Hotărâre nr.7 din 24.03.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 15/1 alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească (selectarea şi determinarea judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul) (sesizarea nr.143g/2019)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 15¹ alin.(5) din

Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească

(selectarea şi determinarea judecătorului care va exercita

atribuţiile judecătorului de instrucţie în cazul în care

niciun judecător nu-şi exprimă acordul)

(sesizarea nr.143g/2019)

nr. 7  din  24.03.2020

 (în vigoare 24.03.2020) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr.115-117 art. 51 din 15.05.2020

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Vladimir ŢURCAN, preşedinte,

dlui Eduard ABABEI,

dnei Domnica MANOLE,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA, judecători,

cu participarea dlui Dumitru Avornic, asistent judiciar,

Având în vedere sesizarea înregistrată pe 26 iulie 2019,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolului 15¹ alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească, ridicată de dna Victoria Sanduţa, parte în dosarul nr.3-114/19, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională pe 26 iulie 2019 de un complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Chişinău (format din dna Angela Bostan, dl Anatol Pahopol şi dna Veronica Negru), în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

3. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate pretinde că norma contestată încalcă prevederile articolului 116 alin.(1) şi (5) din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 28 noiembrie 2019, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie, Asociaţiei Judecătorilor din Moldova, Institutului de Cercetări Juridice şi Politice din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, Facultăţii de Drept a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova, Centrului de Resurse Juridice din Moldova, Institutului de Reforme Penale şi Asociaţiei pentru Democraţie Participativă “ADEPT”.

6. Domnul judecător constituţional Serghei Ţurcan, în deschiderea şedinţei Curţii, a prezentat plenului Curţii Constituţionale o cerere de abţinere de la judecarea cauzei. Analizând motivele invocate în cererea de abţinere, Curtea Constituţională a decis admiterea ei şi notarea acestui fapt în procesul-verbal al şedinţei Curţii. În şedinţa publică a Curţii, au fost prezenţi dna Victoria Sanduţa, autor al excepţiei, dl Radu Radu, reprezentat al Parlamentului, şi dl Radu Foltea, reprezentant al Guvernului.

A. Circumstanţele litigiului principal

7. Pe 15 martie 2017, prin decretul nr.74 al Preşedintelui Republicii Moldova, dna Victoria Sanduţa a fost numită în funcţia de judecător la Judecătoria Chişinău pe un termen de 5 ani.

8. Pe 27 noiembrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat hotărârea nr.555/25 cu privire la specializarea sediilor Judecătoriei Chişinău. Prin această hotărâre, Consiliul a stabilit că, începând cu 1 ianuarie 2019, sediile Judecătoriei Chişinău se specializează după cum urmează: sediul Botanica în materie de insolvabilitate; sediul Buiucani în materie penală; sediul Centru în materie civilă; sediul Ciocana în materie contravenţională şi activitatea judecătorului de instrucţie şi sediul Rîşcani în materie de contencios administrativ. Totodată, Consiliul a împuternicit preşedintele şi vicepreşedinţii Judecătoriei Chişinău cu dreptul de a stabili componenţa nominală a judecătorilor în materie de specializare, repartizaţi în sediile instanţelor, cu trimiterea listei către Consiliu pentru aprobare.

9. Prin hotărârea nr.584/27 din 11 decembrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a aprobat, inter alia, lista judecătorilor specializaţi potrivit sediilor Judecătoriei Chişinău. Potrivit Anexei nr.1 la hotărârea menţionată, dna Victoria Sanduţa a fost desemnată, în baza consimţământului, la Judecătoria Chişinău, sediul Centru (i.e. cu specializarea în materie civilă).

10. Ulterior, preşedintele Judecătoriei Chişinău, dl Radu Ţurcanu, a depus un demers la Consiliul Superior al Magistraturii prin care a solicitat transferarea a trei judecători, printre care şi dna Victoria Sanduţa, de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chişinău, care este specializat în materie contravenţională şi probleme juridice de competenţa judecătorului de instrucţie. Solicitarea dlui Radu Ţurcanu s-a bazat pe hotărârea nr.64/4 din 26 februarie 2019, prin care Consiliul a transferat trei posturi de judecător, asistent şi grefier de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chişinău. Prin hotărârea nr.121/6 din 26 martie 2019, Consiliul Superior al Magistraturii a acceptat demersul preşedintelui Judecătoriei Chişinău şi a dispus transferarea, inter alia, a dnei Victoria Sanduţa de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chişinău.

11. Pe 11 aprilie 2019, dna Victoria Sanduţa a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului Superior al Magistraturii prin care a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr.121/6 din 26 martie 2019 în partea ce ţine de transferarea domniei sale de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chişinău.

12. În cadrul şedinţei de judecată, dna Victoria Sanduţa a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolului 15¹ alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească.

13. Prin Încheierea din 16 iulie 2019, instanţa de judecată a admis cererea privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a dispus trimiterea sesizării către Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

B. Legislaţia pertinentă

14. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 116

Statutul judecătorilor

“(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

(2) Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Judecătorii care au susţinut concursul sunt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii vor fi numiţi în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă, stabilit în condiţiile legii.

(3) Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sunt numiţi în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani.

(4) Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o vechime în funcţia de judecător de cel puţin 10 ani.

(5) Promovarea şi transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora.

(6) Sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

(7) Funcţia de judecător este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.”

15. Prevederile relevante ale Legii nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească sunt următoarele:

Articolul 15¹

Judecătorii de instrucţie

“(1) Din rândul judecătorilor instanţei judecătoreşti se numesc judecătorii care vor exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie.

(2) Judecătorul de instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimţământul acestuia, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti, pentru un mandat de 3 ani.

[Alin.(3) al articolului 15¹ abrogat prin Legea nr.315 din 22 decembrie 2017, în vigoare din 12 ianuarie 2018]

(4) Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti:

a) cu cel puţin 3 luni până la expirarea mandatului judecătorului de instrucţie în exerciţiu, numeşte, în modul stabilit la alin.(2), judecătorul care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie, precum şi unul sau mai mulţi judecători supleanţi care vor exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie în cazul imposibilităţii exercitării atribuţiilor de către acesta;

b) în cazul apariţiei vacanţei funcţiei de judecător de instrucţie, în termen de cel mult 30 de zile de la survenirea acesteia, numeşte, conform procedurii stabilite la alin.(2), un alt judecător care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie.

(5) În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti.

(6) Înainte de a începe exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, judecătorul urmează cursuri de formare în baza unui program special, coordonat cu Consiliul Superior al Magistraturii, în modul stabilit de lege. Volumul de lucru al judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie va fi diminuat gradual în modul reglementat de Consiliul Superior al Magistraturii.

(7) Judecătorul numit în condiţiile alin.(4) lit.b) exercită atribuţiile judecătorului de instrucţie în partea neexecutată din mandatul predecesorului său. În cazul în care acesta exercită funcţia vacantă de judecător de instrucţie timp de mai mult de un an, el nu va putea fi numit pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie pentru următorul mandat.”

Articolul 15¹

Judecătorii de instrucţie

[în redacţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr.265 din 23 noiembrie 2018]

[…]

(5) În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal.

[...]

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

16. În Decizia sa din 28 noiembrie 2019, Curtea a analizat respectarea condiţiilor de admisibilitate a prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

17. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a Legii nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

18. Excepţia a fost ridicată în dosarul nr.3-114/19, aflat pe rolul Curţii de Apel Chişinău. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost formulată de către un subiect căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile articolului 15¹ alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească.

20. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins că articolul 15¹ alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească contravine prevederilor articolului 116 alin.(1) şi (5) din Constituţie.

21. Pentru a vedea dacă articolul 116 alin.(5) din Constituţie este incident în prezenta cauză, Curtea a trebuit să-l interpreteze. În acest sens, Curtea a observat că articolul 116 alin.(5) din Constituţie stabileşte că promovarea şi transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora. Astfel, constituanta a considerat că obligaţia judecătorilor de a judeca în mod echitabil atrage garanţii ca independenţa şi inamovibilitatea lor. Ea a considerat transferarea forţată a judecătorilor un factor care poate reprezenta o ameninţare la independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor. Din acest considerent, Legea fundamentală condiţionează transferul judecătorului de acordul acestuia.

22. În acest context, Curtea a reţinut că noţiunea de “transfer” din Constituţie are un sens autonom. Ea nu depinde de tipul transferului reglementat de legislator în legile inferioare Constituţiei. Ea are un sens mai larg şi înglobează cazurile care implică: (i) mutarea fizică a judecătorului de la o instanţă la alta sau în cadrul aceleiaşi instanţe cu mai multe sedii, şi/sau (ii) schimbarea jurisdicţiei (i.e. specializării) în cadrul căreia a activat judecătorul. Curtea va analiza la §§ 43-51 infra dacă norma contestată respectă condiţia cu privire la acordul judecătorului pentru transfer.

23. Curtea a reţinut că judecătorii de instrucţie sunt numiţi din rândul judecătorilor instanţei judecătoreşti [articolul 15¹ alin.(1) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească]. Procedura de numire a judecătorului de instrucţie are loc în două etape. La prima etapă, preşedintele instanţei selectează şi determină candidatura judecătorului de instrucţie, pe care o propune Consiliului Superior al Magistraturii [articolul 15¹ alineatele (2) şi (5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească]. La cea de-a doua etapă, Consiliul examinează candidatura propusă şi numeşte judecătorul de instrucţie [articolul 15¹ alin.(2) din Lege].

24. Autorul excepţiei ridică problema selectării şi determinării candidaturii judecătorului de instrucţie, sub aspectul existenţei unui transfer în sensul Constituţiei. În opiniile prezentate Curţii, Parlamentul şi Preşedintele Republicii Moldova contestă acest fapt şi susţin că articolul 15¹ alin.(5) din Lege nu are ca efect transferarea judecătorului în sensul Constituţiei.

25. Sub acest aspect, Curtea a observat că legea nu reglementează cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii poate respinge candidatura propusă de către preşedintele instanţei de judecată. Mai mult, din analiza hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în această materie, rezultă că majoritatea demersurilor depuse de către preşedinţii instanţelor judecătoreşti au fost acceptate (a se vedea Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nr.446/33 din 24 decembrie 2019, nr.384/25 din 24 octombrie 2019, nr.216/13 din 25 iunie 2019, nr.202/11 din 28 mai 2019, nr.176/10 din 21 mai 2019, nr.160/8 din 16 aprilie 2019, nr.72/4 din 26 februarie 2019, nr.57/3 din 5 februarie 2019, nr.45/3 din 5 februarie 2019, nr.20/1 din 15 ianuarie 2019, nr.567/26 din 4 decembrie 2018). Astfel, Curtea a considerat că selectarea şi determinarea candidatului de către preşedintele instanţei de judecată joacă un rol primordial în procedura de desemnare a judecătorului de instrucţie [articolul 15¹ alin.(2) şi (5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească]. Din acest considerent, Curtea a reţinut că garanţiile prevăzute de articolul 116 alin.(5) din Constituţie se extind şi în privinţa etapei de selectare şi determinare a candidaturii judecătorului de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată. Prin urmare, Curtea a considerat că articolul 116 alin.(5) este incident în prezenta cauză.

26. Totodată, Curtea a examinat incidenţa articolului 116 alin.(1) din Constituţie, invocat de autorul excepţiei, şi a observat că acesta prevede că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili potrivit legii. Aşadar, se prezumă că din momentul depunerii jurământului judecătorii sunt eliberaţi de influenţe atât din exteriorul sistemului judiciar, cât şi din interiorul sistemului. Pe de altă parte, norma contestată stabileşte o marjă discreţionară pentru preşedintele instanţei de judecată în vederea selectării şi determinării candidaturii judecătorului de instrucţie în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul în acest sens sau când mai mulţi judecători îşi exprimă acordul. Aceste fapte sunt suficiente pentru a constata incidenţa articolului 116 alin.(1) din Constituţie.

27. Astfel, Curtea a decis să examineze excepţia de neconstituţionalitate din perspectiva articolului 116 alin.(1) din Constituţie.

28. Curtea a mai reţinut că norma contestată nu a făcut anterior obiectul controlului de constituţionalitate.

29. Prin urmare, Curtea a apreciat că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 116 ALIN.(1) DIN CONSTITUŢIE

1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

30. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate menţionează că norma contestată creează o dependenţă a judecătorilor de preşedintele instanţei sub aspectul carierei profesionale, deoarece stabileşte o marjă discreţionară pentru preşedintele instanţei judecătoreşti privind selectarea şi determinarea judecătorilor de instrucţie fără acordul acestora.

31. De asemenea, autorul excepţiei susţine că actualul mecanism de selectare şi determinare a judecătorilor de instrucţie de către preşedintele instanţei nu conţine criterii clare pentru ca judecătorul selectat să poată afla motivul alegerii sale în această funcţie. Din acest considerent, autorul excepţiei consideră că prevederile articolului 15¹ alin. (5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească contravin principiilor independenţei şi inamovibilităţii judecătorului, garantate de articolul 116 alin.(1) şi (5) din Constituţie.

2. Argumentele autorităţilor şi ale organizaţiilor care şi-au prezentat opinia solicitată

32. În opinia sa scrisă, Parlamentul a susţinut că norma contestată reglementează un mecanism de selecţie a candidaturii judecătorului de instrucţie în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens. Actualul mecanism de selecţie se bazează pe marja discreţionară a preşedintelui instanţei de judecată, deoarece mecanismul precedent, care stabilea tragerea la sorţi, era neclar, iraţional, nu oferea soluţii pentru unele situaţii practice şi crea tensiuni nejustificate în rândul judecătorilor instanţei de judecată. Astfel, având în vedere faptul că preşedintele instanţei de judecată cunoaşte abilităţile şi profesionalismul judecătorilor din instanţa pe care o conduce, acestuia i-a fost acordată discreţia de a selecta candidatura judecătorului de instrucţie pentru a o propune Consiliului Superior al Magistraturii spre desemnare. În fine, Parlamentul menţionează că actuala modalitate de selectare a judecătorilor de instrucţie asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi evită blocajul în activitatea acesteia în eventualitatea imposibilităţii numirii unui judecător de instrucţie. Prin urmare, norma contestată nu contravine articolului 116 alin.(1) şi (5) din Constituţie.

33. În opinia Preşedintelui Republicii Moldova se menţionează că norma contestată reglementează doar procedura de selectare a judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie. Astfel, legislatorul nu a intervenit în exercitarea actului de justiţie, ci doar a soluţionat o problemă practică care poate apărea în aplicarea mecanismului de selectare a judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie. Prin urmare, norma contestată nu încalcă prevederile articolului 116 alin.(1) şi (5) din Constituţie.

34. În opinia prezentată de către Guvern se menţionează că norma contestată stabileşte un mecanism arbitrar de selectare a candidaturii judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie. În acest sens, Guvernul menţionează că candidatura judecătorului în discuţie se selectează, în prezenta cauză, de către preşedintele instanţei de judecată care îndeplineşte o funcţie administrativă. Inamovibilitatea reprezintă o puternică garanţie a independenţei judecătorului şi o măsură de protecţie a acestuia împotriva oricărei măsuri arbitrare, inclusiv transferarea fără consimţământul său. De asemenea, punctul 3.4 din Carta Europeană privind statutul judecătorului stabileşte situaţiile derogatorii de la principiul inamovibilităţii judecătorului, şi anume situaţia în care judecătorul este transferat fără acordul său în legătură cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare; în care intervine o modificare legală a organizării judiciare şi în care judecătorul este chemat să sprijine un tribunal vecin care se află într-o situaţie dificilă. În acest din urmă caz, afectarea temporară trebuie să aibă o durata limitată definită în statut. Guvernul susţine că selectarea judecătorului de instrucţie, fără consimţământul acestuia, poate fi admisă în măsura în care au fost epuizate toate încercările de a fi recrutaţi potenţialii candidaţi şi doar după o instruire adecvată până la exercitarea funcţiei. În fine, având în vedere faptul că norma contestată nu îndeplineşte condiţiile menţionate supra, Guvernul consideră că aceasta este constituţională în măsura în care se aplică situaţiei în care mai mulţi judecători din cadrul aceleiaşi instanţe judecătoreşti îşi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie.

35. În opinia prezentată de către Institutul de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice se menţionează că norma contestată îi acordă preşedintelui instanţei de judecată o prerogativă discreţionară şi arbitrară, deoarece în cazul în care nici un judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, primul poate selecta candidatura judecătorului fără a ţine cont de consimţământul expres şi formalizat în prealabil de către candidat. Institutul consideră că norma contestată este în contradicţie cu prevederile articolului 116 alin.(5) din Constituţie, care stabileşte că judecătorul poate fi transferat doar cu acordul său.

36. În opinia prezentată de către Centrul de Resurse Juridice din Moldova se menţionează că mecanismul de selectare a judecătorului de instrucţie a fost introdus de către legislator prin Legea nr.126 din 9 iulie 2016. Astfel, potrivit Legii nr.126, candidatura judecătorului de instrucţie se determina de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal. Ulterior, prin Legea nr.265 din 23 noiembrie 2018, legislatorul a exclus, inter alia, procedura tragerii la sorţi şi i-a atribuit preşedintelui instanţei de judecată competenţa de a selecta candidatura judecătorului de instrucţie. În acest sens, se menţionează că modul de numire a judecătorului este, incontestabil, unul din elementele care trebuie luate în calcul atunci când se analizează faptul dacă judecătorul poate fi considerat independent. Independenţa judecătorului nu ar trebui analizată doar în contextul independenţei acestuia faţă de părţi, ci şi în raport cu oricare altă persoană care ar fi în măsură să-l influenţeze, în special în raport cu preşedintele instanţei în care activează. Centrul susţine că norma contestată nu reglementează numirea în funcţie a judecătorului, ci numirea unui judecător, care este deja în funcţie, pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie. În acest context, nici regulamentele Consiliului Superior al Magistraturii, nici Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească nu stabilesc criterii în baza cărora preşedintele instanţei va decide în privinţa selectării candidaturii judecătorului de instrucţie în cazul în care niciun judecător nu doreşte să candideze pentru această funcţie. Astfel, Centrul menţionează că procedura tragerii la sorţi a avut scopul de a exclude posibilitatea preşedintelui instanţei judecătoreşti să influenţeze în mod discreţionar acest proces. În fine, având în vedere particularităţile sistemului judecătoresc din ţară, Centrul consideră că dreptul preşedintelui instanţei judecătoreşti de a stabili, în mod discreţionar, cine dintre judecătorii de drept comun trebuie să exercite, fără consimţământ, atribuţiile judecătorului de instrucţie poate afecta independenţa judecătorului.

3. Aprecierea Curţii

3.1. Principii generale

37. Curtea reţine că a interpretat, în jurisprudenţa sa, prevederile articolului 116 alin.(1) din Constituţie. Ea a reţinut că independenţa judiciară înseamnă nu doar independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său faţă de celelalte puteri ale statului, ci priveşte şi aspectul “intern”. Fiecare judecător, indiferent de care este poziţia sa în sistem, exercită funcţia judiciară. Prin urmare, în soluţionarea unei cauze, acesta trebuie să fie independent şi faţă de ceilalţi judecători, precum şi faţă de preşedintele instanţei sau faţă de celelalte instanţe, ca, de exemplu, instanţele de apel sau celelalte instanţe superioare (HCC nr.21 din 22 iulie 2016, § 103).

38. De asemenea, în Hotărârea nr.2 din 9 februarie 2016, Curtea a reţinut că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi supuşi unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii ilegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. În calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, judecătorul trebuie să-şi poată exercita funcţia în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile de natură socială, economică şi politică, şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească (a se vedea § 97 din Hotărârea citată).

39. În Hotărârea nr.18 din 2 iunie 2014, Curtea a reţinut că inamovibilitatea este o garanţie a bunei-administrări a justiţiei şi o condiţie sine qua non a independenţei şi a imparţialităţii judecătorului. Ea nu este stabilită numai în interesul judecătorului, ci şi în cel al justiţiei. Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat într-un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afara de erori foarte grave şi după o procedură jurisdicţională (a se vedea §§ 51-52 din Hotărârea citată).

40. Totodată, Curtea a reţinut că procedurile de transferare a judecătorilor trebuie să fie reglementate de lege de o manieră care nu ar influenţa independenţa judecătorului şi care nu ar crea judecătorului suspiciuni privind incertitudinea viitoarei activităţi profesionale (HCC nr.3 din 9 februarie 2012, § 78).

3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

41. Aşa cum a stabilit la § 26 din prezenta Hotărâre, Curtea reţine că articolul 15¹ alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească produce o ingerinţă in privinţa independenţei judecătorilor.

42. La această etapă, Curtea va examina următoarele aspecte: (i) dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie respectă cerinţa cu privire la acordul judecătorului pentru transfer şi (ii) dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată este clar şi dacă este în măsură să asigure un echilibru corect între valorile concurente. Cele două valori concurente sunt, pe de o parte, necesitatea asigurării independenţei judecătorului şi, pe de altă parte, necesitatea administrării justiţiei în mod eficient.

(i) Dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie respectă cerinţa cu privire la acordul judecătorului pentru transfer

43. Constituţia stabileşte, la articolul 116 alin.(5), o singură condiţie formală, însă obligatorie, pentru transferul judecătorilor: consimţământul (a se vedea § 22 din prezenta Hotărâre). În Hotărârea nr.3 din 9 februarie 2012, § 82, Curtea a reţinut că articolul 116 alin.(5) din Constituţie nu admite derogări excepţionale prin lege organică de la normele constituţionale, acordul judecătorilor pentru transfer fiind o condiţie sine qua non. Astfel, deşi în Hotărârea nr.3 din 9 februarie 2012 Curtea a adoptat o interpretare rigidă a textului Constituţiei în privinţa necesităţii consimţământului judecătorului pentru transfer, Curtea consideră că interesul bunei-administrări a justiţiei reclamă o abordare mai flexibilă. Noua abordare a Curţii se bazează pe următoarele raţionamente.

44. Potrivit punctului 3.4 din Carta Europeană cu privire la statutul judecătorului, adoptată la Strasbourg pe 8-10 iulie 1998, judecătorul în funcţie într-un tribunal nu poate fi, în principiu, desemnat şi nici transferat într-o nouă funcţie, chiar şi în sensul promovării, fără liberul său consimţământ. Totodată, Curtea observă că aceeaşi prevedere din Cartă stabileşte trei excepţii de la principiul inamovibilităţii judecătorului, şi anume (a) dacă transferul are loc în legătură cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare; (b) dacă transferul este necesar în legătură cu modificarea legală a organizării judiciare sau (c) dacă transferul este temporar şi are ca scop sprijinirea unui tribunal învecinat.

45. De asemenea, Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor stabileşte la nivel de principiu că un judecător nu poate fi numit din nou sau mutat într-o altă funcţie judiciară fără consimţământul său. Totodată, textul Recomandării admite derogări în caz de aplicare a unei sancţiuni disciplinare sau de reformare a organizării sistemului judiciar (a se vedea Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, pct.52).

46. Comisia de la Veneţia a optat, de asemenea, pentru o abordare mai flexibilă a principiului inamovibilităţii judecătorului, stabilind că aplicarea unei sancţiuni disciplinare sau modificarea legală a organizării judiciare reprezintă cazuri care justifică o derogare, i.e. transferul judecătorilor fără consimţământ (a se vedea Avizul cu privire la Actul CLXII din 2011 cu privire la statutul juridic şi remunerarea judecătorilor al Ungariei, adoptat la cea de-a 90-a sesiune plenară, CDL(2012)005, § 76).

47. Mai mult, Comisia de la Veneţia a menţionat că dependenţa transferului unui judecător de consimţământul său, chiar dacă instanţa este “desfiinţată sau reorganizată”, este exagerată. În asemenea cazuri, transferul judecătorului împotriva voinţei sale ar trebui să fie posibil (a se vedea Avizul cu privire la propunerile de modificare a proiectului de lege privind modificarea Constituţiei pentru consolidarea independenţei judecătorilor din Ucraina, adoptat la cea de-a 97-a sesiune plenară, CDL-AD(2013)034-e, §17).

48. Astfel, Curtea reţine că constituanta a utilizat formulări rigide în textul articolului 116 alin.(5) din Constituţie, pentru a evidenţia că inamovibilitatea judecătorului reprezintă un principiu fundamental. Aşa cum acest principiu constituţional nu este absolut, Curtea notează că judecătorul ar putea fi transferat fără acordul acestuia, dacă acest fapt are loc: (a) în legătură cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare, b) în legătură cu reorganizarea judecătorească sau c) în legătură cu sprijinirea unui tribunal învecinat.

49. În această cauză, prevederile articolului 15¹ alin.(2) din Legea privind organizarea judecătorească stabilesc faptul că judecătorul de instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimţământul acestuia, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti. Totodată, la articolul 15¹ alin.(5), Legea stabileşte o derogare de la regula consimţământului în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul. În această situaţie, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti. Curtea observă că judecătorul poate fi desemnat în funcţia de judecător de instrucţie chiar dacă nu consimte acest fapt. Această situaţie reprezintă o derogare de la regula generală stabilită de articolul 116 alin.(5) din Constituţie, care prevede că transferarea judecătorilor se face numai cu acordul acestora.

50. La această etapă, Curtea va examina dacă derogarea în discuţie se încadrează în vreo excepţie admisă de la principiul inamovibilităţii judecătorului. Astfel, Curtea observă că judecătorul de instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti, pentru un mandat de trei ani [articolul 15¹ alin.(2) din Legea privind organizarea judecătorească]. Astfel, având în vedere durata limitată a mandatului, Curtea admite că desemnarea judecătorului de instrucţie de către Consiliu în situaţia invocată se încadrează în cea de-a treia excepţie de la principiul inamovibilităţii judecătorului, deoarece “transferul este temporar şi are ca scop sprijinirea unui tribunal vecin”.

51. Având în vedere faptul că transferul fără acordul judecătorului reprezintă o excepţie obiectivă admisă de Constituţie, Curtea reţine că norma contestată este constituţională sub aspectul articolului 116 alin.(5) din Constituţie. În continuare, Curtea va examina dacă norma contestată nu încalcă principiul independenţei judecătorului, garantat de articolul 116 alin.(1) din Constituţie.

(ii) Dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată este clar şi dacă este în măsură să asigure un echilibru corect între valorile concurente

52. În continuare, Curtea va examina dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată este apt să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenţei judecătorului şi, pe de altă parte, necesitatea administrării justiţiei în mod eficient.

53. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că în cauza Parlov-Tkalcic v. Croaţia, 22 decembrie 2009, § 86, Curtea Europeană a stabilit câteva criterii prin prisma cărora poate fi evaluată independenţa judecătorilor:

86. […] Noţiunile de independenţă şi imparţialitate obiectivă sunt strâns legate … uneori fiind dificil să le disociezi. […] Pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat “independent” în sensul articolului 6 § 1, trebuie avut în vedere, între altele, modul de numire a membrilor, mandatul acestora, existenţa garanţiilor împotriva presiunilor din exterior şi dacă tribunalul creează o aparenţă de independenţă […]. Totuşi, independenţa judiciară nu implică doar eliberarea judecătorilor de influenţele nejustificate din exteriorul sistemului judiciar, ci şi de cele din interiorul sistemului. Această independenţă judiciară internă impune ca aceştia să nu primească indicaţii sau să nu fie supuşi unor presiuni din partea colegilor judecători sau a celor din instanţă care au responsabilităţi administrative, cum ar fi preşedintele instanţei sau preşedintele unei diviziuni în instanţă [...]. Lipsa unor garanţii suficiente care să asigure independenţa judecătorilor în cadrul sistemului judiciar şi, în special, faţă de superiorii lor judiciari poate determina Curtea să conchidă că îndoielile reclamantului cu privire la (independenţa şi) imparţialitatea unei instanţe pot fi considerate justificate în mod obiectiv.

54. Cu privire la claritatea normei contestate, Curtea observă că articolul 15¹ alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească prevede următoarele:

“În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti.”

55. Curtea observă că textul “candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti” din norma contestată nu prevede expres în ce mod şi conform căror criterii va determina preşedintele instanţei candidatura judecătorului de instrucţie. Prima facie, legislatorul i-a acordat preşedintelui instanţei o marjă de discreţie cu privire la alegerea metodei de determinare a candidaturii judecătorului de instrucţie. Totuşi, dat fiind faptul că autorul excepţiei contestă proporţionalitatea măsurii, Curtea admite că norma contestată este clară.

56. Cu privire la proporţionalitatea măsurii contestate, Curtea reţine că atât necesitatea de a asigura independenţa judecătorului, cât şi necesitatea administrării justiţiei în mod eficient reprezintă valori protejate de articolul 116 din Constituţie. Niciuna din ele nu constituie o valoare absolută şi, prin urmare, ambele pot fi limitate prin optimizarea lor. De asemenea, nu există o ierarhie între independenţa judecătorului şi administrarea justiţiei în mod eficient, ci mai curând o conlucrare între aceste două valori pentru realizarea unui scop comun, cum este cel al asigurării dreptului la un proces echitabil al participanţilor la proces.

57. De altfel, aşa cum un proces echitabil nu poate fi asigurat fără judecători independenţi, tot aşa nici termenul rezonabil de examinare a cauzelor, ca element al procesului echitabil, nu poate fi asigurat fără o administrare eficientă a justiţiei. Aşadar, deşi în prezenta cauză valorile în discuţie sunt concurente, în general, ele conlucrează pentru realizarea aceluiaşi scop.

58. Pornind de la scopul comun al acestor două valori – procesul echitabil –, Curtea reţine că legislatorul trebuie să dea dovadă, în acest domeniu, de prudenţă atunci când reglementează măsuri care ar putea să afecteze echilibrul necesar dintre independenţa judecătorilor şi administrarea eficientă a justiţiei. În această cauză, Curtea va examina dacă acest echilibru a fost asigurat.

59. Curtea observă că articolul 15¹ alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească deleagă preşedintele instanţei de judecată să selecteze şi să determine candidatura judecătorului de instrucţie în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul în acest sens.

60. Curtea admite că în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul să candideze pentru funcţia de judecător de instrucţie, delegarea acestei competenţe către preşedintele instanţei urmăreşte realizarea unui scop legitim, şi anume selectarea şi determinarea unui candidat pentru a asigura respectarea termenului rezonabil de judecare a cauzelor pendinte.

61. Faptul că legislatorul a stabilit un mecanism care urmăreşte deblocarea unei situaţii în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul de a candida la funcţia de judecător de instrucţie este binevenit. Totuşi, având în vedere că mecanismul în discuţie stabileşte o pondere mai mare pentru necesitatea administrării justiţiei în mod eficient, Curtea va examina dacă legislatorul a prevăzut pentru cealaltă valoare (i.e. necesitatea asigurării independenţei judecătorului) garanţii compensatorii.

62. Curtea observă că după ce judecătorul este desemnat de Consiliul Superior al Magistraturii să exercite atribuţiile judecătorului de instrucţie, acesta urmează cursuri de formare în baza unui program special, coordonat cu Consiliul [articolul 15¹ alin.(6) teza I din Legea privind organizarea judecătorească].

63. De asemenea, în perioada în care judecătorul de instrucţie urmează cursurile de formare, volumul de lucru îi este diminuat gradual, în modul reglementat de Consiliu [articolul 15¹ alin.(6) teza a II-a din Lege].

64. Totodată, în cazul în care judecătorul desemnat în calitate de judecător de instrucţie nu este de acord cu desemnarea sa în această calitate, el poate contesta Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii [articolul 191 alin.(3) din Codul administrativ].

65. Deşi cursurile de formare, diminuarea graduală a volumului de lucru şi posibilitatea de a contesta hotărârea Consiliului reprezintă, la prima vedere, garanţii care pot să compenseze din dezechilibrul dintre cele două valori concurente, Curtea observă că există şi alte elemente care trebuie luate în considerare.

66. În primul rând, Curtea constată că nici legea, nici prevederile Regulamentului privind procedura şi condiţiile de numire a judecătorilor de instrucţie [aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.145/6 din 12 februarie 2013] nu stabilesc o asemenea condiţie că în cadrul procedurii de selectare şi determinare a candidaturii preşedintele instanţei de judecată ar fi obligat să ţină cont de situaţia particulară a judecătorului care ar putea exclude transferul (e.g. sarcina; creşterea de unul singur a unui minor; îngrijirea unui membru de familie etc.). Astfel, norma contestată este insensibilă la situaţiile obiective în care se pot afla unii judecători.

67. Curtea reţine că această carenţă nu poate fi compensată prin faptul că judecătorul de instrucţie va urma cursuri de formare (a se vedea § 63 supra) sau că îi va fi diminuat volumul de lucru în mod gradual (a se vedea § 64 supra). Mai mult, chiar posibilitatea contestării hotărârii Consiliului (a se vedea § 65 supra) nu poate compensa această carenţă, deoarece Consiliul, la fel ca şi preşedintele instanţei de judecată, nu este obligat, potrivit legii, să ţină cont de situaţia particulară a judecătorului care ar exclude, eventual, transferul.

68. În al doilea rând, Curtea observă că legea nu-l obligă pe preşedintele instanţei de judecată să-şi motiveze demersul prin care propune Consiliului Superior al Magistraturii desemnarea unui judecător pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie. Regulamentul privind procedura şi condiţiile de numire a judecătorilor de instrucţie (citat la § 66 supra) stabileşte, la punctul 10, că preşedintele instanţei de judecată trebuie să ţină cont, la înaintarea demersului privind numirea unui sau mai multor judecători de drept comun pentru exercitarea atribuţiilor de judecător de instrucţie, de criteriile de bază necesare pentru desemnarea judecătorilor. În prezent, Legea stabileşte două criterii în acest sens: candidatul trebuie să fie judecător şi trebuie să-şi exprime consimţământul pentru a candida în această funcţie [a se vedea articolul 15¹ alin.(1) şi (5) din Legea privind organizarea judecătorească]. În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă consimţământul, preşedintele instanţei ar fi obligat să respecte o singură condiţie pentru a selecta şi determina un candidat – persoana trebuie să fie judecător. Astfel, legea nu-l obligă pe preşedintele instanţei de judecată să-şi motiveze demersul în baza calităţilor profesionale ale candidatului sau să motiveze dacă situaţia particulară a judecătorului îi permit judecătorului selectat să candideze, contrar voinţei sale. În această situaţie judecătorul selectat poate rămâne fără un răspuns la întrebarea de ce a fost el cel selectat şi nu un alt judecător. Mai mult, această situaţie îi poate crea judecătorului selectat suspiciuni de rea-intenţie din partea preşedintelui instanţei de judecată.

69. Curtea reţine că această carenţă nu poate fi compensată prin posibilitatea contestării hotărârii Consiliului (a se vedea § 64 supra), deoarece Consiliul, la fel ca preşedintele instanţei de judecată, nu este obligat, potrivit legii, să ţină cont de aceste circumstanţe de fapt.

70. În al treilea rând, Curtea reţine că în cazul în care niciun judecător nu doreşte să exercite atribuţiile judecătorului de instrucţie, însăşi selectarea şi determinarea discreţionară de către preşedintele instanţei de judecată a candidaturii este problematică. Astfel, în redacţia sa iniţială, articolul 15¹ prevedea că în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal [a se vedea Legea privind organizarea judecătorească în redacţia Legii nr.126 din 9 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative]. Ulterior, procedura tragerii la sorţi a fost exclusă [a se vedea Legea nr.265 din 23 noiembrie 2018 pentru modificarea unor acte legislative]. În Nota de fundamentare a amendamentului, autorii iniţiativei legislative au menţionat că în contextul specializării judecătorilor, selectarea şi determinarea judecătorilor de instrucţie în baza tragerii la sorţi este “absolut iraţională”.

71. Curtea reţine că tragerea la sorţi poate asigura, cel puţin, un proces transparent, de natură aleatorie, lipsit de suspiciuni. În acest sens, Curtea menţionează că tranziţia legislativă de la tragerea la sorţi cu participarea tuturor judecătorilor instanţei de judecată la selectarea şi determinarea, în mod discreţionar, de către preşedintele instanţei a judecătorului de instrucţie nu a fost asigurată cu garanţii împotriva selectării arbitrare.

72. În al patrulea rând, Curtea observă că, deşi legea limitează durata mandatului la trei ani, ea nu limitează numărul mandatelor. În forma sa iniţială, articolul 15¹ alin. (2) stabilea că judecătorul de instrucţie este numit pentru un mandat de trei ani, fără posibilitatea de a exercita două mandate consecutive [a se vedea Legea privind organizarea judecătorească în redacţia Legii nr.126 din 9 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative]. Ulterior, prin Legea nr.265 din 23 noiembrie 2018, Parlamentul a exclus interdicţia în discuţie. În acest sens, Curtea reţine că, in abstracto, norma contestată permite selectarea şi determinarea fără consimţământ şi în mod repetat a aceluiaşi judecător pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie.

73. Curtea reţine că lipsa unei limite în numărul de mandate care pot fi deţinute consecutiv de un judecător de instrucţie, contrar voinţei sale, nu poate fi compensată nici prin posibilitatea de a contesta hotărârea Consiliului (a se vedea § 64 supra), deoarece legea nu stabileşte o astfel de restricţie.

74. În al cincilea rând, Curtea constată că legea obligă preşedintele instanţei de judecată să selecteze doar un singur candidat pentru funcţia de judecător de instrucţie. Pentru judecătorul selectat, acest fapt reprezintă o incertitudine cu privire la motivul selectării sale de către preşedintele instanţei. Din perspectiva preşedintelui instanţei de judecată, acest fapt îi permite să selecteze şi determine un candidat pe care îl preferă din motive subiective. Din perspectiva rolului Consiliului Superior al Magistraturii, selectarea şi determinarea unui singur candidat de către preşedintele instanţei de judecată limitează marja de discreţie a Consiliului în acest proces. Mai mult, legea nu reglementează cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii poate respinge candidatura propusă de către preşedintele instanţei de judecată. În această situaţie, rolul preşedintelui instanţei devine dominant.

75. Curtea observă, pe de o parte, că mecanismul de selectare şi de desemnare a judecătorilor de instrucţie stabileşte trei garanţii care pun în valoare independenţa judecătorilor, şi anume:

(i) obligaţia judecătorului de instrucţie de a urma cursuri de formare (a se vedea § 62 din prezenta Hotărâre);

(ii) diminuarea graduală a volumului de lucru pe durata cursurilor de formare (a se vedea § 63 din prezenta Hotărâre) şi

(iii) posibilitatea de a contesta hotărârea Consiliului (a se vedea § 64 din prezenta Hotărâre).

76. Pe de altă parte, Curtea constată că acelaşi mecanism conţine alte cinci elemente care pun în valoare necesitatea administrării justiţiei în mod eficient, pornind, cel puţin, de la prezumţia că preşedintele instanţei urmăreşte realizarea acestei valori, şi anume:

(i) nu obligă preşedintele instanţei judecătoreşti să ţină cont de situaţia particulară a judecătorului care ar exclude transferul acestuia (a se vedea § 66 din prezenta Hotărâre);

(ii) nu-l obligă pe preşedintele instanţei să-şi motiveze demersul (a se vedea § 68 din prezenta Hotărâre);

(iii) permite selectarea şi determinarea discreţionară a judecătorului (a se vedea § 70 din prezenta Hotărâre);

(iv) nu prevede o limită în exercitarea mandatelor consecutive de către judecătorul de instrucţie (a se vedea § 72 din prezenta Hotărâre) şi

(v) nu prevede posibilitatea selectării şi determinării mai multor candidaţi (a se vedea § 74 din prezenta Hotărâre).

77. Deşi, sub aspect cantitativ, garanţiile valorilor concurente sunt aproximativ egale (trei pentru independenţa judecătorilor v. cinci pentru administrarea justiţiei), Curtea reţine că sub aspectul ponderii fiecărei garanţii examinate individual (a se vedea §§ 67, 69 şi 73 supra), pârghia balanţei pe care stau, pe de o parte, independenţa judecătorului şi, pe de altă parte, administrarea justiţiei în mod eficient, înclină în favoarea ultimei.

78. Având în vedere cele menţionate la §§ 75 şi 76 supra, Curtea reţine că legislatorul a reglementat un mecanism de selectare şi desemnare a judecătorilor de instrucţie într-un mod care favorizează administrarea eficientă a justiţiei. Mecanismul în discuţie poate asigura o selectare şi desemnare rapidă a judecătorilor de instrucţie. În acelaşi timp, această rapiditate stabileşte o pondere mai mică pentru independenţa judecătorilor, care este şi ea o valoare la fel de importantă într-un stat de drept.

79. Curtea reaminteşte că administrarea eficientă a justiţiei nu este un scop în sine. Atât administrarea justiţiei, cât şi independenţa judecătorilor au scopul să asigure dreptul la un proces echitabil (a se vedea § 56 supra). În acest sens, legislatorul trebuia să optimizeze cele două valori.

- Concluzii

80. Prin urmare, Curtea reţine că mecanismul de selectare şi determinare a judecătorilor de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată nu asigură un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenţei judecătorului şi, pe de altă parte, necesitatea administrării justiţiei în mod eficient, aşa cum ar face-o existenţa unor garanţii împotriva arbitrarului. Aşadar, prevederile articolului 15¹ alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească sunt de natură să afecteze principiul independenţei judecătorului, stabilit de articolul 116 alin.(1) din Constituţie.

81. Curtea conchide că Parlamentul urmează să modifice legislaţia în acest domeniu astfel, încât mecanismul de selectare şi determinare a judecătorilor de instrucţie fără acordul lor să funcţioneze de o manieră echilibrată. Curtea nu poate să-i impună Parlamentului un mecanism de selectare şi determinare a judecătorilor de instrucţie. Constituţia stabileşte o singură cerinţă pentru legislator în acest domeniu, şi anume ca mecanismul în discuţie să asigure optimizarea celor două principii (principiul independenţei judecătorului şi principiul administrării justiţiei în mod eficient). În acest sens, având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, legislatorul poate avea în vedere constatările Curţii pentru a reglementa un mecanism de selectare şi determinare a judecătorilor de instrucţie. Important este ca mecanismul în discuţie să funcţioneze în mod echitabil şi să lipsească arbitrarul.

82. Curtea consideră necesar ca, până la modificarea Legii de către Parlament, mecanismul de selectare şi determinare a judecătorilor de instrucţie să aibă loc pe baza procedurii tragerii la sorţi, aşa cum acesta a fost reglementat de articolul 15¹ alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească în redacţia anterioară intrării în vigoare al Legii nr.265 din 23 noiembrie 2018 pentru modificarea unor acte legislative, care prevedea următoarele:

“În cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal.”

83. Această soluţie presupune că procedura tragerii la sorţi reintră în fondul activ al legislaţiei. În jurisprudenţa sa, Curtea a aplicat o asemenea soluţie în cazurile în care a declarat neconstituţionale prevederile din legile de modificare. Acest fapt îi permite Curţii să aplice, mutatis mutandis, o asemenea soluţie şi în cazul în care se contestă o prevedere legală dintr-un act de bază, în prezenta cauză articolul 15¹ alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească.

84. În Hotărârea nr.33 din 10 octombrie 2013, § 63-64, Curtea a reţinut că prevederile legale abrogate prin textul de lege declarat neconstituţional reintră în fondul activ al dreptului, continuând să producă efecte juridice până la intrarea în vigoare a noilor reglementări, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ. În acest context, Curtea a notat că în cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme de modificare/abrogate, până la operarea modificărilor de rigoare de către Parlament, urmează să se aplice prevederile anterioare modificării/abrogării, într-un mod conform considerentelor acesteia la cazul dedus examinării sale. Curtea subliniază că a aplicat soluţia reintrării în fondul activ al legislaţiei anterioare în mai multe Hotărâri (HCC nr.27 din 31 octombrie 2019, § 75; HCC nr.2 din 28 ianuarie 2014, § 127-128; HCC nr.8 din 14 februarie 2014, § 83; HCC nr.11 din 25 martie 2014, § 74, şi HCC nr.13 din 22 mai 2014, § 93).

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dna Victoria Sanduţa în dosarul nr.3-114/19, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Se declară neconstituţional articolul 15¹ alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească, în redacţia Legii nr.265 din 23 noiembrie 2018 pentru modificarea unor acte legislative.

3. Până la modificarea Legii de către Parlament, selectarea şi determinarea judecătorilor de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată va avea loc în baza procedurii tragerii la sorţi, aşa cum aceasta a fost reglementată de articolul 15¹ alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească, în redacţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr.265 din 23 noiembrie 2018 pentru modificarea unor acte legislative, care prevedea că “în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau mai mulţi judecători îşi exprimă acordul în acest sens, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal”.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.