Constituţie nu oferă Parlamentului o marjă de discreţie, care i-ar permite să instituie excepţii de la regula semnării petiţiilor (HCC nr.25 din 17.09.2013, §50).

În lumina celor expuse, Curtea a reţinut că textul constituţional nu instituie şi nici nu protejează juridic un drept la petiţionare anonimă, astfel, prevederile legale supuse controlului constituţionalităţii constituie o încălcare a articolului 52 din Constituţie (HCC nr.25 din 17.09.2013, §51).

III. Autorităţile publice

3.1. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Curtea a reţinut că, potrivit art.2 din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite. Astfel, conform articolului 60 din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova (HCC nr.30 din 01.10.2013³¹).

____________________

³¹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.30 din 01.10.2013 pentru interpretarea art.85 alin.(1) şi alin.(2) din Constituţie.

Fiind expresia suveranităţii naţionale, a voinţei poporului – unicul titular al puterii politice, Parlamentului îi revine un rol deosebit în sistemul statal. De aceea şi competenţele sale trebuie să răspundă necesităţii de a crea condiţiile necesare exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe care îl reprezintă direct şi nemijlocit (HCC nr.30 din 01.10.2013).

3.1.1. Autonomia parlamentară

Curtea a reţinut că, examinând autonomia regulamentară parlamentară, consacrată în art.64 alin.(1) din Constituţie în comun cu alte prevederi legale, aceasta nu poate fi absolutizată, întrucât supremaţia Constituţiei reprezintă un principiu general, a cărui respectare este obligatorie, inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta acte legislative şi aproba reguli procedurale parlamentare contrare dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei. Autonomia parlamentară nu legitimează instituirea unor reguli care încalcă litera şi spiritul Legii Supreme. Aşadar, şi reglementările cuprinse în Regulamentul Parlamentului trebuie să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale (HCC nr.9 din 21.05.2013³², §54).

____________________

³² Hotărârea Curţii Constituţionale nr.9 din 21.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii articolului 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25 aprilie 2013 privind revocarea Preşedintelui Parlamentului şi a Legii nr.101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996.

Totodată, Parlamentul în problemele şi aspectele legate de organizarea şi funcţionarea sa internă, în privinţa cărora Constituţia nu dispune, are libertatea să decidă în mod autonom, autonomie care se exercită prin voinţa majorităţii membrilor manifestată prin vot (HCC nr.9 din 21.05.2013, §55).

3.1.2. Interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului

Curtea a reţinut că adoptarea de către Parlament a unor norme prin care se instituie interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului în sine nu contravine normelor constituţionale (HCC nr.9 din 21.05.2013, §68).

Curtea a reţinut că statutul Preşedintelui interimar al Parlamentului este diferit de cel al Preşedintelui titular al Parlamentului. Preşedintele interimar al Parlamentului are un statut provizoriu, prin instituirea interimatului urmărindu-se asigurarea continuităţii exercitării funcţiilor Parlamentului. Persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului nu parcurge procedurile numirii în funcţie inerente unui Preşedinte titular al Parlamentului (vot secret) şi nici nu beneficiază de garanţiile exercitării funcţiei (revocarea prin votul secret a 2/3 din deputaţi). Astfel, dispoziţiile constituţionale enunţate exclud egalarea mandatului de Preşedinte al Parlamentului cu interimatul acestei funcţii, prin care se asigură continuitatea exercitării funcţiilor Parlamentului, dar nu se pune începutul unui mandat deplin de Preşedinte al Parlamentului (HCC nr.9 din 21.05.2013, §71).

Persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului poate să preia doar atribuţiile funcţionale ale titularului referitoare la ordonarea activităţii Parlamentului, prevăzute de Regulamentul Parlamentului, inclusiv semnarea legilor adoptate, convocarea şi conducerea şedinţelor Parlamentului (HCC nr.9 din 21.05.2013, §72).

Atribuţiile exclusive ale Preşedintelui Parlamentului, stabilite prin Constituţie, sunt intuitu personae şi nu pot fi nici delegate, nici preluate şi exercitate de persoana care exercită interimatul. Prin urmare, persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului nu poate propune vicepreşedinţii Parlamentului (art.64 alin.(3) din Constituţie), nu poate asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova (art.91 din Constituţie), nu poate propune Procurorul General sau revocarea acestuia (art.125 din Constituţie), nu poate propune preşedintele Curţii de Conturi sau revocarea acestuia (art.133 din Constituţie) (HCC nr.9 din 21.05.2013, §73).

Curtea a reiterat că normele şi spiritul Constituţiei urmăresc să asigure continuitatea exercitării puterii de către instituţiile statului, constituite în conformitate cu prevederile Constituţiei, iar situaţiile provizorii, precum interimatul, menite să evite crearea vidului de putere şi să asigure organizarea mecanismelor de formare a instituţiilor funcţionale plenipotenţiare, trebuie să fie înlăturate cât mai curând posibil (HCC nr.9 din 21.05.2013, §77).

Având în vedere întinderea atribuţiilor acordate, precum şi lipsa unor norme imperative privind limitele temporale, Curtea a reiterat inadmisibilitatea permanentizării situaţiilor de interimat, inclusiv al funcţiei de Preşedinte al Parlamentului (HCC nr.9 din 21.05.2013, §78).

În acelaşi context, Curtea a reţinut că, indiferent de circumstanţele care au determinat revocarea Preşedintelui Parlamentului, deputaţii au obligaţia imperativă de a se subordona Constituţiei şi, pentru asigurarea funcţionalităţii depline a instituţiilor statului, de a desfăşura neîntârziat alegerile pentru funcţia de Preşedinte titular al Parlamentului, în conformitate cu prevederile articolului 64 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.9 din 21.05.2013, §79).

Curtea a reţinut că, deşi la data revocării Preşedintelui Parlamentului (25 aprilie 2013) Regulamentul Parlamentului nu cuprindea norme referitoare la posibilitatea vicepreşedintelui de a exercita atribuţiile acestuia, inclusiv de a semna legile adoptate, în virtutea autonomiei regulamentare a Parlamentului şi prin raportare la analogia legii, această competenţă putea fi exercitată de vicepreşedintele Parlamentului, împuternicit în acest sens de deputaţi prin votul majorităţii, chiar şi în lipsa unei norme legale exprese în Regulamentul Parlamentului (HCC nr.9 din 21.05.2013, §92).

3.1.3. Dizolvarea Parlamentului

3.1.3.1. Temeiurile pentru dizolvarea Parlamentului

Articolul 85 din Constituţie prevede în mod expres şi exhaustiv cazurile şi temeiurile pentru care Parlamentul poate fi dizolvat înainte de expirarea mandatului său, şi anume imposibilitatea formării Guvernului sau blocarea procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni. În circumstanţele enunţate Parlamentul este dizolvat de către Preşedintele Republicii Moldova după consultarea fracţiunilor parlamentare (HCC nr.30 din 01.10.2013³³).

____________________

³³ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.30 din 01.10.2013 pentru interpretarea art.85 din Constituţie.

Curtea a reţinut că sancţiunea constituţională aplicabilă Parlamentului – dizolvarea – se admite, conform procedurilor prevăzute de Constituţie, în situaţiile când organul legislativ şi reprezentativ suprem nu-şi mai poate exercita funcţiile şi astfel nu mai poate exprima opinia alegătorilor. Din aceste considerente, în legătură cu disfuncţia survenită, prin dizolvarea Parlamentului şi desfăşurarea alegerilor anticipate, alegătorilor li se oferă posibilitatea de a soluţiona pe cale constituţională conflictul dintre autorităţi (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Totodată, prerogativa şefului statului de a dizolva Parlamentul constituie o garanţie constituţională, care permite soluţionarea şi deblocarea unei crize instituţionale (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a reiterat că unul dintre temeiurile de dizolvare a Parlamentului statuate la articolul 85 din Constituţie, este imposibilitatea formării Guvernului (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a observat că articolul 85 cuprinde mai multe dispoziţii privind imposibilitatea formării Guvernului de către Parlament, reflectate atât la alin.(1), cât şi la alin.(2), dispoziţii care urmează a fi analizate şi interpretate cumulativ reieşind din voinţa legiuitorului constituant şi în coroborare cu alte prevederi constituţionale relevante în materie (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a reţinut că prin imposibilitatea formării Guvernului urmează a se înţelege situaţia în care Parlamentul nu acordă sau nu poate acorda votul de încredere pentru învestirea Guvernului (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a constatat că activitatea puterii legislative relaţionează cu activitatea puterii executive, or, în caz contrar, ar lipsi organizarea executării legilor, iar cadrul legal adoptat nu şi-ar produce efectele juridice depline. De asemenea, cei responsabili de actul guvernării ar fi lipsiţi de un Program de guvernare (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Concomitent, Curtea a menţionat că mecanismul constituţional reglementat de articolul 85, destinat a nu permite declanşarea unei crize parlamentare şi a unui conflict între puterea legislativă şi puterea executivă, ar fi lipsit de efect în lipsa unui termen cert, la expirarea căruia Parlamentul urmează a fi dizolvat (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Din raţiunile expuse mai sus, Curtea a reţinut că termenul de 3 luni, prevăzut de alin.(1) al articolului 85, este un termen-limită de dizolvare a Parlamentului pentru ambele cazuri în care intervine o situaţie de criză sau conflict, şi anume: imposibilitatea formării Guvernului sau blocarea procedurii de adoptare a legilor (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Prin prisma normelor constituţionale, Curtea a menţionat că termenul începe a curge de la data apariţiei circumstanţelor ce au determinat necesitatea formării unui nou Guvern (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a reţinut că stipularea termenului-limită de 3 luni pentru dizolvarea Parlamentului în cazul blocării procedurii de adoptare a legilor cu atât mai mult justifică necesitatea aplicării acestui termen în cazul imposibilităţii formării Guvernului. Or, un Guvern fără mandat, potrivit art.103 alin.(2) din Constituţie, îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice (HCC nr.30 din 01.10.2013).

În acelaşi timp, Curtea a menţionat că, în lipsa votului de încredere al Parlamentului pentru candidatul la funcţia de Prim-ministru, intervine mecanismul constituţional cuprins la articolul 85 alin.(2) din Constituţie, care statuează că: “Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură” (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a menţionat că, potrivit acestei norme, Preşedintele Republicii Moldova poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, doar în cazul când sunt întrunite cumulativ două condiţii, şi anume: 1) în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi 2) doar după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a reţinut că termenul de 45 de zile statuat la articolul 85 alin.(2) nu este unul distinct de termenul de 3 luni cuprins la alin.(1) al aceluiaşi articol, primul fiind absorbit de ultimul (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Astfel, termenul de 3 luni este un termen general de formare a Guvernului, care curge indiferent de declanşarea procedurilor de formare a noului Guvern sau/şi de efectuarea procedurilor prevăzute de alineatul (2) al articolului 85 din Constituţie, include perioadele de consultare a fracţiunilor parlamentare şi de efectuare a altor proceduri legale şi constituie termenul-limită pentru formarea noului Guvern (HCC nr.30 din 01.10.2013) .

Totodată, termenul de 45 de zile este termenul în care Preşedintele poate dizolva Parlamentul, dacă în cadrul acestuia a fost respinsă cel puţin o candidatură, suplimentar primei candidaturi desemnate (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a conchis că sintagma constituţională “cel puţin două solicitări de învestitură” permite şefului statului să desemneze mai mult decât doi candidaţi pentru funcţia de Prim-ministru, însă termenele de desemnare a candidaţilor, precum şi solicitările de acordare a votului de încredere, indiferent de numărul lor, nu pot depăşi termenul-limită de 3 luni, prevăzut de alin.(1) al articolului 85 din Constituţie (HCC nr.30 din 01.10.2013).

În acelaşi timp, Curtea a menţionat că, întrucât prevederile constituţionale nu indică în mod expres termenul în care Preşedintele urmează să facă prima desemnare a candidatului la funcţia de Prim-ministru, în cadrul termenului general de 3 luni, Preşedintele urmează să ţină cont de termenul constituţional pus la dispoziţia candidatului desemnat la funcţia de Prim-ministru pentru a cere Parlamentului acordarea votului de încredere (15 zile – articolul 98 alin.(2) din Constituţie) (HCC nr.30 din 01.10.2013).

3.1.3.2. Obligaţia şefului statului de a dizolva Parlamentul în condiţiile prevăzute de articolul 85 din Constituţie

Curtea a menţionat că, în ansamblul său, articolul 85 are calitatea de a fi un mecanism de echilibrare a puterilor, mecanism care se aplică în scopul evitării sau depăşirii unei crize parlamentare sau a unui conflict între puterea legislativă şi puterea executivă (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a constatat că dreptul discreţionar al şefului statului de a dizolva sau de a nu dizolva Parlamentul în cazul neacceptării votului de încredere pentru formarea Guvernului intervine după expirarea a 45 de zile de la prima solicitare şi respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură până la expirarea termenului de trei luni (HCC nr.30 din 01.10.2013).

În cazul în care Parlamentul nu a reuşit să învestească Guvernul în termen de 3 luni, şeful statului este obligat să dizolve Parlamentul, astfel dreptul său discreţionar de a dizolva Parlamentul se transformă în obligaţie, impusă de voinţa legiuitorului constituant. Or, din conţinutul colaborării şi controlului reciproc între puterea legislativă şi puterea executivă reiese că sarcina şefului statului este de a depăşi criza politică şi conflictul declanşat între puteri, dar nu de a menţine situaţia de criză pentru un termen indefinit, fapt ce nu corespunde intereselor generale ale cetăţenilor, titulari ai suveranităţii naţionale (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a reiterat că, indiferent de circumstanţele care au determinat lipsa votului de încredere, eşuarea formării noului Guvern în termen de 3 luni duce inevitabil la dizolvarea Parlamentului. Un guvern demisionar cu un prim-ministru interimar nu poate perpetua în timp (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a observat că prin dispoziţiile articolului 85 alin.(1) şi (2) din Constituţie se urmăreşte asigurarea funcţionalităţii organelor constituţionale ale statului, iar prin dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul se evită obstrucţionarea activităţii unei puteri în stat (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Totodată, având în vedere principiul unităţii materiei constituţionale, obligaţia Preşedintelui de a dizolva Parlamentul este necesar a fi realizată cu respectarea prevederilor articolului 85 alin.(3) din Constituţie, potrivit căruia în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. De asemenea, potrivit alin.(4), Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova, cu excepţia cazului prevăzut de art.78 alin.(5), şi nici în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de război (HCC nr.30 din 01.10.2013).

3.1.3.3. Dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale asupra circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului

Conform articolului 135 din Constituţie, constatarea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului este o prerogativă exclusivă a Curţii Constituţionale (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Totodată, în contextul articolelor 78 şi 85 din Constituţie, doar Preşedintele Republicii Moldova dispune de dreptul şi, în acelaşi timp, de obligaţia de a dizolva Parlamentul în cazul survenirii circumstanţelor respective (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Curtea a reţinut că Preşedintele, în baza avizului Curţii Constituţionale privind constatarea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului, adoptat la sesizare, în conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, are obligaţia de a emite decretul privind dizolvarea Parlamentului şi stabilirea datei alegerilor anticipate în termenele prevăzute de art.76 alin.(3) din Codul electoral (HCC nr.30 din 01.10.2013).

Astfel, deoarece, conform prevederilor constituţionale, Preşedintele Republicii Moldova este unicul subiect învestit cu dreptul de a dizolva Parlamentul, sesizarea Curţii Constituţionale privind aprecierea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului devine un drept exclusiv al acestuia (HCC nr.30 din 01.10.2013).

3.1.4. Adoptarea hotărârilor Parlamentului

Curtea a reţinut că, pentru adoptarea unei hotărâri de Parlament, în cazul în care Constituţia sau alte legi speciale nu prevăd altfel, este necesar votul majorităţii deputaţilor prezenţi la şedinţă (HCC nr.21 din 25.07.2013³⁴, §103).

____________________

³⁴ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.21 din 25.07.2013 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

Curtea a observat că Regulamentul Parlamentului nu prevede verificarea prezenţei deputaţilor pe parcursul şedinţei, ci doar înregistrarea lor la începutul şedinţei. Curtea a conchis că prevederile regulamentare nu cuprind un mecanism de verificare a prezenţei deputaţilor la şedinţă, ceea ce generează insecuritate juridică [...] (HCC nr.21 din 25.07.2013, §107).

Astfel, având în vedere prevederile legale existente, Curtea a reţinut că, întrucât doar la începutul şedinţei se efectuează procedura de înscriere pe lista de prezenţă, se prezumă că numărul deputaţilor prezenţi la şedinţă pentru votarea unei hotărâri poate varia pe parcurs, fapt ce se răsfrânge asupra numărului de voturi calificate de către Parlament ca exprimând majoritatea (HCC nr.21 din 25.07.2013, §108).

3.1.5. Controlul parlamentar

Organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului este Parlamentul (art.60 din Constituţie) (HCC nr.29 din 23.09.2013³⁵, §64).

____________________

³⁵ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.29 din 23.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor acte referitoare la comisia de anchetă în cazul “Pădurea Domnească”.

Ca reprezentant al poporului, Parlamentul este abilitat cu funcţia de control şi informare a poporului despre modul de realizare a prerogativelor puterii poporului (HCC nr.29 din 23.09.2013, §65).

Controlul parlamentar reprezintă o necesitate imperioasă, prin intermediul căreia se evaluează modul în care opţiunea politică se transformă într-o decizie normativă, care se aplică imediat ori treptat în viaţa socială (HCC nr.29 din 23.09.2013, §66).

Fiind o expresie a funcţiei Parlamentului în cadrul democraţiei constituţionale, controlul parlamentar se efectuează prin diverse mijloace (HCC nr.29 din 23.09.2013, §67).

Scopul oricărui control parlamentar este de a verifica actele şi acţiunile exponenţilor puterii executive sub aspectul conformităţii cu legea, respectării drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi al corespunderii cu interesul general al societăţii (HCC nr.29 din 23.09.2013, §68).

Curtea a subliniat că Parlamentul nu are dreptul să se erijeze în instanţa de judecată prin faptul pronunţării asupra unor elemente ce sunt verificate doar în cursul derulării procedurilor judiciare de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. În acelaşi sens, politicienii (deputaţii) trebuie să se abţină de a da ordine justiţiei sau de a crea impresia că pot da ordine justiţiei, de a critica magistraţii şi de a nu se supune hotărârilor judecătoreşti. Ei sunt datori să protejeze independenţa justiţiei şi să contribuie la întărirea încrederii publicului în justiţie. Este inadmisibil pentru politicieni (deputaţi) să folosească justiţia drept miză în conflictele politice (HCC nr.29 din 23.09.2013, §86).

Curtea a menţionat că orice dispoziţie regulamentară care implică posibilitatea citării unui judecător, procuror în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care statuează separaţia puterilor în stat, independenţa judecătorilor şi procurorilor şi supunerea lor numai legii (HCC nr.29 din 23.09.2013, §91).

Curtea a reţinut că este un drept discreţionar al exponenţilor autorităţii judecătoreşti de a depune declaraţii în faţa comisiei de anchetă. În mod excepţional, aceştia pot participa în calitate de invitaţi la comisiile parlamentare atunci când este necesară clarificarea unor aspecte de natură tehnică sau a unor informaţii de interes public, care nu implică elucidarea aspectelor procesuale privind derularea unor cauze aflate pe rol (HCC nr.29 din 23.09.2013, §92).

Astfel, potrivit naturii lor juridice, comisiile de anchetă nu au caracter jurisdicţional, iar conform art.36 alin.(4) din Regulamentul Parlamentului, acestea nu pot susţine urmărirea penală efectuată în condiţiile legii de organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, fapt ce exclude încălcarea articolului 115 alin.(3) al Constituţiei (HCC nr.29 din 23.09.2013, §98).

Curtea a reţinut că, reieşind din prevederile art.36 alin.(1) – (2) din Regulamentul Parlamentului, este inadmisibil a cita persoane bănuite sau învinuite în dosarele penale şi a le audia în cadrul comisiei de anchetă referitor la circumstanţele ce stau la baza acuzaţiei penale. În caz contrar, există pericolul afectării dreptului la tăcere, protejat de articolul 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, implicit, a prezumţiei nevinovăţiei, prevăzute la articolul 21 din Constituţie (HCC nr.29 din 23.09.2013, §117).

Curtea a subliniat că, în contextul celor menţionate supra, comisiile parlamentare de anchetă au scopul de a constata existenţa sau inexistenţa faptelor, însă fără a stabili (cu certitudine) răspunderea contravenţională, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane (HCC nr.29 din 23.09.2013, §118).

Aşadar, comisiile parlamentare de anchetă nu au abilitarea constituţională sau regulamentară de a se pronunţa asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ele fiind expresia controlului parlamentar. Concluziile comisiilor de anchetă nu pot conţine formulări din care să se poată eventual deduce vinovăţia persoanei în materie penală (HCC nr.29 din 23.09.2013, §119).

În acelaşi timp, Curtea a subliniat că sunt inadmisibile orice declaraţii publice (sau făcute în alt mod) prin care se aduc unor persoane concrete acuzaţii grave, care nu sunt probate în cadrul unor proceduri strict reglementate de lege (HCC nr.29 din 23.09.2013, §121).

3.2. Atribuţiile Guvernului

3.2.1. Atribuţiile Guvernului demisionat

Conform procedurilor constituţionale, Guvernul, ca exponent al puterii executive, este opera comună a legislatorului, ca autoritate reprezentativă supremă, căreia poporul i-a delegat cea mai înaltă valoare – suveranitatea şi puterea de stat (art.2 din Constituţie) – şi a şefului de stat, ca garant al suveranităţii (art.77 din Constituţie) (HCC nr.7 din 18.05.2013³⁶, §106).

____________________

³⁶ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 18.05.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legilor nr.107 şi 110 din 3 mai 2013, şi a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi 635-VII din 16 mai 2013, şi a Hotărârii Guvernului nr.295 din 16 mai 2013.

Astfel, numai având mandatul acordat de Parlament, Guvernul poate exercita atribuţiile de putere executivă, care, în ultimă instanţă, se reduc la procesul de executare a legilor adoptate de acelaşi Parlament (HCC nr.7 din 18.05.2013, §107).

Guvernul, ca structură centrală în rândul autorităţilor executive, este opera Parlamentului, existenţa sa se bazează pe trei componente esenţiale: programul de guvernare, procedura de învestire şi încrederea acordată de Parlament. În cazul lipsei uneia din aceste componente, legitimitatea şi ponderea structurii guvernamentale devine incertă (HCC nr.7 din 18.05.2013, §109).

În acest context, Curtea a reţinut că un Guvern demisionar continuă să administreze treburile publice în aşteptarea unui nou Guvern, care să fie plenipotenţiar. Aceasta înseamnă că Guvernul demisionar exercită doar o parte limitată a puterii, el “administrează”, şi nu “guvernează” (HCC nr.7 din 18.05.2013, §111).

Administrarea treburilor publice se referă la deciziile zilnice, curente ale Guvernului, care sunt necesare funcţionării neîntrerupte a serviciului public. Această activitate se reduce la faptul că, în aşteptarea finalizării negocierilor pentru formarea unei noi echipe guvernamentale, să se evite o lipsă totală a puterii executive, care este una operativă şi vitală pentru necesităţile societăţii (HCC nr.7 din 18.05.2013, §112).

În acest sens, administrarea treburilor publice de către un Guvern demisionar vizează trei categorii: (1) treburile banale, uzuale, care permit statului să funcţioneze; (2) treburile în curs, care au fost începute atunci când Guvernul era plenipotenţiar şi care trebuie finalizate; (3) treburile urgente, care trebuie în mod imperativ să fie soluţionate pentru a evita pericole foarte grave pentru stat şi cetăţeni, pentru viaţa economică şi socială (HCC nr.7 din 18.05.2013, §113).

Guvernul care administrează treburile publice nu poate să-şi asume iniţiative politice importante a fortiori în privinţa unor chestiuni care au provocat dificultăţi înainte de demisia sa sau au determinat în final această demisie. Sunt excluse, în special, deciziile care ar putea ulterior angaja durabil linia politică a viitorului Guvern. În această ordine de idei şi în corespundere cu practica altor state în situaţii similare, spre exemplu, un Guvern demisionar poate pregăti proiectul bugetului anual, însă acesta nu ar trebui prezentat Parlamentului pentru adoptare decât de către un Guvern plenipotenţiar, care va avea responsabilitatea de a-l executa. Acesta este unul din pilonii dreptului constituţional. Problema majoră constă în faptul că o prerogativă fundamentală a unui Guvern plenipotenţiar este anume elaborarea bugetului (HCC nr.7 din 18.05.2013, §114).

Acordarea unor atribuţii excesive unui Guvern demisionar constituie un pericol evident pentru exerciţiul democraţiei (HCC nr.7 din 18.05.2013, §118).

Reducerea funcţiilor Guvernului demisionar la administrarea treburilor publice, de care acesta să poată face uz în mod liber în scopul asigurării continuităţii serviciilor publice, este, în acelaşi timp, o limită care i se impune – capitis diminutio, încălcarea căreia poate conduce la o sancţiune jurisdicţională. Această limitare a puterilor Guvernului demisionar este un principiu general al dreptului (HCC nr.7 din 18.05.2013, §119).

Din aceleaşi considerente, marja de manevră a Guvernului demisionar este limitată în privinţa numirii funcţionarilor, iniţierii de noi reforme şi a altor acţiuni importante, care rămân suspendate odată cu lipsirea Guvernului de mandatul deplin. În acest context, spiritul Constituţiei obligă actorii politici să desfăşoare activităţile într-o astfel de manieră, încât perioada interimatului să fie redusă la maximum (HCC nr.7 din 18.05.2013, §120).

3.2.2. Statutul Prim-ministrului interimar

Curtea a reţinut că Prim-ministrul interimar are un statut provizoriu, instituit de constituantă (1) “până la formarea noului Guvern” (imposibilitate definitivă) sau (2) până când “Prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern” (imposibilitate temporară) [art.101 din Constituţie], funcţia sa de bază fiind, după caz, (viceprim-)ministru sau alt membru al Guvernului. Pentru exercitarea funcţiei de Prim-ministru el nu are mandatul Parlamentului. În context Curtea a reţinut că prin instituirea interimatului se urmăreşte asigurarea continuităţii exercitării atribuţiilor Prim-ministrului, care, în virtutea caracterului lor special, nu permit intermitenţe (HCC nr.7 din 18.05.2013, §59).

Pentru persoana care asigură interimatul funcţiei de Prim-ministru Constituţia nu a reglementat astfel de condiţii, ceea ce, de asemenea, denotă statutul diferit al titularului acestei funcţii (HCC nr.7 din 18.05.2013, §62).

Articolul 98 alin.(5) din Constituţie prevede că Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova. Aşadar, mandatul Prim-ministrului curge de la data depunerii jurământului, după desfăşurarea procedurilor numirii Guvernului în condiţiile stipulate de prevederile articolului 98 alin.(1) – alin.(4) din Constituţie (HCC nr.7 din 18.05.2013, §64).

Faptul că pentru Prim-ministrul titular acordarea încrederii comportă un caracter special rezultă şi din efectele încetării mandatului acestuia, or, demisia sa antrenează demisia întregului Guvern (art.101 alin.(3) din Constituţie) (HCC nr.7 din 18.05.2013, §65).

Procedurile descrise nu se aplică în cazul persoanei care asigură interimatul funcţiei de Prim-ministru. Astfel, mandatul Prim-ministrului se exercită ca urmare a voinţei Parlamentului, organul reprezentativ suprem al poporului, iar interimatul se asigură în baza prevederilor constituţionale cuprinse în articolul 101 alin.(2) din Constituţie corelate cu articolul 103 (HCC nr.7 din 18.05.2013, §66).

Dispoziţiile constituţionale enunţate exclud egalarea mandatului de Prim-ministru cu interimatul acestei funcţii, prin care se asigură continuitatea exercitării atribuţiilor Guvernului în exerciţiu, în special, se asigură conducerea Guvernului pentru exercitarea funcţiei de administrare a treburilor publice, şi nu se pune începutul unui mandat deplin de Prim-ministru (HCC nr.7 din 18.05.2013, §67).

Curtea a reţinut că interimatul reprezintă o situaţie tranzitorie, menită să asigure prompt continuitatea activităţii Guvernului la administrarea treburilor publice. Având în vedere ansamblul atribuţiilor Preşedintelui în sfera puterii executive, dar şi ţinând cont de faptul că Guvernul este rezultatul votului de învestitură acordat de Parlament, Preşedintele nu este obligat să consulte fracţiunile parlamentare la desemnarea Prim-ministrului interimar (HCC nr.4 din 22.04.2013³⁷, §103).

____________________

³⁷ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.4 din 22.04.2013 pentru controlul constituţionalităţii Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului, în partea ce ţine de menţinerea în funcţie a Prim-ministrului-demis prin moţiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupţie) din data de 8 martie 2013 până la formarea noului guvern, şi nr.584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.

3.2.3. Atribuţiile Prim-ministrului interimar

Curtea a reţinut că votul de încredere este acordat de către Parlament nu numai echipei guvernamentale, ci şi programului de activitate al Guvernului, elaborat pentru durata întregului mandat, şi echivalează cu acordarea mandatului de către Parlament. De aici se prezumă că acest program este sarcina şi responsabilitatea întregii componenţe a Guvernului şi a Parlamentului, care-l aprobă prin votul de încredere. Mai mult ca atât, din dispoziţiile art.98 alin.(2) şi (3) din Constituţie rezultă prioritatea programului de activitate asupra listei Guvernului. Or, nu programul de activitate se întocmeşte după capacităţile membrilor Guvernului, ci candidaturile membrilor Guvernului sunt selectate în corespundere cu necesităţile de îndeplinire a programului. Toate aceste circumstanţe impun un principiu esenţial aplicabil Guvernului – principiul integrităţii echipei guvernamentale (HCC nr.7 din 18.05.2013, §80).

Curtea a dedus importanţa menţinerii echipei guvernamentale pe toată durata mandatului acordat de Parlament. Concluzia în cauză se cristalizează şi din prevederile art.103 alin.(1) din Constituţie, conform cărora odată cu încetarea mandatului Parlamentului încetează şi mandatul Guvernului (HCC nr.7 din 18.05.2013, §82).

Adiţional, Curtea a remarcat faptul că regula este răspunderea colectivă şi solidară a miniştrilor, răspunderea individuală fiind excepţională. Remanierea, prin natura sa, presupune un act individual, care are drept obiectiv operarea unor schimbări de cadre ce răspund cerinţei de a păstra controlul parlamentar asupra Guvernului, fără a-l răsturna, deci, păstrând stabilitatea guvernamentală.

Astfel, remanierea guvernamentală prevăzută de articolul 98 alin.(6) din Constituţie vizează sensul strict al noţiunii de mandat, aşa cum decurge din art.98 alin.(1)-(4) coroborat cu art.103 din Constituţie. În acest context, revocarea unui ministru deja demis este un nonsens juridic (HCC nr.7 din 18.05.2013, §83).

Curtea a reţinut că, în condiţiile în care atât Preşedintele ţării, cât şi Guvernul sunt autorităţi ce constituie emanaţia Parlamentului, Preşedintele nu poate opera remanieri guvernamentale la propunerea unei persoane care nu a fost învestită prin votul de încredere al Parlamentului în calitate de Prim-ministru şi care, deci, nu a format lista Guvernului acreditată cu acest vot, pe care urmăreşte să o modifice (HCC nr.7 din 18.05.2013, §87).

Mai mult, Legea Supremă prevede prelungirea mandatului Guvernului doar în partea ce ţine de «administrarea treburilor publice». Astfel, în cazul unui Guvern demisionar, a fortiori, mandatul Prim-ministrului interimar este circumscris mandatului restrâns al Guvernului demisionar din care face parte. În baza acestor constatări, Prim-ministrului interimar nu-i pot fi acordate atribuţii identice cu cele ale Prim-ministrului titular în domeniul remanierilor guvernamentale (HCC nr.7 din 18.05.2013, §90).

Curtea a reţinut că, spre deosebire de Prim-ministrul titular, care poartă răspundere în faţa Parlamentului pentru întreaga echipă guvernamentală, pe care de altfel a alcătuit-o, Prim-ministrul interimar al unui Guvern demis nu mai poartă această responsabilitate (HCC nr.7 din 18.05.2013, §91).

În acest context, Curtea Constituţională a subliniat că într-un stat de drept este inadmisibilă adoptarea de norme ce ar permite permanentizarea unei guvernări în condiţii de interimat. Dimpotrivă, toate normele şi acţiunile autorităţilor publice trebuie să fie direcţionate în vederea desemnării în cel mai scurt termen a demnitarilor titulari, ce şi-ar asuma responsabilitatea deplină pentru actul guvernării (HCC nr.7 din 18.05.2013, §94).

În acelaşi context, pentru elucidarea importanţei funcţiei şi înaltei responsabilităţi a Prim-ministrului pentru actul guvernării, Curtea a menţionat că, în temeiul normelor constituţionale, Prim-ministrul este al doilea în ordinea succesiunii la exercitarea interimatului în cazul vacanţei funcţiei de Preşedinte, după Preşedintele Parlamentului. Având în vedere diferenţa între interimar şi titular, Prim-ministrul interimar este astfel exclus de la soluţionarea acestei eventuale situaţii excepţionale (HCC nr.7 din 18.05.2013, §97).

3.3. Numirea şi eliberarea persoanelor cu funcţii de demnitate publică

Curtea a reţinut că articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie abilitează instanţa de jurisdicţie constituţională cu controlul constituţionalităţii tuturor actelor adoptate de Parlament, fără a face distincţie între actele normative şi cele individuale. (HCC nr.27 din 20.09.2013³⁸, §38)

____________________

³⁸ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.27 din 20.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.183 din 12 iulie 2013 privind eliberarea din funcţiile de membru şi de vicepreşedinte al Curţii de Conturi.

Curtea a relevat că stipularea în Constituţie a procedurii de numire a membrului Curţii de Conturi constituie o garanţie a independenţei acestuia şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin conform Legii Curţii de Conturi (HCC nr.27 din 20.09.2013, §49).

Totodată, Curtea a reţinut că membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe durata acestuia. Ei deţin funcţii de demnitate publică prin numire. Membrii Curţii de Conturi, odată cu numirea în funcţie, obţin calitatea de auditori publici, pe durata mandatului (HCC nr.27 din 20.09.2013, §50).

Având în vedere rolul Curţii de Conturi, în general, şi atribuţiile funcţionale ale membrilor, în special, Curtea a considerat extrem de necesară asigurarea independenţei şi inamovibilităţii acestora pe durata mandatului în vederea evitării subordonării politicului. Inamovibilitatea, ca şi stabilitatea, este instituţia pe care legea a prevăzut-o în nevoia de a găsi un instrument care să stopeze amestecul politicului în administraţie (HCC nr.27 din 20.09.2013, §60).

În scopul garantării independenţei persoanei ce exercită o funcţie de demnitate publică, normele constituţionale şi legale impun respectarea termenului mandatului. De regulă, destituirea presupune o procedură mai complicată decât numirea în funcţie sau cel puţin una echivalentă. Procedura de destituire este expres stipulată de lege pentru membrii Curţii de Conturi (HCC nr.27 din 20.09.2013, §65).

În context, Curtea a constatat că revocarea din funcţie a membrului Curţii de Conturi a avut loc cu eludarea normelor legale în acest sens, fiind adoptată cu existenţa în acest sens a propunerii Preşedintelui Curţii de Conturi, însă fără a fi respectate cerinţele legale (HCC nr.27 din 20.09.2013, §71).

Articolul 22 alin.(3) din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică stipulează că în cazul demnitarului numit încetarea înainte de termen a mandatului are loc prin revocarea sau, după caz, eliberarea din funcţie a demnitarului în temeiul actului administrativ al autorităţii care l-a numit în funcţie. Iar potrivit alin.(4) al aceluiaşi articol, dispoziţiile alin.(3) nu se aplică demnitarilor pentru care legea specială ce reglementează activitatea acestora prevede o altă procedură de încetare a mandatului înainte de termen (HCC nr.28 din 20.09.2013³⁹, §61).

____________________

³⁹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.28 din 20.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor Hotărâri ale Parlamentului privind revocarea şi desemnarea directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică.

Curtea a reţinut că prevederile articolului 22 din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică nu sunt relevante pentru a elibera din funcţie un director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică, deoarece activitatea acestuia, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică sunt reglementate prin lege specială, care prevede o altă procedură de încetare a mandatului înainte de termen (HCC nr.28 din 20.09.2013, §62).

În conformitate cu articolul 4² alin.(6) din Legea cu privire la energetică, funcţia de director al Consiliului de administraţie încetează prin demisie sau eliberare din funcţie. Directorul poate fi eliberat din funcţie de către Parlament în cazul: pierderii cetăţeniei Republicii Moldova; imposibilităţii exercitării funcţiei din motive de sănătate; alegerii în altă funcţie; condamnării pentru savârşire de infracţiuni cu intenţie şi/sau condamnării la privaţiune de libertate prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată; rămânerii definitive a actului de constatare prin care s-a stabilit emiterea/adoptarea de către acesta a unui act administrativ sau încheierea unui act juridic cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese; aflării în incompatibilitate, fapt stabilit prin actul de constatare rămas definitiv (HCC nr.28 din 20.09.2013, §65).

Această rigiditate decurge din raţiunea asigurării independenţei persoanei faţă de acei care au votat pentru alegerea sau numirea sa (HCC nr.28 din 20.09.2013, §66).

Din normele constituţionale şi legale, Curtea a conchis că actul contestat, fiind adoptat de Parlament la propunerea Preşedintelui Parlamentului, sub formă de hotărâre, nu corespunde cerinţelor prevăzute de articolele 66 lit.j) din Constituţie şi 42 din Legea cu privire la energetică. Or, potrivit normei constituţionale, Parlamentul alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege, ceea ce urmează a fi înţeles şi în condiţiile prevăzute de lege (HCC nr.28 din 20.09.2013, §67).

Curtea a reţinut că revocarea din funcţia de director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică poate fi dispusă numai de către autoritatea care l-a numit, şi anume Parlamentul, iar cazurile şi condiţiile revocării sunt cele prevăzute exhaustiv de Legea cu privire la energetică. Astfel, în acest sens competenţa Parlamentului, conferită prin lege, nu este una discreţionară (HCC nr.28 din 20.09.2013, §68).

Curtea a constatat că revocarea din funcţia de director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică a avut loc cu eludarea normelor constituţionale, fiind adoptată cu existenţa în acest sens a propunerii Preşedintelui Parlamentului, însă fără a fi respectate cerinţele legale (HCC nr.28 din 20.09.2013, §69).

3.4. Administraţia publică locală

3.4.1. Principiile de bază ale administraţiei publice locale

Un element de bază al regimului constituţional îl constituie administraţia publică locală. Fiind chemată să soluţioneze problemele de interes local, ea joacă un rol important în dezvoltarea unităţilor administrativ-teritoriale şi în asigurarea activităţii serviciilor publice (HCC nr.19 din 16.07.2013⁴⁰, §39).

____________________

⁴⁰ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.19 din 16.07.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.7 din Legea nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local, în redacţia Legii nr.168 din 11 iulie 2012.

Curtea a subliniat că principiul autonomiei locale ocupă un loc central între celelalte principii pe care se întemeiază administraţia publică locală. Conţinutul său complex reprezintă chintesenţa întregii activităţi a administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale (HCC nr.10 din 23.05.2013⁴¹, §51).

____________________

⁴¹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.10 din 23.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii articolului I pct.6, articolelor III şi IV din Legea nr.91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a rezolva şi a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei locale, o parte importantă din treburile publice (HCC nr.10 din 23.05.2013, §52).

Curtea a reţinut că principiul autonomiei locale nu presupune totala independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, acestea fiind obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale (HCC nr.10 din 23.05.2013, §59).

3.4.2. Statutul alesului local

Curtea a reţinut că determinarea unui statut pentru aleşii locali rezultă din necesitatea exercitării eficiente a atribuţiilor acestora în cadrul realizării puterii locale. Un statut specific al aleşilor locali trebuie să asigure, potrivit prevederilor art.7 din Carta Europeană, liberul exerciţiu al mandatului lor (HCC nr.19 din 16.07.2013, §47).

La fel, Curtea a menţionat că, potrivit art.7 alin.(3) al Cartei Europene a Autonomiei Locale, funcţiile şi activităţile incompatibile cu mandatul de ales local urmează a fi stabilite prin lege (HCC nr.19 din 16.07.2013, §48).

În context, Curtea a reţinut că noţiunea de “administraţie publică locală” derivă din conceptul constituţional mai larg al puterii de stat. Or, anume prin conţinutul acesteia, reprezentanţii acestei administraţii sunt învestiţi cu drepturi necesare realizării sarcinilor mandatului lor elective (HCC nr.19 din 16.07.2013, §51).

Prin urmare, Curtea a evidenţiat că orice exercitare a puterii de stat prin intermediul mandatarilor săi, inclusiv prin instituţiile elective locale, se realizează în limita principiilor imperative expuse în normele constituţionale (HCC nr.19 din 16.07.2013, §52).

Raportate la principiul separării puterilor în stat, Curtea a relevat că autorităţile publice locale (deliberative şi executive) trebuie să-şi desfăşoare activitatea în strictă concordanţă cu rigorile constituţionale, nici una nu este în drept să comită imixtiuni sau să-şi aroge atribuţiile celorlalte puteri (HCC nr.19 din 16.07.2013, §62).

Concluzionând, Curtea a reţinut că interdicţiile cuprinse în prevederile art.7 lit.с) şi lit.d) din Legea nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local nu încalcă dreptul de a fi ales şi nu aduce atingere autonomiei locale, ci reglementează condiţiile în care alesul local poate să-şi exercite funcţia, în vederea asigurării obiectivităţii în exercitarea mandatului, precum şi al excluderii abuzurilor şi a conflictelor de interese (HCC nr.19 din 16.07.2013, §67).

Concomitent, Curtea a observat că Legea nr.168 din 11 iulie 2012 nu cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii în care să se indice modalitatea de intrare în vigoare şi de punere în aplicare a noilor reglementări. Astfel, Curtea a menţionat că având în vedere art.76 din Constituţie, în lipsa unor dispoziţii finale, noile prevederi ale art.7 alin.(l) lit.c) şi lit.d) din Legea nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (14 septembrie 2012) şi sunt aplicabile raporturilor juridice apărute ulterior (HCC nr.19 din 16.07.2013, §70-71).

În contextul celor relatate, Curtea a reţinut că prevederile legale contestate, care stabilesc incompatibilităţile mandatului alesului local, nu aduc atingere drepturilor aleşilor locali, care şi-au obţinut mandatul în urma alegerilor locale desfăşurate până la data intrării în vigoare a Legii nr.168 din 11 iulie 2012 pentru modificarea Legii nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local – 14 septembrie 2012, precum şi drepturilor candidaţilor supleanţi, prevederile având efect ulterior adoptării legii (HCC nr.19 din 16.07.2013, §73).

3.4.3. Obligaţiile administraţiei publice locale în domeniul învăţământului

Politica în sfera învăţământului se stabileşte de către stat. Statul are obligaţia de a decide asupra programului şi modului în care se realizează educaţia, nivelului până la care educaţia este obligatorie şi faptului că educaţia unei persoane depinde de anumite calităţi ale acesteia (HCC nr.10 din 23.05.2013, §67).

Astfel, Curtea subliniază că, fiind de competenţa exclusivă a statului, domeniul educaţiei nu poate fi descentralizat şi dat în competenţa proprie a autorităţilor administraţiei publice locale. Către administraţia publică locală pot fi delegate, prin lege, doar unele competenţe, cu asigurarea finanţării adecvate a acestora (HCC nr.10 din 23.05.2013, §70).

Astfel, statul are dreptul şi obligaţia de a stabili căile, conţinutul şi standardele ce urmează să asigure realizarea optimă a dreptului la învăţătură (HCC nr.10 din 23.05.2013, §71).

Curtea Constituţională a considerat că atribuirea prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de nivelul al doilea a dreptului de a decide, în coordonare cu Ministerul Educaţiei, chestiunile privind înfiinţarea, reorganizarea sau lichidarea instituţiilor de stat de învăţământ primar, gimnazial, liceal şi extraşcolar constituie un act de delegare a competenţelor statului către aceste autorităţi (HCC nr.10 din 23.05.2013, §83).

Curtea subliniază, coordonarea de către legislativ a activităţii autorităţilor administraţiei publice locale în anumite domenii, în interesele generale ale statului, nu vine în contradicţie cu principiul autonomiei locale, aceasta fiind o măsură necesară într-o societate democratică (HCC nr.10 din 23.05.2013, §87).

Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit vine să confirme construcţia şi funcţionarea administraţiei publice locale pe principii democratice, iar rezultatele consultării pot fi atât obligatorii, cât şi facultative (HCC nr.10 din 23.05.2013, §94).

3.5. Autoritatea judecătorească

3.5.1. Statutul judecătorului

3.5.1.1. Independenţa judecătorului

Curtea a reţinut că dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art.6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin.(1)), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art.115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură a puterii în stat independentă şi imparţială (HCC nr.21 din 25.07.2013⁴², §60).

____________________

⁴² Hotărârea Curţii Constituţionale nr.21 din 25.07.2013 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie

În acelaşi sens, dispoziţiile articolelor 114 şi 116 alin.(1) din Constituţie consacră principiul independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate vorbi de o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei puterii judecătoreşti, se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, precum şi prin modul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului (HCC nr.21 din 25.07.2013, §63).

În mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului un factor de primă importanţă îl constituie buna funcţionare a autorităţilor judecătoreşti. Protecţia judiciară efectivă şi completă se poate realiza doar în condiţiile unei adevărate independenţe a autorităţii judecătoreşti, în special a judecătorului – exponent al puterii judecătoreşti. Acest fapt impune asigurarea autonomiei şi independenţei puterii judecătoreşti, reglementarea constituţională a limitelor şi principiilor activităţii sale (HCC nr.22 din 05.09.2013⁴³, §45).

____________________

⁴³ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.22 din 05.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi privind imunitatea judecătorului.

Independenţa justiţiei este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi o garanţie fundamentală a unui proces echitabil. Această independenţă urmează a fi asigurată de către stat (HCC nr.22 din 05.09.2013, §49).

Independenţa judecătorului este un element esenţial al statutului juridic şi condiţia principală a autonomiei autorităţii judecătoreşti. Corelaţia dintre principiul independenţei justiţiei şi principiul independenţei judecătorului determină, de fapt, caracterul echitabil şi democratic al exercitării justiţiei într-un stat de drept (HCC nr.22 din 05.09.2013, §51).

Curtea a menţionat că judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele în mod imparţial, potrivit convingerilor lor şi propriului mod de interpretare a faptelor, precum şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare (HCC nr.22 din 05.09.2013, §52).

Independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă – caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în sine, nu este un privilegiu personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului (HCC nr.22 din 05.09.2013, §53).

Principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă, în raport cu toate constrângerile, forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească (HCC nr.22 din 05.09.2013, §54).

Prin urmare, independenţa judecătorului asigură în mod iminent realizarea accesului liber la justiţie – drept fundamental garantat de articolul 20 din Constituţie (HCC nr.22 din 05.09.2013, §58).

Esenţa independenţei judecătorului rezidă în autonomia acestuia la adoptarea deciziilor judecătoreşti. Aceasta presupune că judecătorul urmează să fie ocrotit şi să-i fie garantat că la judecarea cauzelor, atribuţie conferită de Constituţie, el nu va fi supus persecuţiilor şi nu va putea fi antrenată urmărirea penală pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluarea probelor, cu excepţia “cazurilor de rea-credinţă” (HCC nr.22 din 05.09.2013, §59).

(…) Independenţa externă a judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al acestora, ci în interesul statului de drept şi al persoanelor care solicită şi aşteaptă o justiţie imparţială. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării imparţiale a legii. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor (HCC nr.29 din 23.09.2013⁴⁴, §82).

____________________

⁴⁴ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.29 din 23.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor acte referitoare la comisia de anchetă în cazul “Pădurea Domnească”.

3.5.1.2. Imunitatea judecătorului

Potrivit practicii internaţionale, este unanim recunoscut că imunitatea, de regulă, se acordă judecătorilor pentru garantarea executării atribuţiilor de serviciu (HCC nr.22 din 05.09.2013, §60).

Totodată, Curtea a reţinut că independenţa judecătorului nu exclude angajarea responsabilităţii acestuia, ea fiind realizată sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării libertăţii depline a judecătorului contra tuturor presiunilor induse (HCC nr.22 din 05.09.2013, §61).

Comisia de la Veneţia, în Amicus Curiae din 11 martie 2013, a menţionat că nu există o practică universală prin care judecătorilor li se atribuie inviolabilitate penală. Astfel, 20 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei prevăd inviolabilitatea penală a judecătorilor Curţii Supreme, şi 16 din 47 pentru judecătorii curţilor inferioare. În Uniunea Europeană, cifrele corespunzătoare sunt 8 din 27 şi 4 din 27. “[...] o mare parte din oficialii protejaţi prin imunitate, fac parte în special, din sistemul judecătoresc, acesta este fenomenul ţărilor est-europene, membre ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene”⁴⁵ (HCC nr.22 din 05.09.2013, §65).

____________________

⁴⁵ Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) Amicus curiae CDL-AD(2013)008 pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova privind imunitatea judecătorilor.

Curtea a constatat că legiuitorul constituant, statuând că “judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii”, a consacrat independenţa judecătorului pentru a asigura excluderea oricărei influenţe din partea altor autorităţi. Această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului (HCC nr.22 din 05.09.2013, §68).

Curtea a reţinut că, reieşind din normele procesuale penale, pornirea unei cauze penale în conformitate cu legislaţia în vigoare, când rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală şi infracţiunea a fost săvârşită de către un judecător, răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită nu este un act de intervenţie în activitatea şi independenţa judecătorilor, ci un proces legal de tragere la răspundere pentru ilegalitatea comisă (HCC nr.22 din 05.09.2013, §75).

Buna reputaţie a judecătorului constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi eficienţa acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale care reglementează înfăptuirea sa. Corupţia nu subminează doar încrederea în judecător, dar şi în actul de justiţie ca atare (HCC nr.22 din 05.09.2013, §76).

Curtea a reţinut că imunitatea nu trebuie să obstrucţioneze principalele funcţii şi atribuţii ale justiţiei şi nici să împiedice funcţionarea principiilor democratice într-un stat de drept (HCC nr.22 din 05.09.2013, §84).

În acelaşi timp, Curtea a constatat că acordarea dreptului de a porni urmărirea penală împotriva judecătorului exclusiv Procurorului General reduce influenţa exponenţilor altor autorităţi asupra judecătorului. De altfel, având în vedere că Procurorul General este membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nu poate fi considerat că Consiliul Superior al Magistraturii este exclus în totalitate de la procedura de sancţionare a judecătorului (HCC nr.22 din 05.09.2013, §85).

Este sarcina legiuitorului de a stabili, prin lege, garanţiile de independenţă a judecătorilor, inclusiv a celor ce asigură inviolabilitatea lor, având ca scop realizarea echilibrului necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor şi asigurarea încrederii societăţii în justiţie (HCC nr.22 din 05.09.2013, §88).

Principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică principiul responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale penale, contravenţionale sau disciplinare în condiţiile legii (HCC nr.22 din 05.09.2013, §89).

De asemenea, Curtea a constatat că învestirea Procurorului General cu atribuţia de a porni urmărirea penală în privinţa unui judecător fără acordul prealabil al Consiliului Superior al Magistraturii este justificată de particularităţile investigării cazurilor de corupţie, care solicită operativitate şi confidenţialitate în efectuarea acţiunilor procesuale (HCC nr.22 din 05.09.2013, §90).

3.5.2. Codecizia la numirea şi demisia judecătorilor

În jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a arătat că desemnarea şi destituirea judecătorilor şi preşedinţilor de instanţe se realizează cu participarea a cel puţin două autorităţi: pe de o parte, Consiliul Superior al Magistraturii şi, pe de altă parte, Preşedintele sau Parlamentul, după caz. (HCC nr.21 din 25.07.2013⁴⁶, §76).

____________________

⁴⁶ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.21 din 25.07.2013 privind controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

Astfel, Curtea a accentuat în privinţa Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie că, în cazul săvârşirii unei încălcări incompatibile cu funcţia deţinută, acesta urmează a fi demis de Parlament prin aceeaşi procedură prin care a fost numit, adică la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (HCC nr.21 din 25.07.2013, §79).

Curtea a reţinut că aceeaşi regulă se aplică, mutatis mutandis, în cazul demiterii judecătorilor oricărei instanţe judecătoreşti (HCC nr.21 din 25.07.2013, §80).

Asigurând numirea judecătorului, aşa cum prevăd dispoziţiile Constituţiei şi Legii nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii selectează candidaturile pentru funcţia de judecător cu cele mai înalte caracteristici profesionale şi morale, prevăzute de lege, şi face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului privind numirea, promovarea, transferarea sau eliberarea din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, primeşte jurământul judecătorilor (HCC nr.21 din 25.07.2013, §81).

Curtea a reţinut că, având în vedere prevederile constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, constatând că au fost respectate toate dispoziţiile legale în vigoare în materia acestor proceduri, Parlamentul sau Preşedintele Republicii Moldova au îndatorirea constituţională de a proceda la numirea candidaturilor la funcţiile de judecător, preşedinte, vicepreşedinte ale instanţelor judecătoreşti desemnate de către Consiliul Superior al Magistraturii (HCC nr.21 din 25.07.2013, §84).

Deoarece autorităţile împart sarcina de desemnare a judecătorilor, ele au obligaţia de a coopera (HCC nr.21 din 25.07.2013, §82).

În viziunea Curţii, numai într-o astfel de ipoteză, prin aplicarea articolului 116 din Constituţie, poate fi exercitată competenţa Parlamentului sau a Preşedintelui Republicii Moldova la numirea judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, pentru a se respecta principiul constituţional al separaţiei şi colaborării puterilor în stat. O abordare contrară a semnificaţiei intervenţiei Parlamentului sau Preşedintelui Republicii Moldova în procesul de numire în funcţie a judecătorilor, preşedinţilor, vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti ar aduce atingere valorilor, regulilor şi principiilor constituţionale privind separaţia puterilor şi independenţa justiţiei (HCC nr.21 din 25.07.2013, §85).

Aplicând aceleaşi raţionamente, Curtea a considerat că eliberarea din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, indiferent de motiv, urmează a fi examinată de către Parlament sau Preşedintele Republicii Moldova în condiţiile şi în termenele prevăzute pentru numirea acestora în funcţie [...] (HCC nr.21 din 25.07.2013, §86).

[...] În cazul destituirii, Parlamentul sau Preşedintele validează decizia Consiliului Superior al Magistraturii, pe care nu o poate nici cenzura, nici refuza, verificarea legalităţii acesteia fiind competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti (HCC nr.21 din 25.07.2013, §87).

În acelaşi timp, având în vedere principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat şi independenţei sistemului judecătoresc, Curtea a considerat că Parlamentul urmează să ţină cont de faptul că, în cazul în care nu va proceda la demiterea formală a unui judecător la propunerea respectivă a Consiliului Superior al Magistraturii, din momentul adoptării hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul demis nu mai dispune de mandatul autorităţii cu rol primar ca parte a mecanismului codeciziei şi, prin urmare, nu mai are împuterniciri pentru a judeca cauze. Prin urmare, actul Parlamentului sau Preşedintelui are un caracter formal, astfel încât orice viciu potenţial de procedură comis de către aceste autorităţi nu restabileşte în funcţie judecătorul demis de Consiliul Superior al Magistraturii (HCC nr.21 din 25.07.2013, §89).

3.5.3. Transferul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la alte instanţe judecătoreşti

Articolul 116 din Constituţia Republicii Moldova prevede că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii. Inamovibilitatea este asigurată prin modul de numire în funcţiile de judecător, condiţiile principale pentru numirea în aceste funcţii, precum şi garanţiile în exercitarea mandatului. Pentru promovarea sau transferarea judecătorului în interiorul mandatului este necesar acordul acestuia (HCC nr.17 din 02.07.2013⁴⁷ §62).

____________________

⁴⁷ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.17 din 02.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.25 din Legea 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, şi Art.VIII alin.(6) din Legea nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Dispoziţiile art.114 şi art.116 alin.(1) din Constituţie şi ale art.17 din Legea cu privire la statutul judecătorului instituie principiul independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate vorbi despre o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei autorităţii judecătoreşti, se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, prin modul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului (HCC nr.17 din 02.07.2013, §63).

Pornind de la statutul constituţional-legal al judecătorului, de la calitatea sa de exponent al puterii judecătoreşti, ţinând cont de faptul că independenţa judecătorului presupune capacitatea sa de a aplica legea corect şi de a se caracteriza prin înalte calităţi morale, legiuitorul a condiţionat selectarea, promovarea, transferarea, numirea judecătorului printr-o serie de exigenţe obiective privind calificarea, onestitatea, competenţa şi experienţa de viaţă (HCC nr.17 din 02.07.2013, §64).

Potrivit articolului 123 din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători (HCC nr.17 din 02.07.2013, §72).

Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent, format în vederea constituirii şi funcţionării sistemului judecătoresc, este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti şi asigură autoadministrarea judecătorească (art.24 din Legea privind organizarea judecătorească) (HCC nr.17 din 02.07.2013, §73).

Curtea a reţinut că, prin art.2 al Legii nr.154, legiuitorul a stabilit criteriile de bază de care urmează să se ţină cont la transferarea judecătorului la o instanţă judecătorească de acelaşi nivel sau la o instanţă inferioară. Totodată, legiuitorul a abilitat Consiliul Superior al Magistraturii cu dreptul de a dezvolta şi detalia criteriile prestabilite în Legea organică nr.154 (HCC nr.17 din 02.07.2013, §75).

Curtea a considerat că stabilirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a procedurii şi criteriilor de selectare a judecătorilor în vederea transferării lor la alte instanţe judiciare este nu doar constituţională şi legală, ci şi firească naturii şi activităţii acestui organ al autoadministrării judecătoreşti (HCC nr.17 din 02.07.2013, §78).

3.5.4. Salarizarea personalului instanţelor judecătoreşti

Curtea a menţionat că independenţa puterii judecătoreşti nu poate fi asigurată fără o independenţă instituţională şi structurală (HCC nr.24 din 10.09.2013⁴⁸, §50).

____________________

⁴⁸ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 10.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Anexei nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici.

Curtea a observat că înfăptuirea actului de justiţie se realizează cu implicarea mai multor componente ajutătoare, subsecvente judecătorilor care reprezintă nemijlocit această putere (HCC nr.24 din 10.09.2013, §51).

Curtea a reţinut că nu poate fi contestat nivelul egal al Parlamentului, Guvernului şi Curţii Supreme de Justiţie în ierarhia autorităţilor puterilor statului, adăugând că şi nivelul de salarizare a conducătorilor acestor autorităţi este acelaşi (HCC nr.24 din 10.09.2013, §58).

Totodată, discrepanţa între nivelul de salarizare a colaboratorilor Curţii Supreme de Justiţie în raport cu colaboratorii Secretariatului Parlamentului sau ai Cancelariei de Stat constituie un factor discriminatoriu şi, în final, un factor dezechilibrant între puterile statului (HCC nr.24 din 10.09.2013, §59).

Analizând poziţionarea ierarhică a organelor puterilor de stat, se atestă o discrepanţă şi între nivelul de salarizare a funcţionarilor din cadrul Curţilor de apel în raport cu cei din cadrul ministerelor. Mai mult, în pofida faptului că cel mai mare volum de lucru este concentrat în cadrul judecătoriilor, acestora fiindu-le atribuită examinarea în primă instanţă a tuturor litigiilor, funcţionarii publici din cadrul acestora dispun de un nivel de salarizare mai mic chiar şi în raport cu funcţionarii autorităţilor publice locale de nivelul II (HCC nr.24 din 10.09.2013, §60).

Curtea a reiterat că, pentru garantarea unei puteri judecătoreşti echivalente după statut cu celelalte două ramuri ale puterii de stat, este necesară menţinerea unui tratament echivalent şi pentru componentele ajutătoare ale acestei puteri, inclusiv crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea cu personal calificat şi competitiv (HCC nr.24 din 10.09.2013, §63).

Totodată, reieşind din totalitatea reglementărilor internaţionale care instituie principiul asigurării independenţei judecătorilor şi a rolului acestora în procedura de control al legalităţii actelor administrative emise de autorităţi, Curtea a statuat că necesitatea menţinerii unui echilibru al nivelului de salarizare între funcţionarii publici care contribuie şi asistă pe cei care exercită puterea în stat nu exclude posibilitatea stabilirii unor salarii mai mari pentru judecători în raport cu salariile reprezentanţilor puterilor legislativă şi executivă. Această ultimă constatare se bazează pe interdicţiile şi restrângerile pe care le implică statutul judecătorilor (HCC nr.24 din 10.09.2013, §68).

Curtea a subliniat că puterea judecătorească soluţionează litigiile de drept apărute în societate, inclusiv ca rezultat al acţiunilor celor două puteri. Din aceste considerente, calitatea actului justiţiei, ca act emanat de la puterea judecătorească, este direct proporţională cu nivelul independenţei judecătorilor şi cu sprijinul acordat acestora atât de puterea legislativă, cât şi de cea executivă (HCC nr.24 din 10.09.2013, §69).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut, calitatea şi finalitatea actului de justiţie sunt direct proporţionale nu doar cu competenţele profesionale ale judecătorului, dar şi cu competenţele personalului care îl ajută să-şi desfăşoare activitatea. Din aceste considerente, se impune o investiţie şi o stimulare proporţională pentru activitatea desfăşurată de către personalul instanţelor judecătoreşti reieşind şi din responsabilităţile atribuite prin lege acestora (HCC nr.24 din 10.09.2013, §70).

Astfel, Curtea a dedus că salarizarea diferită pentru exercitarea unor atribuţii identice sau similare după complexitate între autorităţi poziţionate pe aceeaşi scară în ierarhia instituţională a puterilor în stat urmează a fi calificată ca un tratament discriminatoriu (HCC nr.24 din 10.09.2013, §75).

Curtea a conchis că stabilirea gradelor de salarizare diferenţiate în compartimentele “Secretariatul Curţii Constituţionale”, “Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală”, “Curţile de apel” şi “Judecătoriile, inclusiv cea militară, procuraturile teritoriale şi cele specializate” din Anexa nr.2 la Legea nr.48 în raport cu compartimentele autorităţii puterii legislative şi autorităţilor puterii executive afectează principiile consfinţite de articolele 6 şi 16 din Constituţie (HCC nr.24 din 10.09.2013, §85).

3.5.5. Numirea şi destituirea Procurorului General

Curtea a relevat că stipularea în Constituţie a procedurii de desemnare a Procurorului General constituie o garanţie a independenţei acestuia şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin conform Legii cu privire la Procuratură (HCC nr.8 din 20.05.2013⁴⁹, §53).

____________________

⁴⁹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.8 din 20.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului referitoare la numirea şi revocarea Procurorului General.

Totodată, Curtea a reţinut că funcţia de Procuror General este de cel mai înalt rang în cadrul organelor Procuraturii. Rolul important al acestei funcţii derivă din sarcinile care revin Procuraturii de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a conduce şi exercita urmărirea penală, de a reprezenta învinuirea în instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii (HCC nr.8 din 20.05.2013, §54).

Curtea a constatat că, în conformitate cu articolele 32 şi 33 din Regulamentul Parlamentului, Legislativul este în drept să constituie comisii speciale pentru examinarea proiectelor de acte legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte legislative complexe sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei respective (HCC nr.8 din 20.05.2013, §64).

În acest sens, Curtea a relevat că Parlamentul a fost în drept să constituie o Comisie specială pentru examinarea circumstanţelor adoptării de către Parlament a Hotărârii nr.81 (HCC nr.8 din 20.05.2013, §65).

În partea ce ţine de Hotărârea nr.104, prin care a fost abrogată Hotărârea nr.81, Curtea a menţionat că votul odată consumat nu poate fi revizuit. O procedură de revizuire a votului nu este şi nici nu poate fi prevăzută, deoarece ar zădărnici tot procesul legislativ şi ar compromite autoritatea legislativă a statului, ar afecta securitatea raporturilor juridice şi chiar securitatea naţională, dacă s-ar admite posibilitatea revenirii, după o perioadă de timp, la voturile exprimate pentru adoptarea unor hotărâri sau legi, reieşind din interese politice sau personale de moment (HCC nr.8 din 20.05.2013, §70).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că Hotărârea privind numirea în funcţia de Procuror General se adoptă cu majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi. Potrivit stenogramei, la şedinţa Parlamentului s-a înregistrat prezenţa a 95 deputaţi. În acest context, majoritatea deputaţilor prezenţi a constituit 48 de deputaţi. Astfel, chiar şi în eventualitatea anulării a două voturi din cele 51, ar rezulta 49 de voturi pro, ceea ce reprezintă mai mult decât majoritatea deputaţilor prezenţi, necesară pentru adoptarea hotărârii (HCC nr.8 din 20.05.2013, §71).

În context, Curtea a reţinut că abrogarea actului de numire a avut ca efect încetarea mandatului Procurorului General. În scopul garantării independenţei persoanei ce exercită o funcţie de demnitate publică, normele constituţionale şi legale impun respectarea exercitării termenului mandatului. De regulă, destituirea presupune o procedură mai complicată decât numirea în funcţie sau cel puţin una echivalentă. Procedura de destituire este expres stipulată de lege pentru Procurorul General (HCC nr.8 din 20.05.2013, §74).

Curtea a constatat că revocarea din funcţie a Procurorului General a avut loc cu eludarea normelor legale în acest sens, fiind adoptată fără să existe în acest sens propunerea Preşedintelui Parlamentului şi fără a fi respectate celelalte cerinţe legale (HCC nr.8 din 20.05.2013, §78).

Curtea a constatat că Hotărârea Parlamentului nr.104 din 3 mai 2013 cu privire la abrogarea Hotărârii Parlamentului nr.81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General contravine dispoziţiilor […] din Constituţia Republicii Moldova, precum şi prevederilor altor acte legislative care vin să dezvolte normele constituţionale (HCC nr.8 din 20.05.2013, §79).

Din analiza cadrului normativ menţionat, precum şi din analiza stenogramei şedinţei Parlamentului din 18 aprilie 2013, Curtea a dedus că la adoptarea Hotărârii nr.81 privind numirea Procurorului General au fost respectate normele constituţionale (HCC nr.8 din 20.05.2013, §80).

3.5.6. Curtea Constituţională

3.5.6.1. Statutul Curţii Constituţionale. Independenţa judecătorilor constituţionali

Structura Curţii Constituţionale a Republicii Moldova este reglementată de articolul 136 din Constituţie. Conform dispoziţiilor menţionate, Curtea Constituţională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani. Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al Magistraturii. Acest mod de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale a Republicii Moldova este de natură să asigure o componenţă cât mai reprezentativă şi democratică, întrucât exprimă opţiunile autorităţilor publice din toate cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească. Separaţia puterilor conferă garanţii semnificative pentru imparţialitatea şi independenţa instituţională a judecătorilor Curţii Constituţionale (HCC nr.6 din 16.05.2013⁵⁰, §47).

____________________

⁵⁰ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 16.05.2013 privind controlul constituţionalităţii alineatului (4) al articolului 23 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională.

Atât Constituţia, cât şi Legea cu privire la Curtea Constituţională reglementează importante principii şi garanţii ale independenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să le permită acestora exercitarea obiectivă a judecăţii, Curtea însăşi fiind, potrivit articolului 134 alin.(2) din Constituţie, “independentă faţă de orice altă autoritate publică” şi supunându-se numai Constituţiei. În coroborare cu această normă constituţională, articolul 137 din Constituţie stabileşte în mod expres că judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia [...] (HCC nr.6 din 16.05.2013, §48).

În acest sens, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale [art.6 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale]; competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică [art.4 alin (2) din Lege]; judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul funcţiunii, inclusiv după expirarea mandatului [art.8 alin.(3) din Cod şi 13 alin.(2) din Lege]; între alte îndatoriri, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi “să-şi îndeplinească atribuţiile cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei” [art.17 alin.(1) lit.a) din Lege]; judecătorii trebuie “să comunice Preşedintelui Curţii Constituţionale activitatea incompatibilă cu atribuţiile pe care le exercită” [art.17 alin.(1) lit.d) din Lege]; judecătorii trebuie să se abţină de la orice acţiune contrară statutului de judecător [art.17 alin.(1) lit.f) din Lege]; stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a Plenului Curţii Constituţionale [art.84 din Cod]; Curtea Constituţională are buget propriu, care se aprobă de Parlament, la propunerea Plenului Curţii Constituţionale [art.37 din Lege] (HCC nr.6 din 16.05.2013, §49).

Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii, ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii. Caracterul jurisdicţional rezultă din principiile de organizare şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi proceduri. În acest sens, Preşedintele Curţii Constituţionale este asimilat cu Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale sînt asimilaţi cu vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie [art.21 alin.(2) şi (3) din Lege]. Caracterul jurisdicţional al Curţii Constituţionale face aplicabile principiile independenţei judecătoreşti, în pofida faptului că autoritatea de jurisdicţie constituţională nu face parte din sistemul judiciar (HCC nr.6 din 16.05.2013, §50).

În acelaşi timp, nu există şi nici nu poate exista posibilitatea revocării judecătorilor Curţii Constituţionale de către autorităţile care i-au numit, judecătorii fiind inamovibili, ceea ce constituie o garanţie a independenţei acestora în exercitarea mandatului (HCC nr.6 din 16.05.2013, §51).

Acest principiu îi protejează pe judecători în primul rând de influenţe externe la îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale. Ideea fundamentală constă în faptul că judecătorii constituţionali, în exercitarea atribuţiilor, nu sunt angajaţii autorităţilor care i-a numit. Din momentul depunerii jurământului, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi se supun numai Constituţiei (HCC nr.6 din 16.05.2013, §52).

Curtea a reţinut că sensul normei cuprinse în art.72 alin.(3) lit.c) din Constituţie, de a reglementa organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea funcţionalităţii şi mecanismelor instanţei de contencios constituţional (HCC nr.6 din 16.05.2013, §57).

Interpretarea normei fundamentale menţionate în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, a elimina sau a reduce atribuţiile conferite echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu renunţarea la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inadmisibil (HCC nr.6 din 16.05.2013, §58).

Orice normă legală ori modificare legislativă, adoptată în baza art.72 alin.(3) lit.c) din Legea Fundamentală, care ar avea ca efect blocarea sub orice formă a funcţionalităţii Curţii, se consideră neconstituţionala ab initio (HCC nr.6 din 16.05.2013, §59).

Potrivit regulilor aplicabile într-un stat de drept, Curtea Constituţională, autoritate care asigură supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Curtea Constituţională eo ipso nu poate fi nefuncţională (HCC nr.6 din 16.05.2013, §61).

În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţilor Constituţionale este unul esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi a democraţiei, garantând egalitatea în faţa legii, libertăţile fundamentale şi drepturile omului. Totodată, Curţile Constituţionale contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc al puterilor statului (HCC nr.6 din 16.05.2013, §64).

Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, nu constituie numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei. El reprezintă un mijloc pentru a conferi Curţii Constituţionale o competenţă de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic (HCC nr.6 din 16.05.2013, §65).

În lumina celor expuse, fără a contesta dreptul celor trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească) de a numi judecătorii Curţii, Curtea a statuat că instituirea condiţiei numirii judecătorilor de către toate autorităţile pentru convocarea plenului, în situaţia în care în cadrul Curţii există cvorumul decizional prevăzut de lege, prejudiciază funcţionalitatea Curţii şi încalcă principiul independenţei acesteia şi a judecătorilor săi [articolele 134 alin.(2), 135 şi 137 din Constituţie]. În consecinţă, prevederile alineatului (4) al articolului 23 din Legea cu privire la Curtea Constituţională sunt neconstituţionale (HCC nr.6 din 16.05.2013, §70).

3.5.6.2. Obligativitatea hotărârilor Curţii Constituţionale

Hotărârea Curţii Constituţionale reprezintă în sine o constatare juridică general obligatorie, bazată pe elucidarea esenţei problemei constituţionale în urma interpretării oficiale a normelor corespunzătoare din Constituţie şi explicării raţionamentului conţinutului acestora raportat la normele contestate (HCC nr.33 din 10.10.2013⁵¹, §42).

____________________

⁵¹ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.33 din 10.10.2013 privind interpretarea art.140 din Constituţie.

Acest efect al hotărârilor Curţii Constituţionale, precum şi acţiunea sa consecventă de a da efectivitate justiţiei constituţionale îndreptăţesc faptul că, prin relevarea conţinutului normelor constituţionale şi dezvoltarea de reguli deduse din interpretarea acestora, actele Curţii Constituţionale ghidează evoluţia întregului sistem legal, precum şi procesul de interpretare şi aplicare a legii. Numai o astfel de poziţie asigură în mod real realizarea principiului supremaţiei Constituţiei (HCC nr.33 din 10.10.2013, §43).

Difuzarea normelor constituţionale în ansamblul sistemului juridic se caracterizează prin impregnarea ramurilor de drept cu normele constituţionale. Jurisdicţia constituţională este o consecinţă a caracterului direct aplicabil al Constituţiei concretizată în obligativitatea aplicării actelor Curţii Constituţionale (HCC nr.33 din 10.10.2013, §44).

Interpretarea dată dispoziţiilor constituţionale comportă caracter oficial şi obligatoriu pentru toţi subiecţii raporturilor juridice. Hotărârea prin care se interpretează un text constituţional are putere de lege şi este obligatorie, prin considerentele pe care se sprijină, pentru toate organele constituţionale ale Republicii Moldova. Aceasta se aplică direct, fără nici o altă condiţie de formă (HCC nr.33 din 10.10.2013, §47).

Indiferent de natura hotărârilor Curţii, fie că sunt de interpretare a Legii Supreme sau de control al constituţionalităţii cadrului normativ subsecvent, ele îşi produc efectele pe care Constituţia şi legea le conferă, în raport cu atribuţia exercitată de Curte, forţa lor juridică neputând fi contestată sau confirmată de nimeni (HCC nr.33 din 10.10.2013, §49).

Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi existenţa pentru viitor (HCC nr.33 din 10.10.2013, §53).

Parlamentul sau Guvernul, după caz, au obligaţia de a abroga sau de a modifica respectivele acte normative, punându-le astfel de acord cu Constituţia. Intervenţia Parlamentului sau a Guvernului, în interiorul termenului prevăzut de articolul 28¹ din Legea privind Curtea Constituţională, în sensul celor stabilite prin hotărârea Curţii Constituţionale, reprezintă o expresie a caracterului definitiv şi general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional (HCC nr.33 din 10.10.2013, §54).

Curtea a subliniat că factorii juridici, şi nu politici, trebuie să determine reacţiile faţă de hotărârile Curţii, în special dacă ele provoacă obligaţii concrete pentru subiecţii corespunzători (HCC nr.33 din 10.10.2013, §55).

Hotărârea Curţii urmează a se aplica tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins încă la data pronunţării hotărârii, respectiv, tuturor situaţiilor cărora li se aplică în continuare dispoziţiile legale declarate neconstituţionale, precum şi pe calea revizuirii (HCC nr.33 din 10.10.2013, §56).

Mai mult, Curtea Constituţională, fiind unica autoritate abilitată prin lege să exercite controlul de constituţionalitate, are plenitudinea de jurisdicţie în acest domeniu. A accepta ca efectele deciziilor sale să fie interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului ar echivala cu o ştirbire a competenţei Curţii (HCC nr.33 din 10.10.2013, §59).

Opozabilitatea erga omnes a hotărârilor Curţii Constituţionale implică obligaţia constituţională a tuturor autorităţilor de a aplica întocmai deciziile Curţii la situaţiile concrete în care normele declarate neconstituţionale au incidenţă (HCC nr.33 din 10.10.2013, §60).

În acest context, Curtea a reţinut, cu titlu de principiu, că prevederile legale abrogate prin textul de lege declarat neconstituţional reintră în fondul activ al dreptului, continuând să producă efecte juridice, până la intrarea în vigoare a noilor reglementări, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ (HCC nr.33 din 10.10.2013, §63).

Astfel, în cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme de modificare/abrogare, până la operarea modificărilor de rigoare de către Parlament, urmează să se aplice prevederile anterioare modificării/abrogării, într-un mod conform considerentelor acesteia la cazul dedus examinării sale (HCC nr.33 din 10.10.2013, §64).

Până la aceeaşi dată, o menţiune corespunzătoare urmează a fi operată în textul actului de bază, cu restabilirea textului prevederilor anterioare modificării/abrogării (HCC nr.33 din 10.10.2013, §65).

Curtea a reţinut că, reieşind din dispoziţiile articolului 135 alin.(1) din Constituţie, nu se exceptează de la controlul constituţionalităţii dispoziţiile legale de abrogare. Mai mult, Curtea a reţinut că în situaţia în care se declară neconstituţională o lege (prevedere legală) de abrogare, prevederile legale care au făcut obiectul abrogării revigorează, reintră în fondul activ al dreptului, continuând să producă efecte juridice, până la intrarea în vigoare a noilor reglementări, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ (HCC nr.22 din 05.09.2013, §110).

IV. Economia naţională

4.1. Reglementarea resurselor financiare ale statului

Curtea a reţinut că pentru garantarea principiului constituţional al legalităţii, orice taxe şi tarife urmează a fi reglementate de organele reprezentative în limitele stabilite de lege (HCC nr.23 din 06.09.2013⁵², §56).

____________________

⁵² Hotărârea Curţii Constituţionale nr.23 din 06.09.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a punctului 18 din Regulamentul privind achiziţionarea de medicamente şi alte produse de uz medical pentru necesităţile sistemului de sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.568 din 10 septembrie 2009.

Curtea a invocat articolul 132 alin.(1) din Constituţie, care stipulează că impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor raioanelor, oraşelor şi satelor se stabilesc, conform legii, de organele reprezentative respective (HCC nr.23 din 06.09.2013, §57).

Această garanţie asigură protecţia dreptului de proprietate privată şi înlăturarea abuzurilor ce s-ar putea comite la nivelul unor instituţii publice ale executivului în stabilirea contribuţiilor financiare, care afectează patrimoniul persoanelor fizice şi juridice (HCC nr.23 din 06.09.2013, §58).

Curtea a reţinut că stabilirea oricărei taxe care urmează a fi încasată de autorităţile publice ţine de competenţa Parlamentului. Legea urmează să cuprindă mărimea sumei sau criteriile de determinare a acesteia prin delegarea către Guvern a competenţei de a stabili cuantumul nemijlocit (HCC nr.23 din 06.09.2013, §61).

În corelaţie cu articolul 132 din Constituţie, Curtea a invocat norma constituţională cuprinsă în alin.(1) al articolului 130, potrivit căreia formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege (HCC nr.23 din 06.09.2013, §63).

Curtea a reţinut că mecanismul financiar al statului, parte integrantă a mecanismului economic, este format din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor şi pârghiilor economico-financiare, prin intermediul cărora se constituie, se administrează şi se utilizează fondurile financiare publice ale statului, necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, direcţionate în special pentru o dezvoltare economică durabilă şi, pe această bază, pentru asigurarea unui standard de viaţă corespunzător (HCC nr.23 din 06.09.2013, §64).

Finanţele publice ale statului generează un întreg sistem de relaţii economice, exprimate sub formă bănească, prin intermediul cărora se asigură satisfacerea necesităţilor generale ale societăţii. Constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor publice se realizează după metode şi tehnici specifice, având la bază principiul rambursabilităţii sau al nerambursabilităţii, care ulterior capătă diverse destinaţii (HCC nr.23 din 06.09.2013, §65).

Ansamblul metodelor şi tehnicilor, prin intermediul cărora instituţiile statului special create constituie şi utilizează resursele financiare publice, creează un sistem coerent de relaţii financiare, denumit “sistemul financiar-bugetar” (HCC nr.23 din 06.09.2013, §66).

Curtea a menţionat că administrarea resurselor financiare în cadrul acestui sistem se realizează printr-un complex întreg de planuri financiare (bugete), care împreună formează sistemul bugetar. Acesta este un sistem unitar de bugete şi fonduri, care formează bugetul public naţional, cuprinzând: bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele unităţilor administrativ-teritoriale; fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală (HCC nr.23 din 06.09.2013, §67).

Relaţiile determinate de constituirea resurselor financiare publice se manifestă, în principal, prin intermediul impozitelor, taxelor, altor încasări specificate de legislaţie, precum şi prin cel al împrumuturilor de stat interne şi externe. Ulterior, relaţiile sociale create între stat şi membrii săi, în procesul de repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice, îmbracă forma utilităţilor şi serviciilor publice şi semipublice, pe care statul le furnizează acestora şi societăţii în general (HCC nr.23 din 06.09.2013, §68).

Totodată, la baza întregului sistem bugetar stă ceea ce în mod generic este desemnat ca fiind “bugetul de stat”, care cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor necesare pentru implementarea strategiilor şi obiectivelor economice, sociale şi de altă natură ale Guvernului (HCC nr.23 din 06.09.2013, §69).

Curtea a reţinut că bugetul de stat reprezintă instrumentul cel mai important al statului pentru realizarea politicilor sale fiscale şi bugetare în economie. Bugetul de stat contribuie la realizarea echilibrului între necesităţile colective şi mijloacele de finanţare a acestora (HCC nr.23 din 06.09.2013, §70).

În acelaşi timp, în scopul asigurării unei gestionări corecte a resurselor financiare publice, în constituirea şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie de reguli şi condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, precum principiile universalităţii, unităţii, neafectării veniturilor, anualităţii, specializării, unităţii monetare, publicităţii (HCC nr.23 din 06.09.2013, §71).

Principiul unităţii presupune înscrierea într-un singur document a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, pentru a se asigura utilizarea eficientă a fondurilor publice şi monitorizarea fluxurilor financiare. Regula unităţii are drept scop evitarea dispersării operaţiilor financiare ale statului în documente multiple, pentru a se facilita pe această cale controlul exercitat de Parlament. Toate veniturile şi toate cheltuielile de stat trebuie să figureze într-un singur document, pentru asigurarea preciziei şi clarităţii bugetizării (HCC nr.23 din 06.09.2013, §72).

Prin constituirea de bugete din fonduri speciale, dar mai ales a unor bugete din mijloace extrabugetare, se produce fenomenul “debugetizării”, care face posibilă ignorarea regulilor şi principiilor consacrate de gestionare şi administrare a finanţelor publice (HCC nr.23 din 06.09.2013, §73).

Curtea a reţinut că bugetele constituite din mijloacele extrabugetare (speciale) încalcă şi regula controlului parlamentar, întrucât resursele publice formate prin acest sistem de bugete se aprobă de ordonatorii de credite ierarhic superiori, context în care ele reprezintă prin sine o excepţie reală de la regula unităţii bugetare (HCC nr.23 din 06.09.2013, §74).

La fel, prin practica debugetizării se camuflează şi cuantumul real al deficitului bugetar, de asemenea, devine posibilă finanţarea unor acţiuni şi cheltuieli mai puţin publice (HCC nr.23 din 06.09.2013, §75).

[..] Curtea a subliniat importanţa deosebită pe care o are instituirea şi aplicarea unor reguli riguroase pentru bugetele publice, în special bugetul de stat, reguli care să fie respectate cu stricteţe. Bugetele trebuie să reflecte posibilităţile reale ale economiei ţării, volumul cheltuielilor publice care pot fi finanţate, nefiind admisibile practicile de camuflare a finanţelor publice şi de sustragere a acestora de la controlul parlamentar. Astfel, toate mijloacele financiare utilizate de către autorităţile publice urmează a fi reflectate în bugetul public naţional (HCC nr.23 din 06.09.2013, §76).

4.2. Monopolul de stat – parte a economiei de piaţă

Curtea a considerat concurenţa ca un element sine qua non al existenţei economiei de piaţă, o adevărată forţă regulatorie a acesteia. Ea poate fi definită ca fiind confruntarea dintre agenţii economici cu aceleaşi activităţi sau activităţi similare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi. Libertatea concurenţei reprezintă o premisă a dezvoltării relaţiilor comerciale şi o garanţie a progresului (HCC nr.11 din 28.05.2013⁵³, §31).

____________________

⁵³ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.11 din 28.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii unei prevederi din art.8 alin.(1) lit.a) pct.5) al Legii nr.451-XV din 30 iulie 2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător.

Totodată, Curtea a menţionat că în structura oricărei economii de piaţă, pe lângă concurenţă, există şi monopolul instituit de către stat. Curtea a reţinut că statul este în drept de a-şi stabili monopolul asupra unor activităţi sau domenii (HCC nr.11 din 28.05.2013, §33).

Din punct de vedere al conceptului juridic, monopolurile de stat pot fi calificate ca activităţi economice pe care statul şi le rezervă şi pe care le realizează, în temei, prin agenţii economici de stat. Scopurile principale ale instituirii monopolului de stat sunt, în primul rând, stabilirea unui control riguros direct asupra unei activităţi şi obţinerea de venituri necesare bugetului de stat. Cerinţa de bază faţă de monopolul de stat este ca acesta să fie instituit prin lege. În acest sens, monopolurile de stat pot fi calificate ca activităţi economice care, prin legi speciale, sunt declarate în exclusivitate în competenţa statului şi pot face doar obiectul activităţii societăţilor împuternicite de acesta (HCC nr.11 din 28.05.2013, §34).

[...] Curtea a reiterat că instituirea monopolului de stat nu vine în contradicţie cu prevederile constituţionale care guvernează economia de piaţă (HCC nr.11 din 28.05.2013, §50).

Curtea a relevat că statul, prin prevederi legale şi condiţii clar determinate, poate institui monopolul său într-un anumit domeniu de activitate. Monopolul constituie o excepţie de la principiul asigurării liberei concurenţe (HCC nr.11 din 28.05.2013, §51).

Curtea a reţinut că licenţierea unui gen de activitate constituie o modalitate a statului de a limita şi de a controla efectiv un domeniu sensibil din punct de vedere social, care afectează atât bunele moravuri, cât şi ordinea publică (HCC nr.11 din 28.05.2013, §65).

Curtea a menţionat că loteria naţională, fiind monopol de stat, este în totalitate subordonată politicii acestuia, atât prin intermediul organelor de administrare, cât şi prin intermediul acţiunilor deţinute de stat, fapt ce exclude necesitatea intervenţiei Camerei de Licenţiere pentru controlul domeniului dat prin eliberarea licenţei (HCC nr.11 din 28.05.2013, §66).

În acelaşi timp, Curtea a dedus că monopolul de stat constituie dreptul exclusiv de a dispune şi desfăşura anumite activităţi economice (HCC nr.11 din 28.05.2013, §69).

Subsidiar, Curtea a notat că, reieşind din prevederile Legii cu privire la jocurile de noroc, activitatea loteriei naţionale şi a celei regionale se pot suprapune pe acelaşi teritoriu, dar nu pot fi tratate în condiţii de egalitate, deoarece prima ţine de monopolul statului, iar a doua ţine de domeniul privat, şi, în ultimă instanţă, nu pot duce la o concurenţă neloială (HCC nr.11 din 28.05.2013, §74).

Curtea face distincţie între monopolul de stat şi întreprinderile cu situaţie dominantă pe piaţă, sau de monopol natural, situaţie generată de cauze naturale, economice sau tehnologice, dar nu instituită prin lege ca monopol de stat (HCC nr.11 din 28.05.2013, §75).

În concluzie, Curtea a reţinut că exceptarea de la licenţiere a loteriilor naţionale nu încalcă prevederile art.9 şi 126 din Constituţie, care garantează libera concurenţă în condiţiile economiei de piaţă, şi nu afectează substanţa acestui drept garantat (HCC nr.11 din 28.05.2013, §76).

V. Calitatea şi claritatea legilor

Curtea a reţinut că articolul 23 alin.(2) din Constituţie pune în sarcina statului obligaţia de a face accesibile toate legile şi actele normative. Deşi articolul 23 din Constituţie cuprinde expres doar criteriul de accesibilitate şi claritate al legii, Curtea Europeană, prin jurisprudenţa sa, impune ca normele adoptate de autorităţile publice să fie inclusiv suficient de precise, previzibile şi să corespundă principiului reglementării specificative. Curtea a constatat că rigorile impuse de art.23 alin.(2) din Constituţie, precum obligaţia statului de a asigura fiecărui om dreptul de a-şi cunoaşte drepturile şi de a face accesibile actele normative, includ principiile Convenţiei Europene şi ale jurisprudenţei Curţii Europene de a asigura precizia, previzibilitatea legii şi reglementarea specificativă (HCC nr.12 din 04.06.2013⁵⁴, §99).

____________________

⁵⁴ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.12 din 04.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare.

Curtea a constatat că şirul simbolurilor regimului totalitar comunist, interzise prin legea contestată, este exhaustiv: “secera şi ciocanul şi orice suport cu aceste simboluri”. De asemenea, faptul că aceste simboluri sunt interzise numai în cazul asocierii lor cu regimul totalitar comunist şi comunismul induce concluzia că normele nu sunt ambigue şi sunt compatibile cu principiul reglementării clare şi previzibile […] (HCC nr.12 din 04.06.2013, §101).

Curtea a apreciat că referinţa la “promovarea ideologiilor totalitare” reprezintă dificultăţi de claritate, pentru că normele nu concretizează care ideologii sunt considerate “totalitare”. Având în vedere că în text este utilizat pluralul cuvântului (“ideologiilor”), se sugerează că ideologia comunistă nu este singura ideologie totalitară cuprinsă de această formulare. Care alte ideologii, dacă există vreuna, cad sub incidenţa prevederilor legii, nu este clar (HCC nr.12 din 04.06.2013, §102).

Atât legea contestată, cât şi alte acte normative în vigoare nu specifică ce idei, concepte şi principii sunt incluse în ideologiile totalitare care nu ar trebui promovate. Ideologiile, definite ca “sistem de idei, de noţiuni, de teorii, de concepţii politice, morale, juridice etc., care reflectă într-o formă generalizată interesele unei clase sau ale unei categorii sociale determinate de condiţiile istorice obiective ale existenţei şi care, la rândul lui, exercită o influenţă activă asupra dezvoltării societăţii”, tind să fie complexe şi extensive, cuprinzând o serie de idei interpuse. Ele ar putea avea multe ramuri şi curente, deosebindu-se substanţial una de alta. Ideologiile ar putea să se suprapună, împărtăşind anumite idei şi principii ce sunt susceptibile interpretării de către politicieni, cercetători şi filosofi, ceea ce ar fi excesiv de rigid a cere de la cetăţeanul simplu, fapt ce poate provoca litigii judiciare cu tentă filozofică şi doctrinară (HCC nr.12 din 04.06.2013, §103).

Astfel, Curtea a constatat că termenul de “ideologii totalitare” nu este suficient de explicit în normele legale contestate (HCC nr.12 din 04.06.2013, §104).

Curtea a constatat că în partea ce ţine de accesibilitatea, claritatea şi previzibilitatea legii, termenul “ideologii totalitare” din: art.4 alin.(5) din Legea nr.294-XVI din 21 decembrie 2007 privind partidele politice; art.67¹ din Codul contravenţional nr.218-XVI din 24 octombrie 2008 şi art.3 alin.(41) din Legea nr.64 din 23 aprilie 2010 privind libertatea de exprimare determină apariţia unor situaţii de incertitudine privind corespunderea cu principiul reglementării specificative, ceea ce nu corespunde exigenţei clarităţii legii şi astfel constituie o încălcare a dispoziţiilor articolului 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.12 din 04.06.2013, §107).

B. CONCLUZIILE CURŢII

I. Prevederi recunoscute constituţionale

Curtea a recunoscut constituţionale:

• sintagma “cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile” din alineatul (3) şi prevederile alineatului (3¹) din articolul 60 al Codului de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (HCC nr.1 din 15.01.2013, sesizarea nr.27a/2012);

• Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului (HCC nr.4 din 22.04.2013, sesizarea nr.10b/2013);

• prevederea articolului 301 alin.(1) lit.c) din Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003, în redacţia Legii nr.91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.5 din 23.04.2013, sesizarea 31a/2012);

• Hotărârea Parlamentului nr.81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General (HCC nr.8 din 20.05.2013, sesizarea nr.15a/2013);

• - articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25 aprilie 2013 privind revocarea Preşedintelui Parlamentului;

- Legea nr.101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996 (HCC nr.9 din 21.05.2013, sesizarea nr.12a/2013);

• dispoziţiile articolului I pct.6, articolelor III şi IV din Legea nr.91 din 26 aprilie 2012 “Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative” (HCC nr.10 din 23.05.2013, sesizarea nr.37a/2012);

• sintagma “(cu excepţia monopolului de stat exercitat în condiţiile Legii nr.285-XIV din 18 februarie 1999 cu privire la jocurile de noroc)” din art.8 alin.(1) lit.a) pct.5) al Legii nr.451-XV din 30 iulie 2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, în redacţia Legii nr.267 din 23 decembrie 2011 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.11 din 28.05.2013, sesizarea 26a/2012);

• sintagmele “dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (1) şi “dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (2) din articolul 320 al Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.13 din 11.06.2013, sesizarea nr.1g/2013);

• unele prevederi din Legea nr.1453-XIV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat:

- sintagma “ordinul ministrului justiţiei” din articolul 15 alineatul (3);

- sintagma “ordinul ministrului justiţiei” din articolul 16 alineatul (2) în partea ce se referă la temeiurile prevăzute la alineatul (1) lit.b) şi lit.f);

- prevederile articolului 16 alineatul (4) în partea ce se referă la temeiurile prevăzute la alineatul (1) lit.b) şi lit.f);

- prevederile articolului 24 alineatul (2) şi alineatul (5) în partea ce se referă la sancţiunile disciplinare prevăzute la alineatul (1) lit.c) şi lit.d) din Legea nr.1453-XIV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat (HCC nr.15 din 20.06.2013, sesizarea nr.7a/2013);

• sintagma “al Departamentului Situaţii Excepţionale, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat” din pct.1) şi prevederile pct.2) ale articolului 37 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (HCC nr.20 din 16 iulie 2013, sesizarea nr.39a/2012);

• - sintagma “doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare” din art.25 al Legii nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative;

- sintagma “conform criteriilor aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii” din Art.VIII alin.(6) al Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.17 din 2 iulie 2013, sesizarea nr.36a/2012);

• sintagma “de angajat în subdiviziunile autorităţilor administraţiei publice locale (aparatul preşedintelui raionului, primării, primărie şi preturile municipiului Chişinău, direcţii, secţii şi alte subdiviziuni), inclusiv ale Adunării Populare a Găgăuziei şi ale Comitetului executiv al Găgăuziei;” de la lit.c) şi prevederile literei d) a art.7 alin.(1) din Legea nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local, în redacţia Legii nr.168 din 11 iulie 2012, astfel cum au fost interpretate prin Legea nr.263 din 16 noiembrie 2012, în măsura în care acestea nu se aplică aleşilor locali, care şi-au obţinut mandatul în urma alegerilor locale desfăşurate până la data intrării în vigoare a Legii nr.168 din 11 iulie 2012 pentru modificarea Legii nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local – 14 septembrie 2012, precum şi candidaţilor supleanţi (HCC nr.19 din 16 iulie 2013, sesizarea nr.6a/2013);

• Hotărârea Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie (HCC nr.21 din 25.07.2013, sesizarea 2a/2013);

• textul “În cazul săvârşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova, acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar.” din articolul 19 alin.(4) al Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.22 din 05.09.2013, sesizarea 32a/2012);

• - alineatele (1) şi (2) ale articolului 36 din Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996 pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, în măsura în care nu se aplică exponenţilor autorităţii judecătoreşti, precum şi în măsura în care comisiile parlamentare de anchetă nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane (HCC nr.29 din 23.09.2013, sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013);

- articolele 4 şi 5 din Hotărârea Parlamentului nr.3 din 15 februarie 2013 cu privire la raportul Comisiei de anchetă pentru elucidarea modului de administrare de către organele abilitate a incidentului din 23 decembrie 2012, care a avut loc în Rezervaţia naturală “Pădurea Domnească”, în măsura în care dispoziţiile de natură procesual-penală şi disciplinară nu vor fi obligatorii pentru Procuratura Generală, Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Superior al Procurorilor (HCC nr.29 din 23.09.2013, sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013).

II. Prevederi recunoscute parţial constituţionale

Curtea a recunoscut parţial constituţionale:

• articolul 7¹ din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr.107 din 3 mai 2013, cu excepţia:

- la alineatul trei:

punctului 2) integral, cu următorul cuprins: “avizează iniţiativele legislative;”;

la punctul 3), a sintagmelor “şi prezintă spre aprobare Parlamentului”, “propune Parlamentului iniţiative legislative pentru:

a) realizarea obligaţiilor ce rezultă din conţinutul legilor şi dispoziţiilor finale ale acestora în limita stabilită de cadrul legislativ primar;

b) asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare şi politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public;”;

punctului 5), cu următorul conţinut: “Emite acte cu caracter individual privind efectuarea remanierilor de cadre”;

- alineatului patru integral, cu următorul conţinut: “În perioada în care este demisionar, Guvernul este limitat doar în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă în domenii ce implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate” (HCC nr.7 din 18.05.2013, sesizarea 16a/2013).

III. Prevederi declarate neconstituţionale

Curtea a declarat neconstituţionale:

• Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru (HCC nr.4 din 22.04.2013, sesizarea nr.10a/2013);

• - alineatul (4) al articolului 23 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională;

- sintagma “Preşedintele Republicii Moldova” din alineatul (2) al articolului 6, referitoare la numirea de către acesta a judecătorilor Curţii Constituţionale, din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională (HCC nr.6 din 16.05.2013, sesizarea 17a/2013);

• - articolul 27¹ din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr.110 din 3 mai 2013;

- Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Mihail Moldovanu din funcţia de viceprim-ministru;

- Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.635-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Anatolie Şalaru din funcţia de ministru al transporturilor şi infrastructurii drumurilor;

- Hotărârea Guvernului nr.295 din 16 mai 2013 cu privire la eliberarea din funcţie a domnului Ion Cebanu (HCC nr.7 din 18.05.2013, sesizarea 16a/2013);

• Hotărârea Parlamentului nr.104 din 3 mai 2013 cu privire la abrogarea Hotărârii nr.81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General (HCC nr.8 din 20.05.2013, sesizarea nr.15a/2013);

• - articolele 4 alin.(5) şi 22 alin.(1) lit.e) din Legea nr.294-XVI din 21 decembrie 2007 privind partidele politice, în redacţia Legii nr.192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative;

- articolul 3 alin.(4¹) din Legea nr.64 din 23 aprilie 2010 privind libertatea de exprimare, în redacţia Legii nr.192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative;

- articolul 67¹ din Codul contravenţional nr.218-XVI din 24 octombrie 2008, în redacţia Legii nr.192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative (HCC nr.12 din 04.06.2013, sesizarea nr.33a/2012);

• Art.XI pct.16 din Legea nr.29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.16 din 25.06.2013, sesizarea nr.4a/2013);

• articolul 98 alineatul (2) litera b¹), articolul 104¹ din Codul penal nr.985-XV din 18 aprilie 2002, articolul 174 alin.(3¹) şi articolul 291¹ din Codul de executare nr.443-XV din 24 decembrie 2004, în redacţia Legii nr.34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative (HCC nr.18 din 4 iulie 2013, sesizarea nr.11a/2013);

• - sintagma “şi în cazul infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova” din articolul 19 alin.(5) al Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative;

- Art.II pct.13 alineatul trei din Legea nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, prin care s-a abrogat alineatul (6) al articolului 19 din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (HCC nr.22 din 05.09.2013, sesizarea 32a/2012);

• prevederile pct.18 din Regulamentul privind achiziţionarea de medicamente şi alte produse de uz medical pentru necesităţile sistemului de sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.568 din 10 septembrie 2009 (HCC nr.23 din 06.09.2013, sesizarea 24g/2013);

• compartimentele “Secretariatul Curţii Constituţionale”, “Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală”, “Curţile de apel” şi Judecătoriile, inclusiv cea militară, procuraturile teritoriale şi cele specializate” din Anexa nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici (HCC nr.24 din 10.09.2013, sesizarea nr.13a/2013);

• - propoziţia “Fac excepţie petiţiile ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică, care se remit spre examinare organelor competente.” din articolul 10 alin.(2) al Legii nr.190-XIII din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare, în redacţia Legii nr.73 din 4 mai 2010 pentru modificarea unor acte legislative;

- propoziţia “Fac excepţie petiţiile ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică, care se remit spre examinare organelor competente.” din punctul 22 al Anexei nr.1 la Regulamentul Centrului pentru Drepturile Omului, structura, statul de funcţii şi modul de finanţare a acestuia, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.57-XVI din 20 martie 2008, în redacţia Legii nr.73 din 4 mai 2010 pentru modificarea unor acte legislative (HCC nr.25 din 17.09.2013, sesizarea 14a/2013);

• - punctul 16 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului şi postdoctoratului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.173 din 18 februarie 2008;

- sintagma “în vârstă, de regulă, de până la 45 ani,” din punctul 4 al Hotărârii Guvernului nr.962 din 5 august 2003 privind asigurarea funcţionării Academiei de Administrare Publică pe lângă Preşedintele Republicii Moldova (HCC nr.26 din 19.09.2013, sesizarea nr.25a/2013);

• - Hotărârea Parlamentului nr.183 din 12 iulie 2013 privind eliberarea din funcţiile de membru şi de vicepreşedinte al Curţii de Conturi (HCC nr.27 din 20.09.2013, sesizarea 33a/2013);

• - Hotărârea Parlamentului nr.180 din 12 iulie 2013 privind revocarea din funcţia de director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică;

- Hotărârea Parlamentului nr.181 din 12 iulie 2013 privind desemnarea directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (HCC nr.28 din 20.09.2013, sesizarea nr.34a/2013);

• prevederile articolului 11 alineatul (4) al Legii nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolului 21 alineatul (3) al Legii contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000, cu excepţia prevederilor referitoare la retragerea licenţei băncii şi la actele impuse de Banca Naţională a Moldovei în procesul de lichidare a băncii (HCC nr.31 din 01.10.2013, sesizarea nr.26a/2013).

IV. Interpretarea prevederilor constituţionale

• În sensul articolelor 1 alin.(3), 101 alin.(2) şi 103 alin.(2) din Constituţie:

- Prim-ministrul unui Guvern demis prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile;

- În cazul demiterii Guvernului prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie, Preşedintele Republicii Moldova are obligaţia constituţională de a desemna un Prim-ministru interimar dintre membrii Guvernului, integritatea cărora nu a fost afectată;

- Preşedintele Republicii Moldova nu este obligat să consulte fracţiunile parlamentare la desemnarea Prim-ministrului interimar (HCC nr.4 din 22.04.2013, sesizarea nr.10a/2013).

• În sensul articolului 140 din Constituţie coroborat cu articolele 7 şi 134 alin.(3) din Constituţie:

- hotărârea prin care se declară neconstituţionalitatea unor norme/acte are nu numai putere de lege, ci şi este obligatorie, prin considerentele pe care se sprijină, pentru toate organele constituţionale ale Republicii Moldova, astfel încât noi norme/acte cu acelaşi conţinut nu mai pot fi adoptate din nou;

- în cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme/acte, până la operarea modificărilor de rigoare de către autoritatea emitentă, urmează să se aplice normele/actele anterioare declarării neconstituţionalităţii, într-un mod conform considerentelor menţionate în hotărârile Curţii Constituţionale (HCC 33 din 10.10.2013, sesizarea nr.45b/2013).

• - În sensul alineatului (1) al articolului 85 din Constituţie:

termenul de trei luni pentru dizolvarea Parlamentului se referă la blocarea procedurii de adoptare a legilor şi la imposibilitatea formării Guvernului;

termenul de trei luni începe să curgă de la data apariţiei circumstanţelor ce au determinat necesitatea formării unui nou Guvern, curge indiferent de declanşarea procedurilor de formare a noului Guvern sau/şi de efectuarea procedurilor prevăzute de alineatul (2) al articolului 85 din Constituţie, include perioadele de consultare a fracţiunilor parlamentare şi a altor proceduri legale şi constituie termenul-limită pentru formarea noului Guvern.

- Termenul de 45 de zile cuprins la articolul 85 alin.(2) din Constituţie se include în termenul de 3 luni cuprins la articolul 85 alin.(1) din Constituţie.

- În sensul alineatelor (1) şi (2) ale articolului 85 din Constituţie:

dreptul Preşedintelui Republicii Moldova de a dizolva Parlamentul în cazul neacceptării votului de încredere pentru formarea Guvernului intervine după expirarea a 45 de zile de la prima solicitare şi respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură până la expirarea termenului de trei luni;

după expirarea termenului de trei luni Preşedintele Republicii Moldova este obligat să dizolve Parlamentul dacă a eşuat formarea Guvernului, inclusiv dacă nu s-a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului.

- În sensul articolului 85 din Constituţie, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională privind aprecierea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului este un drept exclusiv al Preşedintelui Republicii Moldova (HCC nr.30 din 01.10.2013, sesizarea nr.22b/2013).

• - În sensul Preambulului Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate.

- În cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează (HCC nr.36 din 05.12.2013, sesizările nr.8b/2013 şi 41b/2013).

V. Validarea mandatelor de deputat

În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală:

• domnului Vadim Vacarciuc, a.n.1972, domiciliat în mun. Bălţi, pedagog, antrenor, candidat supleant pe lista Partidului Liberal (HCC nr.3 din 11.04.2013, sesizarea nr.9e/2013);

• domnului Mihail Solcan, a.n.1963, domiciliat în mun.Chişinău, economist, doctor în economie, lector superior la Academia de Studii Economice din Moldova, candidat supleant pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.14 din 20.06.2013, sesizarea nr.29e/2013);

• domnului Mihail Barbulat, a.n.1971, domiciliat în mun. Chişinău, pedagog, filolog, şef al Direcţiei Integrare Europeană şi Cooperare Internaţională a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, candidat supleant pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (HCC nr.32 din 07.10.2013, sesizarea nr.43 e/2013);

• domnului Ion Stratulat, a.n.1946, domiciliat în or. Orhei, inginer-economist, candidat supleant pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.35 din 07.11.2013, sesizarea nr.50e/2013).

VI. Procese sistate

Curtea a sistat procesele:

• pentru controlul constituţionalităţii articolului 52 alineatul (6) din Legea nr.10-XVI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice (DCC nr.1 din 22.01.2013, sesizarea nr.28a/2012);

• - pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.98 din 25 aprilie 2013 privind constituirea unei Comisii speciale pentru examinarea circumstanţelor adoptării de către Parlament a Hotărârii nr.81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General;

- pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.103 din 3 mai 2013 cu privire la Raportul Comisiei speciale pentru examinarea circumstanţelor adoptării de către Parlament a Hotărârii nr.81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General (HCC nr.8 din 20.05.2013, sesizarea nr.15a/2013);

• pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.106 din 3 mai 2013 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (DCC nr.5 din 22.05.2013, sesizarea nr.19a/2013);

• pentru controlul constituţionalităţii sintagmei “medical şi farmaceutic” din alineatul trei al articolului 2 din Legea nr.1070-XIV din 22 iunie 2000 “Privind aprobarea Nomenclatorului specialităţilor pentru pregătirea cadrelor în instituţiile de învăţământ superior şi mediu de specialitate” şi sintagmelor “Medicină”, “Farmacie” din alineatul doi al articolului 3 din Legea nr.142-XVI din 7 iulie 2005 “Privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor de formare profesională şi al specialităţilor pentru pregătirea cadrelor în instituţiile de învăţământ superior, ciclul I” (DCC nr.7 din 04.07.2013, sesizarea nr.20a/2013);

• privind excepţia de neconstituţionalitate a textului ”În cazul în care judecătorul de instrucţie a autorizat măsuri speciale de investigaţii, procurorul poate amâna până la 6 luni, prin ordonanţă motivată, aducerea la cunoştinţă a actului procedural de recunoaştere în calitate de bănuit” din articolul 64 alin.(2) pct.5) al Codului de procedură penală, în redacţia Legii nr.66 din 5 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (DCC nr.8 din 25.07.2013, sesizarea nr.3g/2013);

• privind controlul constituţionalităţii punctelor 3.1.1, 3.1.4 – 3.1.9, 3.1.11, 3.1.20 şi 3.2 lit.c) şi lit.d) din raportul Comisiei de anchetă pentru elucidarea modului de administrare de către organele abilitate a incidentului din 23 decembrie 2012, care a avut loc în Rezervaţia naturală “Pădurea Domnească” (HCC nr.29 din 23.09.2013, sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013);

• pentru controlul constituţionalităţii articolului 23 alineatul (3) al Legii contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 (HCC nr.31 din 01.10.2013, sesizarea nr.26a/2013).

VII. Sesizări respinse

În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale în anul 2013 Curtea a examinat 14 sesizări care au fost declarate inadmisibile din următoarele considerente:

• sesizarea nu cuprinde nici un argument ce ar justifica scopul contestării prevederii supuse controlului constituţionalităţii (DCC nr.2 din 12.04.2013, §23; DCC nr.14 din 08.10.2013, §37) sau necesitatea interpretării normei constituţionale (DCC nr.16 din 07.11.2013, §18);

• sesizarea nu conţine argumente pertinente care ar demonstra în ce mod are loc încălcarea drepturilor invocate, garantate de Constituţie şi alte acte internaţionale relevante (DCC nr.2 din 12.04.2013, §27; DCC nr.16 din 07.11.2013, §26);

• Curtea a pronunţat anterior o hotărâre asupra aspectului invocat în sesizare (DCC nr.2 din 12.04.2013, §29; DCC nr.4 din 14.05.2013, §37; DCC nr.6 din 23.05.2013, §27; DCC nr.10 din 25.07.2013, §25);

• sesizarea abordează situaţii de fapt cu caracter litigios, iar Curtea nu este competentă a analiza aplicarea unei dispoziţii legale la o situaţie concretă, întrucât soluţionarea litigiilor concrete între persoane concrete este atribuţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti (DCC nr.3 din 12.04.2013, §36-37);

• prin sesizare Curţii i se cere să interpreteze prevederi stabilite prin legi organice, ceea ce ar însemna depăşirea limitelor competenţei proprii, or, interpretarea legilor şi asigurarea unităţii reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării este atribuţia de bază a Parlamentului, unica autoritate legislativă a statului (DCC nr.3 din 12.04.2013, §46; DCC nr.5 din 22.05.2013, §25; DCC nr.14 din 08.10.2013, §38);

• dispoziţiile constituţionale, interpretarea cărora se solicită, nu conţin ambiguităţi, imprecizii sau neclarităţi, ele fiind exprese şi detaliate de cadrul normativ subsecvent, prin urmare, nu necesită a fi interpretate de către Curtea Constituţională (DCC nr.3 din 12.04.2013, §45; DCC nr.6 din 23.05.2013, §31; DCC nr.16 din 07.11.2013, §32);

• obiectul sesizării excede domeniului său legal de competenţă, deoarece problemele abordate în sesizare constituie o chestiune de oportunitate, şi nu de constituţionalitate (DCC nr.5 din 22.05.2013, §28; DCC nr.7 din 04.07.2013, §44);

• în sesizare nu se atestă un raport direct de cauzalitate între normele contestate şi prevederile constituţionale invocate (DCC nr.14 din 08.10.2013, §41).

Astfel, nu au fost acceptate spre examinare în fond:

• sesizarea pentru controlul constituţionalităţii art.9 alin.(1) lit.h), lit.l) şi lit.o), art.21 alin.(2), art.22 alin.(2) şi alin.(3) şi a ultimei fraze din art.23 din Legea nr.192-XIV din 12 noiembrie 1998 privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare (DCC nr.2 din 12.04.2013, sesizarea nr.35a/2012);

• sesizarea pentru interpretarea articolului 46 alin.(5) din Constituţia Republicii Moldova (DCC nr.3 din 12.04.2013, sesizarea nr.41b/2012);

• sesizarea privind controlul constituţionalităţii Legii nr.108 din 3 mai 2013 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (Codul electoral şi Legea despre statutul deputatului în Parlament) (DCC nr.4 din 14.05.2013, sesizarea nr.18a/2013);

• sesizarea privind interpretarea articolelor 16 alin.(2), 38 şi 72 alin.(3) lit.a) din Constituţia Republicii Moldova (DCC nr.6 din 23.05.2013, sesizarea nr.21b/2013);

• sesizarea privind controlul constituţionalităţii Hotărârii Guvernului nr.293 din 16 mai 2013 cu privire la numirea în funcţie a domnului Ion GOLOVATÎI şi Hotărârii Guvernului nr.294 din 16 mai 2013 cu privire la numirea în funcţie a domnului Veaceslav CEBAN (DCC nr.9 din 25 iulie 2013, sesizarea nr.23a/2013);

• sesizarea privind controlul constituţionalităţii prevederilor Legii nr.546-XV din 19 decembrie 2003 privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova (DCC nr.10 din 25 iulie 2013, sesizarea nr.30a/2013);

• sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr.121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii (DCC nr.14 din 08.10.2013, sesizarea nr.27a/2013);

• sesizarea privind interpretarea articolelor 35 şi 54 din Constituţia Republicii Moldova (DCC nr.16 din 07.11.2013, sesizarea nr.37b/2013);

• sesizarea pentru controlul constituţionalităţii poziţiilor 123 şi 124 din Anexa nr.2 la Hotărârea Guvernului nr.945 din 20 august 2007 cu privire la măsurile de realizare a Legii nr.121-XVI din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice (DCC nr.18 din 06.12.2013, sesizarea nr.49a/2013).

VIII. Decizii de suspendare a actelor normative contestate

Curtea a decis:

• suspendarea acţiunii Hotărârii Guvernului nr.715 din 12 septembrie 2013 pentru aprobarea Raportului privind derularea şi rezultatele concursului închis de selectare a concesionarului activelor ÎS “Aeroportul Internaţional Chişinău”, până la soluţionarea în fond a cauzei, cu emiterea unei decizii sau hotărâri definitive şi interzicerea efectuării oricăror acţiuni pentru punerea în aplicare a Hotărârii Guvernului nr.321 din 30 mai 2013 cu privire la aprobarea concesionării activelor ÎS “Aeroportul Internaţional Chişinău” şi a condiţiilor concesionării acestora şi a Hotărârii Guvernului nr.715 din 12 septembrie 2013 pentru aprobarea Raportului privind derularea şi rezultatele concursului închis de selectare a concesionarului activelor ÎS “Aeroportul Internaţional Chişinău” (DCC nr.12 din 19.09.2013, sesizarea nr.39a/2013);

• suspendarea acţiunii Hotărârii Guvernului nr.321 din 30 mai 2013 cu privire la aprobarea concesionării activelor ÎS “Aeroportul Internaţional Chişinău” şi a condiţiilor concesionării acestora până la soluţionarea în fond a cauzei cu emiterea unei decizii sau hotărâri definitive (DCC nr.11 din 10.09.2013, sesizarea nr.39a/2013)

C. ADRESE

Curtea a formulat următoarele adrese către Parlament:

• Adresa PCC-01/27a din 15.01. 2013, HCC nr.1 din 15.01.2013, Sesizarea nr.27a/2012

Curtea a atestat o situaţie de contradicţie şi incoerenţă între unele prevederi ale Codului de executare. Astfel, pe de o parte, potrivit prevederilor art.70 alin.(2) din Codul de executare, executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acţiunile necesare în vederea executării hotărârii judecătoreşti, iar pe de altă parte, este obligat să acorde debitorului, în cadrul procedurii de executare silită deja intentată, un termen de 15 zile pentru executarea benevolă a documentului executoriu.

Curtea a reţinut că norma cuprinsă la art.60 alin.(3) din Codul de executare este o normă generală, din care rezultă că executorul judecătoresc acordă un termen pentru executarea benevolă a tuturor documentelor executorii. Concomitent, potrivit art.16 alin.(3) din Codul de executare, hotărârile judecătoreşti în contencios administrativ se prezintă spre executare după expirarea termenului de executare benevolă stabilit de lege sau de instanţa de judecată.

Astfel, Curtea a considerat oportună instituirea unei obligaţii în sarcina creditorului de a soma debitorul asupra executării benevole a documentului executoriu până la intentarea procedurii de executare silită. De asemenea, acordarea prin lege a unui termen pentru executarea benevolă a hotărârii judecătoreşti până la intentarea procedurii de executare silită nu va permite excluderea reciprocă a acestor două forme de executare, excludere care se atestă în prezent, reieşind din prevederile legale invocate supra.

• Adresa PCC-01/39a din 16.07.2013, HCC nr.20 din 16.07.2013, sesizarea nr.39a/2012

Curtea a observat o inadvertenţă în art.37 pct.1) din Codul de procedură penală. Astfel, în urma adoptării Legii nr.93-XVI din 5 aprilie 2007 cu privire la Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, instituţiei “Departamentul Situaţii Excepţionale”, prevăzută în textul art.37 pct.1) al Codului de procedură penală, i-a fost atribuită denumirea “Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale”. În contextul celor relatate, Curtea consideră oportună operarea de modificări în pct.1) al art.37 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova în conformitate cu legea specială.

• Adresa nr.PCC-01/2a din 25.07.2013, HCC nr.21 din 25.07.2013, Sesizarea nr.2a din 20.02.2013

Curtea a considerat necesară semnalarea problemei votului deputaţilor în Parlament, în vederea perfecţionării mecanismelor parlamentare, ce ar asigura excluderea practicilor susceptibile să genereze dubii privind corectitudinea votului în cadrul organului reprezentativ suprem al ţării şi ar garanta respectarea principiului securităţii juridice.

• Adresa nr.PCC-01/32a din 05.09.2013, HCC nr.22 din 05.09.2013, Sesizarea nr.32a din 07. 09.2012

Curtea a constatat că nu există o deosebire de principiu între pornirea procesului penal şi pornirea urmăririi penale, în ambele cazuri fiind prezentă o acuzaţie în materie penală. Prin urmare, faţă de judecător pot fi efectuate acţiuni procesuale şi aplicate măsuri procesuale până la pornirea urmăririi penale.

Din articolul 19 alin.(5) din Legea cu privire la statutul judecătorului nu este clar cine poate aplica măsuri procesuale faţă de un judecător (reţinerea, percheziţia şi aducerea silită) din momentul pornirii procesului penal până în momentul începerii urmăririi penale.

Atestând o incoerenţă între prevederile menţionate, Curtea a considerat oportună lichidarea contradicţiilor dintre normele legale şi instituirea prin lege a unor garanţii procesuale în cazul acţiunilor de reţinere, aducere silită, percheziţionare a judecătorului, care pot fi efectuate numai după pornirea urmăririi penale de către Procurorul General.

• Adresa PCC-01/5a din 23.09.2013, HCC nr.29 din 23.09.2013, Sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013

Curtea a subliniat că orice dispoziţie regulamentară care implică posibilitatea citării unui judecător, procuror în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc separaţia puterilor în stat, independenţa judecătorilor şi procurorilor şi supunerea lor numai legii. Aceştia pot participa în calitate de invitaţi la comisiile parlamentare atunci când este necesară clarificarea unor aspecte de natură tehnică sau a unor informaţii de interes public care nu implică elucidarea aspectelor procesuale privind derularea unor cauze aflate pe rol.

Curtea a reţinut că comisiile parlamentare de anchetă nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane.

Curtea a observat că, în timp ce, potrivit prevederilor articolului 36 alin.(1) şi (2) din Regulament, comisia de anchetă poate cita ca martor orice persoană şi solicita orice probă, în conformitate cu articolul 36 alin.(4), aceasta nu poate examina aspecte materiale sau procedurale ce sunt obiect de cercetare în dosarele penale, fapt ce atestă o contradicţie între respectivele reglementări.

De asemenea, în procesul examinării cauzei, Curtea a ajuns la concluzia că dispoziţiile din Regulamentul Parlamentului referitoare la organizarea şi funcţionarea comisiilor de anchetă, activitatea cărora diferă de activitatea comisiilor permanente, nu sunt reglementate în deplină măsură.

Lipsa reglementărilor referitoare la atribuţiile concrete ale comisiei de anchetă generează riscul încălcării dispoziţiilor constituţionale de către membrii comisiei de anchetă.

Curtea a considerat că este necesară reglementarea modului de organizare şi funcţionare a comisiilor de anchetă, care să cuprindă: procedura de constituire, atribuţiile comisiei, participarea la şedinţele comisiei, inclusiv citarea şi audierea persoanelor, procedura în faţa comisiei de anchetă, forţa juridică a raportului comisiei de anchetă.

• Adresa PCC-01/26a din 01.10.2013, HCC nr.31 din 01.10.2013, Sesizarea nr.26a/2013

În ceea ce priveşte dispoziţiile contestate ale articolului 23 alineatul (3) al Legii contenciosului administrativ, potrivit cărora cererile de chemare în judecată împotriva Băncii Naţionale a Moldovei se examinează în termen de 3 luni din data depunerii, Curtea a constatat că acestea sunt de oportunitate şi nu aduc atingere normelor constituţionale.

În context, Curtea a reţinut că, după complexitate, litigiile referitoare la sectorul financiar implică examinarea amplă a tuturor circumstanţelor şi aspectelor pertinente, din care cauză, în anumite cazuri, termenul de 3 luni poate fi insuficient.

În lumina celor enunţate, Curtea a considerat oportună revizuirea termenului prescris de lege, cu luarea în considerare a criteriilor ce determină termenul rezonabil, astfel încât părţile în proces să dispună de suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea, iar judecătorul – de posibilitatea de a examina minuţios cauza, pentru asigurarea unui proces echitabil.

D. OPINII SEPARATE

Au expus opinii separate la unele hotărâri pronunţate de Curte judecătorii:

Victor Puşcaş:

- la unele prevederi ale articolului 60 alin.(3) şi alin.(3¹) din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (HCC nr.1 din 15.01.2013, sesizarea 27a/2012);

Alexandru Tănase:

- la unele prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare (HCC nr.12 din 04.06.2013, sesizarea nr.33a/2012);

Igor Dolea:

- la unele prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare (HCC nr.12 din 04.06.2013, sesizarea nr.33a/2012);

- la prevederile articolului 320 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în redacţia Legii nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative (HCC nr.13 din 11.06.2013, sesizarea nr.1g/2013);

Aurel Băieşu:

- la prevederile Art.XI pct.16 din Legea nr.29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.16 din 25.06.2013, sesizarea nr.4a/2013);

- la unele aspecte ce ţin de corelaţia dintre Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă (HCC nr.36 din 05.12.2013, sesizările nr.8b/2013 şi 41b/2013);

Tudor Panţîru:

- la unele prevederi din art.8 alin.(1) lit.a) pct.5) al Legii nr.451-XV din 30 iulie 2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător (HCC nr.11 din 28.05.2013, sesizarea 26a/2012).

Titlul III

EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Consecinţele juridice ale actului normativ sau ale unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale urmează a fi înlăturate conform legislaţiei în vigoare.

Actele Curţii Constituţionale au efect erga omnes, fiind obligatorii şi opozabile tuturor subiecţilor, indiferent de nivelul autorităţii.

Actele adoptate de Curte evidenţiază caracterul consecvent, obiectiv şi exigent al jurisdicţiei constituţionale în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reliefând, în acelaşi timp, modul în care este percepută ideea de constituţionalitate şi rolul Curţii ca factor stabilizator în societate şi factor moderant între ramurile puterii de stat. Exercitarea cu imparţialitate a acestor atribuţii învederează calitatea Curţii Constituţionale de componentă esenţială a statului de drept.

Analiza deciziilor Curţii denotă faptul că ele vizează drepturile şi libertăţile fundamentale consfinţite de Legea Supremă şi de tratatele internaţionale: accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dreptul la proprietate; principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat; dreptul la autonomia locală; protecţia concurenţei loiale ş.a.

Hotărârile Curţii Constituţionale sunt destinate în primul rând legislatorului, dar şi altor subiecţi, care participă la procesul legislativ. Rezultatul muncii legislativului şi altor autorităţi antrenate în creaţia normativă este apreciat într-un proces al justiţiei constituţionale, mai mult, hotărârea Curţii impune acestora obligaţia de a întreprinde măsurile legislative adecvate. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive, nu pot fi supuse nici unei căi de atac, inclusiv de către legislator, şi sunt obligatorii. Din acest motiv, anume factorii juridici, şi nu cei politici, emotivi sau de altă natură trebuie să determine reacţiile faţă de actele Curţii, în special dacă ele generează obligaţii concrete pentru subiecţi.

Constatarea inacţiunii legislative, adică a lacunei legii sau altui act normativ contrar Constituţiei, inevitabil generează consecinţe juridice. Hotărârea Curţii Constituţionale presupune obligaţia legislatorului de a soluţiona problema existenţei unor lacune de drept printr-o reglementare adecvată şi eliminarea prevederilor defectuoase. Absenţa reacţiei legislatorului la hotărârea Curţii, întârzierile în soluţionarea acestor probleme sau eliminarea parţială a lacunelor sunt considerate ca anomalii ale ordinii de drept, existenţa acestora fiind inadmisibilă şi intolerabilă.

Legiuitorul are obligaţia de a elimina lacunele semnalate. “Vidul” neconstituţional apărut într-un domeniu sau problemă de drept, tolerarea unei legi sau act normativ imperfect indică asupra faptului că Parlamentul, care reprezintă instituţia politică abilitată prin Constituţie cu atribuţia de legiferare, nu-şi onorează deplin misiunea constituţională care i-a fost conferită. Obligaţia legiuitorului de a elimina lacunele juridice decurge din principiile statului de drept şi principiul separaţiei puterilor⁵⁵.

____________________

⁵⁵ Raport general, prezentat la cel de-al XIV-lea Congres al Conferinţei Curţilor constituţionale europene în problemele inacţiunii legislative în jurisprudenţa constituţională (iulie 2008) http://www.venice.coe.int/files/Bulletin/SpecBull-legislative-omission-f.pdf

Respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una dintre ramurile puterii nu intervine asupra competenţelor unei alte ramuri, dar şi faptul că nici una dintre aceste ramuri nu îşi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate, îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie a fost impusă printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale.

Lipsa unei intervenţii legislative a Parlamentului în vederea executării actelor instanţei de jurisdicţie constituţională echivalează cu neexercitarea competenţei de baza a acestuia, şi anume cea de legiferare, atribuită de Constituţie.

În Hotărârea nr.33 din 10.10.2013⁵⁶, §33, Curtea a reţinut că unele hotărâri ale Curţii Constituţionale, prin care se declară neconstituţională o prevedere legală sau un act, pot genera vid legislativ şi existenţa unor deficienţe şi incertitudini în aplicarea legii.

____________________

⁵⁶ Hotărârea Curţii Constituţionale nr.33 din 10.10.2013 privind interpretarea articolului 140 din Constituţie.

În vederea excluderii acestor repercusiuni negative, art.28¹ din Legea privind Curtea Constituţională prevede că Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale. Proiectul de lege respectiv urmează a fi examinat de Parlament în mod prioritar.

Hotărârile Curţii Constituţionale reprezintă prin sine o constatare juridică general obligatorie, bazată pe elucidarea esenţei problemei constituţionale în urma interpretării oficiale a normelor corespunzătoare din Constituţie şi explicării conţinutului normelor constituţionale invocate. Din teza expusă rezultă că este insuficientă şi incompletă executarea doar a dispozitivului hotărârii Curţii Constituţionale.

Executarea hotărârii Curţii Constituţionale trebuie să comporte un dublu efect juridic. În primul rând, aceasta trebuie să reprezinte o garanţie pentru protecţia dreptului obiectiv al fiecăruia şi, în al doilea rând, să devină izvor de drept pentru legiuitor şi executiv, jucând rolul unui diriguitor în domeniul dezvoltării dreptului. Doar împreună aceste aspecte pot garanta supremaţia Constituţiei prin asigurarea constituţionalităţii actelor normative.

În scopul impulsionării procesului de executare a hotărârilor sale, dar şi în vederea reglementării situaţiilor legate de vidul legislativ apărut în urma constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor actelor normative sesizate, Curtea Constituţională a recurs la emiterea hotărârilor privind modul de executare a hotărârilor sale. De exemplu, Hotărârea explicativă nr.34 din 11.10.2013 privind modul de executare a Hotărârii Curţii Constituţionale nr.27 din 20 decembrie 2011 privind controlul constituţionalităţii unor legi de modificare a condiţiilor de asigurare cu pensii şi alte plăţi sociale pentru unele categorii de salariaţi.

O altă modalitate de a explica modul de executare a hotărârii Curţii este elucidarea acestor aspecte în dispozitivul hotărârilor. Astfel, în Hotărârea nr.24 din 10.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la salarizarea funcţionarilor publici din cadrul instanţelor judecătoreşti, prin care au fost declarate neconstituţionale unele compartimente din Anexa nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici, Curtea a invocat prevederile art.28¹ din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi a explicat modul în care urmează a fi aplicată legislaţia în vigoare până la adoptarea unor noi prevederi normative care să reglementeze domeniul vizat.

A. NIVELUL DE EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Pe parcursul anului 2013, au fost pronunţate 11 hotărâri în care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională vis-a-vi de care Parlamentul sau Guvernul urmează să intervină pentru remedierea lacunelor. Din respectivele hotărâri, doar 2 au fost executate la data aprobării prezentului raport (a se vedea tabelul 1).

Efectuând o analiză comparativă, din cele 12 hotărâri pronunţate de Curte în anul 2012, în care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională, 5 au rămas neexecutate, în privinţa a 3 din ele Parlamentul urmează a definitiva procedura de adoptare a proiectelor de modificare şi completare a actelor normative. (a se vedea diagrama 16)

Pentru a grăbi procesul de modificare a actelor legislative, prevederile cărora au fost declarate neconstituţionale prin hotărâri ale Curţii Constituţionale în anii 2012-2013, Curtea a solicitat de la Parlament şi Guvern o informaţie asupra nivelului de executare a actelor adoptate. În răspunsurile trimise, atât legislativul, cât şi executivul au ilustrat modul cum decurge executarea hotărârilor şi adreselor Curţii, indicând la ce etapă a procedurii legislative se află proiectele elaborate. Potrivit informaţiei prezentate, se atestă lipsa unei reacţii prompte şi tergiversarea executării hotărârilor Curţii, atât de către Guvern, cât şi de către Parlament, fapt ce determină perpetuarea lacunelor şi implementarea defectuoasă a legilor. Această situaţie demonstrează lipsa de responsabilitate a Parlamentului şi Guvernului în realizarea funcţiilor ce decurg din art.28¹ al Legii nr.317-XIII din 13 decembrie 1994.

În acest caz, Curtea Constituţională, în exercitarea atribuţiilor constituţionale, se vede obligată să atragă atenţia asupra problemei privind executarea tergiversată sau neexecutarea actelor sale.

B. NIVELUL DE EXECUTARE A ADRESELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a substitui organul legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art.79 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de “legislator pasiv”, atenţionând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţie şi insistând asupra necesităţii operării de modificări în reglementările legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale este orientată preponderent spre soluţionarea sesizărilor depuse şi exercitarea în acest scop a competenţelor constituţionale. Analiza actelor supuse controlului constituţionalităţii sub aspectul conformităţii cu Legea Supremă, interpretarea normelor constituţionale, modul de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale etc. constituie instrumente care au un rol decisiv în procesul de perfecţionare a cadrului legislativ. Adresele, care se referă preponderent la omisiunile în legislaţie, de asemenea, contribuie la dezvoltarea dreptului.

Prin urmare, prin exercitarea controlului constituţionalităţii şi prin adresele remise autorităţilor publice asupra actelor sesizate, Curtea s-a manifestat ca un legislator pasiv. În anul 2013 Curtea a emis 6 adrese. Conform informaţiei furnizate de către Parlament şi Guvern la solicitarea Curţii, din totalul adreselor emise în anul de referinţă doar 1 adresă a fost executată (Adresa nr.PCC-01/26a, din 01.10.2013, HCC nr.31 din 01.10.2013 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin.(4) din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolelor 21 alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000), 3 adrese se află la etapa executării, iar 2 adrese rămân a fi neexecutate, termenul de 3 luni indicat în alin.(4) art.28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională fiind depăşit.

Pentru comparaţie, în 2012 au fost emise 7 adrese, din care 3 au fost executate, 4 sunt în proces de executare; în 2011 au fost expediate 9 adrese: 2 executate, 2 în proces de executare, 5 neexecutate; în 2010 au fost emise 6 adrese, din care 2 sunt în proces de executare, 4 neexecutate. (A se vedea diagrama 17).

Tabelul 1 *Executarea hotărârilor Curţii Constituţionale în anul 2013*
Nr. hotărârii Curţii Constituţionale	Norma declarată neconstituţională	Menţiuni privind executarea/ neexecutarea
HCC nr.6 din 16.05.2013 privind controlul constituţionalităţii alineatului (4) al articolului 23 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională (Sesizarea 17a/2013-05-14) Monitorul Oficial nr.119-121, art.12, din 31.05.2013	- alineatul (4) al articolului 23 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională. - sintagma “Preşedintele Republicii Moldova” din alineatul (2) al articolului 6, referitoare la numirea de către acesta a judecătorilor Curţii Constituţionale, din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională	*Neexecutată*
HCC nr.7 din 18.05.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legilor nr.107 şi nr.110 din 3 mai 2013, şi a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi 635-VII din 16 mai 2013 şi a Hotărârii Guvernului nr.295 din 16 mai 2013 (Sesizarea 16a/2013) Monitorul Oficial nr.122-124, art.13, din 07.06.2013	A declarat neconstituţionale: - În articolul 7¹ din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr.107 din 3 mai 2013, - la alineatul (3): punctului 2) integral, cu următorul cuprins: “avizează iniţiativele legislative;”; la punctul 3), a sintagmelor “şi prezintă spre aprobare Parlamentului” “, propune Parlamentului iniţiative legislative pentru: a) realizarea obligaţiilor ce rezultă din conţinutul legilor şi dispoziţiilor finale ale acestora în limita stabilită de cadrul legislativ primar; b) asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare şi politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public;”; punctului 5), cu următorul conţinut: “Emite acte cu caracter individual privind efectuarea remanierilor de cadre”; - alineatului patru integral, cu următorul conţinut: “În perioada în care este demisionar, Guvernul este limitat doar în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă în domenii ce implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate.” - articolul 27¹ din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr.110 din 3 mai 2013.	*Neexecutată*
HCC nr.12 din 04.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare (Sesizarea nr.33a/2012) Monitorul Oficial nr.167-172, art.22, din 02.08.2013	- articolele 4 alin.(5) şi 22 alin.(1) lit.e) din Legea nr.294-XVI din 21 decembrie 2007 privind partidele politice, în redacţia Legii nr.192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative. - articolul 3 alin.(4¹) din Legea nr.64 din 23 aprilie 2010 privind libertatea de exprimare, în redacţia Legii nr.192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative. - articolul 67¹ din Codul contravenţional nr.218-XVI din 24 octombrie 2008, în redacţia Legii nr.192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative	*Neexecutată*
HCC nr.16 din 25.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii Art.XI pct.16 din Legea nr.29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (Sesizarea nr.4a/2013) Monitorul Oficial nr.177-181, art.24, din 16.08.2013	Art.XI pct.16 din Legea nr.29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative	*Neexecutată*
HCC nr.18 din 04.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal nr.985-XV din 18 aprilie 2002 şi Codul de executare nr.443-XV din 24 decembrie 2004, în redacţia Legii nr.34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative (Sesizarea nr.11a/2013) (Castrarea chimică) Monitorul Oficial nr.182-185, art.27, din 23.08.2013	- articolul 98 alineatul (2) litera b¹), articolul 104¹ din Codul penal nr.985-XV din 18 aprilie 2002, - articolul 174 alin.(3¹) şi articolul 291¹ din Codul de executare nr.443-XV din 24 decembrie 2004, în redacţia Legii nr.34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative	Executată Legea nr.315 din 20.12.2013 pentru modificarea unor acte legislative Monitorul Oficial nr.17-23, art.42, din 24.01.2014
HCC nr.22 din 05.09.2013 Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la imunitatea judecătorului (Sesizarea nr.32a/2012) Monitorul Oficial nr.276-280, art.43, din 29.11.2013	- sintagma “şi în cazul infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova.” din articolul 19 alin.(5) al Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. - art.II pct.13 alineatul trei din Legea nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, prin care s-a abrogat alineatul (6) al articolului 19 din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului.	*Neexecutată*
HCC nr.23 din 06.09.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a punctului 18 din Regulamentul privind achiziţionarea de medicamente şi alte produse de uz medical pentru necesităţile sistemului de sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.568 din 10 septembrie 2009 (Sesizarea 24g/2013) Monitorul Oficial nr.258-261, art.39, din 15.11.2013	- prevederile pct.18 din Regulamentul privind achiziţionarea de medicamente şi alte produse de uz medical pentru necesităţile sistemului de sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.568 din 10 septembrie 2009	*Neexecutată*
HCC nr.24 din 10.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Anexei nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici (Sesizarea nr.13a/2013) Monitorul Oficial nr.291-296, art.47, din 13.12.2013	- compartimentele “Secretariatul Curţii Constituţionale”, “Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală”, “Curţile de apel” şi “Judecătoriile, inclusiv cea militară, procuraturile teritoriale şi cele specializate” din Anexa nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici.	*Neexecutată*
HCC nr.25 din 17.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la examinarea petiţiilor anonime (Sesizarea nr.14a/2013) Monitorul Oficial nr.276-280, art.44, din 29.11.2013	- propoziţia “Fac excepţie petiţiile ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică, care se remit spre examinare organelor competente.” din articolul 10 alin.(2) al Legii nr.190-XIII din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare, în redacţia Legii nr.73 din 4 mai 2010 pentru modificarea unor acte legislative. - propoziţia “Fac excepţie petiţiile ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică, care se remit spre examinare organelor competente.” din punctul 22 al Anexei nr.1 la Regulamentul Centrului pentru Drepturile Omului, structura, statul de funcţii şi modul de finanţare a acestuia, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.57-XVI din 20 martie 2008, în redacţia Legii nr.73 din 4 mai 2010 pentru modificarea unor acte legislative.	*Neexecutată*
HCC nr.26 din 19.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la limita de vârstă pentru admiterea la studiile de masterat şi doctorat (Sesizarea nr.25a/2013) Monitorul Oficial nr.297-303, art.49, din 20.12.2013	- punctul 16 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului şi postdoctoratului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.173 din 18 februarie 2008. - sintagma “în vârstă, de regulă, de până la 45 ani,” din punctul 4 al Hotărârii Guvernului nr.962 din 5 august 2003 privind asigurarea funcţionării Academiei de Administrare Publică pe lângă Preşedintele Republicii Moldova.	*Neexecutată*
HCC nr.31 din 01.10.2013 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin.(4) din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolelor 21 alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 (Sesizarea nr.26a/2013) Monitorul Oficial nr.252-257/38 din 08.11.2013	- prevederile articolului 11 alineatul (4) al Legii nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi - articolului 21 alineatul (3) al Legii contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000, cu excepţia prevederilor referitoare la retragerea licenţei băncii şi la actele impuse de Banca Naţională a Moldovei în procesul de lichidare a băncii	Executată Legea nr.343 din 23.12.2013 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative Monitorul Oficial nr.17-23, art.54, din 24.01.2014

Titlul IV

RELAŢII EXTERNE

A. COLABORĂRI

În anul 2013 s-a intensificat schimbul de experienţă în domeniul justiţiei constituţionale între Curtea Constituţională a Republicii Moldova şi alte instituţii similare din Europa Centrală şi de Est, precum şi organisme europene preocupate de promovarea valorilor constituţionale şi consolidarea poziţiei curţilor constituţionale, pentru garantarea respectării drepturilor constituţionale şi asigurarea supremaţiei Constituţiei şi preeminenţei dreptului. Curtea Constituţională, într-o componenţă reînnoită, a continuat să-şi consolideze şi să-şi diversifice relaţiile cu instituţii de jurisdicţie constituţională din alte state.

Structurile internaţionale, al căror membru cu drepturi depline este Curtea Constituţională a Republicii Moldova: Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF), Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene (CCCE) şi Conferinţa Mondială a Justiţiei Constituţionale, continuă să se extindă ca urmare a aderării de noi membri. Astfel, la finele anului 2013 Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) număra 59 de membri (în aprilie 2013 SUA a obţinut statutul de membru deplin), iar Conferinţa Mondială a Justiţiei Constituţionale reunea 80 de membri.

Pe planul relaţiilor bilaterale, Curtea Constituţională a fost gazda delegaţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a aflat la Chişinău în perioada 6-9 iunie 2013. Judecătorii Curţii Europene Ineta Ziemele, Khanlar Hajiyev şi Mark Villinger au dat curs astfel invitaţiei comune a Curţii Constituţionale, Curţii Supreme de Justiţie şi Asociaţiei Judecătorilor din Moldova. În cadrul discuţiilor purtate, judecătorii au împărtăşit experienţa lor în domeniul jurisprudenţei Curţii Europene, menţionând importanţa acestor întâlniri pentru aplicarea uniformă a jurisprudenţei CEDO în procedura jurisdicţională şi judiciară a Republicii Moldova.

În contextul relaţiilor strânse de colaborare ale Preşedintelui Curţii Constituţionale, dl Alexandru Tănase, cu mediul academic din România, la 10-12 octombrie 2013, dr.conf.univ. Ioan Gânfălean, Decan al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Sociale de la Universitatea “1 decembrie 1918” din Alba-Iulia, dr. Augustin Lazăr, Procuror General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, au efectuat o vizită de lucru la Chişinău. Distinşii oaspeţi au avut un dialog constructiv şi substanţial cu judecătorii constituţionali, punând în discuţie diverse probleme şi aspecte ale sistemului de justiţie din ambele state. Programul vizitei a cuprins şi o întâlnire cu decanul şi studenţii Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.

În cadrul cooperării bilaterale dintre Curtea Constituţională a Republicii Moldova şi Tribunalul Constituţional al Poloniei, o delegaţie formată din Secretarul General şi 5 reprezentanţi ai secţiilor expertiză juridică; cercetare şi analiză; relaţii externe din cadrul Secretariatului Curţii Constituţionale au efectuat o vizită de studiu şi schimb de experienţă la Varşovia, în perioada 12-16 iunie 2013. Programul complex a inclus întâlniri de lucru cu dl Andrzej Rzeplinski, Preşedintele Tribunalului, dl Maciej Graniecki, Şeful Biroului, dl Adam Jankiewicz, directorul Cabinetului Preşedintelui, cu asistenţii judecătorilor, precum şi cu funcţionari din Departamentele jurisprudenţă şi studii; registratură; examinare preliminară a sesizărilor şi plângerilor constituţionale, Biroul editorial şi Secţia de prelucrare electronică a informaţiei. Discuţiile purtate au vizat, în special, structura organizatorică a Tribunalului, procedura de sesizare, etapele examinării sesizărilor, pregătirea proiectelor de decizii şi alte aspecte ce ţin de activitatea jurisdicţională a instituţiei. La finalul întâlnirilor, Secretarul General a reiterat interesul deosebit pe care îl acordă Curtea Constituţională a Republicii Moldova dezvoltării permanente a relaţiilor bilaterale. S-a convenit cu colegii poloni că această colaborare se va amplifica şi consolida prin organizarea periodică a unor vizite oficiale şi de lucru.

În plan multilateral, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a fost prezentă la evenimente de real interes pentru dezvoltarea relaţiilor în cadrul unor organisme internaţionale şi a schimbului de experienţă pe domenii specifice cu alte curţi constituţionale sau instituţii similare.

B. PARTICIPĂRI

Participări la conferinţe, seminare, reuniuni ale judecătorilor CC în anul 2013
Data	Numele persoanei	Tipul întrunirii	Locul întrunirii	Genericul
25 ianuarie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, şi Rodica SECRIERU, Secretar General al CC	Inaugurarea Anului judiciar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şedinţă solemnă şi seminar tematic	Strasbourg, Republica Franceză	“Implementarea Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului în perioada de criză economică”
14-16 martie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, Igor DOLEA, judecător, Rodica SECRIERU, Secretar General al CC	Participarea la cel de-al VIII-a Congres juridic al avocaţilor, organizat de Consiliul Naţional al Avocaţilor de pe lângă Ministerul Justiţiei, întrevederi cu Preşedintele Curţii Constituţionale din Italia şi Prim-preşedintele Curţii Supreme de Casaţie	Roma, Republica Italiană	“Dreptul la apărare şi noile democraţii: rolul avocatului”
31 mai - 2 iunie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, Igor DOLEA, Victor POPA, judecători	Congresul al 15-lea Internaţional dedicat dreptului constituţional comparat şi european	Regensburg, Germania	“Dreptul constituţional şi criza financiară. Evoluţii recente ale constituţionalismului european în lumina justiţiei constituţionale”
20-22 iunie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, Tudor PANŢÎRU, judecător, Rodica SECRIERU, Secretar General al CC	Conferinţă internaţională, organizată de Curtea Constituţională cu prilejul Zilei Constituţiei Ucrainei	Yalta, Ucraina	“Protecţia drepturilor omului şi cetăţeanului de către autorităţile de jurisdicţie constituţională în contextul social actual”
26-27 iunie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC	Ediţia a 10-cea a Conferinţei europene a autorităţilor electorale, organizată de Comisia de la Veneţia în parteneriat cu Comisia Electorală Centrală a RM	Chişinău, RM	“Codul bunelor practici în materie electorală: puncte forte şi posibile evoluţii”
29-30 iunie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, Rodica SECRIERU, Secretar General, Ion MISCHEVCA, consultant, Secţia relaţii externe	Conferinţa a 3-a regională a Statelor din Bazinul Mării Negre, organizată de Curtea Constituţională a Georgiei	Batumi, Georgia	“Aspecte teoretice şi practice ale controlului de constituţionalitate a normelor constituţionale”
3-5 iulie	Victor POPA, judecător, şi Emil GAITUR, consultant superior, Secţia relaţii externe	Conferinţa paneuropeană, organizată de Curtea Constituţională a Armeniei	Erevan, Armenia	“Standarde europene ale supremaţiei dreptului şi marja de libertate a puterilor în statele-membre ale Consiliului Europei”
10-14 iulie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, Tudor PANŢÎRU, judecător, Rodica SECRIERU, Secretar General al CC, Lilia RUSU, şef, Secţia expertiză juridică, Mihaela BESCHIERU, şef, Secţia relaţii externe	Conferinţă internaţională, prilejuită de cea de-a 15-a aniversare a Curţii Constituţionale din Azerbaidjan	Baku, Azerbaidjan	“Justiţia constituţională în secolul XXI: particularităţi şi evoluţie”
29-30 august	Petru RAILEAN, judecător	Conferinţă internaţională ştiinţifico-practică, dedicată Zilei Constituţiei Republicii Kazahstan	Astana, Kazahstan	“Constituţia – elementul fundamental al strategiei de dezvoltare a societăţii şi a statului”
16-17 septembrie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC	Conferinţă ştiinţifică internaţională, organizată de Universitatea “1 decembrie” din Alba Iulia	Alba Iulia, România	“Dreptul şi provocările sale”
25-28 septembrie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, Aurel BĂIEŞU, judecător, Rodica SECRIERU, Secretar General al CC	Conferinţă internaţională, organizată de Curtea Constituţională a Letoniei şi Comisia de la Veneţia	Riga, Letonia	“Jurisdicţia curţilor constituţionale – limite şi posibilităţi de extindere”
26 septembrie	Igor DOLEA, judecător	Conferinţă de lansare a volumului “Selecţie de decizii ale Curţii Constituţionale Federale a Germaniei”, organizată de Curtea Constituţională a României, în colaborare cu Programul Statul de Drept în Europa de Sud-Est al Fundaţiei germane Konrad Adenauer	Bucureşti, România	Prezentarea publicaţiei ce vizează traducerea unor decizii de referinţă din istoria de peste 60 de ani a Curţii Constituţionale Federale a Germaniei
2-3 octombrie	Alexandru TĂNASE, Preşedintele CC, Tudor PANŢÎRU, judecător, Rodica SECRIERU, Secretar General al CC	Conferinţa internaţională, organizată de Curtea Constituţională a României, cu sprijinul Fundaţiei germane IRZ	Bucureşti, România	“Jurisdicţia constituţională după 20 de ani de la căderea cortinei comuniste”
8-9 octombrie	Lilia RUSU, Şef, Secţia expertiză juridică	Reuniunea a 12-a a Consiliului Mixt al Justiţiei Constituţionale, Comisia de la Veneţia	Veneţia, Italia	Cooperarea curţilor constituţionale cu Forumul de la Veneţia, avize şi opinii ale Comisiei de la Veneţia, activităţi de cooperare, baza de date CODICES, contribuţiile pentru Buletinul de jurisprudenţă constituţională, mini-conferinţa “Drepturile copilului”
7-8 noiembrie	Rodica SECRIERU, Secretar General al CC, Mihaela BESCHIERU, şef, Secţia relaţii externe	Cel de-al 8-lea Seminar al corespondenţilor naţionali ACCPUF	Paris, Franţa	“Informatizarea şi dematerializarea procedurilor în cadrul curţilor constituţionale”

Pe parcursul anului 2013, Preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, a primit vizite de curtoazie ale ambasadorilor acreditaţi în Republica Moldova: E.S. Mehmet Selim Kartal, Ambasadorul Republicii Turcia, E.S. Matyas Szilagyi, Ambasadorul Republicii Ungare, E.S. Matthias Meyer, Ambasadorul Republicii Federale Germania, E.S. Jaromil Kvapil, Ambasadorul Republicii Cehe, E.S. Gérard Guillonneau, Ambasadorul Republicii Franceze, E.S. Marius Gabriel Lazurcă, Ambasadorul României, E.S. Dirk Schuebel, Şeful Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova (23 aprilie 2013), E.S. Jennifer Brush, Şeful Misiunii OSCE în Moldova, E.S. Serghei Pyrozhkov, Ambasadorul Ucrainei, şi E.S. Pirkka Tapiola, Şeful Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova (la 5 noiembrie 2013, după preluarea mandatului).

În cursul anului, Preşedintele Curţii Constituţionale s-a întâlnit cu judecătorul Curţii Constituţionale a Republicii Lituania, Prof. Danius Zalimas; cu membrii Consiliului Judiciar Suprem al Republicii Bulgare, aflaţi în vizită la Chişinău la invitaţia Consiliului Superior al Magistraturii; cu Dr. Alexei Kartsov, consilier la Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse; cu dl Erik Svanidze, lider de echipă al Proiectului Uniunii Europene “Suport în coordonarea reformei în domeniul justiţiei”; cu reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale partenere ale curţii – Fundaţia IRZ, Fundaţia Hanns Seidel şi Konrad Adenauer, Asociaţia Avocaţilor Americani Iniţiativa pentru Supremaţia Legii (ABA ROLI) în contextul identificării unor noi proiecte comune.

Au avut loc întâlniri cu studenţi şi cadre didactice de la Facultatea de Drept a Universităţii de Studii Europene din Moldova; de la Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii de Stat din Moldova, cu un grup de studenţi de la Universitatea St. JOHN din Statele Unite ale Americii.

Titlul V

ACTIVITATEA CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN ANUL 2013 ÎN CIFRE

Pe parcursul anului 2013 la Curtea Constituţională au fost depuse 53 de sesizări, 12 sesizări au fost preluate din 2012, astfel, sarcina Curţii în 2013 a constituit 65 de sesizări aflate pe rol (a se vedea diagramele nr.1, nr.2, nr.4 şi nr.6)

Din totalul de 65 de sesizări aflate pe rol, în anul 2013 au fost examinate 58 de sesizări, şi anume: 35 sesizări cu adoptarea a 34 hotărâri (2 dosare fiind conexate); 7 sesizări prin adoptarea a 6 decizii de sistare (3 dosare fiind conexate); 15 sesizări au fost respinse prin decizii şi o sesizare a fost restituită autorului prin scrisoare. De asemenea, Curtea a adoptat 2 decizii de suspendare a actului normativ contestat până la soluţionarea în fond a cauzei. Astfel, pentru anul 2014 au fost transferate 7 sesizări (a se vedea diagrama nr.3).

Cât priveşte autorii sesizărilor depuse la Curte în anul 2013, clasamentul acestora este următorul:

• deputaţi şi fracţiuni parlamentare – 38 de sesizări (9 sesizări au fost preluate din anul 2012),

• Curtea Supremă de Justiţie – 7 sesizări (1 sesizare preluată din anul 2012);

• Avocaţi parlamentari – 9 sesizări (1 sesizare a fost preluată din anul 2012, 7 sesizări au fost depuse în anul 2013, din care 2 sesizări a fost transferate pentru anul 2014);

• Comisia Electorală Centrală – 4 sesizări;

• Procurorul General – 1 sesizare (preluată din 2012);

• Adunarea Populară a Găgăuziei – 1 sesizare (a se vedea diagramele nr.5, nr.9, nr.10).

Din cele 38 de sesizări depuse de deputaţi şi fracţiuni parlamentare, au fost examinate în fond 23 de sesizări, a fost dispusă sistarea procesului asupra unei sesizări, iar 14 sesizări au fost respinse. Din cele 7 sesizări depuse de către Curtea Supremă de Justiţie, au fost examinate în fond 7, a fost dispusă sistarea procesului asupra unei sesizări. Din cele 7 sesizări depuse de către avocaţii parlamentari, au fost examinate în fond 4 sesizări, a fost dispusă sistarea procesului cu privire la 2 sesizări, 1 sesizare a fost respinsă. Sesizarea depusă de către Adunarea Populară a Găgăuziei a fost respinsă (a se vedea diagramele nr.5, nr.12, nr.14, nr.15).

În 2013 Curtea a adoptat 36 de hotărâri, între care:

- 3 hotărâri de interpretare a unor prevederi din Constituţie (o hotărâre de interpretare a fost absorbită de controlul constituţionalităţii);

- 25 de hotărâri pentru controlul constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, 2 hotărâri privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate;

- 4 hotărâri de validare a mandatelor de deputat;

- 1 hotărâre pentru explicarea modului de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale;

- 1 hotărâre privind aprobarea Raportului pentru anul 2012 (a se vedea diagramele nr.9, nr.11 şi nr.12).

În urma soluţionării sesizărilor puse pe rol în 2013, în 28 de hotărâri Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii unor prevederi legale, după cum urmează:

- în 13 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost recunoscută constituţională;

- în 15 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost declarată neconstituţională;

- în 6 hotărâri, Curtea concomitent a recunoscut constituţionale unele prevederi legale şi a declarat neconstituţionale alte prevederi legale (a se vedea diagrama nr.13).

A. DATE STATISTICE PENTRU ANUL 2013

Diagrama nr.1

Diagrama nr.2

Diagrama nr.3

Diagrama nr.4

Diagrama nr.5

Diagrama nr.6

Diagrama nr.7

Diagrama nr.8

Diagrama nr.9

Diagrama nr.10

Diagrama nr.11

Diagrama nr.12

Diagrama nr.13

Diagrama nr.14

Diagrama nr.15

Diagrama nr.16

Diagrama nr.17

B. EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII CURŢII CONSTITUŢIONALE

ÎN PERIOADA 1995-2013

Diagrama nr.18

Diagrama nr.19

Diagrama nr.20

Diagrama nr.21

Diagrama nr.22

LISTA hotărârilor Curţii Constituţionale pronunţate în anul 2013
Nr. d/o	Numărul şi titlul hotărârii	Nr. sesizării
1.	Hotărârea nr.1 din 15.01.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 60 alin.(3) şi alin.(31) din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004	Sesizarea nr.27a/2012
2.	Hotărârea nr.2 din 31.01.2013 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2012
3.	Hotărârea nr.3 din 11.04.2013 privind validarea unui mandat de deputat în Parlamentul Republicii Moldova	Sesizarea nr.9e/2013
4.	Hotărârea nr.4 din 22.04.2013 pentru controlul constituţionalităţii Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului, în partea ce ţine de menţinerea în funcţie a Prim-ministrului-demis prin moţiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupţie) din data de 8 martie 2013 până la formarea noului guvern, şi nr.584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru	Sesizarea nr.10b/2013
5.	Hotărârea nr.5 din 23.04.2013 pentru controlul constituţionalităţii articolului 301 alin.(1) lit.c) din Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003, în redacţia Legii nr.91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative	Sesizarea nr.31a/2012
6.	Hotărârea nr.6 din 16.05.2013 privind controlul constituţionalităţii alineatului (4) al articolului 23 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională	Sesizarea nr.17a/2013
7.	Hotărârea nr.7 din 18.05.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legilor nr.107 şi 110 din 3 mai 2013, şi a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi 635-VII din 16 mai 2013 şi a Hotărârii Guvernului nr.295 din 16 mai 2013	Sesizarea nr.16a/2013
8.	Hotărârea nr.8 din 20.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului referitoare la numirea şi revocarea Procurorului General	Sesizarea nr.15a/2013
9.	Hotărârea nr.9 din 21.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii articolului 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25 aprilie 2013 privind revocarea Preşedintelui Parlamentului şi a Legii nr.101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996	Sesizarea nr.12a/2013
10.	Hotărârea nr.10 din 23.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii articolului I pct.6, articolelor III şi IV din Legea nr.91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative	Sesizarea nr.37a/2012
11.	Hotărârea nr.11 din 28.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii unei prevederi din art.8 alin.(1) lit.a) pct.5) al Legii nr.451-XV din 30 iulie 2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător	Sesizarea nr.26a/2012
12.	Hotărârea nr.12 din 04.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare	Sesizarea nr.33a/2012
13.	Hotărârea nr.13 din 11.06.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 320 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în redacţia Legii nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative	Sesizarea nr.1g/2013
14.	Hotărârea nr.14 din 19.06.2013 privind validarea unui mandat de deputat în parlamentul Republicii Moldova	Sesizarea nr.29e/2013
15.	Hotărârea nr.15 din 20.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.1453-XIV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat	Sesizarea nr.7a/2013
16.	Hotărârea nr.16 din 25.06.2013 pentru controlul constituţionalităţii Art.XI pct.16 din Legea nr.29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative	Sesizarea nr.4a/2013
17.	Hotărârea nr.17 din 02.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.25 din Legea 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, şi Art.VIII alin.(6) din Legea nr.153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative	Sesizarea nr.36a/2012
18.	Hotărârea nr.18 din 04.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal nr.985-XV din 18 aprilie 2002 şi Codul de executare nr.443-XV din 24 decembrie 2004, în redacţia Legii nr.34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative	Sesizarea nr.11/2013
19.	Hotărârea nr.19 din 16.07.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.7 din Legea nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local, în redacţia Legii nr.168 din 11 iulie 2012	Sesizarea nr.6a/2013
20.	Hotărârea nr.20 din 16.07.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 37 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003	Sesizarea nr.39a/2012
21.	Hotărârea nr.21 din 25.07.2013 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie	Sesizarea nr.2a/2013
22.	Hotărârea nr.22 din 05.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi privind imunitatea judecătorului	Sesizarea nr.32a/2012
23.	Hotărârea nr.23 din 06.09.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a punctului 18 din Regulamentul privind achiziţionarea de medicamente şi alte produse de uz medical pentru necesităţile sistemului de sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.568 din 10 septembrie 2009	Sesizarea nr.24g/2013
24.	Hotărârea nr.24 din 10.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Anexei nr.2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici	Sesizarea nr.13a/2013
25.	Hotărârea nr.25 din 17.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la examinarea petiţiilor anonime	Sesizarea nr.14a/2013
26.	Hotărârea nr.26 din 19.09.2013 pentru Controlul Constituţionalităţii unor prevederi referitoare la limita de vârstă pentru admiterea la studiile de masterat şi doctorat	Sesizarea nr.25 a/2013
27.	Hotărârea nr.27 din 20.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.183 din 12 iulie 2013 privind eliberarea din funcţiile de membru şi de vicepreşedinte al Curţii de Conturi	Sesizarea nr.33a/2013
28.	Hotărârea nr.28 din 20.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii unor Hotărâri ale Parlamentului privind revocarea şi desemnarea directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică	Sesizarea nr.34a/2013
29.	Hotărârea nr.29 din 23.09.2013 privind controlul constituţionalităţii unor acte referitoare la comisia de anchetă în cazul “Pădurea Domnească”	Sesizarea nr.5a/2013
30.	Hotărârea nr.30 din 01.10.2013 pentru interpretarea articolului 85 alin.(1) şi alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova	Sesizarea nr.22b/2013
31.	Hotărârea nr.31 din 01.10.2013 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin.(4) din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolelor 21 alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000	Sesizarea nr.26a/2013
32.	Hotărârea nr.32 din 07.10.2013 privind validarea unui mandat de deputat în Parlamentul Republicii Moldova	Sesizarea nr.43e/2013
33.	Hotărârea nr.33 din 10.10.2013 privind interpretarea articolului 140 din Constituţie	Sesizarea nr.45b/2013
34.	Hotărârea nr.34 din 11.10.2013 explicativă privind modul de executare a Hotărârii Curţii Constituţionale nr.27 din 20 decembrie 2011 privind controlul constituţionalităţii unor legi de modificare a condiţiilor de asigurare cu pensii şi alte plăţi sociale pentru unele categorii de salariaţi
35.	Hotărârea nr.35 din 07.11.2013 privind validarea unui mandat de deputat în Parlamentul Republicii Moldova	Sesizarea nr.50e/2013
36.	Hotărârea nr.36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin.(1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova	Sesizarea nr.8b/2013 Sesizarea 41b/2013