Hotărâre nr.20 din 09.07.2020 pentru interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie (sesizările nr.100b/2020, nr.102b/2020 şi nr.103b/2020)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

pentru interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2),

136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie

(sesizările nr.100b/2020, nr.102b/2020

şi nr.103b/2020)

nr. 20  din  09.07.2020

 (în vigoare 09.07.2020) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr.180-187 art. 88 din 17.07.2020

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dnei Domnica MANOLE, Preşedinte,

dlui Eduard ABABEI,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Vladimir ŢURCAN, judecători,

cu participarea dlui Dumitru Avornic, asistent judiciar,

Având în vedere sesizările înregistrate pe 23, 25 şi 30 iunie 2020,

Examinând sesizările menţionate în şedinţă plenară,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizările depuse la Curtea Constituţională pe 23, 25 şi 30 iunie 2020 de domnii Sergiu Litvinenco (sesizarea nr.100b/2020), Dinu Plîngău (sesizarea nr.102b/2020), Denis Ulanov şi Serghei Sîrbu (sesizarea nr.103b/2020), deputaţi în Parlamentul Republicii Moldova, în baza articolelor 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale.

2. Autorul sesizării nr.100b/2020 îi solicită Curţii Constituţionale să elucideze:

“Dacă, în sensul articolului 140 alin.(2) din Constituţie, caracterul definitiv şi nesusceptibil nici unei căi de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale este incident doar asupra hotărârilor emise de către instanţa de contencios constituţional în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale sau acestuia i se circumscriu şi hotărârile emise în exercitarea altor atribuţii prescrise expres în textul Constituţiei, cum ar fi aceea de alegere şi/sau destituire a Preşedintelui Curţii Constituţionale – articolul 136 alin.(3) din Constituţie?”

3. Autorul sesizării nr.102b/2020 îi solicită Curţii să interpreteze articolul 140 alin.(2) în coroborare cu prevederile articolului 134 alineatele (1) şi (2) din Constituţie, precizând dacă:

“1) Instanţele de drept comun ar fi în drept de a interpreta, în cadrul procesului de înfăptuire a justiţiei, în sensul calificării unor hotărâri ale Curţii Constituţionale ca fiind acte administrative şi unele activităţi ale Plenului Curţii Constituţionale ca fiind activitate administrativă, realizată de Curtea Constituţională în calitate de autoritate publică?

2) În activitatea sa, Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile funcţionale în Plen conform Constituţiei şi legilor speciale - Codul jurisdicţiei constituţionale, Legea cu privire la Curtea Constituţională, sau se conduce şi de Codul administrativ?

3) În sensul articolelor 134 alin.(2) şi 140 alin.(2) din Constituţie, exerciţiul atribuţiilor funcţionale ale Curţii Constituţionale este subordonat controlului din partea puterii judecătoreşti, în calitatea sa de exponent al puterii de stat în cadrul mecanismului constituţional de exercitare a puterii de stat conform principiului separării puterilor (articolul 6 din Constituţie), arbitrat de Curtea Constituţională?

4) Hotărârile Curţii Constituţionale cu privire la alegerea şi/sau destituirea în/din funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale se supun unor căi de atac?”

4. Autorii sesizării nr.103b/2020 îi solicită Curţii să interpreteze dispoziţiile articolului 140 alin.(2) în coroborare cu dispoziţiile articolului 136 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova şi să explice:

“Dacă caracterul definitiv şi nesusceptibil nici unei căi de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale se referă doar la actele jurisdicţionale emise în realizarea competenţei materiale sau vizează şi actele emise în realizarea competenţei funcţionale, în speţă - hotărârile Curţii Constituţionale privind alegerea sau destituirea din funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale?”

5. Prin decizia Curţii Constituţionale din 25 iunie 2020, sesizarea nr.100b/2020 a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei. Prin decizia Curţii Constituţionale din 7 iulie 2020, sesizările nr.102b/2020 şi nr.103b/2020 au fost declarate admisibile, fără a se prejudeca fondul cauzei.

6. Având în vedere identitatea de obiect a sesizărilor depuse, Curtea a dispus, prin decizia din 7 iulie 2020, în conformitate cu prevederile articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituţionale, conexarea acestora într-un singur dosar, atribuindu-i nr.100b/2020.

7. În procesul examinării cauzei, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Asociaţiei Promo-LEX, Institutului pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale “Viitorul”, Institutului de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice, Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova şi Facultăţii de Drept a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.

8. Domnul judecător constituţional Vladimir Ţurcan, în deschiderea şedinţei Curţii, a prezentat plenului Curţii Constituţionale o cerere de abţinere de la judecarea cauzei. Analizând motivele invocate în cererea de abţinere, Curtea Constituţională a decis respingerea ei.

9. La pronunţarea dispozitivului Hotărârii au fost prezenţi domnii deputaţi Sergiu Litvinenco, Dinu Plîngău, Denis Ulanov şi Serghei Sîrbu, autori ai sesizărilor, dl Radu Radu, reprezentant al Parlamentului, şi dl Dorin Lişman, reprezentant al Guvernului.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

10. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 134

Statutul [Curţii Constituţionale]

“(1) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova.

 (2) Curtea Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.

 (3) Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.”

Articolul 135

Atribuţiile [Curţii Constituţionale]

“(1) Curtea Constituţională:

a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova;

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

[...].”

Articolul 136

Structura [Curţii Constituţionale]

“[…]

(3) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia.”

Articolul 140

Hotărârile Curţii Constituţionale

“[...]

(2) Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate.”

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

11. Prin deciziile din 25 iunie 2020 şi 7 iulie 2020, Curtea a verificat respectarea, în această cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei sesizări, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

12. Potrivit articolului 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, sesizarea privind interpretarea Constituţiei ţine de competenţa ratione materiae a Curţii.

13. De asemenea, conform articolului 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, deputaţii în Parlament au competenţa de a sesiza Curtea Constituţională.

14. Curtea nu a confirmat existenţa unor hotărâri anterioare ale sale care să abordeze posibilitatea contestării în faţa instanţelor de drept comun a hotărârilor ei adoptate în realizarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie, inclusiv a hotărârilor privind alegerea şi destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale. Pentru că această problemă de interpretare, ridicată în cele trei sesizări, are o bază textuală în articolele 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie, ea a fost acceptată de Curte spre examinare şi interpretare în fond.

15. Sesizarea nr.102b/2020 mai conţine suplimentar trei întrebări. Prima se referă la competenţa instanţelor de judecată de a califica hotărârile Curţii Constituţionale ca acte administrative sau ca acte jurisdicţionale. Cea de-a doua întrebare se referă la actele normative pe care trebuie să le respecte Plenul Curţii Constituţionale atunci când îşi exercită atribuţiile funcţionale. Cea de-a treia întrebare vizează posibilitatea contestării în faţa instanţelor de drept comun a actelor prin care Plenul Curţii Constituţionale îşi exercită atribuţiile funcţionale.

16. Primul capăt al sesizării nr.102b/2020 vizează o distincţie a actelor adoptate de Curtea Constituţională inexistentă în Constituţie. O asemenea problemă nu poate face obiectul unei interpretări de drept constituţional din partea Curţii. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea capăt al sesizării nr.102b/2020 nu beneficiază de o argumentare privind necesitatea interpretării lor.

17. Având în vedere cele menţionate mai sus, Curtea a admis spre examinare şi interpretare în fond chestiunea contestării în faţa instanţelor de drept comun a actelor prin care Plenul Curţii Constituţionale îşi exercită competenţele constituţionale şi, respectiv, chestiunea contestării în faţa instanţelor de drept comun a hotărârilor Curţii Constituţionale privind alegerea şi destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii, prin prisma articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie.

B. FONDUL CAUZEI

I. Argumentele autorilor sesizărilor

18. Autorul sesizării nr.100b/2020 argumentează necesitatea interpretării articolelor 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie prin existenţa unor opinii potrivit cărora, dat fiind faptul că alegerea şi/sau destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale reprezintă o atribuţie care ţine de competenţa funcţională a Curţii, în conformitate cu articolul 5 lit.a) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rezultă că actul emis în acest sens este unul de drept administrativ, care poate fi supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ.

19. Autorul sesizării nr.100b/2020 califică o asemenea interpretare eronată, pentru că, potrivit articolului 140 alin.(2) din Constituţie, hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate. Acesta mai susţine că, deşi alegerea şi destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale sunt încadrate, potrivit Codului jurisdicţiei constituţionale, în categoria competenţelor funcţionale, aceste atribuţii trebuie calificate drept competenţe jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, pentru că există un text în Constituţie care se referă la alegerea Preşedintelui Curţii Constituţionale: articolul 136 alin.(3).

20. Potrivit acestuia, dacă s-ar interpreta altfel normele constituţionale, s-ar admite posibilitatea cenzurării actelor Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti, contrar articolului 134 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia Curtea Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei. Astfel ar fi periclitată funcţia Curţii de garant al Constituţiei.

21. Autorul sesizării nr.102b/2020 motivează necesitatea interpretării articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie prin posibilitatea verificării de către o instanţă de drept comun a legalităţii actelor adoptate de Plenul Curţii Constituţionale.

22. Autorii sesizării nr.103b/2020 susţin că din cauza caracterului general al articolului 140 alin.(2) din Constituţie în spaţiul public au apărut două abordări referitoare la natura juridică a hotărârilor Curţii Constituţionale de destituire a Preşedintelui ei. Prima abordare susţine că aceste hotărâri pot fi contestate în contenciosul administrativ, iar cea de-a doua susţine că aceste hotărâri ţin de caracterul suveran al Plenului Curţii Constituţionale şi nu pot fi supuse controlului altor autorităţi. Potrivit autorilor sesizării nr.103b, actele Curţii Constituţionale sunt “de neatins”.

II. Argumentele autorităţilor şi ale organizaţiilor care şi-au prezentat opiniile

23. În opinia Preşedintelui Republicii, în urma analizei normelor constituţionale şi legale, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene, actele de jurisdicţie constituţională adoptate de Curtea Constituţională în conformitate cu prevederile articolului 135 coroborate cu dispoziţiile articolului 140 din Constituţie nu pot fi contestate. Totodată, actele Curţii Constituţionale care izvorăsc din competenţa administrativă (funcţională) a Curţii urmează a fi supuse controlului de legalitate în vederea garantării efective şi adecvate împotriva eventualului abuz.

24. În opinia sa prezentată Curţii, Institutul de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice susţine că există argumente incontestabile care exclud hotărârile Curţii Constituţionale de la controlul de legalitate. Unul dintre argumente îl reprezintă prevederile articolului 134 alin.(2) din Constituţie, care ar fi suficient pentru a elimina orice dubii în privinţa posibilităţii de a contesta hotărârile Curţii în faţa instanţelor judecătoreşti. Institutul subliniază că hotărârile Curţii sunt în afara oricărui control jurisdicţional de legalitate pe calea contenciosului administrativ. Caracterul definitiv şi nesusceptibil de vreo cale de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale este incident şi în cazul hotărârilor pronunţate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de articolul 136 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova. În concluzie, Institutul afirmă că contestarea în instanţele de contencios administrativ şi punerea pe umerii judecătorilor ordinari a competenţelor de a decide asupra calităţii de preşedinte al instanţei constituţionale ar contraveni Constituţiei.

III. Aprecierea Curţii

25. În scopurile prezentei hotărâri, Curtea consideră că, pentru o mai mare claritate în interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3), 140 alin.(2) din Constituţie, întrebările autorilor sesizărilor ar trebui concretizate după cum urmează:

(1) Caracterul definitiv şi nesusceptibil de vreo cale de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale prevăzut de articolul 140 alin.(2) din Constituţie este aplicabil tuturor hotărârilor pronunţate de către Curte în exercitarea competenţelor sale prevăzute de Constituţie?

(2) Hotărârile Curţii Constituţionale cu privire la alegerea şi/sau destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale se supun unor căi de atac?

I. Cu privire la faptul dacă caracterul definitiv şi nesusceptibil de vreo cale de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale prevăzut de articolul 140 alin.(2) din Constituţie este aplicabil tuturor hotărârilor pronunţate de către Curte în exercitarea competenţelor sale prevăzute de Constituţie

26. Curtea este chemată să răspundă, în primul rând, la o întrebare care vizează posibilitatea contestării în faţa instanţelor de drept comun a hotărârilor Curţii Constituţionale adoptate în exercitarea competenţelor sale prevăzute de Constituţie.

27. Înainte de a răspunde la această întrebare prin prisma articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie, Curtea reaminteşte că o componentă importantă a statului o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională, care se situează în afara sferei puterii legislative, celor executive sau judecătoreşti, rolul său fiind cel de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţilor Constituţionale este unul esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi a democraţiei, garantând egalitatea în faţa legii, libertăţile fundamentale şi drepturile omului (a se vedea HCC nr.6 din 16 mai 2013, § 63 şi 64; HCC nr.2 din 9 februarie 2016, § 49; HCC nr.9 din 26 martie 2020, § 29).

28. Curtea precizează că sistemul controlului de constituţionalitate în Republica Moldova porneşte de la două asumpţii: concentrează competenţa controlului de constituţionalitate într-un singur organism – Curtea Constituţională – şi situează această autoritate în afara puterii judecătoreşti. În mod inevitabil, apare necesitatea distribuirii competenţei de a judeca anumite materii între Curtea Constituţională şi instanţele de drept comun, astfel încât să se asigure coabitarea dintre autorităţile statului.

29. Curtea subliniază că delimitarea competenţelor între Curtea Constituţională şi instanţele de drept comun este relativ simplă. În general, soluţionarea cazurilor care comportă o dimensiune constituţională reprezintă monopolul Curţii Constituţionale, pe când soluţionarea cazurilor care implică aplicarea legislaţiei infraconstituţionale le revine instanţelor de drept comun. Delimitarea competenţelor se justifică mai ales pentru că Constituţia este, în principal, un instrument juridic şi politic a cărui interpretare reclamă o pregătire deosebită. Textele constituţionale au, în majoritatea lor, particularitatea de a fi redactate cu utilizarea unor formule vaste şi generale, iar interpretarea lor presupune oferirea unor răspunsuri consolidate. Această particularitate impune o diferenţă esenţială între activitatea pe care o prestează judecătorii constituţionali şi activitatea pe care o exercită judecătorii de drept comun, care aplică de cele mai multe ori texte legale clare şi bine-definite. Nu întâmplător, în circumstanţele în care un judecător de drept comun consideră, într-un caz, că o lege este neclară sau imprevizibilă şi este incident un drept garantat de Constituţie, el trebuie să ridice, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate.

30. Astfel, Curtea Constituţională este singura autoritate competentă să se pronunţe în mod definitiv cu privire la un aspect care ţine de Constituţie şi care vizează direct funcţionarea Curţii Constituţionale şi raporturile ei cu autorităţile statului, fiind exceptată de la orice cenzură din partea unei autorităţi publice care aplică şi interpretează norme inferioare Constituţiei.

31. Curtea reiterează că rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, de asigurare a realizării principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi de garantare a responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat este prevăzut expres de articolul 134 alin.(3) din Constituţie, iar în vederea realizării acestor deziderate, Curtea Constituţională este instituită ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională din Republica Moldova [articolul 134 alin.(1)], fiind independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei [articolul 134 alin.(2)] (HCC nr.9 din 26 martie 2020, § 28).

32. Principiul independenţei Curţii Constituţionale consacrat în articolul 134 alin.(2) din Constituţiei presupune exercitarea de către unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova a competenţelor sale în mod independent şi fără nicio influenţă.

33. Curtea notează că Constituţia prevede exercitarea de către Curtea Constituţională a competenţelor sale constituţionale exclusiv prin adoptarea actelor în vederea punerii în aplicare a procedurilor constituţionale, precum şi a asigurării organizării corespunzătoare a activităţilor Curţii.

34. Textul “hotărârile Curţii Constituţionale” din articolul 140 alin.(2) din Constituţie nu distinge nici în funcţie de tipurile actelor pe care Curtea le pronunţă (hotărâre, decizie, aviz), nici în funcţie de conţinutul acestora, ceea ce conduce la concluzia că toate actele Curţii pronunţate în exercitarea competenţelor sale constituţionale sunt definitive. Noţiunea de “hotărâre” este una generală şi cuprinde toate tipurile de acte ale Curţii: hotărâre, decizie, aviz. Indiferent de denumirea lor, actele respective sunt definitive şi nu pot fi atacate. Astfel, textul “hotărârile Curţii Constituţionale” din articolul 140 alin.(2) din Constituţie în accepţiunea de acte adoptate de Curte are în vedere hotărârile, deciziile şi avizele pronunţate de Curte în exercitarea competenţelor sale constituţionale.

35. Prin urmare, Curtea reţine că Constituţia nu face o distincţie între hotărârile adoptate de Curtea Constituţională în exercitarea competenţelor prevăzute în Constituţie, fie că acestea sunt reglementate în articolul 135 alin.(1), fie în articolul 136 alin.(3) din Legea Supremă.

36. Constituanta a stabilit în articolul 140 alin.(2) exact acelaşi statut constituţional pentru toate hotărârile adoptate de Plenul Curţii Constituţionale referitoare la problemele care sunt atribuite în competenţa sa exclusivă de către Constituţie, şi anume că acestea “sunt definitive şi nu pot fi atacate”.

37. Curtea reţine că, indiferent de natura hotărârilor Curţii, ele îşi produc efectele pe care Constituţia le conferă în raport cu atribuţia exercitată de Curte, forţa lor juridică neputând fi contestată sau confirmată de nimeni (a se vedea HCC nr.5 din 25 februarie 2020, § 140; HCC nr.9 din 26 martie 2020, § 62).

38. Curtea notează că actele emise în cadrul competenţelor constituţionale exclusive ale Curţii Constituţionale nu pot fi supuse cenzurii nici sub aspectul constituţionalităţii, nici în privinţa legalităţii, de nicio autoritate publică, inclusiv de instanţa de judecată în procedură de contencios administrativ. Astfel, Constituţia nu împuterniceşte alte autorităţi publice să examineze o hotărâre a Curţii Constituţionale şi să o considere ca fiind neconstituţională sau ilegală.

39. De altfel, dacă s-ar accepta posibilitatea contestării în ordinea contenciosului administrativ a actelor Curţii emise ca urmare a exercitării competenţei expres prevăzute în Constituţie, s-ar admite intervenţia directă a puterii judecătoreşti în probleme ce vizează funcţionalitatea Curţii, aducându-se atingere principiilor supremaţiei Constituţiei şi separării puterilor în stat, realizarea cărora tocmai trebuie să fie asigurată, conform articolului 134 alin.(3) din Constituţie, de Curtea Constituţională. În acest caz, instanţele de judecată ar verifica prin prisma actelor infraconstituţionale modul în care Curtea, în exercitarea competenţelor sale constituţionale, a aplicat Constituţia. În plus, eventualul control judecătoresc al actelor autorităţii de jurisdicţie constituţională menţionate la § 34 supra ar submina rolul Curţii Constituţionale de gardian al Constituţiei şi cel de a fi un organism independent, care se supune numai Legii Supreme.

40. Astfel, dacă garantul supremaţiei Constituţiei ar putea fi supus controlului unei alte autorităţi a statului, atunci statutul constituţional al Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională ar fi iluzoriu şi fictiv.

41. Unicul instrument de verificare şi modificare a hotărârilor Curţii Constituţionale este revizuirea acestora, care constituie o atribuţie exclusivă a Curţii Constituţionale. Curtea reţine că învestirea Curţii Constituţionale cu competenţa de a-şi controla propriile acte şi proceduri constituie un element fundamental al independenţei sale.

42. În viziunea Comisiei de la Veneţia, este important ca doar Curtea Constituţională să-şi poată revizui hotărârile. Nicio altă autoritate publică nu poate fi autorizată să o facă. Dacă unei autorităţi publice i s-ar oferi competenţa revizuirii constituţionalităţii sau a legalităţii unui act al Curţii Constituţionale, independenţa Curţii Constituţionale ar fi compromisă (a se vedea Opinia amicus curiae a Comisiei de la Veneţia nr.967/2019 cu privire la răspunderea penală a judecătorilor Curţii Constituţionale, CDL-AD(2019)028, § 49, 50, 59; HCC nr.9 din 26 martie 2020, § 64).

43. Curtea notează că interdicţia constituţională de a anula caracterul definitiv al unei hotărâri a Curţii Constituţionale prevăzută la articolul 140 alin.(2) din Constituţie este unul dintre mijloacele de protecţie consolidate în Legea Supremă pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a preeminenţei dreptului. Anularea caracterului definitiv al hotărârilor Curţii Constituţionale ar nega principiul supremaţiei Constituţiei statuat în articolul 7 din Constituţie, imperativul constituţional al preeminenţei dreptului, garantat de articolul 1 alin.(3) din Constituţie, precum şi principiul separaţiei puterilor, care este prevăzut la articolul 6 din Constituţie, potrivit căruia câmpul de aplicare al puterilor respective este strict limitat de Legea Supremă.

44. Aceste constatări impun concluzia interpretării problemei ridicate. Astfel, orice act al Curţii Constituţionale (hotărâre, aviz, decizie), pronunţat în legătură cu exercitarea unei competenţe prevăzute expres în Constituţie se bucură de caracterul definitiv şi inatacabil, prescris de articolul 140 alin.(2) din Constituţie.

II. Cu privire la faptul dacă hotărârile Curţii Constituţionale cu privire la alegerea şi/sau destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale se supun unor căi de atac

45. Curtea reţine că alegerea Preşedintelui Curţii reprezintă o atribuţie constituţională a Curţii Constituţionale, stabilită în articolul 136 alin.(3) din Constituţie. Curtea notează că destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii este încadrată, potrivit principiului simetriei, în aceleaşi rigori pe care le presupune acest articol (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr.11 din 27 aprilie 2010, § 4; HCC nr.8 din 20 mai 2013, § 74; HCC nr.21 din 25 iulie 2013, § 56).

46. Prezenţa unui text expres în Constituţie referitor la alegerea Preşedintelui Curţii Constituţionale, text care acoperă, în mod rezonabil, şi destituirea sa din funcţie, face ca aceste proceduri să dobândească un caracter strict constituţional. Astfel, competenţa Curţii de a alege şi de a demite Preşedintele Curţii este una de nivel constituţional.

47. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că una din garanţiile independenţei instituţionale a Curţii, implicit a judecătorilor ei, este asigurarea independenţei funcţionale şi financiare a activităţii de jurisdicţie constituţională (HCC nr.19 din 29 aprilie 1999; HCC nr.27 din 31 octombrie 2019, § 72).

48. Competenţa Curţii Constituţionale de a alege sau destitui Preşedintele Curţii ţine de autonomia sa funcţională, care decurge din garanţiile constituţionale ale independenţei acesteia. Astfel, conform articolului 134 alin.(2) din Constituţie, Curtea Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei, iar conform articolului 137 - judecătorii Curţii Constituţionale sunt inamovibili pe durata mandatului, independenţi şi se supun numai Constituţiei.

49. Prin urmare, Curtea notează că actele referitoare la alegerea sau destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii sunt adoptate în virtutea dreptului ei la autoadministrare. Aceste acte sunt adoptate în realizarea competenţelor Curţii prevăzute expres de Constituţie şi denotă caracterul suveran şi autoritatea Curţii Constituţionale, prin urmare aceste relaţii dintre Curtea Constituţională şi Preşedintele ei au un caracter exclusiv de drept constituţional.

50. Funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale este una primus inter pares, care este exercitată fără a deţine vreo funcţie jurisdicţională superioară celei a altor judecători constituţionali, Plenul Curţii Constituţionale conducând de facto activitatea Curţii în ansamblu. Or, atribuţiile legale ale Preşedintelui Curţii Constituţionale au fost concepute şi dezvoltate în exclusivitate în realizarea scopului constituţional al garantării autorităţii, independenţei şi imparţialităţii justiţiei constituţionale.

51. În virtutea articolului 136 alin.(3) din Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale aleg Preşedintele Curţii prin vot secret. Curtea reţine că nicio altă autoritate a statului, inclusiv instanţele de judecată, nu se pot substitui opţiunii şi votului secret exprimat de judecătorii constituţionali atunci când aleg Preşedintele Curţii. Mai mult, alegerea Preşedintelui Curţii se face de către judecători aflaţi în raporturi de egalitate unul faţă de altul, fiind independenţi în exprimarea opţiunii prin vot. Astfel, Preşedintele Curţii nu este numit de o autoritate publică, tocmai pentru a asigura autonomia funcţională a Curţii Constituţionale, iar opţiunea absolut personală a judecătorilor constituţionali, exprimată prin vot secret în vederea exercitării unei competenţe constituţionale, nu poate fi contestată.

52. Astfel, Curtea reiterează că orice act al Curţii Constituţionale (hotărâre, aviz, decizie), pronunţat în legătură cu exercitarea unei competenţe prevăzute expres în Constituţie, se bucură de caracterul definitiv şi inatacabil, prescris de articolul 140 alin.(2) din Constituţie (a se vedea § 44 din prezenta Hotărâre). Prin urmare, hotărârile Curţii privind alegerea şi destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale nu pot fi contestate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) litera b) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 litera b) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admit sesizările nr.100b/2020 şi nr.103b/2020 şi, parţial, sesizarea nr.102b/2020, depuse de domnii Sergiu Litvinenco, Denis Ulanov, Serghei Sîrbu şi, respectiv, de domnul Dinu Plîngău, deputaţi în Parlamentul Republicii Moldova.

2. În sensul articolelor 134 alin.(1) şi (2), 140 alin.(2) din Constituţie, orice act al Curţii Constituţionale (hotărâre, aviz, decizie) pronunţat în legătură cu exercitarea unei competenţe prevăzute expres în Constituţie este definitiv şi nu poate fi supus niciunei căi de atac.

3. În sensul articolelor 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie, hotărârile Curţii Constituţionale privind alegerea şi destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi supuse niciunei căi de atac.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Opinie separată,

expusă în temeiul articolelor 27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 67

din Codul jurisdicţiei constituţionale, la Hotărârea Curţii Constituţionale nr.20 din 9 iulie 2020

pentru interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie

Subsemnatul, judecător constituţional Vladimir Ţurcan, am depus la Judecătoria Chişinău, sediul Râşcani, o cerere de chemare în judecată împotriva Curţii Constituţionale, terţ fiind colega Domnica Manole. În conformitate cu prevederile articolului 206 alin.(1) lit.a) din Codul administrativ, am solicitat anularea Hotărârii Curţii Constituţionale nr.AG-4 din 23 aprilie 2020, prin care am fost destituit din funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale, şi a Hotărârii Curţii Constituţionale nr.AG-5 din 23 aprilie 2020, prin care în funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale a fost aleasă, prin vot secret, pe un termen de trei ani, doamna judecător Domnica Manole. Am mai solicitat anularea Deciziei Curţii Constituţionale nr.AG-6 din 18 mai 2020 cu privire la respingerea cererii prealabile.

Subliniez că, în circumstanţele expuse supra, la Curtea Constituţională au fost înregistrate sesizările nr.100b din 23 iunie 2020, nr.102b din 25 iunie 2020 şi nr.103b din 30 iunie 2020, depuse de către unii deputaţi, obiectul acestor sesizări fiind interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi alin.(2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie.

În special, autorii sesizărilor au formulat întrebarea dacă hotărârile de alegere şi destituire a Preşedintelui Curţii Constituţionale constituie sau nu obiect de reglementare al articolului 140 alin.(2) combinat cu articolele 134 alin.(1) şi alin.(2) şi 136 alin.(3) din Constituţie.

Prin urmare, în calitate de judecător constituţional şi parte reclamantă în procedura de contencios administrativ aflată pe rolul Judecătoriei Chişinău, sediul Râşcani, obiectul căreia este anume anularea Hotărârilor Curţii Constituţionale nr.AG-4 din 23 aprilie 2020 şi nr.AG-5 23 aprilie 2020 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr.AG-6 din 18 mai 2020, am înaintat o cerere de abţinere de la examinarea sesizărilor. Declaraţia de abţinere a fost respinsă de Plenul Curţii Constituţionale.

În opinia subsemnatului, judecător constituţional Vladimir Ţurcan, examinarea sesizărilor în cauză de către Curtea Constituţională, în special cu participarea mea şi a judecătorului Domnica Manole, contravine unui principiu constituţional elementar “nemo judex in causa sua”. Conform istoriei dreptului, încă romanii au sesizat necesitatea cristalizării juridice a principiului potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză (Codex 3.5.10.).

Totodată, consider că examinarea şi soluţionarea sesizărilor nominalizate în condiţiile expuse s-a efectuat cu neglijarea spiritului jurământului judecătorului constituţional. Potrivit articolului 12 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, la intrarea în exercitarea funcţiei, judecătorul Curţii Constituţionale depune în faţa Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Consiliului Superior al Magistraturii următorul jurământ: “Jur să îndeplinesc cinstit şi conştiincios obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale, să apăr orânduirea constituţională a Republicii Moldova, să mă supun în exercitarea funcţiei numai şi numai Constituţiei”.

Reiterez că în cauza de contencios administrativ menţionată supra reclamant este subsemnatul, iar pârât, Curtea Constituţională şi terţ, Domnica Manole, Preşedintele Curţii Constituţionale.

În viziunea mea, postulatul juridic “nemo judex in causa sua” are menirea constituţională de a asigura independenţa şi imparţialitatea nu numai a judecătorilor din sistemul judecătoresc, dar şi a judecătorilor Curţii Constituţionale. Menţionez că în aceste împrejurări dreptul la un proces echitabil devine doar un simplu decor juridic.

Făcând abstracţie de motivele reale ale fondului sesizărilor menţionate şi analizându-le, este necesar de subliniat că interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi alin.(2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie urma a fi dezvoltată prin răspunsul la întrebările: 1) natura juridică, condiţiile intrinseci şi extrinseci ale actului de jurisdicţie constituţională; 2) natura juridică a hotărârii de alegere şi demitere a Preşedintelui Curţii Constituţionale.

Chintesenţa întrebărilor formulate de către autorii sesizărilor şi, în special, a sesizării nr.103b din 30 iunie 2020 constituie următoarea: “Dacă caracterul definitiv şi nesusceptibil nici unei căi de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale se referă doar la actele jurisdicţionale emise în realizarea competenţei materiale sau vizează şi actele emise în realizarea competenţei funcţionale, în speţă – Hotărârile Curţii Constituţionale privind alegerea sau destituirea din funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale...”.

Cu regret, Curtea Constituţională s-a eschivat să analizeze şi să răspundă la această întrebare clar şi corect, mai mult ca atât, ea a dat o interpretare extensivă şi părtinitoare.

De menţionat că Curtea Constituţională, în calitate de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, conform doctrinelor şi practicilor naţionale şi internaţionale, deţine două tipuri de competenţă:

- Competenţa materială ratione materiae de jurisdicţie constituţională (de bază), care, în substanţă, constă în garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separării puterii de stat în puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească şi garantarea responsabilităţi statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. În acest sens, Curtea Constituţională este învestită cu atribuţiile corespunzătoare, a căror lista exhaustivă rezultă din această competenţă şi este expres prevăzută de articolul 135 din Constituţie.

Identic prevederilor articolului 135 din Constituţie, competenţa materială a Curţii Constituţionale, inter alia, este dezvoltată şi în reglementările de rangul legilor organice speciale, şi anume în articolul 4 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi în articolul 4 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Prin urmare, actele emise de Curtea Constituţională în temeiul competenţei jurisdicţionale au drept finalitate realizarea funcţiei de bază a Înaltei Curţi, şi anume a celei de jurisdicţie constituţională. De lege lata, actele respective constituie, după natura lor juridică, acte de jurisdicţie constituţională, pronunţate în numele Republicii Moldova, sunt obligatorii pentru toate autorităţile statului şi nu pot fi supuse nici unei căi de atac. Anume aceste acte ale Curţii Constituţionale (hotărâri, avize, decizii) şi se află sub imperiul prevederilor articolului 140 din Constituţie.

- Totodată, pe lângă competenţa materială, Curtea Constituţională dispune de competenţă administrativă, care în articolul 5 din Codul jurisdicţiei constituţionale este intitulată “competenţă funcţională”. Competenţa funcţională este atribuită Înaltei Curţi pentru realizarea funcţiei sale administrative şi care se materializează în diverse forme ale activităţii administrative. În acest sens, prevederile articolului 136 din Constituţie, intitulat “Structura”, reprezintă nu altceva decât baza constituţională pentru organizarea şi buna funcţionare a Curţii Constituţionale, inclusiv modul de alegere a Preşedintelui Curţii Constituţionale. Astfel, competenţa funcţională, în special, se realizează prin actul administrativ individual sau normativ. Deoarece şi aceste acte sunt adoptate, de regulă, de către Plenul Curţii Constituţionale, forma lor/titlul poate fi acelaşi (hotărâre, aviz, decizie). Evident că natura lor şi forţa juridică nu pot fi echivalate cu cele care rezultă din exercitarea jurisdicţiei constituţionale (greşeala de bază a Hotărârii Curţii Constituţionale nr.20 din 9 iulie 2020). Nu întâmplător aceste acte administrative, fie individuale, fie normative, nu se pronunţă în numele Republicii Moldova şi nu sunt obligatorii pentru autorităţile din ţară. În esenţă, orice autoritate publică desfăşoară activitate administrativă, care poartă un caracter secundar (infraconstituţional).

De menţionat că, în conformitate cu prevederile articolelor 53 din Constituţie şi 39 din Codul administrativ, controlul judecătoresc al activităţii administrative este garantat şi nu poate fi îngrădit. Orice persoană care revendică un drept vătămat de către o autoritate publică, în sensul articolului 17 din Codul administrativ, sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se poate adresa instanţei de judecată competente, realizându-şi dreptul de acces liber la justiţie (articolul 20 din Constituţie). Principiul respectiv este unul axiomatic, el caracterizează şi delimitează statul de drept şi democratic de statul poliţienesc.

Lipsa controlului judecătoresc în privinţa legalităţii activităţii administrative (funcţionale) realizată de Curtea Constituţională ar genera profunde semne de întrebare referitoare la transparenţa, legalitatea şi deschiderea Curţii Constituţionale spre afirmarea statului de drept şi a societăţii democratice.

Construcţia statului de drept se realizează în special prin controlul judecătoresc şi caracterul efectiv al acestuia pentru activitatea administrativă. Controlul judecătoresc în raport cu cel constituţional este cel mai apropiat din punct de vedere al condiţiilor de exercitare pentru orice persoană şi din aceste raţiuni constituie un criteriu juridico-politic după care se apreciază şi se delimitează statul poliţienesc de cel democratic şi de drept, unde demnitatea şi drepturile omului, inclusiv accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, libertatea de exprimare etc., constituie o dogmă juridică, care orientează nu doar acţiunea forţelor social-politice, dar şi întreaga activitate a oricărei autorităţi publice.

Această practică este aplicată, de exemplu, de către Curtea Supremă a SUA (cauza Forrester v. White, 484 U.S. 219 1988), este prevăzută de legislaţia României (articolele 64-66 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale), este recunoscută de CEDO (cazul Kövesi v. România, 5 mai 2020).

Analizând fondul sesizărilor menţionate, subliniez că nu este justificată sub nici o formă limitarea controlului judecătoresc prin interpretarea extensivă, în special în prezenta cauză, a normelor constituţionale ce reglementează efectele actelor de jurisdicţie constituţională.

Extinderea efectelor actului de jurisdicţie constituţională asupra altor acte juridice şi mai ales prin încălcarea postulatului “nemo judex in causa sua” este de natură să înfrângă serios şi iremediabil principiul statului de drept. O astfel de abordare, inter alia, are proprietatea de a face o intruziune nerezonabilă în principiile constituţionale care guvernează organizarea, competenţa şi procedurile judiciare.

Curtea Constituţională, în calitate de autoritate publică, este subiect al acţiunii administrative, iar limitările controlului judecătoresc asupra acesteia pot fi instituite conform articolului 2 alin.(2) din Codul administrativ doar prin norme legislative, adoptate de Parlament, şi numai dacă este absolut necesar şi nu contravin principiilor ce străbat şi configurează materia Codului administrativ.

Reiterez că este absolut nejustificată “graba” în soluţionarea sesizărilor menţionate şi obţinerea opiniei asupra problemei supuse procesului de contencios constituţional doar de la Institutul de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice, cu excluderea mediului universitar.

Interpretarea Legii fundamentale în scopul limitării prin procedeul ricoşeului a independenţei sistemului judiciar sau drepturilor fundamentale, cum ar fi accesul la controlul judecătoresc, este contrară spiritului Constituţiei.