Hotărîre nr.1 din 19.01.2016 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2015
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
H O T Ă R Â R E
cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea
jurisdicţiei constituţionale în anul 2015
nr. 1 din 19.01.2016
(în vigoare 22.04.2016)
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 106-113 art. 31 din 22.04.2016
* * *
În numele Republicii Moldova,
Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
Dl Aurel BĂIEŞU,
Dl Igor DOLEA,
Dl Victor POPA,
Dl Tudor PANŢÎRU, judecători,
cu participarea Secretarului General, Rodica Secrieru,
examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2015,
conducându-se de prevederile art.26 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, art.61 alin.(1) şi art.62 lit.f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995,
în temeiul art.10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.5 lit.i) şi art.80 din Codul jurisdicţiei constituţionale,
HOTĂRĂŞTE:
1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2015, conform anexei.
2. Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
| PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE | Alexandru TĂNASE |
| Nr.1. Chişinău, 19 ianuarie 2016. | |
Aprobat
prin Hotărârea Curţii Constituţionale
nr.1 din 19 ianuarie 2016
RAPORT
privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2015
TITLUL I
SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA
A. Jurisdicţia constituţională
Statutul Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autonomă şi independentă faţă de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituţie, care stabileşte, concomitent, principiile şi principalele atribuţii funcţionale ale Curţii. Statutul Curţii Constituţionale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Aceste funcţii majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituţie.
În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi democraţiei, de garantare a egalităţii în faţa legii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc ale puterilor statului.
Atribuţiile constituţionale, prevăzute de art.135 din Constituţie, sunt dezvoltate în Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a Preşedintelui Curţii, atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile acestora. Astfel, în temeiul prevederilor constituţionale, Curtea Constituţională:
a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;
f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
B. Judecătorii Curţii Constituţionale
Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională se compune din şase judecători, numiţi pentru un mandat de şase ani.
În anul 2015, Curtea Constituţională a funcţionat în componenţa a cinci judecători. Până la momentul aprobării prezentului Raport, nu a fost desemnat judecătorul din partea Guvernului.
Astfel, componenţa Plenului Curţii Constituţionale în 2015 a fost următoarea (în ordinea accederii în funcţie):
1. Alexandru TĂNASE, preşedinte
2. Igor DOLEA,
3. Tudor PANŢÎRU,
4. Aurel BĂIEŞU,
5. Victor POPA, judecători.
De la fondarea Curţii Constituţionale au activat 20 de judecători constituţionali, exercitându-şi mandatele după cum urmează:
Judecătorii-asistenţi
Potrivit structurii organizatorice, judecătorii Curţii Constituţionale sunt asistaţi de judecători-asistenţi, care, în exercitarea activităţii, îndeplinesc următoarele atribuţii funcţionale de bază:
♦ asistă judecătorii la exercitarea jurisdicţiei asupra sesizărilor examinate, în condiţiile Codului de jurisdicţie constituţională;
♦ formulează puncte de vedere la solicitarea judecătorului-raportor, plenului şi a Preşedintelui Curţii;
♦ studiază opiniile scrise ale autorităţilor asupra sesizării;
♦ întreprind acţiunile necesare pentru soluţionarea cauzei, potrivit instrucţiunilor judecătorului-raportor, Plenului şi Preşedintelui Curţii.
Judecătorul-asistent este asimilat cu judecătorul Curţii de Apel.
C. Structura organizatorică a Curţii Constituţionale
Pe parcursul anului 2015, Curtea Constituţională şi-a desfăşurat activitatea în baza structurii organizatorice aprobate la 5 iunie 2012, după cum urmează:
Organizarea activităţii în cadrul Curţii Constituţionale, principalele drepturi şi obligaţii ale administraţiei şi ale angajaţilor Curţii, alte aspecte de funcţionare sunt stabilite în Regulamentul privind organizarea internă a Curţii Constituţionale, aprobat prin Decizia Curţii nr.AG-4 din 3 iunie 20141.
______________________
1http://constcourt.md/public/files/file/Baza%20 legala/r_organizare_interna_cc_19062014.pdf
Secretariatul Curţii asistă judecătorii constituţionali pe parcursul întregului proces de gestionare şi instrumentare a dosarelor; acordă asistenţă informaţională, organizatorică, ştiinţifică şi de altă natură; asigură analiza sesizărilor prealabilă etapei admisibilităţii; organizează audienţa cetăţenilor.
Secretariatul este condus de Secretarul general al Curţii, care este responsabil, în principal, de:
♦ pregătirea, organizarea şi coordonarea lucrărilor ce ţin de competenţa structurilor Secretariatului;
♦ asigurarea controlului în ceea ce priveşte respectarea termenelor stabilite pentru examinarea sesizărilor;
♦ întocmirea proiectului planului de examinare a sesizărilor şi prezentarea planului aprobat judecătorilor, judecătorilor-asistenţi, subunităţilor Secretariatului şi asigurarea controlului asupra îndeplinirii acestuia;
♦ supravegherea comunicării actelor Curţii Constituţionale către autorităţile publice prevăzute de lege;
♦ întocmirea recomandărilor şi consultarea Preşedintelui Curţii în problemele ce ţin de înfăptuirea jurisdicţiei constituţionale şi managementul general al Curţii;
♦ organizarea agendei, a întrunirilor şi şedinţelor de lucru ale Preşedintelui Curţii;
♦ îndeplinirea altor sarcini dispuse de Preşedinte sau de Plenul Curţii Constituţionale.
Activitatea subdiviziunilor Secretariatului, funcţiile şi principalele responsabilităţi sunt prevăzute de Regulamentul privind organizarea internă a Curţii Constituţionale, menţionat mai sus.
D. Procedura în faţa Curţii
1. Sesizarea Curţii
Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept. Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu. Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au:
♦ Preşedintele Republicii Moldova;
♦ Guvernul;
♦ ministrul justiţiei;
♦ Curtea Supremă de Justiţie;
♦ Procurorul General;
♦ deputatul în Parlament;
♦ fracţiunea parlamentară;
♦ Avocatul Poporului;
♦ Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri).
Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă şi de conţinut prevăzute de art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea Constituţională soluţionează sesizarea în termen de 6 luni de la data depunerii, termen care poate fi prelungit prin decizia Preşedintelui Curţii.
2. Examinarea sesizărilor
Sesizările depuse la Curtea Constituţională se examinează în temeiul prevederilor Legii cu privire la Curtea Constituţională nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 şi Codului jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995. Procedura de examinare a sesizărilor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, aprobat prin Decizia Curţii nr.AG-3 din 3 iunie 20142 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.185-199 din 18.07.2014), care reglementează: procedura preparatorie admisibilităţii sesizării, examinarea admisibilităţii sesizării, pregătirea cauzei pentru examinare în şedinţa publică a Curţii, examinarea cauzei în cadrul şedinţei publice a Curţii, deliberarea.
______________________
2 http://constcourt.md/public/files/file/Baza%20legala/D_AG3.pdf
2.1. Procedura preparatorie admisibilităţii sesizării
Sesizările, depuse la Curte de către subiecţii abilitaţi cu acest drept, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, se prezintă de către Serviciul registratură, grefă şi arhivă Preşedintelui Curţii, care, prin rezoluţie, dispune transmiterea acestora către Secretariatul Curţii spre analiza prealabilă admisibilităţii. În cadrul Secretariatului, Secretarul general repartizează sesizarea Secţiei expertiză juridică şi coordonează întreaga procedură de analiză a sesizării prealabilă admisibilităţii.
Secţia expertiză juridică analizează sesizarea, de regulă, în termen de 15 zile de la data repartizării, dacă prin rezoluţie nu este stabilit un alt termen. În cadrul examinării prealabile a sesizărilor care vizează controlul constituţionalităţii legilor, excepţiile de neconstituţionalitate şi interpretarea Constituţiei, Secţia expertiză juridică întocmeşte Fişa analitică a sesizării, un document de uz intern, care cuprinde următoarele elemente structurale:
a) obiectul sesizării – se indică expres prevederile actului normativ contestat sau prevederile constituţionale, a căror interpretare se solicită;
b) esenţa normelor contestate – se expune succint substanţa aspectelor vizate de normele contestate sau de normele constituţionale, a căror interpretare se solicită;
c) prevederile constituţionale invocate – se indică nemijlocit cuprinsul articolelor din Constituţie pretinse a fi încălcate;
d) argumentele autorului sesizării – se indică succint şi clar esenţa problemelor abordate în sesizare, precum şi informaţia pe care autorul o consideră pertinentă pentru soluţionarea sesizării;
e) concluziile asupra obiectului sesizării – se indică scopul normei contestate şi legătura acesteia cu alte prevederi legale; norma contestată se examinează prin prisma normelor constituţionale invocate;
f) referinţe internaţionale relevante – se indică prevederile actelor internaţionale, expertizele organismelor internaţionale, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa Curţilor Constituţionale ale altor state, în cazul în care acestea sunt relevante pentru obiectul sesizării;
g) jurisprudenţa Curţii Constituţionale – se indică referinţe din hotărârile sau deciziile Curţii, în cazul în care aceasta s-a pronunţat într-o problemă similară sau chiar identică cu obiectul sesizării;
h) concluzii de fond şi procedură – se indică legătura de cauzalitate între normele contestate şi prevederile constituţionale pretinse a fi încălcate, precum şi respectarea aspectelor de procedură şi formă la depunerea sesizării.
Sesizarea însoţită de fişa analitică se transmite Preşedintelui Curţii, care desemnează un judecător-raportor. Sesizarea se respinge dacă în fişa analitică se constată că sesizarea nu este depusă de către subiectul cu drept de sesizare, fie sesizarea este depusă repetat şi nu a expirat termenul de 9 luni de la data în care subiectul şi-a retras sesizarea depusă anterior.
2.2. Examinarea admisibilităţii sesizării
Termenul de examinare a admisibilităţii sesizării este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării acesteia; totuşi, în caz de necesitate, pentru o examinare suplimentară, Preşedintele Curţii poate prelungi acest termen. Sesizările care au acelaşi obiect sau obiect similar pot fi conexate prin decizia Preşedintelui Curţii şi repartizate unui singur judecător-raportor. În cazul în care acest lucru poate prelungi considerabil termenul de examinare a admisibilităţii, sesizările nu vor fi conexate.
La şedinţa privind examinarea admisibilităţii sesizării, care este deliberativă dacă la ea participă majoritatea judecătorilor Curţii, participă, de asemenea, judecătorul-asistent, Secretarul general şi asistentul judiciar (referentul) care a asistat judecătorul-raportor. În cadrul şedinţei judecătorul-raportor prezintă avizul asupra sesizării, în baza căruia Plenul Curţii adoptă una din următoarele soluţii: a) declară sesizarea admisibilă; b) declară sesizarea inadmisibilă; c) conexează admisibilitatea cu examinarea în fond a sesizării; d) decide restituirea sesizării. La adoptarea deciziilor de inadmisibilitate a sesizărilor depuse, judecătorii pot formula opinii separate.
Sesizarea urmează a fi declarată inadmisibilă în cazul în care:
a) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii;
b) excepţia de neconstituţionalitate a actului normativ contestat a fost rezolvată;
c) normele contestate au fost modificate sau abrogate;
d) există o hotărâre anterioară a Curţii în problema vizată în sesizare.
Sesizarea urmează a fi restituită prin scrisoare autorului sesizării în cazul în care:
a) sesizarea nu este motivată şi nu cuprinde obiectul pe care sunt întemeiate cerinţele;
b) nu este demonstrată legătura de cauzalitate între prevederile contestate şi normele constituţionale invocate;
c) sesizarea nu întruneşte condiţiile de formă;
d) autorul sesizării nu a prezentat informaţia suplimentară şi nu a răspuns la întrebările formulate de Curte în termenul stabilit.
Decizia privind inadmisibilitatea sesizării se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi se aduce la cunoştinţa autorului sesizării. Declararea sesizării inadmisibilă exclude posibilitatea depunerii repetate a unei noi sesizări având acelaşi obiect şi temeiuri. Restituirea sesizării de către Curte nu exclude posibilitatea depunerii repetate a unei noi sesizări cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri, dacă subiectul cu drept de sesizare care a depus-o a înlăturat deficienţele constatate.
2.3. Pregătirea cauzei pentru examinare în şedinţa publică a Curţii
În procesul de pregătire a dosarului pentru examinare în şedinţa publică a Curţii, judecătorul-raportor, asistat de către un judecător-asistent şi un asistent judiciar (referent) din cadrul Secţiei expertiză juridică, solicită autorităţilor vizate prezentarea opiniei asupra sesizării. La solicitarea opiniei asupra sesizării, după caz, Curtea formulează faţă de autorităţi întrebări asupra esenţei cauzei. Neprezentarea opiniei în termenul cerut nu împiedică examinarea sesizării de către Curte.
Potrivit completărilor operate în Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-2 din 23 iunie 20153, opiniile prezentate la adresa Curţii se comunică părţilor, care, în termenul stabilit de Curte, pot prezenta comentarii asupra poziţiilor celorlalte părţi (pct. 351 din Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională).
______________________
3 http://constcourt.md/public/files/file/Baza%20legala/D_AG3.pdf
Cu cel puţin 10 zile înainte de data desfăşurării şedinţei publice, autorul (autorii) sesizării şi ceilalţi participanţi la proces sunt informaţi despre locul, data şi ora şedinţei. În cazuri urgente, participanţii la proces pot fi informaţi într-un termen mai restrâns.
Pe lângă autorul (autorii) sesizării, la şedinţă se invită: a) reprezentantul Parlamentului şi, după caz, al Preşedintelui Republicii Moldova şi al Guvernului, în cazul exercitării controlului de constituţionalitate a unei legi; b) reprezentantul Parlamentului, în cazul exercitării controlului de constituţionalitate a unei hotărâri a Parlamentului; c) reprezentantul Preşedintelui Republicii Moldova, în cazul exercitării controlului de constituţionalitate a unui decret al Preşedintelui; d) reprezentantul Guvernului în cazul exercitării controlului de constituţionalitate a unei hotărâri a Guvernului; e) reprezentantul Parlamentului şi reprezentanţii altor instituţii vizate, la decizia Preşedintelui Curţii, în cazul în care se interpretează o normă constituţională; f) partea (sau reprezentantul acesteia) care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în cadrul unui proces judiciar; g) intervenienţii.
Sesizarea poate fi retrasă de subiectul ei la orice etapă de examinare a cauzei.
2.4. Examinarea cauzei în şedinţa publică a Curţii
Sesizările se examinează de Curte în cadrul şedinţelor publice, organizate, de regulă, în patru sesiuni: iarnă, primăvară, vară şi toamnă.
Sesizările pregătite pentru examinare se includ în agenda Curţii. Proiectul agendei, care conţine ordinea de zi a şedinţelor publice, se aprobă de Plenul Curţii; concomitent pe site-ul Curţii se plasează anunţurile privind şedinţele publice ale Curţii (data, ora şi locul).
Şedinţele Curţii se prezidează de Preşedintele Curţii sau de un alt judecător desemnat în acest sens. Indicaţiile preşedintelui şedinţei sunt obligatorii pentru participanţii la proces şi pentru persoanele prezente. În cadrul şedinţei Curţii, părţile prezintă faptele şi aspectele de drept ale cauzei, astfel încât luările de cuvânt să nu depăşească 15 minute.
Potrivit completărilor introduse prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-2 din 23 iunie 2015 în Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, la solicitarea părţilor, preşedintele şedinţei poate acorda acestora un termen de până la 15 minute pentru formularea opiniei asupra întrebărilor adresate de către judecători.
După rostirea cuvântului de încheiere de către părţi, preşedintele şedinţei anunţă retragerea judecătorilor în sala de consiliu pentru deliberare. Participanţii la proces sunt înştiinţaţi despre locul, data şi ora pronunţării dispozitivului hotărârii.
În cazul în care în procesul de examinare a cauzei Curtea atestă că:
a) sesizarea a fost retrasă;
b) sesizarea nu ţine de competenţa organelor şi persoanelor care au depus-o;
c) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii Constituţionale;
d) excepţia de neconstituţionalitate a actului normativ contestat este rezolvată;
e) există o hotărâre anterioară a Curţii Constituţionale în problema dată;
f) se înregistrează paritate de voturi la adoptarea hotărârii, Curtea Constituţională
dispune sistarea procesului de examinare.
În conformitate cu completările introduse prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-2 din 23 iunie 2015, sesizările prin care se solicită interpretarea Constituţiei sau avizarea iniţiativelor de modificare a Constituţiei se examinează în şedinţă închisă, fără participarea părţilor.
Dispozitivul hotărârii privind interpretarea Constituţiei şi al avizului asupra iniţiativei de modificare a Constituţiei se pronunţă public. Părţile sunt informate despre data şi locul pronunţării publice a dispozitivului. Dispozitivul hotărârii se comunică părţilor şi terţelor persoane interesate.
2.4.1. Reprezentarea în şedinţa publică a Curţii
Potrivit completărilor operate în Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-5 din 23 noiembrie 20154, autorul sesizării poate participa personal la şedinţa publică a Curţii sau poate delega un reprezentant.
______________________
4 http://constcourt.md/public/files/file/Baza%20legala/D_AG3.pdf
În respectiva Decizie din 2015 se menţionează expresis verbis că reprezentantul autorului sesizării şi reprezentanţii autorităţilor invitate la şedinţele publice ale Curţii urmează a fi licenţiaţi în drept, cu excepţia cazului în care Plenul Curţii decide altfel. Calificarea reprezentantului urmează a fi confirmată prin acte doveditoare.
La delegarea mai multor reprezentanţi de către autorul sesizării şi autorităţile publice, cel puţin un reprezentant urmează a fi licenţiat în drept. Preşedintele şedinţei, în urma consultării reprezentanţilor părţii, decide ordinea luărilor de cuvânt. În cazul în care este delegată o singură persoană, care nu întruneşte condiţia menţionată, iar Plenul Curţii nu a decis altfel, Preşedintele şedinţei refuză admiterea acesteia ca parte la şedinţa publică a Curţii şi acordarea dreptului la luarea de cuvânt. În situaţii excepţionale şi la orice etapă a procesului, în cazul în care circumstanţele sau conduita reprezentantului desemnat justifică acest lucru, Plenul Curţii poate să dispună că acesta nu mai poate participa la şedinţa publică a Curţii, iar partea reprezentată urmează să delege o altă persoană.
2.5. Deliberarea
Judecătorii Curţii deliberează în sala de consiliu, iar deliberarea este secretă. După încheierea deliberărilor, Preşedintele şedinţei pune la vot propunerile judecătorului-raportor şi ale celorlalţi judecători. Judecătorul Curţii nu este în drept să se abţină de la vot, iar Preşedintele şedinţei votează ultimul.
Dacă în timpul deliberărilor se înregistrează paritate de voturi, preşedintele şedinţei poate decide reluarea examinării cauzei pentru analiza unor noi argumente sau circumstanţe esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Cauza poate fi reluată şi în alte situaţii, în care judecătorii constată necesitatea unei examinări suplimentare. În acest caz, Preşedintele şedinţei anunţă întreruperea şedinţei sau amână examinarea cauzei.
Dispozitivul hotărârii este pronunţat de către preşedintele şedinţei. În ziua pronunţării dispozitivului hotărârii pe site-ul Curţii se plasează un comunicat de presă şi, de regulă, dispozitivul hotărârii.
3. Actele Curţii
În urma examinării sesizărilor, Curtea adoptă hotărâri, decizii şi emite avize. Hotărârile şi avizele se adoptă în numele Republicii Moldova şi se pronunţă de Plenul Curţii Constituţionale în cazul soluţionării în fond a sesizării. Deciziile se pronunţă în cazul nesoluţionării în fond a sesizării. Hotărârile Curţii Constituţionale produc efecte pentru viitor.
Actele Curţii Constituţionale sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele fizice şi juridice. Actele normative sau unele părţi ale acestora declarate neconstituţionale devin nule şi nu se aplică din momentul adoptării hotărârii respective a Curţii Constituţionale. Actele Curţii Constituţionale nu sunt supuse nici unei căi de atac, sunt definitive şi intră în vigoare la data adoptării, urmând să fie publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
TITLUL II
ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ
A. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
1.1. Eforturile anticorupţie în cadrul instituţiilor publice şi garanţiile statului de drept
Curtea a relevat că lupta împotriva corupţiei a fost declarată obiectiv naţional prin diverse angajamente internaţionale şi documente naţionale, precum Convenţia penală privind corupţia (încheiată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999 şi ratificată de Republica Moldova pe 14 ianuarie 2004, prin Legea nr.428 din 30 octombrie 2003), Strategia naţională anticorupţie pe anii 2011-2015 (aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.154 din 21 iulie 2011), Strategia de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016 (aprobată prin Legea nr.231 din 25 noiembrie 2011) şi Planul de acţiuni pentru implementarea acesteia (aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.6 din 16 februarie 2012), Legea nr.90 din 25 aprilie 2008 privind prevenirea şi combaterea corupţiei, Strategia de consolidare instituţională a Centrului Naţional Anticorupţie (aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.232 din 25 octombrie 2012), (HCC nr.7 din 16.04.20155, §34).
______________________
5 Hotărârea nr.7 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale
Cu toate acestea, Republica Moldova se confruntă cu provocări serioase în procesul de combatere şi prevenire a corupţiei, flagel larg răspândit în aproape întreg sectorul public (HCC nr.7 din 16.04.2015, §35).
Curtea a reiterat că fenomenul corupţiei constituie o ameninţare la valorile statului de drept, democraţie şi drepturile omului, subminează principiile bunei-administrări, echităţii şi justiţiei sociale, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi periclitează stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii (HCC nr.7 din 16.04.2015, §37).
Prin urmare, este imperios necesară asigurarea unor mijloace legale, adecvate şi eficiente, compatibile cu procesul continuu de modernizare şi tehnologizare, astfel încât fenomenul infracţional al corupţiei să poată fi controlat şi diminuat. Tocmai de aceea protecţia drepturilor individuale nu poate fi una absolută, acestea nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcţie de scopul urmărit (HCC nr.7 din 16.04.2015, §38).
Astfel, Curtea a încurajat şi a salutat toate eforturile depuse de autorităţile competente în lupta cu acest fenomen. În acelaşi timp, Curtea consideră important ca aceste eforturi să nu pericliteze ordinea constituţională, să nu pună în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi să nu încalce drepturile fundamentale ale omului (HCC nr.7 din 16.04.2015, §39).
În acest sens, dispoziţiile art.1 alin.(3) din Constituţie consacră principiul statului de drept, ale cărui exigenţe privesc scopurile majore ale activităţii statale, prefigurate în ceea ce este numit domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului faţă de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opţiunile politice şi, în acest cadru, să pondereze eventualele tendinţe abuzive, discreţionare ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi a tuturor actelor normative cu aceasta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice, care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală. Statul de drept consacră o serie de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităţilor publice în coordonatele dreptului (HCC nr.7 din 16.04.2015, §40).
Limitarea exerciţiului unor drepturi individuale, în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează siguranţa naţională, ordinea publică sau prevenţia penală, constituie în permanenţă o operaţiune sensibilă sub aspectul reglementării, fiind necesară menţinerea unui just echilibru între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte (HCC nr.7 din 16.04.2015, §41).
Încrederea cetăţenilor în corectitudinea persoanelor cu funcţii publice şi în instituţii în general constituie fundamentul democratic al funcţionării acestora (HCC nr.7 din 16.04.2015, §42).
Încrederea în instituţii este parte a “capitalului social”, alături de încrederea generalizată (în semeni) şi reţelele de asociere în care sunt implicaţi indivizii (HCC nr.7 din 16.04.2015, §43).
“Încrederea în instituţiile statului” îi motivează pe cetăţeni să se implice mai mult în sfera vieţii publice. Nivelul de încredere a publicului în instituţii are efecte şi asupra dezvoltării economice a societăţii (HCC nr.7 din 16.04.2015, §44).
Deşi are un grad mare de relativitate, încrederea în unele instituţii este decisiv influenţată de către reprezentanţii acestora (HCC nr.7 din 16.04.2015, §45).
În conformitate cu principiul fundamental al statului de drept, persoanele aflate în funcţii publice trebuie să demonstreze că îndeplinesc standardele ridicate în materie de integritate (HCC nr.7 din 16.04.2015, §46).
Aşadar, valorile Constituţiei Republicii Moldova consacrate în articolul 1 alin.(3) presupun, în mod implicit, şi responsabilitatea celor care deţin funcţii publice şi care activează pentru realizarea interesului public (HCC nr.7 din 16.04.2015, §49).
În general, una din condiţiile şi componentele esenţiale pentru existenţa unei autorităţi eficiente în combaterea corupţiei este existenţa unui cadru legal adecvat şi stabil, care să reglementeze competenţele acesteia. Există mai multe aspecte ale independenţei acestei autorităţi, care includ independenţa politică, funcţională, operaţională, precum şi independenţa financiară. Libertatea de a lua decizii şi libertatea de a întreprinde acţiuni adecvate sunt cele mai importante, în special pentru investigarea efectivă şi eficientă a acuzaţiilor, în lipsa unei influenţe sau a unor obligaţii nejustificate (HCC nr.7 din 16.04.2015, §179).
Prin urmare, Curtea a reţinut, cu titlu de principiu, că testarea integrităţii profesionale poate fi aplicată tuturor categoriilor profesionale de agenţi publici. Nici o categorie profesională nu este, prin natura sa, exclusă de la testarea integrităţii profesionale (HCC nr.7 din 16.04.2015, §181).
Aceasta însă trebuie să respecte garanţiile dreptului la un proces echitabil şi ale respectării vieţii private, precum şi cele ale separaţiei puterilor în stat (HCC nr.7 din 16.04.2015, §182).
1.2. Principiul legalităţii
La baza statului de drept, consacrat de articolul 1 alin.(3) din Constituţie, stă principiul legalităţii. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică (articolul 7 din Constituţie), iar respectarea legilor care nu contravin în mod vădit Constituţiei este obligatorie (HCC nr.22 din 16.07.20156, §51).
______________________
6 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.22 din 16.07.2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.140 din 3 iulie 2015 privind numirea în funcţia de Avocat al Poporului pentru drepturile copilului
Importanţa principiului legalităţii presupune, aşadar, respectarea legilor, această exigenţă fiind impusă nu doar indivizilor sau persoanelor juridice private, ci şi autorităţilor şi instituţiilor publice. În măsura în care legalitatea vizează actele agenţilor publici, este important ca aceştia să acţioneze în limita atribuţiilor care le-au fost acordate (Raportul privind preeminenţa dreptului, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 86 sesiune plenară, 2011, §42) (HCC nr.22 din 16.07.2015, §52).
Principiul preeminenţei dreptului, caracteristic unui stat de drept, impune obligaţia respectării legii cu precădere de către cel care a edictat-o (HCC nr.22 din 16.07.2015, §53).
Principiul legalităţii are drept consecinţă obligativitatea respectării legilor, inclusiv de către forul legislativ suprem al statului (HCC nr.22 din 16.07.2015, §100).
1.2.1. Asigurarea principiului legalităţii la numirea şi destituirea persoanelor cu funcţie de demnitate publică
1.2.1.1. Numirea Avocatului Poporului pentru drepturile copilului
Articolul 6 din Legea nr.52 din 3 aprilie 2014 cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul) prevede condiţiile de eligibilitate pentru funcţia de Avocat al Poporului, astfel încât Avocat al Poporului poate fi persoana care corespunde următoarelor cerinţe: a) este cetăţean al Republicii Moldova; b) are capacitate deplină de exerciţiu; c) deţine diplomă de licenţă sau echivalentul acesteia; d) are o vechime în muncă de cel puţin 10 ani şi o activitate notorie în domeniul apărării şi promovării drepturilor omului; e) se bucură de o reputaţie ireproşabilă; f) cunoaşte limba de stat (HCC nr.22 din 16.07.20157, §82).
______________________
7 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.22 din 16.07.2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.140 din 3 iulie 2015 privind numirea în funcţia de Avocat al Poporului pentru drepturile copilului
Notorietatea în domeniul apărării şi promovării drepturilor omului este o însuşire a persoanei care doreşte să ocupe funcţia de Avocat al Poporului. În speţă, această însuşire presupune ca acest candidat să fie cunoscut de un număr mare de persoane ca activând în domeniul drepturilor omului, prin apărarea şi promovarea lor (HCC nr.22 din 16.07.2015, §86).
Notorietatea în materie de apărare şi promovare a drepturilor omului poate fi dovedită inclusiv prin pledarea unor cauze pentru garantarea unor drepturi ale omului în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale, atunci când aceste drepturi sunt încălcate; prin luarea de poziţie publică, atunci când respectarea drepturilor omului nu este o prioritate pentru autorităţi sau când respectarea lor este nesocotită în totalitate; prin organizarea de manifestaţii publice – în conformitate cu legea – pentru prevenirea unor încălcări ale drepturilor omului; prin organizarea de conferinţe, seminare, mese-rotunde ş.a. cu privire la materia drepturilor omului şi importanţa respectării lor; prin conceperea de propuneri legislative menite să garanteze de o manieră mai eficientă drepturile omului; prin exemplul de activism public politic şi moral dat întregii societăţi în materie de promovare a drepturilor omului; prin activitatea ştiinţifică în domeniile dreptului constituţional şi al drepturilor omului; prin recunoaşterea ca atare a acestei activităţi de către organizaţiile internaţionale care luptă pentru protecţia drepturilor omului etc. (HCC nr.22 din 16.07.2015, §87).
Necesitatea notorietăţii este determinată de faptul că instituţia Avocatului Poporului, şi implicit a Avocatului Poporului pentru Drepturile Copilului, este garantul dezvoltării democratice, constituind una din autorităţile mediatoare între societate şi stat, în vederea asigurării dialogului şi a respectării valorilor universale privind drepturile şi libertăţile omului. Având în vedere importanţa funcţiei de Avocat al Poporului pentru o societate democratică, notorietatea trebuie consolidată şi de o bună cunoaştere a materiei drepturilor omului (HCC nr.22 din 16.07.2015, §88, 89).
Curtea a subliniat că profesionalismul şi notorietatea constituie două elemente-cheie care fac ascultată această persoană de către celelalte autorităţi şi instituţii ale statului (HCC nr.22 din 16.07.2015, §90).
Noţiunea de “activitate notorie” nu se circumscrie duratei activităţii persoanei, ci exprimă evaluarea şi aprecierea profesională a persoanei (HCC nr.22 din 16.07.2015, §94).
Numirea în funcţia de Avocat al Poporului a unei persoane care nu întruneşte condiţiile legale subminează principiile democraţiei şi statului de drept. Promovarea în această funcţie importantă pentru asigurarea respectării drepturilor omului a unei persoane care nu întruneşte condiţiile necesare de experienţă şi notorietate poate compromite principiile legalităţii, egalităţii, imparţialităţii şi democraţiei, în baza cărora activează Avocatul Poporului. Această situaţie poate conduce la ineficienţa instituţiei Avocatului Poporului (HCC nr.22 din 16.07.2015, §96).
Instrumentul principal al Ombudsmanului îl constituie autoritatea lui, prin care se impune cu forţa argumentării şi a criticii, cu receptivitatea şi sprijinul tuturor autorităţilor publice, cu suportul din partea societăţii civile. Din acest motiv, notorietatea Ombudsmanului trebuie să fie a fortiori expresia autorităţii sale. Există o deosebire fundamentală între a avea autoritate şi a fi o autoritate. Exercitarea formală a autorităţii nu implică în mod firesc impunerea autorităţii prin personalitatea persoanei (HCC nr.22 din 16.07.2015, §99).
Instituţia Ombudsmanului (Avocatul Poporului) joacă un rol fundamental în consolidarea democraţiei, a statului de drept şi a drepturilor omului, este garantul dezvoltării democratice, constituind una dintre autorităţile mediatoare între societate şi stat, în vederea asigurării dialogului şi a respectării valorilor universale privind drepturile şi libertăţile omului (HCC nr.22 din 16.07.2015, §55,56).
Instituţia Ombudsmanului poate acţiona ca mecanism al responsabilităţii democratice, promovând astfel progresul drepturilor omului într-un stat, şi poate fi considerată o instituţie cu responsabilitate orizontală în guvernările democratice. Rolul Ombudsmanului trebuie să constea în îmbunătăţirea responsabilităţii administrative a guvernanţilor, prin analiza imparţială şi obiectivă a comportamentului administraţiei publice, prin recomandările de lege ferenda şi inclusiv prin acţiuni în faţa justiţiei (HCC nr.22 din 16.07.2015, §57, 58).
Prin activismul său, Ombudsmanul dintr-o societate democratică trebuie să lupte pentru consolidarea mecanismelor de responsabilizare a tuturor actorilor implicaţi în protecţia drepturilor fundamentale, facilitând astfel realizarea unei bune guvernări într-un stat de drept. Având în vedere rolul acestei instituţii, Curtea a menţionat că pentru a-şi îndeplini în mod adecvat misiunea, funcţia de Ombudsman trebuie ocupată de o personalitate cunoscută şi activă în dialogul dintre societate şi autorităţi (HCC nr.22 din 16.07.2015, §59, 60).
1.2.1.2. Destituirea directorului Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică
Curtea a subliniat că directorii Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale de Reglementare în Energetică deţin funcţii publice, fiind persoane oficiale de stat, exponente ale unui interes public deosebit (HCC nr.30 din 08.12.20158, §57).
______________________
8 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.30 din 08.12.2015 privind controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.224 din 3 decembrie 2015 pentru abrogarea hotărârilor Parlamentului privind desemnarea unor directori ai Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică
Curtea a reţinut faptul că, în scopul garantării independenţei persoanelor care exercită funcţii de demnitate publică, normele constituţionale şi legale impun respectarea termenului mandatului (HCC nr.30 din 08.12.2015, §58).
În context, Curtea a reamintit că Republica Moldova a aderat la Comunitatea Energiei în calitate de membru cu drepturi depline în 2010. Tratatul de instituire a Comunităţii Energiei a fost adoptat la 25 octombrie 2005, la Atena, intrând în vigoare pentru Republica Moldova la 1 mai 2010. Din acest moment a devenit obligatorie respectarea la nivel internaţional a normelor juridice adoptate în temeiul Tratatului, inclusiv Directivele Uniunii Europene ce stabilesc structura de guvernare pentru sectoarele de energie electrică şi gaze naturale (HCC nr.30 din 08.12.2015, §61).
În Directiva 2009/72/CE şi, respectiv, Directiva 2009/73/CE se menţionează că autorităţile de reglementare din domeniul energeticii şi gazelor naturale trebuie să fie pe deplin independente faţă de orice interese publice sau private, ceea ce nu exclude controlul judiciar şi controlul parlamentar (HCC nr.30 din 08.12.2015, §62).
Astfel, în vederea asigurării independenţei autorităţii de reglementare în energetică, Curtea a observat că legiuitorul a prevăzut o procedură specifică de încetare a mandatului înainte de termen a directorilor Consiliului de administraţie al ANRE (HCC nr.30 din 08.12.2015, §65).
Curtea a menţionat că prevederea expresă într-o lege specială a condiţiilor de eliberare din funcţie a unor persoane oficiale decurge din raţiunea asigurării independenţei persoanelor respective faţă de autoritatea publică care a decis alegerea sau numirea sa. Astfel, chiar dacă statul deţine un interes legitim să solicite acestor persoane o legătură specială de încredere şi loialitate, acest fapt nu justifică omisiunea autorităţii publice de a respecta procedura legală de demitere (HCC nr.30 din 08.12.2015, §67).
Prin urmare, Curtea a reţinut că la anularea hotărârilor privind desemnarea în funcţie a directorilor Consiliului de administraţie al ANRE Parlamentul urma să se asigure că este respectat principiul legalităţii, şi anume existenţa cel puţin a unui temei prevăzut la art.42 alin.(6) din Legea cu privire la energetică. Astfel, competenţa Parlamentului, conferită prin lege în acest sens, nu este una discreţionară (HCC nr.30 din 08.12.2015, §68).
În lumina celor expuse, Curtea a constatat că destituirea persoanelor de demnitate publică urmează a fi făcută prin emiterea actului de demitere în virtutea prevederilor legale expres enunţate, şi nu prin abrogarea actului de numire (HCC nr.30 din 08.12.2015, §69).
1.3. Principiul preeminenţei dreptului în legea penală
Legiuitorul are dreptul de apreciere a situaţiilor ce necesită a fi reglementate prin norme legale. Acest drept semnifică posibilitatea de a decide asupra oportunităţii la adoptarea actului legislativ în conformitate cu politica penală promovată în interesul general (HCC nr.6 din 16.04.20159, §87).
______________________
9 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită)
Totodată, orice reglementare urmează a fi în limitele principiilor statuate în sistemul de drept în vigoare şi să se subscrie principiului preeminenţei dreptului (HCC nr.6 din 16.04.2015, §88).
Preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept, inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă (HCC nr.6 din 16.04.2015, §89).
Incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări, se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Astfel, legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară, concisă şi precisă (HCC nr.6 din 16.04.2015, §91).
Curtea a menţionat că, potrivit articolului 23 din Constituţie, statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, făcând accesibile în acest sens toate legile. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală (cauza Kokkinakis c. Greciei, 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracţiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist (cauza X. c. Regatului Unit, 7 mai 1982) (HCC nr.6 din 16.04.2015, §92, 93).
2. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului
2.1. Prezumţia de nevinovăţie
2.1.1. Prezumţia de nevinovăţie în procesul de testare a integrităţii profesionale
Prezumţia nevinovăţiei, consacrată în articolul 21 din Constituţie şi articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană, urmează a fi garantată pe tot parcursul urmăririi penale sau disciplinare (HCC nr.7 din 16.04.201510, §66).
______________________
10 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale
Curtea a menţionat că necesitatea existenţei “motivelor rezonabile”, bazate pe criterii obiective, este aplicabilă în cazul utilizării agenţilor sub acoperire atât în procedurile penale, cât si în procedurile disciplinare profesionale. De altfel, Curtea Europeană a reţinut în jurisprudenţa sa constantă faptul că prezumţia nevinovăţiei este aplicabilă nu doar în procedurile penale, ci şi în cazurile în care instanţele naţionale au trebuit să se pronunţe cu privire la vinovăţie. Scopul acestei prezumţii este să împiedice emiterea oricăror opinii potrivit cărora reclamantul ar fi vinovat, înainte ca acesta să fie condamnat conform legii. Este suficient ca, în lipsa unor temeiuri concrete şi a unei hotărâri definitive a unei instanţe, să existe o asemenea opinie care ar sugera că autoritatea publică îl priveşte pe reclamant ca fiind vinovat (a se vedea cauzele Allenet de Ribemont v. Franţa din 10 februarie 1995, § 41, şi Minelli v. Elveţia din 25 martie 1983, §28) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §67).
Curtea a reţinut, cu titlu de principiu, că primul contact al testorului cu un agent public în cadrul unei situaţii simulate ar putea fi justificat numai dacă există motive preliminare, obiective şi întemeiate de a se suspecta faptul că un anumit agent public este predispus să comită acte de corupţie. Per a contrario, în cazul în care comportamentul profesional impecabil al unui agent public nu a stârnit nici o suspiciune cu privire la posibila lui coruptibilitate, nu există nici o necesitate din partea societăţii să se arunce o umbră generală de suspiciune cu privire la acest agent public doar pentru simplul fapt că entitatea publică în care activează sau alţi colegi de-ai săi care desfăşoară o muncă similară s-ar fi arătat toleranţi faţă de fenomenul corupţiei (HCC nr.7 din 16.04.2015, §79).
Curtea a subliniat că, în vederea verificării corectitudinii desfăşurării procesului, autorităţile trebuie să facă dovada existenţei indiciilor potrivit cărora fapta ar fi fost comisă de către agentul public testat şi fără implicarea autorităţilor statului (HCC nr.7 din 16.04.2015, §80).
Curtea a împărtăşit opinia Comisiei de la Veneţia, conform căreia sancţiunea disciplinară aplicată ca urmare a rezultatului negativ al testului de integritate profesională poate fi contestată de agentul public testat abia în instanţa de contencios administrativ, în modul prevăzut de legislaţie. Prin urmare, protecţia reală a agentului public parte vătămată începe abia după ce el/ea a fost sancţionat disciplinar în primă instanţă, astfel încât prezumţia nevinovăţiei este neglijată în fapt de prevederile Legii nr.325 din 23 decembrie 2013 (HCC nr.7 din 16.04.2015, §88).
2.1.2. Corelaţia dintre prezumţia de nevinovăţie şi procedura ridicării imunităţii deputatului în Parlament
Prezumţia nevinovăţiei nu are incidenţă în procedura ridicării imunităţii, deoarece aceasta se referă la posibilitatea, măsurile şi acţiunile procesuale ce urmează a fi aplicate de către autoritatea competentă, iar nu la vinovăţia ori nevinovăţia deputatului (HCC nr.27 din 17.11.201511, §75).
______________________
11 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.27 din 17 noiembrie 2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.172 din 15 octombrie 2015 privind încuviinţarea ridicării imunităţii parlamentare a deputatului în Parlament Vladimir Filat
Mai mult, votul Parlamentului nu obligă în vreun fel organul competent să dispună măsura sau acţiunea procesuală respectivă. Or, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată se dispune doar de instanţa competentă, şi nu de către Parlament (HCC nr.27 din 17.11.2015, §76).
Comisia parlamentară abilitată să întocmească avizul şi raportul, precum şi plenul Parlamentului nu sunt organe de jurisdicţie şi nu sunt competente să analizeze corectitudinea sau legalitatea calificării juridice a faptelor ori să stabilească vinovăţia sau nevinovăţia persoanei, acestea fiind atribuţiile exclusive ale puterii judecătoreşti (HCC nr.27 din 17.11.2015, §77).
În acest context, Curtea a reţinut că încuviinţarea Parlamentului nu reprezintă un act procesual penal. Deciziile luate în acest sens de structurile Parlamentului, organe politice prin definiţie, sunt astfel decizii de natură politică, şi nu judiciară, prin urmare nu este necesar ca acestea să satisfacă aceleaşi criterii de motivaţie ca actele procesuale ale organelor judiciare (Hotărârea Kart c. Turciei din 3 decembrie 2009 a Marii Camere a CEDO, §101) (HCC nr.27 din 17.11.2015, §78).
Decizia pe care Parlamentul o ia cu privire la cererea formulată în acest sens nu face decât să evalueze dacă solicitarea este făcută cu bună-credinţă, în spiritul loialităţii instituţionale, şi dacă aceasta vizează fapte de natură să justifice atingerea adusă – prin măsurile menţionate – statutului de parlamentar. O conduită contrară ar încălca atribuţiile exclusive ale puterii judecătoreşti şi principiul separaţiei puterilor în stat (HCC nr.27 din 17.11.2015, §82).
În acelaşi context, Curtea a menţionat că în Constituţie nu se face distincţie între hotărârile adoptate în funcţie de acţiunea sau măsura încuviinţată: reţinere, arestare, percheziţionare sau trimitere în judecată. Astfel, aceste acţiuni sau măsuri procesuale pot fi încuviinţate de către Parlament într-un singur act. În acelaşi timp, trimiterea în judecată a persoanei şi recunoaşterea calităţii de inculpat nu are semnificaţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei, care ţine de competenţa exclusivă a instanţei de judecată. Trimiterea în judecată constă în înaintarea dosarului de urmărire penală instanţei de judecată competente, aceasta, în baza probelor prezentate, având posibilitatea să condamne sau să achite persoana (HCC nr.27 din 17.11.2015, §83).
2.1.3. Dreptul de a nu fi judecat în baza probelor acumulate în urma provocării
Jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la implicarea agenţilor sub acoperire şi, mai exact, cu privire la utilizarea lor în calitate de agenţi provocatori în cadrul procedurilor de investigaţie (penale) analizează şi asimilează activitatea acestora cu acţiunile de instigare la comiterea de infracţiuni (HCC nr.7 din 16.04.201512, §68).
______________________
12 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale
Astfel, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene, instigarea are loc acolo unde lucrurile nu se limitează la cercetarea activităţii ilegale de o manieră esenţialmente pasivă, ci se exercită o influenţă asupra subiectului în vederea comiterii unei fapte sancţionabile, care, altfel, nu ar fi fost comisă (a se vedea cauzele Pareniuc v. Moldova, § 38; Teixeira de Castro v. Portugalia, § 38) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §69).
Principiile directoare care pot fi desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene (a se vedea, în special, Furcht v. Germania, 23 octombrie 2014, § 47-53; Bannikova v. Rusia, 4 noiembrie 2010, § 36-50; Ramanauskas v. Lituania, 5 februarie 2008, §50-61; Khudobin v. Rusia, 26 octombrie 2006, §128; Teixeira de Castro v. Portugalia, 9 iunie 1998, §36) pot fi rezumate în felul următor:
- implicarea unui agent sub acoperire impune existenţa unor motive prealabile întemeiate pentru a se bănui că persoana vizată este implicată într-o activitate criminală similară sau a comis un act criminal similar celui comis anterior;
- autorizarea activităţii unui agent sub acoperire trebuie să fie legală din punct de vedere formal; o simplă decizie administrativă în care nu sunt prezentate informaţii complete cu privire la scopul şi motivele aplicării unei astfel de metode nu este suficientă;
- în ceea ce priveşte scopul implicării unui agent sub acoperire, acesta poate fi implicat (doar) pentru a se alătura unei urmăriri penale în curs de desfăşurare, el trebuind să se abţină de la instigarea persoanei vizate la comiterea unui act criminal (agent provocator) – de exemplu prin oferirea “insistentă” a unei sume de bani în scopul comiterii unei infracţiuni (HCC nr.7 din 16.04.2015, §70).
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, interesul public nu poate justifica utilizarea de către instanţe a probelor obţinute ca rezultat al instigării, întrucât acest fapt ar expune agentul public riscului de a fi privat în mod definitiv de un proces echitabil, chiar de la început (a se vedea cauzele Teixeira de Castro v. Portugalia, §35-36 şi 39; Khudobin v. Rusia, § 128, şi Vanyan v. Rusia, §46-47) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §71).
Curtea a constatat că Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale permite utilizarea unei identităţi false de către testorii de integritate şi admite instigarea agenţilor publici la comiterea de infracţiuni. Astfel, ei urmează să fie calificaţi drept agenţi provocatori (a se vedea, mutatis mutandis, Vanyan v. Rusia, 15 decembrie 2005, § 47) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §111).
2.2. Accesul la justiţie
2.2.1. Principiul non bis in idem
Curtea a reţinut că principiul non bis in idem impune autorităţilor publice competente nu doar interdicţia de a judeca repetat o persoană, dar şi interdicţia de a urmări penal de mai multe ori persoana pentru aceeaşi faptă (HCC nr.12 din 14.05.201513, §52).
______________________
13 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.12 din 14 mai 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.287 alin.(1) din Codul de procedură penală (reluarea urmăririi penale)
În acest sens, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, principiul non bis în idem îşi găseşte aplicabilitatea doar în cazul unei acuzaţii în materie penală (a se vedea, spre exemplu, cauza Maaouia c. Franţei, 5 octombrie 2000) şi, evident, în dosarele penale în care figurează persoane acuzate. Aşadar, în procedura penală naţională principiul va fi aplicat dacă anterior persoana a avut calitatea de bănuit, învinuit, inculpat sau condamnat pentru o faptă care ulterior a devenit obiectul unei urmăriri penale sau examinări judiciare repetate (HCC nr.12 din 14.05.2015, §51).
Articolul 287 din Codul de procedură penală vizează condiţiile şi modalitatea de reluare a urmăririi penale după încetarea ei, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire (HCC nr.12 din 14.05.2015, §2).
Curtea a menţionat că pronunţarea şi intrarea în vigoare a unei sentinţe judecătoreşti sau emiterea unei hotărâri de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi faptă săvârşită de aceeaşi persoană (HCC nr.12 din 14.05.2015, §53).
În acelaşi timp, Curtea a reţinut că, potrivit articolului 4 par. 2 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană, principiul non bis in idem nu împiedică reluarea urmăririi penale dacă fapte noi sau recent descoperite, sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată (HCC nr.12 din 14.05.2015, §56).
Astfel, Curtea a menţionat că, potrivit Convenţiei Europene, două situaţii pot determina redeschiderea unei cauze penale, şi anume: 1) există fapte noi sau recent descoperite; 2) există un viciu fundamental (HCC nr.12 din 14.05.2015, §57).
Potrivit art.4 par. 3 al Protocolului nr.7, nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art.15 din Convenţia Europeană. Prin urmare, statele nu sunt în drept de a institui, prin lege, alte temeiuri de redeschidere a proceselor încetate anterior (HCC nr.12 din 14.05.2015, §58).
În conformitate cu prevederile internaţionale, art.22 alin.(3) din Codul de procedură penală stabileşte că hotărârea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărârea judecătorească definitivă, împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor când fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărârea pronunţată (HCC nr.12 din 14.05.2015, §59).
Curtea a reţinut că “fapte noi” constituie date despre circumstanţele de care nu avea cunoştinţă organul de urmărire penală la data adoptării ordonanţei atacate şi care nici nu puteau fi cunoscute la acea dată, iar “fapte recent descoperite” sunt faptele care existau la data adoptării ordonanţei atacate, însă nu au putut fi descoperite (HCC nr.12 din 14.05.2015, §61).
La fel, potrivit Raportului explicativ la Protocolul nr.7, termenul “fapte noi sau recent descoperite” include noi mijloace de probă privind fapte preexistente. Mai mult, articolul 4 din Protocolul nr.7 nu împiedică redeschiderea procedurii în favoarea persoanei condamnate şi orice altă modificare a hotărârii judecătoreşti în beneficiul acesteia (HCC nr.12 din 14.05.2015, §62).
Cu referire la circumstanţe enunţate mai sus, Curtea a menţionat că ordonanţa de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire penală poate fi anulată, cu reluarea urmăririi penale, oricând în interiorul termenului de prescripţie, dacă au fost invocate fapte noi sau recent descoperite (HCC nr.12 din 14.05.2015, §64).
În acelaşi timp, Codul de procedură penală (art.6 pct.44)) tratează “viciul fundamental” ca o încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale (HCC nr.12 din 14.05.2015, §65).
De asemenea, în cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai târziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei sau de scoatere a persoanei de sub urmărire (HCC nr.12 din 14.05.2015, §66).
Prin normele procesual-penale enunţate supra, potrivit cărora reluarea urmăririi penale poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori a existat un viciu fundamental, legislatorul naţional a urmărit instituirea unui echilibru echitabil între sarcinile procesului penal - stabilirea adevărului şi exercitarea unei justiţii echitabile. Instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, care aplică normele procesual-penale, sunt obligate să activeze în aşa mod, încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, sau supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrângere (HCC nr.12 din 14.05.2015, §68).
Totodată, Curtea a menţionat că în timp ce alineatul (4) al art.287 din Codul de procedură penală detaliază situaţiile de reluare a urmăririi penale enunţate la art.22 alin.(3), atunci, potrivit alineatului (1) al art.287, reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire poate fi dispusă de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire (HCC nr.12 din 14.05.2015, §69).
În acest sens, Curtea a constatat că, potrivit art.287 din Codul de procedură penală, reluarea urmăririi poate fi dispusă în condiţiile alin.(1) şi alin.(4), situaţiile fiind distincte. În acelaşi timp, doar alin.(4) din art.287 preia normele prevăzute în art.22 din Codul de procedură penală şi Protocolul nr.7 art.4 § 2 din Convenţia Europeană. Prin urmare, condiţiile care admit reluarea urmăririi penale prevăzute de alin.(1) al art.287 din Codul de procedură penală depăşesc limitele circumscrise de Convenţia Europeană, constituind o derogare inadmisibilă de la prevederile art.4 Protocolul nr.7 din Convenţie (HCC nr.12 din 14.05.2015, §70).
Curtea a observat, de asemenea, că prevederile cuprinse la alineatul (1) al art.287, în fapt, acordă procurorului ierarhic superior dreptul de a relua urmărirea penală oricând şi în lipsa unor temeiuri clar definite, care ar putea fi considerate judicioase în fiecare caz individual. Norma supusă controlului constituţionalităţii plasează persoana într-o stare de incertitudine pentru un termen nedefinit şi pentru circumstanţe care pot fi invocate aleatoriu la redeschiderea cauzei penale (HCC nr.12 din 14.05.2015, §71, 72).
De principiu, Curtea a subliniat că odată cu încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau clasarea cauzei penale persoana urmează a dispune de certitudinea şi convingerea că nu va mai fi bănuită şi urmărită penal (HCC nr.12 din 14.05.2015, §73).
Cu referire la redeschiderea urmăririi penale pe motiv că ancheta iniţială nu a fost completă, în cauza Stoianova şi Nedelcu c. României, Curtea Europeană a menţionat: “carenţele autorităţilor nu pot fi imputabile reclamanţilor şi nu trebuie să-i pună într-o situaţie defavorabilă” (HCC nr.12 din 14.05.2015, §74).
De asemenea, în opinia Curţii Europene, simpla părere că investigaţiile într-o anumită cauză ar fi fost “incomplete şi neobiective” nu poate, în sine, în absenţa unor erori jurisdicţionale, încălcări grave ale procedurii de judecată sau abuzuri de putere, să releve erori în aplicarea dreptului material sau din ale motive considerabile care decurg din interesele justiţiei să indice prezenţa unui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente. Astfel, reclamantul ar fi cel care va suporta consecinţele omisiunilor autorităţilor în cadrul investigaţiilor prealabile, iar simpla afirmaţie despre o deficienţă sau omisiune în cadrul anchetei, deşi minoră şi nesemnificativă, ar crea o posibilitate nelimitată pentru organele de urmărire penală să comită un abuz de natură procedurală prin solicitarea redeschiderii procedurilor finalizate (HCC nr.12 din 14.05.2015, §75).
Curtea a reţinut că omisiunile sau erorile autorităţilor trebuie să servească în beneficiul bănuitului, învinuitului, inculpatului. Cu alte cuvinte, riscul oricărei erori comise de organul de urmărire penală, sau chiar de o instanţă, urmează să fie suportat de către stat, iar corectarea acesteia nu trebuie să fie pusă în sarcina persoanei în cauză, cu excepţiile enunţate mai sus (HCC nr.12 din 14.05.2015, §76).
În concluzie, Curtea a reţinut că reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire, este contrară garanţiilor instituite prin articolul 21 din Constituţie (HCC nr.12 din 14.05.2015, §77).
2.2.2. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie contravenţională
Potrivit articolului 119 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii (HCC nr.10 din 12.05.201514, §45).
______________________
14 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.10 din 12.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 473 alin.(1) pct.2) din Codul contravenţional (examinarea recursului în procedura contravenţională)
Curtea a reţinut că articolul 2 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană obligă statele contractante la instituirea dublului grad de jurisdicţie în materie penală (HCC nr.10 din 12.05.2015, §48).
Curtea a constatat că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a menţionat că “în principiu, caracterul general al legii contravenţionale şi scopul pedepselor, care are un caracter de prevenire şi pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost găsit vinovat de înfăptuirea unor acţiuni cu caracter criminal în sensul articolului 6 al Convenţiei (vezi Lauko c. Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 58). Mai mult, legea contravenţională conţine prevederi referitoare la chestiuni precum: circumstanţele atenuante şi agravante, responsabilitatea pentru tentativa de comitere a unei contravenţii, precum şi legitima apărare, care indică de fapt natura penală a contravenţiilor administrative.” (HCC nr.10 din 12.05.2015, §38).
Curtea a reţinut aplicabilitatea în cazul contravenţiilor a garanţiilor în materie penală instituite de Convenţia Europeană, cu particularităţile specifice (HCC nr.10 din 12.05.2015, §41).
Curtea a menţionat că în materie contravenţională legiuitorul a instituit calea de atac – recursul – împotriva hotărârilor judecătoreşti contravenţionale (HCC nr.10 din 12.05.2015, §54).
Astfel, din dispoziţiile articolelor 395 şi 465 alin.(1) din Codul contravenţional15, Curtea constată că pot fi atacate cu recurs hotărârile contravenţionale adoptate la judecarea cauzei în prima instanţă, precum şi hotărârile judecătoreşti asupra contestaţiei împotriva deciziei organului extrajudiciar (HCC nr.10 din 12.05.2015, §55).
______________________
15 Codul contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008
În acest sens, sub aspectul competenţei instanţei de recurs, potrivit articolului 473 alin.(1) din Codul contravenţional, după examinarea recursului, instanţa de recurs adoptă una dintre următoarele decizii: 1) respinge recursul şi menţine hotărârea atacată dacă recursul: a) este tardiv; b) este inadmisibil; c) este nefondat; sau 2) admite recursul, casând hotărârea atacată, şi dispune rejudecarea cauzei în primă instanţă (HCC nr.10 din 12.05.2015, §56).
Restituirea cauzei pentru rejudecare, în sine, nu constituie o încălcare a articolului 119 din Constituţie. Or, aşa cum s-a arătat supra, legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere în determinarea exercitării dreptului stabilit de articolul 2 al Protocolului nr.7 la Convenţia Europeană (HCC nr.10 din 12.05.2015, §59).
Curtea a reţinut că, deşi potrivit paragrafului 2 al articolului 2 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană infracţiunile minore pot fi exceptate de la obligaţia statului de a institui un dublu grad de jurisdicţie, legiuitorul naţional nu a exclus contravenţiile de la dublul grad de jurisdicţie, reglementând, în acest sens, posibilitatea atacării cu recurs a tuturor hotărârilor judecătoreşti contravenţionale (HCC nr.10 din 12.05.2015, §60).
În acest sens, Curtea a reţinut că lipsa împuternicirii instanţei de recurs în vederea rejudecării recursului, cu adoptarea unei noi hotărâri în caz de admitere a acestuia, nu constituie o limitare de natură să afecteze însăşi substanţa acestui drept (HCC nr.10 din 12.05.2015, §62).
Or, din analiza procedurii recursului contravenţional, Curtea a atestat că acesta, potrivit procedurii de examinare, concurează cu calea de atac - apelul din procedura penală. Astfel, la examinarea recursului, pot fi invocate temeiuri atât de drept, cât şi de fapt, care determină administrarea de noi probe de către prima instanţă (HCC nr.10 din 12.05.2015, §63).
Astfel, concluzia instanţei de recurs, expusă în decizia prin care s-a casat hotărârea, urmează a fi analizată de instanţa ierarhic inferioară, care va rejudeca recursul în vederea înlăturării erorilor comise (HCC nr.10 din 12.05.2015, §65).
În acelaşi timp, Curtea a menţionat că, în vederea asigurării unui proces echitabil, rejudecarea cauzei se efectuează de către un complet de judecată diferit faţă de cel care a adoptat hotărârea casată de către instanţa de recurs (HCC nr.10 din 12.05.2015, §66).
2.3. Dreptul la viaţa privată
2.3.1. Principii generale privind viaţa intimă, familială şi privată
Dreptul la respectarea vieţii private este consacrat în articolul 28 din Constituţie, în articolul 8 din Convenţia Europeană şi în articolul 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (HCC nr.7 din 16.04.201516, §117).
______________________
16 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale
Deşi Constituţia Republicii Moldova garantează, în termeni generali, viaţa intimă, familială şi privată, întinderea acestor drepturi urmează a fi dedusă în acord cu interpretările date de către Curtea Europeană în jurisprudenţa sa (HCC nr.7 din 16.04.2015, §118).
În concepţia Curţii Europene, viaţa privată include două aspecte: dreptul unei persoane de a trăi după cum doreşte, la adăpost de priviri indiscrete, şi dreptul ei de a-şi dezvolta relaţii cu semenii săi, motiv pentru care se poate afirma că noţiunea de viaţă privată înglobează două elemente principale: viaţa privată intimă şi viaţa privată socială. Nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale din sfera noţiunii de “viaţă privată” (a se vedea hotărârile Niemietz v. Germania, § 29; Halford v. Regatul Unit, §42-46) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §119).
În jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că, deşi dreptul la respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private nu comportă un caracter absolut, orice imixtiune trebuie să fie prevăzută de lege, să corespundă normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi să nu atingă existenţa dreptului în sine (HCC nr.7 din 16.04.2015, §121).
Articolul 28 din Constituţie şi articolul 8 din Convenţie protejează persoanele contra ingerinţelor arbitrare ale puterii publice în dreptul lor la viaţa privată, la viaţa familială, la respectarea domiciliului şi la respectarea secretului corespondenţei lor. Acest fapt presupune obligaţii negative din partea autorităţilor statale, şi anume de a nu interveni în mod ilegitim în exercitarea acestor drepturi de către persoanele fizice (HCC nr.7 din 16.04.2015, §123).
Curtea Europeană a subliniat că statele nu au o marjă nelimitată de a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicţia lor, pentru că s-ar putea ajunge la distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei (Hotărârea Klass şi alţii v. Germania, §49-50). Din acest motiv, oricare ar fi sistemul de supraveghere reglementat de legea naţională, trebuie să se asigure existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente pentru eliminarea oricărui abuz în materie, care ar putea fi săvârşit de autorităţile naţionale (HCC nr.7 din 16.04.2015, §124).
Pentru a fi compatibile cu exigenţele articolului 8 din Convenţia Europeană, sistemele de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres Preambulul Convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat în mod efectiv de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (a se vedea hotărârea Klass şi alţii v. Germania, § 55) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §125).
De altfel, Curtea Europeană a statuat în cauza Iordachi şi alţii v. Moldova (§34) faptul că fără acest control judiciar simpla existenţă a legislaţiei care permite interceptarea convorbirilor telefonice sau a altor convorbiri implică, pentru toţi cei care ar putea intra sub incidenţa sa, ameninţarea de a fi urmărit, şi deci încălcarea articolului 8 din Convenţie (HCC nr.7 din 16.04.2015, §126).
Protecţia dreptului la respectul vieţii private reclamă din partea statelor îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectării efective a vieţii private şi familiale. Aşa fiind, statul este ţinut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor obligaţii pozitive (HCC nr.7 din 16.04.2015, §127).
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, expresia “prevăzută de lege” impune nu doar ca măsura să aibă o bază legală în dreptul intern, ci vizează şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (a se vedea Rotaru v. România, § 52) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §128).
Pentru a îndeplini condiţiile articolului 8 din Convenţia Europeană, legea trebuie redactată cu suficientă precizie încât “să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot rezulta dintr-o anumită acţiune” (a se vedea hotărârea Margareta şi Roger Andersson v. Suedia, 25 februarie 1992, §75) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §129).
În hotărârea Vetter v. Franţa din 31 august 2005, Curtea Europeană a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenţia Europeană, dat fiind faptul că legea care prevedea interceptarea convorbirilor telefonice nu stabilea cu o claritate rezonabilă scopul şi modul de exercitare a puterii discreţionare a autorităţilor în cazul în care dispuneau monitorizarea convorbirilor private; prin urmare, reclamantul nu s-a bucurat de un minim grad de protecţie (HCC nr.7 din 16.04.2015, §130).
2.3.2. Protecţia vieţii private în cadrul testării integrităţii profesionale
Curtea a reţinut că, potrivit articolului 12 alin.(3) din legea contestată, pentru aprecierea obiectivă a rezultatului testului de integritate profesională, acesta este înregistrat obligatoriu prin mijloace audio/video şi mijloace de comunicare aflate asupra testorului sau folosite de către acesta. De asemenea, mijloacele de înregistrare audio/video, mijloacele de comunicare, precum şi alte mijloace tehnice de obţinere ascunsă a informaţiei sunt luate din dotarea Centrului Naţional Anticorupţie şi/sau a Serviciului de Informaţii şi Securitate (HCC nr.7 din 16.04.201517, §131).
______________________
17 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale
Legea enunţă de o manieră generală dreptul testorilor de a utiliza orice mijloace tehnice de obţinere ascunsă a informaţiei în cadrul testării agenţilor publici (HCC nr.7 din 16.04.2015, §132).
Curtea a reţinut că articolul 9 alin.(3) din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 prevede în mod expres că “metodele şi mijloacele de testare şi fixare a testelor de integritate profesională nu reprezintă activităţi speciale de investigaţie în sensul Legii nr.59 din 29 martie 2012 privind activitatea specială de investigaţie” (HCC nr.7 din 16.04.2015, §133).
Pe de altă parte, “măsurile disimulate” nu sunt clar definite şi nu este clar cum diferă mijloacele sub acoperire utilizate de testori de activităţile speciale de investigaţie (HCC nr.7 din 16.04.2015, §134).
Articolul 9 alin.(3) din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 permite punerea în aplicare a măsurilor secrete şi, în consecinţă, ingerinţa în viaţa privată a unui agent public, fără supravegherea judecătorească (HCC nr.7 din 16.04.2015, §135).
Curtea a observat că noţiunea de mijloace tehnice de obţinere ascunsă a informaţiei în sensul legii supusă controlului de constituţionalitate se suprapune cu noţiunile de mijloace de înregistrare audio/video, mijloace de comunicare, precum şi alte mijloace, reglementate de art.132/2 din Codul de procedură penală, măsuri care pot fi dispuse doar de către judecătorul de instrucţie (alineatul (1)) sau de către procuror (alineatul (2)), pentru o durată de 30 de zile, cu posibilitatea de a fi prelungită întemeiat până la 6 luni. Asemenea măsuri, chiar şi în domeniul penal, pot fi utilizate doar în cazurile când există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (art.132/1 CPP) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §136).
Curtea a reţinut că utilizarea unor asemenea mijloace, inclusiv înregistrare audio/video, în scopul obţinerii unor date în vederea testării integrităţii constituie, în esenţă, una dintre metodele speciale de investigaţii, potrivit art.132/2 din Codul de procedură penală. Dacă în materie penală, care vizează fapte cu un grad sporit de pericol social, asemenea mijloace pot fi utilizate doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie, cu atât mai mult nu sunt justificate asemenea intruziuni fără autorizaţie judiciară în materia abaterilor disciplinare, care constituie fapte sociale cu un grad de pericol inferior infracţiunilor (HCC nr.7 din 16.04.2015, §137).
În măsura în care noţiunile cu care legea operează (mijloace tehnice de obţinere ascunsă a informaţiei) nu sunt în mod predictibil determinate, iar sfera datelor asupra cărora se realizează controlul este incertă, Curtea a considerat că legea criticată nu reglementează garanţii care să permită o protecţie eficientă împotriva riscurilor de abuz, precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a datelor cu caracter personal. În vreme ce noţiunea de măsuri speciale de investigaţii sunt definite prin Codul de procedură penală, noţiunea de mijloace tehnice de obţinere ascunsă a informaţiei poate reprezenta tot măsuri speciale similare, având în vedere domeniul de reglementare al legii şi definiţiile cuprinse în aceasta, astfel încât efectuarea unor asemenea activităţi de supraveghere nu poate fi permisă decât cu autorizarea judecătorului (HCC nr.7 din 16.04.2015, §138).
Lipsa unor astfel de autorizări echivalează cu insuficienţa garanţiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viaţa privată şi a celorlalte drepturi consacrate de art.28 din Constituţie şi art.8 din Convenţia Europeană (HCC nr.7 din 16.04.2015, §139).
De asemenea, legea nu conţine reglementări clare şi precise cu privire la momentul şi modul în care testorii de integritate profesională pot utiliza mijloace de testare intruzive, sub pretextul noţiunii nedefinite de “risc întemeiat” (HCC nr.7 din 16.04.2015, §140).
Mai mult, Curtea a observat că mijloacele şi metodele de testare şi fixare a testelor de integritate profesională pot fi utilizate, potrivit articolului 12 alin.(5), pe durata testării integrităţii profesionale, deci pe durata unei perioade mai mari decât cea a testului de integritate. Or, după cum rezultă din definiţia prevăzută de articolul 4 din legea contestată, perioada testării integrităţii profesionale este mai mare decât cea a testului de integritate, întrucât cuprinde planificarea, iniţierea, organizarea şi desfăşurarea acestuia. Prin urmare, mijloacele de înregistrare audio/video, mijloacele de comunicare, precum şi alte mijloace tehnice de obţinere ascunsă a informaţiei ar putea fi utilizate pe o perioadă nedefinită de lege (HCC nr.7 din 16.04.2015, §142).
Decizia privind testarea integrităţii profesionale, decizie care este urmată de utilizarea unor mijloace şi metode de testare şi fixare ce pot reprezenta ingerinţe grave în viaţa privată a agenţilor publici, nu este autorizată de către un judecător sau autoritate care oferă cele mai largi garanţii de independenţă şi imparţialitate, aşa cum ar trebui să fie într-un stat de drept (a se vedea cauza Klass şi alţii v. Germania, § 55) (HCC nr.7 din 16.04.2015, §145).
Curtea a considerat că datele ce fac obiectul reglementării legii contestate sunt susceptibile să conducă la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost colectate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de ele (HCC nr.7 din 16.04.2015, §146).
Împrejurarea că păstrarea datelor şi utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca agentul public înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conştiinţa persoanelor vizate sentimentul că viaţa lor privată face obiectul unei supravegheri constante (HCC nr.7 din 16.04.2015, §147).
Curtea a subliniat că reţinerea şi păstrarea datelor constituie în mod evident o limitare a dreptului la protecţia datelor cu caracter personal, respectiv a drepturilor fundamentale protejate constituţional referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, la secretul corespondenţei, precum şi libertatea de exprimare. O astfel de limitare poate opera însă în conformitate cu dispoziţiile art.54 din Constituţie, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Măsura restrângerii poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (HCC nr.7 din 16.04.2015, §150).
Curtea a menţionat că prin norme primare urmează a se stabili un mecanism autentic de control al datelor cu caracter personal care urmează a fi prelucrate şi utilizate (HCC nr.7 din 16.04.2015, §149).
Lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate stocarea şi utilizarea datelor colectate, deschide posibilitatea unor potenţiale abuzuri din partea autorităţilor competente. Or, cadrul normativ într-un domeniu atât de sensibil trebuie să se realizeze într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de confuzie, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât este posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului celor chemaţi să aplice dispoziţiile legale (HCC nr.7 din 16.04.2015, §151).
Legea contestată nu cuprinde norme clare şi precise cu privire la conţinutul şi aplicarea măsurii reţinerii şi utilizării datelor înregistrate, aşa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanţii suficiente care să asigure o protecţie eficientă împotriva abuzurilor şi a oricărui acces sau utilizări ilicite. Astfel, legea nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces şi pot utiliza ulterior datele păstrate, că accesul la datele stocate nu este condiţionat, în toate cazurile, de controlul prealabil efectuat de către o instanţă sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces şi utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit (HCC nr.7 din 16.04.2015, §154).
Curtea a considerat că garanţiile legale privind stocarea şi utilizarea datelor reţinute nu sunt suficiente şi adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale sunt violate, aşa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă (HCC nr.7 din 16.04.2015, §155).
Aşadar, limitarea exerciţiului acestor drepturi personale în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează siguranţa naţională, ordinea publică sau prevenirea corupţiei, rupe justul echilibru care ar trebui să existe între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte, legea criticată nereglementând garanţii suficiente care să permită asigurarea unei protecţii eficiente a datelor faţă de riscurile de abuz, precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a datelor cu caracter personal (HCC nr.7 din 16.04.2015, §157).
2.4. Libertatea opiniei şi a exprimării
2.4.1. Limitele restrângerii libertăţii de exprimare
Curtea a accentuat că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele societăţii democratice şi o condiţie pentru progresul şi împlinirea persoanei (HCC nr.28 din 23.11.201518, §47).
______________________
18 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.28 din 23.11.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 1 din Legea nr.54 din 21 februarie 2003 privind contracararea activităţii extremiste (interdicţia utilizării simbolicii asemănătoare, până la confundare, cu atributele sau simbolica nazistă)
Libertatea exprimării nu este un drept absolut, fiind susceptibil de limitări, potrivit articolului 54 din Constituţie (HCC nr.28 din 23.11.2015, §49).
Libertatea de exprimare mai poate fi supusă unor restrângeri prin prisma prevederilor speciale impuse de art.32 alin.(2) şi (3) din Constituţie. În acest sens, norma constituţională prevede că exercitarea libertăţii exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul persoanei la viziune proprie. De asemenea, norma constituţională permite autorităţilor publice să interzică şi să pedepsească prin lege acţiunile de contestare şi defăimare a statului şi poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi la alte manifestări ce atentează la regimul constituţional (HCC nr.28 din 23.11.2015, §50).
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a constatat că, deşi libertatea de exprimare poate fi supusă unor excepţii, acestea “trebuie să fie interpretate restrictiv”, iar “necesitatea restricţiilor trebuie argumentată în mod convingător” (a se vedea, Observer şi Guardian v. Regatul Unit, din 26 noiembrie 1991, § 59, seria A nr.216) (HCC nr.28 din 23.11.2015, §51).
De asemenea, Curtea Europeană a stabilit că măsurile care restricţionează libertatea de exprimare, altele decât cele aplicate în cazuri de instigare la violenţă sau respingerea principiilor democratice – oricât de şocante şi inacceptabile pot părea pentru autorităţi anumite opinii – nu servesc de fapt democraţiei şi de multe ori chiar o pot pune în pericol (Serghey Kuznetsov v. Rusia, 23 octombrie 2008, § 45; Alekseyev v. Rusia, 21 octombrie 2010, § 80) (HCC nr.28 din 23.11.2015, §52).
2.4.1.1. Restrângerea utilizării simbolicii asemănătoare, până la confundare, cu atributele sau simbolica nazistă
Articolul 1 din Legea nr.54 din 21 februarie 2003 privind contracararea activităţii extremiste defineşte noţiunea de activitate extremistă şi formele ei, printre acestea regăsindu-se şi propagarea şi demonstrarea în public a atributelor sau a simbolicii naziste, a unor atribute sau simbolici asemănătoare, până la confundare, cu atributele sau simbolica nazistă [lit. b)] (HCC nr.28 din 23.11.201519, §7).
______________________
19 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.28 din 23.11.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 1 din Legea nr.54 din 21 februarie 2003 privind contracararea activităţii extremiste (interdicţia utilizării simbolicii asemănătoare, până la confundare, cu atributele sau simbolica nazistă)
Restricţiile privind libertatea conştiinţei şi exprimării sunt prevăzute în contextul propagării şi demonstrării în public a unor atribute/simboluri care se aseamănă, până la confundare, cu atributele sau simbolica nazistă (HCC nr.28 din 23.11.2015, §62).
Curtea a observat că întreaga redacţie a art.1 lit.b) din Legea nr.54 din 21 februarie 2003 este formulată de o manieră imprecisă şi neclară, acordând instanţelor judecătoreşti o marjă largă de discreţie, fapt care generează existenţa hotărârilor judecătoreşti cu interpretări diametral opuse. În această împrejurare îşi are originea incertitudinea situaţiei juridice a persoanelor care – din varii motive – doresc să utilizeze atribute sau simboluri care pot fi considerate naziste sau asemănătoare cu acestea (HCC nr.28 din 23.11.2015, §67).
Inexistenţa în lege a unei liste exhaustive a atributelor şi simbolurilor naziste, precum şi a atributelor şi simbolurilor care se aseamănă cu acestea face din dispoziţia normativă contestată o reglementare căreia îi lipseşte suficienta specificitate (HCC nr.28 din 23.11.2015, §68).
Astfel, formularea “atribute/simboluri asemănătoare, până la confundare, cu atributele sau simbolica nazistă” creează o stare de incertitudine sub următoarele aspecte:
(1) inexistenţa unor definiţii sau descrieri a atributelor şi simbolicii naziste în lege;
(2) lipsa delimitării marjei de apreciere cu privire la “asemănarea, până la confundare” cu atributele sau simbolica nazistă (HCC nr.28 din 23.11.2015, §69).
În acelaşi timp, Curtea a constatat că articolul 1 lit.b) din Legea nr.54 din 21 februarie 2003, citit împreună cu articolul 10 alin.(6) al aceleiaşi legi, poate fi interpretat, dată fiind ambiguitatea sintagmei “propagarea şi demonstrarea în public a atributelor sau a simbolicii naziste, a unor atribute sau simbolici asemănătoare, până la confundare, cu atributele sau simbolica nazistă”, în sensul că simpla utilizare sau demonstrare a simbolurilor atrage răspunderea penală. Or, potrivit art.10 alin.(6), persoanele vinovate de pregătirea, difuzarea sau păstrarea ilegală, în scopul difuzării ulterioare, a materialelor menţionate sunt trase la răspundere penală ori contravenţională (HCC nr.28 din 23.11.2015, §73).
În acelaşi context, Curtea Europeană a stabilit că pentru justificarea ingerinţei în drepturile reclamantului, Guvernul trebuie să demonstreze că semnul utilizat de reclamant se identifică exclusiv cu ideile totalitare (Fratanoló v. Ungaria, nr.29459/10, hotărâre din 3 noiembrie 2011, § 27) (HCC nr.28 din 23.11.2015, §75).
În cauza Faber v. Ungaria, Curtea Europeană a menţionat că presupunând că simbolul afişat de reclamantul în cauză are semnificaţii multiple – adică poate fi privit în calitate de simbol istoric şi totodată ca simbol reminiscent al partidului nazist din Ungaria – doar în cadrul unei examinări atente a contextului în care aceste expresii ofensatoare sunt utilizate, poate fi trasată o distincţie esenţială între expresiile şocante şi jignitoare, protejate de articolul 10, şi cele care pierd dreptul său de a fi tolerate într-o societate democratică. Emoţiile negative sau manifestarea sentimentelor de revoltă, în lipsa unor acţiuni de intimidare, nu pot reprezenta o necesitate socială imperioasă în lumina prevederilor art.10 § 2 din Convenţie (HCC nr.28 din 23.11.2015, §76).
Curtea a reţinut că în lipsa indicării precise în articolul 1 lit.b) din Legea nr.54 din 21 februarie 2003 a listei sau a noţiunii care constituie atribute şi simboluri naziste, prevederile acestuia devin imprecise şi neclare, astfel încât nu permit cetăţenilor să înţeleagă care simboluri sunt interzise, care sunt asemănătoare cu cele naziste şi în acelaşi timp acordă instanţelor judecătoreşti o marjă de discreţie extrem de largă în aplicarea acestora (HCC nr.28 din 23.11.2015, §72).
2.5. Dreptul la informaţie
2.5.1. Accesul la informaţie
Curtea a reţinut că dreptul la informaţie cuprinde următoarele elemente:
- dreptul persoanei, al unei organizaţii sau entităţi legale de a solicita informaţii de interes public de la autorităţile şi instituţiile publice fără a demonstra interesul legal care stă la baza solicitării;
- dreptul persoanei de a solicita informaţii cu caracter personal de la autorităţile şi instituţiile publice;
- obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a răspunde sau de a oferi informaţiile solicitate, fapt care presupune existenţa unor mecanisme pentru gestionarea solicitărilor şi limite de timp pentru oferirea răspunsurilor la aceste solicitări;
- existenţa unor excepţii, care să permită abţinerea de la prezentarea anumitor categorii de informaţii. Aceste excepţii includ protecţia securităţii naţionale, a relaţiilor internaţionale, a vieţii private a persoanelor, a confidenţialităţii comerciale, a ordinii publice şi a punerii în aplicare a legii, precum şi refuzul de a prezenta informaţiile primite în condiţii de confidenţialitate sau cele care rezultă din discuţiile interne. Pentru a putea fi invocate, excepţiile trebuie să justifice existenţa unui prejudiciu pentru interesul public, în cazul în care informaţiile ar fi comunicate;
- existenţa unor mecanisme de contestare pentru solicitanţii de informaţii, în cazul în care autorităţile şi instituţiile publice refuză să le prezinte;
- existenţa unor remedii externe în cazul refuzului de a prezenta informaţiile (de obicei, instanţele ordinare);
- condiţia ca autorităţile şi instituţiile publice să comunice din oficiu anumite tipuri de informaţii despre structura lor, regulile şi activităţile acestora (HCC nr.19 din 22.06.201520, §36).
______________________
20 Hotărârea nr.19 din 22.06.2015 privind interpretarea articolului 34 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova (accesul la informaţie)
Curtea a reţinut că dreptul la informaţie este o precondiţie pentru exercitarea altor drepturi, şi anume a drepturilor politice, economice şi sociale; a dreptului la protecţia vieţii private, a dreptului de a lua parte la treburile publice, a dreptului la un proces echitabil etc. (HCC nr.19 din 22.06.2015, §37).
Curtea a notat că, potrivit articolului 54 alin.(2) din Constituţie, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei (HCC nr.19 din 22.06.2015, §49).
În acest sens, Curtea a reţinut că limitarea dreptului la informaţie trebuie să urmărească aceste scopuri legitime (HCC nr.19 din 22.06.2015, §50).
Curtea a menţionat că prin atribuirea caracterului de secret de stat unui document sau unei informaţii cetăţenii sunt privaţi în totalitate de dreptul la informaţie în privinţa acestora (HCC nr.19 din 22.06.2015, §52).
Curtea a reţinut că, potrivit articolului 34 alin.(3) din Constituţie, dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Aşadar, aceste dispoziţii prevăd că accesul la informaţie poate fi limitat în cazul necesităţii asigurării unor măsuri de protecţie a cetăţenilor sau protejării siguranţei naţionale (HCC nr.19 din 22.06.2015, §57).
În privinţa expresiei “siguranţă naţională”, se pot avea în vedere două aspecte: 1) dreptul de acces la informaţii care ţin de siguranţa naţională şi 2) dreptul de a comunica informaţii care ţin de siguranţa naţională (HCC nr.19 din 22.06.2015, §58).
Curtea a reţinut că restrângerea justificată în baza scopului protecţiei siguranţei naţionale nu este legitimă dacă nu are legătură cu siguranţa naţională (HCC nr.19 din 22.06.2015, §61).
Curtea a subliniat faptul că nu pot fi dezvăluite informaţiile care ating sau pot atinge un interes legitim legat de siguranţa naţională, cu excepţia situaţiei în care interesul public de a cunoaşte informaţia depăşeşte atingerea pe care ar putea-o aduce dezvăluirea informaţiei. Prin urmare, trebuie întotdeauna puse în balanţă informaţiile legate de siguranţa naţională şi interesul public de a cunoaşte aceste informaţii (HCC nr.19 din 22.06.2015, §62).
Curtea a menţionat că, potrivit Principiului 15 din Principiile de la Johannesburg, nimeni nu poate fi pedepsit pe motive de siguranţă naţională pentru că a făcut publice anumite informaţii dacă: (1) dezvăluirea informaţiilor nu atinge şi nu poate atinge un interes legitim legat de siguranţa naţională sau (2) interesul public de a cunoaşte informaţia depăşeşte atingerea pe care ar putea-o aduce dezvăluirea informaţiei (HCC nr.19 din 22.06.2015, §63).
Cu referire la expresia “măsurile de protecţie a cetăţenilor”, Curtea a notat că aceasta cuprinde toate obligaţiile pozitive şi negative ale autorităţilor statale întreprinse la scară naţională pe timp de pace şi de război, în vederea asigurării protecţiei populaţiei, proprietăţii în condiţiile calamităţilor naturale şi ecologice, avariilor şi catastarofelor, epifitotiilor, epizootiilor, incendiilor, precum şi în cazul aplicării mijloacelor de nimicire moderne (HCC nr.19 din 22.06.2015, §64).
În privinţa primului aspect, Curtea a menţionat că activitatea autorităţilor publice care au tangenţă cu domeniul protecţiei civile şi asigurării securităţii populaţiei în situaţiile excepţionale urmează a fi deschisă opiniei publice şi mijloacelor de informare în masă. De asemenea, autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a populaţiei, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, despre gradul de protecţie a ei, iar în caz de apariţie a situaţiilor excepţionale, despre caracterul pericolului apărut, despre acţiunile populaţiei în situaţia existentă şi măsurile luate în vederea protecţiei ei (HCC nr.19 din 22.06.2015, §66).
În privinţa celui de-al doilea aspect, interdicţia potrivit căreia comunicarea informaţiei nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor vizează toate mijloacele de informare care ar induce în eroare în legătură cu domeniul protecţiei civile şi asigurării securităţii populaţiei în situaţii excepţionale (HCC nr.19 din 22.06.2015, §67).
Curtea a notat că democraţia se bazează pe consimţământul cetăţenilor, iar consimţământul necesită o informare prealabilă a cetăţenilor cu privire la problemele de interes public, inclusiv în ceea ce ţine de utilizarea banilor publici (HCC nr.19 din 22.06.2015, §70).
Curtea a accentuat că deschiderea şi transparenţa sunt recunoscute drept parte esenţială a guvernărilor moderne. Transparenţa este vitală pentru supravegherea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi are dimensiuni constituţionale (HCC nr.19 din 22.06.2015, §74).
În sensul articolului 34 alin.(3) din Constituţie:
- restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie a unui interes legitim privind protecţia cetăţenilor sau siguranţa naţională, iar interesul public pentru aflarea informaţiei nu prevalează;
- orice restrângere a accesului la informaţie, inclusiv categoriile de informaţii, specifice şi limitate, care nu pot fi dezvăluite în vederea protecţiei cetăţenilor sau siguranţei naţionale, trebuie să fie prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică pentru protecţia unui interes legitim;
- justificarea interesului legitim se fundamentează pe gravitatea prejudicierii acestuia în cazul publicării unor informaţii, autorităţile publice urmând să demonstreze că divulgarea informaţiei ar ameninţa în mod grav protecţia cetăţenilor sau siguranţa naţională (HCC nr.19 din 22.06.2015, dispozitiv).
2.6. Dreptul la educaţie
2.6.1. Limita de vârstă a conducătorului de doctorat
Curtea a menţionat că de dreptul la autonomie beneficiază implicit şi şcolile doctorale, ca parte integrantă a instituţiilor universitare în cadrul cărora au fost organizate. Potrivit Codului educaţiei, şcolile doctorale sunt structuri organizatorice şi administrative, constituite de instituţiile ofertante de programe de studii superioare de doctorat într-un anumit domeniu sau în domenii interdisciplinare (HCC nr.14 din 15.06.201521, §43).
______________________
21 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.14 din 15.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din pct.25, 55 şi 58 din Regulamentul privind organizarea studiilor superioare de doctorat, ciclul III, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1007 din 10 decembrie 2014 (reglementarea activităţii conducătorului de doctorat)
Curtea a reţinut că, potrivit Codului educaţiei, doctoratul este o formă de învăţământ postuniversitar, care se realizează prin activitatea de cercetare ştiinţifică. Unul dintre subiecţii principali care participă la activitatea ştiinţifică în cadrul studiilor doctorale îl reprezintă conducătorul de doctorat. În conformitate cu articolul 94 alin.(11) din Codul educaţiei, în calitate de conducător de doctorat poate fi desemnată persoana care deţine titlul de doctor sau doctor habilitat (HCC nr.14 din 15.06.2015, §48).
În lumina prevederilor respective, conducătorul de doctorat deţine un rol determinant în realizarea studiilor de doctorat, prin îndrumarea şi evaluarea activităţii studentului-doctorand pe parcursul acestora, cu respectarea exigenţelor programului de studii doctorale prestabilit, precum şi în corespundere cu interesele profesionale ale doctoranzilor (HCC nr.14 din 15.06.2015, §49).
În contextul în care autonomia universitară înscrisă în prevederile art.35 alin.(6) din Constituţie se extinde şi asupra studiilor doctorale, Curtea reţine că aceasta implică în mod egal autonomia educaţională şi autonomia instituţională. Autonomia educaţională se exprimă prin autonomia universitară funcţională sau academică, iar autonomia instituţională cuprinde autonomia organizatorică, administrativă şi financiară. Aceste două forme ale autonomiei sunt inseparabile, or, fără libertatea academică (a activităţii didactice) autonomia instituţională nu poate fi garantată (HCC nr.14 din 15.06.2015, §50).
În acelaşi context, Curtea a notat că prin Declaraţia de la Lisabona a Asociaţiei Universităţilor Europene din 13 aprilie 2007 s-au stabilit domeniile autonomiei universitare, printre care autonomia resurselor umane, care presupune “libertatea universităţii de a recruta şi selecta resurse umane calificate, responsabilitatea încheierii contractelor de muncă, stabilirea nivelului salariilor, sporului la salariu în funcţie de valoarea potenţialului uman.” (HCC nr.14 din 15.06.2015, §51).
În virtutea autonomiei de care beneficiază, instituţia universitară este în drept să recruteze şi să selecteze resurse umane calificate, care întrunesc exigenţele profesionale necesare (HCC nr.14 din 15.06.2015, §52).
Curtea a menţionat că prevederile Regulamentului22 stabilesc reguli prin care se condiţionează procesul în sine al desfăşurării activităţii conducătorului de doctorat şi se limitează dreptul instituţiilor de învăţământ la selectarea cadrelor. Or, în virtutea principiilor autonomiei universitare, instituţiile autorizate să organizeze studii superioare de doctorat urmează să-şi selecteze în mod autonom, în baza unui contract de muncă, cu durată normală sau cu timp parţial de muncă, conducătorii de doctorat (HCC nr.14 din 15.06.2015, §58).
______________________
22 Regulamentul privind organizarea studiilor superioare de doctorat, ciclul III, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1007 din 10 decembrie 2014
În acelaşi timp, Curtea a constatat că, potrivit Regulamentului, conducătorii de doctorat, după împlinirea vârstei de 65 ani, nu beneficiază de dreptul de a solicita înmatricularea noilor studenţi-doctoranzi decât în cotutelă cu un alt conducător de doctorat care nu a împlinit vârsta de 65 ani, păstrându-şi totodată atribuţiile sale în raport cu doctoranzii înmatriculaţi anterior, până la finalizarea studiilor de doctorat ale acestora (HCC nr.14 din 15.06.2015, §59).
Curtea a amintit că articolul 16 din Constituţie asigură egalitatea tuturor cetăţenilor, fără nici o deosebire, presupunând interdicţia aplicării unui tratament juridic diferenţiat unei persoane aflate în situaţii juridice similare, tratament de natură să o plaseze într-o poziţie superioară sau inferioară faţă de alte persoane (HCC nr.14 din 15.06.2015, §61).
În acest sens, Curtea a menţionat că procesul de coordonare a studiilor doctorale, datorită caracterului complex al cercetărilor ştiinţifice pe care acestea le implică, solicită un grad înalt de pregătire profesională şi experienţă vastă în domeniu din partea conducătorului. Conducătorul de doctorat îndrumează studenţii-doctoranzi în perioada cercetărilor în diferite domenii, aducând o contribuţie indispensabilă exponenţilor creaţiei ştiinţifice (HCC nr.14 din 15.06.2015, §63).
Prin urmare, stabilirea unei limite de vârstă în privinţa conducătorilor de doctorat pentru exercitarea activităţii diminuează considerabil aportul specialiştilor cu experienţă vastă, acumulată pe parcursul carierei ştiinţifice, la dezvoltarea cercetărilor în diverse domenii (HCC nr.14 din 15.06.2015, §64).
Din aceste motive, Curtea a considerat nejustificată aplicarea unui tratament diferenţiat pe criterii de vârstă în privinţa conducătorilor de doctorat şi nu a constatat vreun scop legitim care ar fi proporţional mijloacelor utilizate în acest sens (HCC nr.14 din 15.06.2015, §65).
2.7. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
2.7.1. Obligaţia de a participa la sistemul asigurărilor obligatorii
Curtea a reţinut că dreptul fiecărui cetăţean la ocrotirea sănătăţii este garantat de art.36 din Constituţie. Potrivit art.36 alin.(2) din Constituţie, minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit (HCC nr.18 din 19.06.201523, § 39).
______________________
23 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.18 din 19.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii punctului 3 din Anexa nr.2 la Legea nr.1593-XV din 26 decembrie 2002 cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală
De asemenea, potrivit art.47 din Constituţie, statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 41).
Dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii derivă şi din art.25 alin.(1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 42).
Sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, potrivit reglementărilor existente, se organizează şi funcţionează având la bază: principiul unicităţii, principiul egalităţii, principiul solidarităţii, principiul obligativităţii, principiul contributivităţii şi principiul repartiţiei (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 51).
Curtea a reţinut că principiul obligativităţii asigurării şi principiul solidarităţii sunt esenţiale pentru acest sistem şi se manifestă prin faptul că întreaga societate trebuie să contribuie la protejarea sănătăţii populaţiei (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 52).
Curtea a reţinut că principiul obligativităţii reprezintă o modalitate de responsabilizare a cetăţenilor, pentru a-şi asuma riscul ce poate surveni în cazul înrăutăţirii stării sănătăţii, având obligaţia de a participa la sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală cu o contribuţie, în acoperirea financiară a cheltuielilor legate de survenirea evenimentelor asigurate (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 53).
Totodată, Curtea a menţionat că principiul solidarităţii constituie fundamentul organizării şi funcţionării sistemului asigurărilor sociale de sănătate. Astfel, datorită solidarităţii celor care contribuie, acest sistem îşi poate realiza obiectivul principal, de a asigura un minim gratuit de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări medicale (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 54).
Curtea a reţinut că, pentru a garanta dreptul la ocrotirea sănătăţii şi în scopul realizării asigurării obligatorii de asistenţă medicală, este necesară existenţa fondurilor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 56).
Curtea a notat că, prin sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, statul asigură riscurile cheltuielilor legate de îmbolnăvirea cetăţenilor, prin colectarea anticipată a fondurilor necesare (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 58).
În context, Curtea a relevat că fondurile de asigurări medicale se constituie pe baza primelor de asigurare achitate de către plătitorii stabiliţi de legislaţie (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 59).
În acest sens, Curtea a menţionat că legiuitorul, potrivit prevederilor constituţionale şi legale, are libertatea de a stabili contribuţiile datorate de cetăţeni. Totodată, este de reţinut că în speţă, în lipsa plăţii acestei contribuţii, persoana nu poate dobândi calitatea de asigurat şi nu poate beneficia de minimul gratuit de asistenţă medicală (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 68).
Prin urmare, pentru a beneficia de asistenţă medicală în volumul acordat potrivit Programului unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, persoana urmează să contribuie la sistemul de asigurare obligatorie de asistenţă medicală potrivit legii şi principiilor ce guvernează acest sistem (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 69).
Caracterul social al statului presupune instituirea unui sistem politic, care ar permite adoptarea unor măsuri adecvate pentru redistribuirea bunurilor conform principiilor echităţii sociale, astfel încât toţi membrii societăţii să posede un minim garantat de asigurare socială, conform art.47 din Constituţie (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 70).
De asemenea, obligaţia de contribuţie la fondul asigurărilor de sănătate izvorăşte din principiul solidarităţii, pe care se întemeiază sistemul public de asigurări sociale, ca o manifestare a statului social (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 71).
Curtea a reţinut că una dintre resursele principale care permit sistemului public de asigurări în medicină să îşi poată realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări medicale, pentru care calitatea de asigurat o are Guvernul, este contribuţia celor asiguraţi la acest sistem. De aceea, principiul solidarităţii ce se aplică acestui sistem impune şi justifică obligaţia plăţii contribuţiei de către persoanele neangajate care nu demonstrează lipsa veniturilor (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 72).
Curtea a subliniat că prin scutirea persoanelor neangajate de plata primei obligatorii de asistenţă medicală se va institui o sarcină disproporţionată pentru persoanele angajate, plătitori ai primei de asigurare medicală în formă de contribuţie procentuală la salariu (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 73).
Curtea a reţinut că scopul legitim instituit prin lege este de a realiza obiectivul principal al sistemului de asigurări sociale de sănătate, cel de a asigura un minim de asistenţă medicală pentru populaţie (HCC nr.18 din 19.06.2015, § 79).
2.8. Exercitarea dreptului la vot
2.8.1. Organizarea secţiilor de votare în străinătate
Potrivit articolului 2 din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative (HCC nr.15 din 16.06.201524, §37).
______________________
24 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.15 din 16.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 291 alin. (3) din Codul electoral (organizarea secţiilor de votare în străinătate)
Curtea a reţinut că suveranitatea naţională constă în dreptul poporului de a hotărî necondiţionat asupra intereselor sale şi de a le promova în formele stabilite de Legea Supremă. Acest principiu constituţional derivă din articolul 1 din Constituţie, care consacră caracterul suveran al statului (HCC nr.15 din 16.06.2015, §38).
Curtea a subliniat că, potrivit normei constituţionale, suveranitatea naţională poate fi exercitată de către popor în mod direct, prin participarea la alegerile în Parlament, în autorităţile administraţiei publice locale, precum şi la referendumuri (HCC nr.15 din 16.06.2015, §39).
Curtea a reiterat că dispoziţiile constituţionale ale articolelor 1 alin.(3) şi 2 alin.(1) urmează a fi corelate cu prevederile articolului 38 din Legea Supremă, potrivit căruia voinţa poporului constituie baza puterii de stat, aceasta exprimându-se prin alegeri libere, care au loc în mod periodic, prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (HCC nr.15 din 16.06.2015, §42).
Curtea a menţionat că realizarea în practică a dreptului de vot al cetăţenilor are loc prin participarea la alegerile în Parlament, în autorităţile administraţiei publice locale, precum şi la referendumuri (HCC nr.15 din 16.06.2015, §44).
Curtea a reiterat că unul din elementele esenţiale ale statului de drept, în general, şi ale sistemului electoral, în special, îl constituie dreptul de vot. Cu toate acestea, dreptul de vot nu face parte din categoria drepturilor absolute (HCC nr.15 din 16.06.2015, §48).
Curtea Europeană în jurisprudenţa sa a reţinut că dreptul la alegeri libere, consacrat în art.3 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, nu este absolut, fiind loc pentru limitări implicite, statelor contractante urmând să li se acorde o marjă de apreciere în domeniu (HCC nr.15 din 16.06.2015, §49).
Curtea a subliniat că Parlamentul, fiind organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului, prin competenţa exclusivă atribuită de Constituţie, reglementează prin lege organică sistemul electoral. În exerciţiul atribuţiilor de legiferare, reglementate de dispoziţiile art.72 din Constituţie, Parlamentul este în drept să adopte, să modifice şi să abroge normele referitoare la sistemul electoral (HCC nr.15 din 16.06.2015, §51).
Curtea a menţionat că întreaga procedură de organizare a scrutinului parlamentar, a alegerilor autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi a referendumurilor este reglementată de Codul electoral (HCC nr.15 din 16.06.2015, §53).
Curtea a reţinut că organizarea secţiilor de votare în străinătate, suplimentar la cele care funcţionează pe lângă misiunile diplomatice asupra cărora se extinde jurisdicţia Republicii Moldova, poate avea loc în baza înregistrării prealabile a cetăţenilor aflaţi în străinătate şi cu acordul autorităţilor competente ale ţării respective (HCC nr.15 din 16.06.2015, §60).
Curtea a menţionat că modul de organizare în străinătate a secţiilor de votare, suplimentare celor organizate pe lângă misiunile diplomatice, constituie un drept exclusiv al statului. Astfel, statul îşi poate stabili anumite criterii determinante, în baza cărora aceste secţii urmează a fi deschise, criterii care se impun datorită raţiunilor de ordin tehnic pentru autorităţile responsabile de organizarea procesului electoral (HCC nr.15 din 16.06.2015, §61).
Respectiv, Curtea a reţinut că prin stabilirea condiţiei de înregistrare prealabilă a cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot aflaţi în străinătate statul urmăreşte mai multe obiective legitime, cum ar fi: stabilirea numărului estimativ al alegătorilor aflaţi peste hotare în vederea constituirii secţiilor de votare suplimentare în străinătate; întocmirea listei electorale a cetăţenilor care vor vota în raza secţiei de votare respective, precum şi stabilirea numărului estimativ al buletinelor de vot ce vor fi distribuite secţiilor de votare respective (HCC nr.15 din 16.06.2015, §62).
În acelaşi timp, Curtea a menţionat că înregistrarea prealabilă nu este obligatorie. Cetăţenii care, din diferite motive, nu se înregistrează în prealabil îşi pot exercita dreptul de vot, prezentându-se în ziua alegerilor la orice secţie de votare constituită în afara ţării, în condiţiile stabilite de Regulamentul cu privire la votarea cetăţenilor Republicii Moldova aflaţi peste hotarele ţării, aprobat prin Hotărârea Comisiei Electorale Centrale nr.3375 din 27 iulie 2010. Aceştia vor fi înscrişi în listele electorale suplimentare (HCC nr.15 din 16.06.2015, §63).
Astfel, lipsa înregistrării prealabile nu restricţionează dreptul de vot. Înregistrarea constituie un criteriu determinant pentru autorităţile responsabile de organizarea procesului electoral, şi nu pentru alegători (HCC nr.15 din 16.06.2015, §64).
Mai mult ca atât, Curtea a menţionat că prin prevederile contestate, care acordă dreptul de a organiza secţii de votare suplimentare la cele existente care funcţionează pe lângă misiunile diplomatice, legiuitorul a instituit facilităţi suplimentare în exercitarea dreptului de vot pentru cetăţenii Republicii Moldova aflaţi în străinătate (HCC nr.15 din 16.06.2015, §65).
Din aceste considerente, Curtea a apreciat că această condiţie nu aduce atingere substanţei drepturilor electorale, nu încalcă dreptul de vot al persoanei, nu anihilează libera exprimare a voinţei poporului în alegerea corpului legislativ sau la referendumuri. Prevederile contestate doar reglementează procedura în baza căreia se pot deschide secţii de votare suplimentare (HCC nr.15 din 16.06.2015, §66).
2.9. Dreptul la asociere
2.9.1. Dreptul la asociere în organizaţii profesionale
Curtea a reţinut că prin lege pot fi instituite organizaţii profesionale, învestite cu competenţe ale statului, care nu pot fi echivalate cu asociaţii obşteşti (HCC nr.13 din 15.05.201525, §48).
______________________
25 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.13 din 15.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.261 din 01.11.2013 cu privire la Colegiul Medicilor din Republica Moldova
În acest sens, şi Curtea Europeană a statuat că: “Ordinul belgian al Medicilor este o instituţie de drept public. Nu este înfiinţat de persoane, ci de legislativ; este integrat structurilor statului . Acesta urmăreşte un scop din sfera interesului public, respectiv protecţia sănătăţii, prin exercitarea, pe baze legale, a unei forme de control public asupra practicării medicinei. În contextul ultimei funcţii, Ordinului i se cere, în primul rând, să păstreze o evidenţă a doctorilor practicieni. Pentru realizarea sarcinilor atribuite de statul belgian, Ordinul este învestit legal atât cu prerogative administrative, cât şi cu prerogative legislative şi disciplinare situate dincolo de domeniul legislaţiei ordinare şi, în această capacitate, foloseşte procedurile unei autorităţi publice” (cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere vs Belgia, Hotărârea din 23 iunie 1981, § 64) (HCC nr.13 din 15.05.2015, §49).
Curtea a reţinut că ordinele profesionale sunt organizaţii care includ în mod obligatoriu membrii anumitor profesii, care, datorită puterilor conferite de lege, intervin în reglementarea şi controlul accesului în profesie şi în exercitarea ei îmbinând activităţile publice şi private în organizarea profesiilor. Natura juridică a ordinelor profesionale este aceea de serviciu public, ordinul profesional având în sarcina sa satisfacerea unui interes legitim public al organizării profesiei şi de disciplină profesională. Ordinele profesionale sunt organisme profesionale care au prerogative de putere publică, fără a fi însă stabilimente publice (HCC nr.13 din 15.05.2015, §52).
Organele profesionale instituite prin lege nu pot fi considerate asociaţii în sensul dreptului la asociere, or, legislatorul le-a înzestrat cu statut de organizaţie profesională, atribuindu-le prerogative de interes public (HCC nr.13 din 15.05.2015, §59).
Comisia Europeană a admis că, în general, libertatea de asociere implică libertatea de a nu se asocia sau de a nu adera la o asociaţie, cu excepţia asociaţiilor de drept public. Prin urmare, ordinele profesionale, care sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi urmărind scopuri de interes general, nu constituie o asociaţie în sensul art.11 din Convenţie (Cauza X vs Olanda, Decizia Comisiei Europene din 1 martie 1983) (HCC nr.13 din 15.05.2015, §60).
Personalitatea juridică a ordinelor profesionale se acordă prin lege. Un ordin profesional reuneşte toţi membrii unei profesii, aderarea fiind obligatorie, fiecare ordin incluzând obligatoriu toate persoanele abilitate să exercite profesia. Ordinul profesional nu rezultă dintr-o asociere liberă (HCC nr.13 din 15.05.2015, §61).
2.9.2. Instituirea prin lege a organului de autoadministrare a profesiei de medic
Legislaţia în vigoare respectă libertatea de asociere pentru reprezentanţii profesiei de medic şi conţine reglementări prin care, pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor, medicii sunt în drept să se asocieze, pe principii benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale locale, centrale şi internaţionale, în baza calităţii de membru individual sau colectiv, şi să le înregistreze în modul stabilit (HCC nr.13 din 15.05.201526, §63).
______________________
26 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.13 din 15.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.261 din 01.11.2013 cu privire la Colegiul Medicilor din Republica Moldova
Curtea a menţionat că norma care stabileşte obţinerea calităţii de membru al Colegiului în baza liberului consimţământ contravine în esenţă conceptului de “organ profesional instituit prin lege”, în care calitatea de membru este obţinută de drept prin efectul legii (HCC nr.13 din 15.05.2015, §65).
După modul de obţinere a calităţii de membru, care este benevolă, Colegiul poate fi echivalat cu o asociaţie obştească, pe când după competenţe este învestit cu atribuţii care ţin în mod exclusiv de competenţa statului, atribuţii care pot fi delegate prin lege unui organ profesional cu statut de instituţie publică, cu condiţia de a nu substitui şi dubla competenţele Ministerului Sănătăţii, organ central de specialitate, care promovează politica în domeniul sănătăţii, în conformitate cu articolul 107 din Constituţie (HCC nr.13 din 15.05.2015, §67).
Curtea a constatat că normele Legii nr.261 din 01.11.2013 cu privire la Colegiul Medicilor din Republica Moldova intercalează elemente ale unui organ profesional cu cele ale unei asociaţii benevole, instituind astfel un statut juridic ambiguu pentru Colegiul Medicilor. Astfel, deşi, pe de o parte, legea enunţă că aderarea se bazează pe principii benevole, pe de altă parte, acordă Colegiului competenţe decizionale asupra întregului corp medical (HCC nr.13 din 15.05.2015, §68).
Unele atribuţii ale Colegiului Medicilor dublează atribuţiile, chiar şi cele exclusive, ale Ministerului Sănătăţii, care este organul central de specialitate, care promovează politica în domeniul sănătăţii (HCC nr.13 din 15.05.2015, §71).
Curtea a reţinut că instituirea prin lege a unei astfel de organizaţii, cu competenţe în domeniul sănătăţii, urmează a fi făcută concomitent cu modificarea întregului cadru legal în domeniu. Doar printr-o abordare legală, unică şi concomitentă poate fi asigurată o delimitare clară a atribuţiilor exercitate de Ministerul Sănătăţii, pe de o parte, şi de organul profesional, pe de altă parte (HCC nr.13 din 15.05.2015, §72).
2.10. Dreptul la muncă
2.10.1. Încetarea contractelor de muncă cu directorii unor instituţii de învăţământ
Curtea a reamintit că dreptul la muncă reprezintă un drept social-economic complex, garantat de articolul 43 din Constituţie. Potrivit alineatului (1) al acestui articol, orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţia împotriva şomajului (HCC nr.8 din 11.05.201527, §47).
______________________
27 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.8 din 11.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii art.153 din Codul educaţiei
Curtea a reţinut că, oricum s-ar exercita dreptul la muncă, exigenţele şi condiţiile legale ce conferă titularului dreptul la muncă nu pot fi ignorate. Aceste condiţii, de regulă, direcţionează capacitatea persoanei de a deveni salariat într-un anumit domeniu şi/sau pe o anumită durată. Prin urmare, dreptul la muncă trebuie exercitat în condiţiile legii. Nerespectarea prevederilor legale are drept consecinţă imposibilitatea desfăşurării unui gen de activitate sau a ocupării unei anumite funcţii (HCC nr.8 din 11.05.2015, §50).
În aceste condiţii, totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, controlul aplicării reglementărilor din domeniul muncii, jurisdicţia muncii, precum şi alte condiţii legate nemijlocit de raporturile de muncă sunt reglementate de Codul muncii şi alte legi, care vin să detalieze prevederile constituţionale (HCC nr.8 din 11.05.2015, §51).
Curtea a relevat că, potrivit art.6 din Codul muncii, orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă, a profesiei, meseriei sau activităţii sale. Nimeni, pe toată durata vieţii sale, nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă sau într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea (HCC nr.8 din 11.05.2015, §52).
Curtea a constatat însă că această libertate nu poate fi absolută şi nelimitată. Legislaţia muncii condiţionează încadrarea în câmpul muncii de întrunirea anumitor condiţii, la fel, stabileşte situaţiile de încetare a raporturilor de muncă (HCC nr.8 din 11.05.2015, §53).
Curtea a constatat că în art.5 lit.j) Codul muncii prevede drept principiu de bază al reglementării raporturilor de muncă “îmbinarea reglementării de stat şi a reglementării contractuale a raporturilor de muncă şi a altor raporturi legate nemijlocit de acestea” (HCC nr.8 din 11.05.2015, §56).
O situaţie de restrângere a efectelor contractului poate fi stabilirea, prin lege, a duratei contractului, inferioară celei prevăzute iniţial, în măsura în care o asemenea lege ar prevedea în mod expres că se aplică şi contractelor în curs de executare. Modificarea unilaterală a contractelor poate avea loc doar din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz (HCC nr.8 din 11.05.2015, §60).
Curtea a menţionat că raporturile de muncă în domeniul învăţământului sunt determinate şi reglementate prin Codul educaţiei şi Codul muncii, care conţin norme primare de aplicare generală şi obligatorie, condiţionează încadrarea în câmpul muncii de întrunirea anumitor condiţii şi stabilesc situaţiile de încetare a raporturilor de muncă (HCC nr.8 din 11.05.2015, §61).
Curtea reţine că, potrivit normei contestate (art.153 din Codul educaţiei28), contractele individuale de muncă încheiate cu directorii instituţiilor de învăţământ publice, cu excepţia celor din învăţământul superior, de la numirea cărora în funcţie au trecut mai mult de 5 ani, încetează de drept la data expirării a 4 luni de la intrarea în vigoare a Codului educaţiei (HCC nr.8 din 11.05.2015, §63).
______________________
28 Codul educaţiei nr.152 din 17.07.2014, Monitorul Oficial nr.319-324/634 din 24.10.2014
Prin urmare, norma contestată stabileşte, cu titlu de excepţie, anumite condiţii, care, datorită specificului sferei de reglementare şi subiecţilor vizaţi, derogă de la principiile generale aplicabile contractului individual de muncă (HCC nr.8 din 11.05.2015, §65).
Curtea a menţionat că art.50 alin.(5) din Codul educaţiei stabileşte, cu titlu de normă general aplicabilă, ocuparea prin concurs a funcţiilor de director şi de director-adjunct în baza criteriilor de competenţă profesională şi managerială. Alineatul (6) din acelaşi articol prevede numirea în funcţie pentru un termen de 5 ani a directorului şi a directorilor-adjuncţi ai instituţiei publice de învăţământ general, iar contractul individual de muncă al conducătorului încetează de drept la expirarea acestui termen (HCC nr.8 din 11.05.2015, §66).
În acest context, Curtea a menţionat că prevederile contestate au o strânsă legătură cu exigenţele şi condiţiile legale specifice unui domeniu de reglementare, care nu pot fi ignorate. Asemenea condiţii în general direcţionează capacitatea unei persoane de a obţine statutul de salariat într-un anumit domeniu şi/sau pe o anumită durată (HCC nr.8 din 11.05.2015, §69).
După cum s-a menţionat supra, Legea Supremă garantează atât dreptul la muncă, cât şi libera alegere a muncii. Consacrând această libertate, statul acordă fiecărei persoane posibilitatea de a-şi alege liber profesia şi, desigur, locul de muncă. O asemenea alegere este determinată de anumite aptitudini, necesităţi de ordin economic şi, evident, de voinţa celor interesaţi (HCC nr.8 din 11.05.2015, §70).
Astfel, dreptul la muncă include libertatea persoanei de a selecta locul de muncă, însă activitatea care urmează a fi desfăşurată trebuie să respecte anumite condiţii stabilite de legiuitor, în funcţie de caracterul muncii prestate, acesta fiind şi cazul activităţii didactice (HCC nr.8 din 11.05.2015, §71).
Curtea a reiterat că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile. Cu alte cuvinte, alegerea profesiei este liberă din momentul în care condiţiile solicitate pentru practicarea acesteia sunt îndeplinite (HCC nr.8 din 11.05.2015, §81).
Condiţiile de exercitare a acestui drept fundamental sunt susceptibile de a fi modificate conform necesităţilor dictate de realităţile societăţii, fiind totodată reglementate uniform de legislaţie. Or, dreptul la muncă trebuie exercitat în condiţiile legii, iar nerespectarea prevederilor legale are drept consecinţă imposibilitatea desfăşurării unui gen de activitate sau a ocupării unor anumite funcţii (HCC nr.8 din 11.05.2015, §72).
În acest sens, stabilirea unor condiţii pentru exercitarea activităţii didactice este legal aplicabilă tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, fără discriminare, astfel încât nu se poate susţine că norma legală criticată încalcă principiul constituţional al libertăţii de alegere a profesiei sau a locului de muncă şi nici dreptul la muncă (HCC nr.8 din 11.05.2015, §82).
În acelaşi timp, Curtea a reţinut că încetarea contractelor de muncă ale directorilor instituţiilor de învăţământ publice nu exclude dreptul acestora de a participa la un nou concurs pentru ocuparea acestei funcţii, fără discriminare (HCC nr.8 din 11.05.2015, §84).
Un raţionament contrar ar împiedica statul să schimbe directorii instituţiilor de învăţământ publice până la atingerea de către aceştia a vârstei de pensionare, fapt care ar zădărnici orice efort al statului de a adapta necesităţilor timpului sistemul de învăţământ şi de a face reforme în timp util (HCC nr.8 din 11.05.2015, §86).
2.11. Dreptul de proprietate
2.11.1. Atribuirea salariului la categoria “bunuri”
Curtea Europeană a stabilit că noţiunea de “proprietate” poate fi o “proprietate existentă”, sau active, inclusiv creanţe, cu privire la care solicitantul pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine satisfacerea efectivă a dreptului său. Per a contrario, speranţa recunoaşterii unui drept de proprietate, care nu a fost posibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată drept “proprietate” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (a se vedea Kopecky c. Slovaciei, nr.44912/98, hotărâre din 28 septembrie 2004). Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate “bunuri”, cu excepţia cazului în care dreptul a fost deja câştigat şi este sigur că va fi plătit (Koivusaari şi alţii c. Finlandei, nr.20690/06, decizie din 23 februarie 2010) (HCC nr.8 din 11.05.201529, §95).
______________________
29 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.8 din 11.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii art.153 din Codul educaţiei
Noţiunea de “speranţă legitimă” urmează a fi raportată la un temei concret, cum ar fi o dispoziţie legală sau o decizie judecătorească. Nu poate apărea nici o speranţă atunci când există o dispută cu privire la interpretarea şi aplicarea corectă a dreptului intern al unui stat (cauza Kopecky c. Slovaciei) (HCC nr.8 din 11.05.2015, §96).
Curtea a notat că, potrivit art.128 alin.(1) din Codul muncii, salariul reprezintă orice recompensă sau câştig evaluat în bani, plătit salariatului de către angajator în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca prestată sau care urmează a fi prestată (HCC nr.8 din 11.05.2015, §97).
Noţiunea de salariu în sine, în accepţiunea Curţii Europene, constituie un “bun”, iar drepturile de natură salarială intră în sfera dreptului de proprietate, reglementat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (HCC nr.8 din 11.05.2015, §98).
Prin urmare, o persoană poate pretinde la drepturile sale salariale doar dacă acestea au fost “dobândite”, fiind raportate la perioada efectivă în care a desfăşurat o anumită activitate. Încetarea raporturilor de muncă are drept consecinţă stingerea drepturilor la plăţile salariale (HCC nr.8 din 11.05.2015, §99).
În hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 Curtea Europeană a stabilit: “Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum. O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată” (HCC nr.8 din 11.05.2015, §100).
În contextul celor menţionate, urmează a se face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (HCC nr.8 din 11.05.2015, §101).
2.11.2. Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii
Prevederea care instituie prezumţia caracterului licit al dobândirii proprietăţii constituie un element fundamental al articolului 46 din Constituţie, care, în ansamblu cu celelalte prevederi ale aceluiaşi articol, are menirea de a garanta dreptul la proprietate privată şi la protecţia acesteia (HCC nr.6 din 16.04.201530, §41).
______________________
30 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită)
Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii reprezintă o garanţie de ordin general, care urmăreşte protejarea dreptului de proprietate al tuturor cetăţenilor faţă de ingerinţele nejustificate ale statului (HCC nr.6 din 16.04.2015, §42).
Această prezumţie, asigurând securitatea juridică şi legalitatea proprietăţii persoanei, presupune responsabilitatea statului de a prezenta probe care ar demonstra ilegalitatea dobândirii bunurilor (HCC nr.6 din 16.04.2015, §43).
Astfel, Curtea a reiterat că, prin prisma normelor constituţionale, sarcina probei urmează a fi atribuită exclusiv organelor statului (HCC nr.6 din 16.04.2015, §45).
Curtea a reţinut că prezumţia dobândirii licite a bunurilor este o aplicaţie a principiului prezumţiei nevinovăţiei, consacrat în Constituţie şi în actele infraconstituţionale ale Republicii Moldova, precum şi în instrumentele internaţionale în materia drepturilor omului. Potrivit art.21 din Constituţie: ”Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale” (HCC nr.6 din 16.04.2015, §50).
În această ordine de idei, Curtea a subliniat că, potrivit principiilor de drept procesual penal, nimeni nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina probaţiunii revenind acuzării, iar situaţia de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo) (HCC nr.6 din 16.04.2015, §53).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei nevinovăţiei, un principiu instituţional, care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în dreptul procesual penal, se regăseşte în materia probaţiunii (HCC nr.6 din 16.04.2015, §54).
2.11.3. Confiscarea extinsă a averii – instrument al combaterii criminalităţii organizate şi corupţiei
Curtea a reţinut că pentru a descuraja activităţile de criminalitate organizată este esenţial ca infractorii să fie deposedaţi de produsele infracţiunii. În acest sens, confiscarea şi recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod eficient în combaterea criminalităţii organizate (HCC nr.6 din 16.04.201531, §56).
______________________
31 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită)
Confiscarea împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu caracter infracţional, îndepărtând pericolul de a corupe societatea (HCC nr.6 din 16.04.2015, §57).
Curtea a reţinut că măsura confiscării este reglementată constituţional doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni sau contravenţii, adică în situaţii constatate, în condiţiile legii, ca reprezentând fapte cu un anumit grad de pericol social (HCC nr.6 din 16.04.2015, §65).
Examinând legislaţia penală, Curtea constată că suplimentar măsurii de siguranţă “confiscarea specială” (art.106 din Codul penal), prin Legea nr.326 din 23 decembrie 2013, Codul penal a fost completat cu art.1061, prin care a fost instituită “confiscarea extinsă” (HCC nr.6 din 16.04.2015, §66).
Curtea a menţionat că în timp ce confiscarea specială constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a bunurilor (inclusiv a valorilor valutare) utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni, atunci confiscării extinse sunt supuse şi alte bunuri, care, deşi nu au fost utilizate la săvârşirea infracţiunilor, însă provenienţa acestora rezultă din activităţi infracţionale (HCC nr.6 din 16.04.2015, §67).
Curtea a observat că, potrivit art.1061 alin.(2) din Codul penal, confiscarea extinsă se dispune dacă sînt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobândite licit de aceasta; b) instanţa de judecată constată, în baza probelor prezentate în dosar, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin.(1) (HCC nr.6 din 16.04.2015, §70).
Potrivit prevederilor enunţate, provenienţa infracţională a bunurilor urmează a fi constatată de instanţa de judecată în baza probelor prezentate (HCC nr.6 din 16.04.2015, §71).
Cu referire la posibilitatea confiscării bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de o persoană terţă unui membru de familie, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul sau altor persoane care ştiau ori trebuiau să ştie despre dobândirea ilicită a bunurilor, Curtea a menţionat că potrivit art.5 alin.(24) al Directivei 2014/42/UE:
“(24) […] O astfel de confiscare ar trebui să fie posibilă cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor. Normele privind confiscarea aplicată terţilor ar trebui să privească atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. În orice caz, nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terţilor de bună credinţă.” (HCC nr.6 din 16.04.2015, §73).
Curtea a conchis că norma contestată nu reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate privată, conform art.46 din Constituţie, şi nu afectează principiul prezumţiei nevinovăţiei, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil, în măsura în care prezumţia dobândirii licite a bunurilor este răsturnată prin probe de organele statului (HCC nr.6 din 16.04.2015, §74).
Cu referire la modul de punere în aplicare a normei examinate, potrivit articolului 1061 alin (2) lit a) din Codul penal, confiscarea extinsă se dispune dacă valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobândite licit de aceasta (HCC nr.6 din 16.04.2015, §75).
Stabilirea termenului de 5 ani are drept scop evitarea abuzurilor şi divergenţelor de interpretare a perioadei pe care instanţele judecătoreşti urmează să o ia în consideraţie pentru a stabili existenţa unei disproporţii între valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată şi veniturile licite obţinute de către aceasta (HCC nr.6 din 16.04.2015, §76).
Totodată, Curtea a reţinut că Legea nr.326 din 23 decembrie 2013, prin care a fost reglementată instituţia confiscării extinse a averii, a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 25 februarie 2014, data intrării în vigoare (HCC nr.6 din 16.04.2015, §77).
Curtea a menţionat că, potrivit articolului 22 din Constituţie, nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos. Acest principiu derivă din cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică a statului de drept (HCC nr.6 din 16.04.2015, §78).
În acest context, Curtea a subliniat că în materie penală se aplică principiul lex retro not agit, potrivit căruia legea nu are putere retroactivă, şi principiul mitior lex, principiu, potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă (HCC nr.6 din 16.04.2015, §79).
Respectiv, Curtea a subliniat că prevederile art.1061 din Codul penal nu pot fi aplicate retroactiv cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea acestora în vigoare. Dispunerea măsurii confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a legii ar duce la încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii. Astfel, având la bază principiul neretroactivităţii legii penale, pot fi confiscate doar bunurile dobândite după intrarea în vigoare a legii (25 februarie 2014) (HCC nr.6 din 16.04.2015, §83).
2.11.4. Plata dividendelor
Modul de înfiinţare, dizolvare (lichidare), precum şi statutul juridic al societăţilor pe acţiuni, drepturile şi obligaţiile acţionarilor, ale membrilor organelor de conducere şi ale altor persoane cu funcţii de răspundere ale societăţii sunt reglementate de Legea nr.1134-XIII din 2 aprilie 1997 privind societăţile pe acţiuni (HCC nr.17 din 19.06.201532, §6).
______________________
32 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.17 din 19.06.2015 privind controlul constituţionalităţii prevederilor art.49 alin.(13) din Legea nr.1134-XIII din 2 aprilie 1997 privind societăţile pe acţiuni (plata dividendelor)
Potrivit legii menţionate, acţionarii au dreptul la dividende, care constituie cota-parte din beneficiul societăţii comerciale (HCC nr.17 din 19.06.2015, §7).
Conform art.49 alin.(13) din lege, dividendele care nu au fost primite de acţionar din vina lui în decurs de 3 ani de la data apariţiei dreptului de primire a lor se trec la venitul societăţii şi nu pot fi revendicate de acţionar (HCC nr.17 din 19.06.2015, §8).
Curtea a reţinut că în calitate de “bun”, protejat de art.46 din Constituţie, poate fi recunoscut orice element al activului patrimonial al persoanei, care are valoare economică. Termenul “bun” include în sine drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale (HCC nr.17 din 19.06.2015, §40).
Curtea a reţinut că, potrivit legii, documentul care atestă dreptul proprietarului (acţionarului) de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende, precum şi o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia este acţiunea (HCC nr.17 din 19.06.2015, §49).
Curtea a reţinut că prin achiziţionarea de acţiuni acţionarul urmăreşte scopul de a obţine un profit sub formă de dividende (HCC nr.17 din 19.06.2015, §54).
Curtea a menţionat că, pentru a se naşte dreptul acţionarului la dividende, este necesar să fie întrunite un şir de condiţii: societatea pe acţiuni să obţină un profit; adunarea generală, convocată şi desfăşurată legal, să ia hotărârea de a distribui dividendele acţionarilor, cu stabilirea termenului şi modalităţii de plată a acestora (HCC nr.17 din 19.06.2015, §57).
Curtea a menţionat că din momentul anunţării de către adunarea generală a hotărârii privind plata dividendelor cuvenite acţionarilor se naşte un drept de creanţă al acţionarului către societatea emitentă, cu toate consecinţele ce decurg din el. În acest moment, dreptul la dividende intră în patrimoniul acţionarului, în sensul art.284 alin.(2) din Codul civil, care stabileşte că toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei (HCC nr.17 din 19.06.2015, §61).
În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate asupra bunului se extinde şi asupra fructelor acestui bun. Astfel, potrivit art.317 din Codul civil, tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului, dacă legea nu prevede altfel (HCC nr.17 din 19.06.2015, §62).
În lumina celor expuse, Curtea a constatat că dreptul acţionarului de a primi dividende, care rezultă din deţinerea acţiunilor în cadrul societăţii, cade sub incidenţa normelor ce ocrotesc dreptul de proprietate, cuprinse în articolele 9, 46 şi 127 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, deoarece acest drept, în esenţa sa, este unul patrimonial, cu valoare economică, titularul acestuia având posibilitatea de a obţine venituri (HCC nr.17 din 19.06.2015, §65).
Totodată, legiuitorul poate stabili anumite condiţii privind exercitarea drepturilor civile subiective, nerealizarea cărora poate duce la stingerea acestor drepturi. Asemenea condiţii se referă, inclusiv, la limitele temporale de apariţie, exercitare sau apărare a drepturilor civile, numite în dreptul civil “termene” (HCC nr.17 din 19.06.2015, §69).
Printre diferitele tipuri de termene instituite în dreptul civil se numără şi termenele de realizare a drepturilor civile, numite şi termene de decădere sau termene de perimare. Acestea sunt perioadele de timp, în cadrul cărora titularii drepturilor subiective sunt împuterniciţi să-si realizeze drepturile, nerealizarea acestora fiind sancţionată cu pierderea lor (HCC nr.17 din 19.06.2015, §72).
În această ordine de idei, Curtea a notat că termenul de 3 ani este rezonabil pentru ca acţionarii să-şi revendice dividendele (HCC nr.17 din 19.06.2015, §73).
Totodată, Curtea a reţinut că numai în cazul în care acţionarul cu bună ştiinţă nu îşi ridică timp de trei ani dividendele acestea trec la venitul societăţii şi nu pot fi revendicate de acţionar, prezumându-se că în aşa mod acţionarul acceptă tacit transmiterea dividendelor în patrimoniul societăţii (HCC nr.17 din 19.06.2015, §83).
În acelaşi timp, Curtea a menţionat că acţionarului nu-i poate fi imputat termenul de decădere de 3 ani, dacă acesta a fost în imposibilitate de a cunoaşte despre dividendele care i-au fost atribuite (HCC nr.17 din 19.06.2015, §84).
În contextul celor enunţate, Curtea a reţinut că prin decăderea din dreptul acţionarului, care cu bună ştiinţă nu şi-a revendicat dividendele timp de 3 ani, legislatorul a stabilit un mecanism eficient şi echitabil de asigurare a securităţii raporturilor juridice, care nu contravine articolelor 9 şi 46 din Constituţie (HCC nr.17 din 19.06.2015, §85).
3. Autorităţile publice
3.1. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului
3.1.1. Autonomia parlamentară
Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară (HCC nr.27 din 17.11.201533, §37).
______________________
33 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.27 din 17 noiembrie 2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.172 din 15 octombrie 2015 privind încuviinţarea ridicării imunităţii parlamentare a deputatului în Parlament Vladimir Filat
3.1.2. Transparenţa lucrărilor parlamentare
Având în vedere rolul şi ponderea Parlamentului în arhitectura instituţională a statului, este necesar să se garanteze faptul că Parlamentul reprezintă interesele cetăţenilor într-o manieră complet deschisă şi transparentă (HCC nr.27 din 17.11.201534, §42).
______________________
34 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.27 din 17 noiembrie 2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.172 din 15 octombrie 2015 privind încuviinţarea ridicării imunităţii parlamentare a deputatului în Parlament Vladimir Filat
Importanţa transparenţei în activitatea parlamentară este determinată de rolul unic al legislativului într-o democraţie, şi anume de a-şi reprezenta electoratul şi de a se ghida în activitate de necesităţile, interesele şi aspiraţiile cetăţenilor (HCC nr.27 din 17.11.2015, §44).
Principiul transparenţei derivă din mandatul reprezentativ, consacrat de articolul 68 din Constituţie, care dispune că, în exercitarea mandatului, deputaţii sunt în serviciul poporului. Astfel, cetăţeanul îi încredinţează deputatului un mandat de reprezentare. Prin urmare, pe tot parcursul mandatului, deputaţii trebuie să se afle permanent sub supravegherea şi controlul opiniei publice. Mandatul reprezentativ garantează faptul că întreaga activitate a parlamentarilor se află sub control electoral prin intermediul întâlnirilor cu alegătorii, interviurilor sau conferinţelor de presă, participarea alegătorilor la şedinţele Parlamentului şi urmărirea comportamentului aleşilor, caracterul deschis al votului în Parlament, televizarea unor şedinţe parlamentare, publicitatea dezbaterilor parlamentare, publicarea actelor adoptate (HCC nr.27 din 17.11.2015, §45).
Prin urmare, cetăţenii au dreptul de a urmări îndeaproape activităţile deputaţilor pe care i-au ales, asigurându-se că aceştia respectă principii stricte de conduită şi că menţin relaţii echilibrate cu reprezentanţii grupurilor de interese. Cetăţenii sunt, de asemenea, îndreptăţiţi să aibă cele mai mari aşteptări în ceea ce priveşte standardele de conduită şi eficienţă ale membrilor Parlamentului. Nu în ultimul rând, cetăţenilor trebuie să li se acorde dreptul de a accesa documentele Parlamentului în limitele corespunzătoare descrise în lege. În esenţă, toate instrumentele de transparenţă au drept obiectiv să le permită cetăţenilor să supravegheze activităţile şi, mai ales, lucrările legislative ale Parlamentului (HCC nr.27 din 17.11.2015, §46).
În acest context, principiul constituţional al transparenţei lucrărilor parlamentare implică dreptul la informaţie al oricărui cetăţean cu privire la activitatea tuturor membrilor Parlamentului. Astfel, este necesar a da dovadă de transparenţă în activitatea parlamentară, inclusiv în ceea ce priveşte voturile exprimate de către fiecare deputat în parte (HCC nr.27 din 17.11.2015, §48).
Fără votul deschis, transparent şi trasabil, cetăţeanul nu poate urmări activitatea deputatului care îl reprezintă şi, în consecinţă, nu poate evalua în mod corect felul în care este reprezentat în Parlament. Or, deputaţii trebuie să-şi asume responsabilitatea poziţiilor politice exprimate, în primul rând prin votul deschis (HCC nr.27 din 17.11.2015, §49).
Pe de altă parte, Constituţia nu reglementează cerinţe speciale privind caracterul votului (deschis sau secret) pentru ridicarea imunităţii deputatului (HCC nr.27 din 17.11.2015, §55).
Curtea a reţinut că, potrivit articolului 65 din Constituţie, şedinţele Parlamentului sunt publice. În coroborare cu dispoziţiile articolelor 34 (dreptul cetăţenilor la informaţie) şi 68 (mandatul reprezentativ), pentru a asigura principiul constituţional al transparenţei, votul fiecărui deputat este deschis. Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute expres şi exhaustiv în Constituţie. Astfel, Constituţia prevede trei situaţii în care Parlamentul adoptă hotărâri prin vot secret, şi anume în cazurile care privesc: alegerea şi revocarea Preşedintelui Parlamentului – art.64 alin.(2), alegerea Preşedintelui Republicii Moldova – art.78 alin.(5) (HCC nr.27 din 17.11.2015, §56).
Curtea a reţinut că dispoziţiile articolului 97 alin.(6) din Regulamentul Parlamentului, care prevede că hotărârea privind ridicarea imunităţii deputatului se adoptă “cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, exprimat secret”, sunt neconstituţionale prin raportare la prevederile articolului 65 coroborat cu articolul 34 din Constituţie, precum şi la prevederile articolului 74 alin.(2) din Constituţie. Pentru aceleaşi raţionamente, sunt neconstituţionale prevederile alineatului (7), precum şi cuvântul “secret” din alineatul (8) de la articolul 97 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996, şi alineatul (5) de la articolul 10 din Legea nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament, care consacră aceeaşi soluţie legislativă neconstituţională (HCC nr.27 din 17.11.2015, §60).
Astfel, Parlamentul trebuie să hotărască asupra cererii de ridicare a imunităţii prin votul deschis al majorităţii deputaţilor prezenţi, în şedinţă publică, prin respectarea prevederilor art.74 din Constituţie (HCC nr.27 din 17.11.2015, §68).
Votarea deschisă nu constituie o încălcare a Constituţiei, dimpotrivă, votarea secretă, nefiind o cerinţă expresă de rang constituţional pentru ridicarea imunităţii, este contrară prevederilor Constituţiei (HCC nr.27 din 17.11.2015, §69).
3.1.3. Mandatul deputatului
3.1.3.1. Întinderea inviolabilităţii parlamentare
Situaţia deputatului se caracterizează printr-un «statut», ce implică numeroase beneficii şi sarcini, care au scopul de a garanta libertatea exercitării mandatului şi independenţa deputatului, protejându-l împotriva presiunilor care ar putea să-i compromită independenţa. În acest sens se înscriu garanţiile privind remunerarea şi protecţia socială, incompatibilităţile şi imunitatea (HCC nr.2 din 20.01.201535, §40).
______________________
35 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 20.01.2015 pentru interpretarea articolului 1 alin.(3) combinat cu articolele 69 şi 70 din Constituţie (imunitatea şi încetarea mandatului deputatului)
Domeniul de aplicare a inviolabilităţii parlamentare poate fi analizat sub patru aspecte esenţiale: ratione personae (beneficiarii protecţiei), ratione temporis (începutul şi sfârşitul protecţiei), ratione loci (limitele spaţiale ale protecţiei) şi ratione materiae (actele acoperite de inviolabilitate) (HCC nr.2 din 20.01.2015, §59).
i. ratione personae – inviolabilitatea este intuitu personae şi se aplică exclusiv persoanelor care au calitatea de deputat (HCC nr.2 din 20.01.2015, §60).
ii. ratione temporis – deputaţii beneficiază de inviolabilitate parlamentară din momentul alegerii, dar sub condiţia rezolutorie a invalidării alegerii lor. Limitată în timp şi reglementată prin reguli specifice, referitoare mai ales la suspendarea cursului prescrierii, imunitatea nu constituie decât un obstacol procedural temporar în calea desfăşurării procedurilor penale, obstacol care însă nu anulează pentru partea interesată posibilitatea de soluţionare definitivă a litigiului (HCC nr.2 din 20.01.2015, §61, 62).
Efectul inviolabilităţii parlamentare asupra urmăririi procedurilor penale este temporar, dar, în acelaşi timp, structurile parlamentare nu pot interveni din principiu asupra cursului justiţiei aşa cum este el. Examinând cererea de ridicare a imunităţii parlamentare, acestea trebuie să evalueze doar dacă inviolabilitatea, în calitatea sa de întrerupere temporară a procedurii din justiţie, trebuie ridicată pe loc sau dacă nu este cumva preferabil să se aştepte până la expirarea mandatului de parlamentar. Astfel, Parlamentul doar poate suspenda cursul justiţiei, fără a interveni sau a participa la acesta (HCC nr.2 din 20.01.2015, §63).
În ceea ce priveşte procedurile demarate înainte de dobândirea mandatului, acestea continuă în condiţiile legii generale, dacă o anumită etapă a procedurii a fost atinsă. Astfel, se operează următoarea distincţie: 1) dacă persoana a fost deja “trimisă în judecată” pentru o infracţiune penală înainte de ziua alegerii sale, procedura continuă ca pentru fiecare cetăţean, fără a fi necesară ridicarea imunităţii; 2) dacă nu a fost “trimisă în judecată” înainte de ziua alegerii sale, persoana se bucură de inviolabilitate, fiind necesară ridicarea imunităţii. În acest sens, suspendarea examinării cauzei şi solicitarea ridicării imunităţii în cazul persoanei “trimise în judecată” înainte de ziua alegerii sale este contrară prevederilor constituţionale (HCC nr.2 din 20.01.2015, §64, 65).
iii. ratione loci – locul săvârşirii infracţiunii de către deputat nu are nici o influenţă asupra aplicării inviolabilităţii parlamentare (HCC nr.2 din 20.01.2015, §66).
iv. ratione materiae – domeniul de aplicare al inviolabilităţii parlamentare în Republica Moldova se limitează la cauze penale (şi cele contravenţionale, prin asimilare). Constituţia nu operează nici o distincţie în funcţie de natura şi gravitatea faptei. Protecţia inviolabilităţii operează doar pentru anumite măsuri procesuale restrictive, enumerate expres şi exhaustiv de Constituţie: reţinere, arest, percheziţie. Există o excepţie în caz de “infracţiune flagrantă” (HCC nr.2 din 20.01.2015, §67, 69).
Astfel, doar cu aceste rezerve, în privinţa deputatului poate fi pornită şi exercitată urmărirea penală fără necesitatea ridicării imunităţii. Totodată, la finalizarea urmăririi penale trimiterea cauzei în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul poate fi efectuată doar după ridicarea imunităţii deputatului, în condiţiile stabilite de Regulamentul Parlamentului (HCC nr.2 din 20.01.2015, §70, 71).
Curtea admite că urmăririle penale împotriva unui deputat, precum şi măsurile coercitive asociate cu acestea pot afecta funcţionarea chiar a Parlamentului şi pot perturba serenitatea lucrărilor parlamentare. Curtea recunoaşte, în acest sens, finalitatea instituţională a acestei prerogative, care vizează garantarea funcţionării normale şi integritatea instituţiei parlamentare. În aceste circumstanţe, regimul derogatoriu de la dreptul comun urmăreşte scopuri legitime (HCC nr.2 din 20.01.2015, §72).
În condiţiile articolului 70 alin.(3) din Constituţie, inviolabilitatea parlamentară în Republica Moldova asigură deputaţilor o protecţie împotriva urmăririlor judiciare pentru fapte care nu au legătură cu funcţia parlamentară. Totuşi, exigenţele preeminenţei dreptului impun ca imunitatea parlamentară să nu poată funcţiona decât prin raportare la legitimitatea scopurilor vizate, şi anume păstrarea integrităţii Parlamentului şi protejarea opoziţiei. Având în vedere raţiunea sa de a fi, extinderea inutilă şi fără spirit critic a imunităţii parlamentare la problematici care nu au nimic comun cu funcţia publică respectivă nu face decât să afecteze gradul de încredere al publicului în însuşi sistemul democraţiei parlamentare. Cu cât conduita de “acoperire” este mai îndepărtată de sarcinile funcţiei publice respective, cu atât trebuie justificată de o manieră mai solidă autorizarea aplicării beneficiului imunităţii şi, prin extensie, devine imperioasă justificarea refuzului de a ridica imunitatea parlamentară. Atunci când imunitatea operează într-o aşa manieră încât persoanele sunt protejate de acţiunea tribunalelor penale, atunci trebuie stabilită, clar şi convingător, motivaţia refuzului de ridicare a imunităţii (HCC nr.2 din 20.01.2015, §73, 74, 75).
Astfel, în sensul articolului 70 alin.(3) din Constituţie, imunitatea parlamentară nu are incidenţă asupra deputatului condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, protecţia inviolabilităţii fiind epuizată în momentul “trimiterii în judecată” (HCC nr.2 din 20.01.2015, §80).
Ţinând cont de faptul că imunitatea deputatului este ridicată la etapa trimiterii cauzei în judecată, executarea unei sentinţe penale împotriva deputatului nu necesită ridicarea separată a imunităţii, or, aceasta este parte integrantă a procesului judiciar, pentru care deputatul nu mai beneficiază de protecţia inviolabilităţii (HCC nr.2 din 20.01.2015, §79).
3.1.3.2. Ineligibilitatea pentru funcţia de deputat
Ineligibilitatea este un concept care se referă la cerinţele care împiedică persoanele să candideze la alegeri. Constatate sau apărute pe parcursul exercitării mandatului, fiind aplicate mutatis mutandis, condiţiile de ineligibilitate urmează a fi înţelese ca fiind temeiuri de incompatibilitate cu statutul deputatului. Efectele produse de violarea principiului ineligibilităţii nu pot fi eliminate în cursul mandatului, deoarece ele constituie obstacole absolute pentru mandat şi pentru participarea la alegeri. Consecinţele juridice ale principiului ineligibilităţii este anularea alegerii persoanei care îndeplineşte condiţiile de ineligibilitate (HCC nr.2 din 20.01.201536, §130,131,132).
______________________
36 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 20.01.2015 pentru interpretarea articolului 1 alin.(3) combinat cu articolele 69 şi 70 din Constituţie (imunitatea şi încetarea mandatului deputatului)
Astfel, încălcarea/pierderea condiţiilor de eligibilitate implică două tipuri de consecinţe, în funcţie de momentul constatării încălcării condiţiilor de eligibilitate, înainte sau după validarea alegerilor: (1) dacă ineligibilitatea se va dovedi până la validarea rezultatelor alegerilor şi expirarea perioadei în care acestea pot fi contestate, mandatul persoanei nu va fi validat; (2) dacă ineligibilitatea se va dovedi după validarea rezultatelor alegerilor şi expirarea perioadei în care acestea pot fi contestate sau dacă, în timpul mandatului, se va constata unul din cazurile de ineligibilitate prevăzute de Codul electoral, inclusiv condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, persoana se află în incompatibilitate absolută cu calitatea de deputat în Parlament, mandatul acesteia încetând de drept (HCC nr.2 din 20.01.2015, §133).
Mai mult, în cazul existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aceasta produce efecte ipso jure, fiind inadmisibilă şi contrară principiului preeminenţei dreptului posibilitatea cenzurării acesteia printr-o decizie a Parlamentului, care este un organ eminamente politic. Astfel, decizia instanţei de judecată generează pierderea mandatului de deputat – în general numită “decădere”. În consecinţa, Parlamentul va declara vacanţa mandatului de deputat (HCC nr.2 din 20.01.2015, §134).
3.1.3.3. Incidenţa imunităţii parlamentare în cadrul procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti străine
Procedura recunoaşterii unei hotărâri penale străine de către instanţele naţionale nu implică dezbateri judiciare în fond şi administrare de probe, cauza fiind examinată în fond de instanţele judecătoreşti ale statului de condamnare. În acest context, procedura recunoaşterii unei hotărâri penale străine este una necontencioasă, limitată la verificarea de către instanţele judecătoreşti naţionale a respectării garanţiilor procesuale de către instanţele judecătoreşti ale statului de condamnare. Astfel, procedura recunoaşterii unei hotărâri penale străine nu echivalează cu “trimiterea cauzei în instanţa de judecată” (HCC nr.2 din 20.01.201537, §98).
______________________
37 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 20.01.2015 pentru interpretarea articolului 1 alin.(3) combinat cu articolele 69 şi 70 din Constituţie (imunitatea şi încetarea mandatului deputatului)
Prin urmare, situaţia persoanei aflate în procedura de recunoaştere a hotărârii penale străine nu poate fi încadrată în cazurile prevăzute de articolul 70 alin.(3) din Constituţie, ce necesită ridicarea imunităţii parlamentare. Astfel, la recunoaşterea şi executarea unei hotărâri penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate nu este necesară ridicarea imunităţii deputatului (HCC nr.2 din 20.01.2015, §99).
Mandatul deputatului condamnat pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie de către instanţele judecătoreşti ale unui stat străin încetează de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de recunoaştere a sentinţei de condamnare. În cazul condamnării deputatului pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi/sau condamnării la închisoare (privaţiune de libertate) prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, inclusiv a unui stat străin, mandatul acestuia nu poate fi ridicat, ci încetează de drept (HCC nr.2 din 20.01.2015, §139, 142).
3.1.3.4. Încetarea forţată a mandatului deputatului
Reglementarea cazurilor de încetare forţată a mandatului deputatului este apanajul Parlamentului, inclusiv ridicarea mandatului deputatului sau incompatibilitatea, ţinând cont de principiile şi spiritul Constituţiei, normele şi standardele democratice şi având în vedere practica altor state în domeniu. În acest context, Curtea porneşte de la premisa că o normă trebuie interpretată în sensul în care permite aplicarea ei, şi nu în sensul în care se exclude aplicarea ei. Prin urmare, regulile inerente unui atare exerciţiu, în lipsa unor reglementări exprese, urmează a fi deduse tot din textul Constituţiei, prin aplicarea principiului “efectului util minim” (HCC nr.2 din 20.01.201538, §117, 118, 119).
______________________
38 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 20.01.2015 pentru interpretarea articolelor 1, 69 şi 70 din Constituţie (imunitatea şi încetarea mandatului deputatului)
Astfel, în lipsa unor reglementări exprese, regulile care guvernează încetarea forţată a mandatului deputatului urmează a fi deduse din cele aplicabile alegerii în funcţie, ţinând cont de particularitatea că, în logica reprezentării libere, mandatul deputatului este irevocabil, alegătorii neavând posibilitatea de a-l face să înceteze prematur (HCC nr.2 din 20.01.2015, §120).
În cazul condamnării deputatului pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi/sau condamnării la închisoare (privaţiune de libertate) prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, inclusiv ale unui stat străin, mandatul acestuia nu poate fi ridicat, ci încetează de drept (HCC nr.2 din 20.01.2015, §142).
În sensul articolelor 1 alin.(3), 38 alin.(2), 69 alin.(1) şi 70 alin.(2) din Constituţie, în cazul condamnării pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi/sau condamnării la închisoare (privaţiune de libertate) prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, indiferent dacă a survenit înainte sau după validarea mandatului, deputatul este în situaţie de ineligibilitate, fiind incompatibil cu calitatea de deputat (HCC nr.2 din 20.01.2015, dispozitiv, p.3).
Persoana a cărei ineligibilitate se va dovedi după validarea rezultatelor alegerilor şi expirarea perioadei în care acestea pot fi contestate sau care, în timpul mandatului, se va afla în unul din cazurile de ineligibilitate prevăzute de Codul electoral, este incompatibilă cu calitatea de deputat în Parlament, mandatul acesteia încetând de drept (HCC nr.2 din 20.01.2015, dispozitiv, p.4).
3.1.3.5. Regimul juridic al incompatibilităţilor funcţiei de deputat
a) Aspecte generale privind incompatibilităţile deputaţilor
Funcţionarea normală a întregului sistem politic şi juridic impune protejarea eficientă a mandatului parlamentar şi instituirea unor măsuri de protecţie, cum ar fi incompatibilităţile, imunităţile (HCC nr.21 din 24 iunie 201539, §33).
______________________
39 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.21 din 24 iunie 2015 pentru interpretarea articolelor 69 alin.(2), 70 alin (1), 99 şi 100 din Constituţia Republicii Moldova (incompatibilităţile deputaţilor)
Semnificaţia noţiunii de incompatibilitate constă în interdicţia prevăzută de lege de a cumula două funcţii, în vederea asigurării independenţei de acţiune a persoanei ce ocupă o funcţie publică, a evitării concentrării de către una şi aceeaşi persoană a unor prerogative excesive, precum şi a ocrotirii integrităţii profesionale şi morale a acesteia (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §34).
Curtea a reţinut că incompatibilitatea se instituie din momentul dobândirii funcţiei şi presupune o perioadă de timp în decursul căreia titularul funcţiei este obligat să aleagă între prima funcţie şi cea nouă (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §35).
Incompatibilitatea nu constituie doar o măsură de protecţie a funcţiei, în considerarea căreia a fost instituită, dar şi a acelor cu care această funcţie devine incompatibilă, împiedicând cumularea acestora (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §36).
În acest sens, Curtea a relevat că stabilirea expresă a incompatibilităţilor pentru funcţia de deputat are ca fundament raţionamentul că deputatul trebuie să fie nu numai independent de orice influenţe, dar şi să se abţină de la exercitarea unor funcţii sau de la desfăşurarea unor activităţi, care, prin natura lor, ar fi în contradicţie cu mandatul său reprezentativ sau care l-ar împiedica în exercitarea acestuia (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §37).
Incompatibilităţile, pe lângă faptul că protejează independenţa parlamentarului, prezintă un interes şi din perspectiva conflictului de interese. Or, prin cumularea mandatului de parlamentar cu o altă funcţie, deputatul intră în conflict cu prerogativele şi obligaţiile stabilite prin statutul său, fapt ce ar putea crea o dependenţă materială de funcţia cumulată şi ar putea determina posibile tentative de a soluţiona prin influenţa mandatului unele probleme de interes particular (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §38).
De asemenea, calitatea de parlamentar necesită o concentrare sporită a eforturilor, fapt ce face această funcţie să fie incompatibilă cu orice altă funcţie de stat sau privată (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §39).
Conceptul de incompatibilitate a funcţiei de deputat are ca fundament principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în articolul 6 din Constituţie, reprezentând un principiu al ordinii juridice statale (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §40).
Potrivit acestui principiu, autorităţile statului au datoria de a-şi exercita competenţele în limitele impuse de Constituţie şi de lege, fără implicare în atribuţiile legale ale celorlalte autorităţi (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §41).
Curtea a menţionat că principiul constituţional privind separaţia puterilor în stat, precum şi asigurarea independenţei în exercitarea mandatului de parlamentar, au impus reglementarea incompatibilităţilor ca un instrument juridic de protecţie a mandatului de deputat (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §43).
Curtea a reţinut că instituţia incompatibilităţilor reprezintă o garanţie a obiectivităţii şi credibilităţii, care trebuie să caracterizeze exerciţiul unei funcţii publice într-o societate democratică, într-un stat de drept (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §44).
b) Efectele situaţiei de incompatibilitate a funcţiei de deputat cu alte funcţii
Curtea a menţionat că efectul incompatibilităţii constituie încetarea mandatului de deputat, fie de drept, prin apariţia cauzei de incompatibilitate, fie prin demisia parlamentarului, în cazul în care renunţă la mandat (HCC nr.21 din 24 iunie 201540, §73).
______________________
40 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.21 din 24.06.2015 privind interpretarea articolelor 69 alin.(2), 70 alin (1), 99 şi 100 din Constituţia Republicii Moldova
Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut în art.5 alin.(1) din Legea nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 demisionarea deputatului care se află în unul din cazurile de incompatibilitate, în termen de 30 de zile de la data validării mandatului (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §74).
Astfel, Curtea a constatat că stabilirea de către legiuitor a termenului de 30 de zile de la validarea mandatului pentru întreprinderea acţiunilor în vederea înlăturării stării de incompatibilitate constituie o perioadă tranzitorie, în decursul căreia deputatul urmează să opteze pentru una din funcţiile care nu pot fi exercitate concomitent şi să acţioneze în consecinţă (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §75).
În aceste condiţii, Curtea a reţinut că situaţia de incompatibilitate pentru persoanele nou-alese în funcţia de deputat în Parlament apare din momentul validării mandatului de deputat (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §76).
Totodată, Curtea a distins apariţia situaţiei de incompatibilitate şi pentru deputaţii aflaţi în exerciţiul funcţiei. Astfel, Curtea constată că pentru deputatul care se află în exerciţiul funcţiei şi ulterior optează pentru o altă funcţie situaţia de incompatibilitate va apărea din momentul intrării în exerciţiul celeilalte funcţii (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §77).
Curtea a reţinut că persoana care a fost aleasă în funcţia de deputat şi se află în situaţia de incompatibilitate, până la expirarea termenului prevăzut de lege pentru încetarea situaţiei de incompatibilitate, va opta între mandatul de deputat şi funcţia care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcţii (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §78).
Astfel, în termen de 30 de zile de la apariţia incompatibilităţii, deputatul va demisiona din funcţia incompatibilă cu mandatul, şi viceversa, dacă deputatul decide să rămână în funcţia anterioară, el urmează să demisioneze din funcţia de deputat şi să depună cererea de demisie (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §79).
Curtea a reţinut că, în cazul prezentării cererii de demisie din funcţia de deputat de către deputatul aflat în situaţia de incompatibilitate, mandatul de deputat încetează în momentul depunerii cererii (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §80).
Totodată, Curtea a menţionat că în cazurile de depunere a cererii de demisie din funcţia de deputat Parlamentul urmează să acţioneze cu celeritate, pentru a respecta prevederile legale (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §81).
Curtea a reţinut că prin demisie se înţelege manifestarea de voinţă exteriorizată, actul juridic, prin care un demnitar se retrage dintr-o funcţie (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §82).
Demisia deputatului generează un ansamblu de proceduri, formate din câteva etape consecutive, care presupun un şir de acţiuni întreprinse atât de deputatul aflat în situaţia de incompatibilitate, cât şi de Parlament (Preşedintele Parlamentului, biroul permanent, comisiile permanente, plenul Parlamentului), Comisia Electorală Centrală, Curtea Constituţională, şi este reglementat de actele legislative în domeniu (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §83).
Totodată, Curtea a reţinut că, dacă starea de incompatibilitate continuă să existe la expirarea termenului prevăzut de lege, în cazul inacţiunii deputatului aflat în stare de incompatibilitate, deputatul este considerat demisionat de drept din funcţia de deputat (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §86).
În acest sens, mandatul de deputat încetează de drept la data expirării termenului de 30 de zile, prevăzut de art.5 alin.(1) din Legea nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §87).
Astfel, Curtea a menţionat că toate procedurile legate de incompatibilităţile deputaţilor urmează să se finalizeze în cadrul celor 30 de zile prevăzute de lege când survine incompatibilitatea, în caz contrar, după termenul de 30 de zile, mandatul deputatului încetează de drept, fără a fi necesare alte condiţii de formă (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §88).
În lumina celor menţionate, Curtea a reţinut că, în temeiul art.69 alin.(2) din Constituţie, incompatibilitatea este una din cauzele de încetare a mandatului de deputat, fie prin demisia parlamentarului, fie de drept (HCC nr.21 din 24 iunie 2015, §89).
c) Incompatibilitatea funcţiei de deputat cu funcţia de membru al guvernului demisionar
În lumina normelor constituţionale, Curtea a subliniat că la constituirea noului Parlament, în cazul alegerii membrilor în exerciţiu ai Guvernului demisionar în funcţia de deputat, aceştia pot cumula funcţiile până la data depunerii jurământului de către membrii noului Guvern (HCC nr.21 din 24 iunie 201541, §120).
______________________
41 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.21 din 24.06.2015 privind interpretarea articolelor 69 alin.(2), 70 alin (1), 99 şi 100 din Constituţia Republicii Moldova
3.1.4. Dizolvarea Parlamentului
3.1.4.1 Menţinerea echilibrului instituţional prin asigurarea continuităţii exercitării depline a puterii executive în stat
Curtea a menţionat că sancţiunea constituţională aplicabilă Parlamentului – dizolvarea – se admite, conform procedurilor prevăzute de Constituţie, în situaţiile când organul legislativ şi reprezentativ suprem nu-şi mai poate exercita atribuţiile şi, astfel, nu mai poate exprima voinţa alegătorilor. Din aceste considerente, în legătură cu disfuncţia survenită, prin dizolvarea Parlamentului şi desfăşurarea alegerilor anticipate, alegătorilor li se oferă posibilitatea de a soluţiona pe cale constituţională conflictul dintre autorităţi (HCC nr.29 din 24.11.201542, §34).
______________________
42 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.29 din 24.11.2015 pentru interpretarea articolului 85 alin.(1) şi alin.(4) din Constituţia Republicii Moldova (dizolvarea Parlamentului)
Totodată, prerogativa Şefului statului de a dizolva Parlamentul constituie o garanţie constituţională, care permite soluţionarea şi deblocarea unei crize instituţionale (HCC nr.29 din 24.11.2015, §35).
Dreptul discreţionar al Preşedintelui de a dizolva sau a nu dizolva Parlamentul în cazul neacceptării votului de încredere pentru formarea Guvernului intervine în circumstanţele alin.(2) al art.85 din Constituţie, şi anume după expirarea a 45 de zile de la prima solicitare şi respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură până la expirarea termenului de 3 luni (HCC nr.29 din 24.11.2015, §38).
Astfel, dreptul discreţionar al Preşedintelui - de a dizolva sau nu Parlamentul, prevăzut la art.85 alin.(2) - se transformă într-o obligaţie impusă prin voinţa legiuitorului constituant la art.85 alin.(1) (HCC nr.29 din 24.11.2015, §39).
Prin urmare, Curtea a reţinut că prin dispoziţiile cuprinse în articolul 85 alin.(1) şi alin.(2) din Constituţie se urmăreşte restrângerea perioadei de criză politică şi instituţională şi asigurarea funcţionalităţii organelor constituţionale ale statului, iar prin atribuirea dreptului Preşedintelui de a dizolva Parlamentul se evită obstrucţionarea activităţii unei puteri în stat (HCC nr.29 din 24.11.2015, §41).
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, Curtea a reţinut că interdicţia de dizolvare a Parlamentului în ultimele 6 luni de mandat al Preşedintelui Republicii Moldova, de la alin.(4) al art.85 din Constituţie, trebuie să funcţioneze, alături de celelalte prevederi constituţionale de la acelaşi articol, în calitate de mecanism de echilibrare a puterilor, şi nu în scopul de a genera sau perpetua o criză instituţională sau conflict între puteri (HCC nr.29 din 24.11.2015, §42).
Astfel, Curtea a relevat că imperativul obligaţiei dizolvării Parlamentului după 3 luni derivă din faptul că, spre deosebire de exercitarea interimatului funcţiei de Preşedinte al ţării, unde preşedintele interimar exercită aceleaşi atribuţii ca şi preşedintele titular, mandatul Guvernului interimar este restrâns la funcţii ce ţin de “administrarea treburilor publice” (HCC nr.29 din 24.11.2015, §44).
Curtea a subliniat că permanentizarea unei guvernări interimare, prin definiţie, este contrară spiritului Constituţiei şi reprezintă un pericol pentru democraţia parlamentară (HCC nr.29 din 24.11.2015, §48).
Punând în balanţă prevederea constituţională care dispune dizolvarea Parlamentului în cazul eşuării formării Guvernului în termen de 3 luni (alin. (1) art.85 din Constituţie) şi cea care interzice dizolvarea Parlamentului în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui (alin. (4) art.85 din Constituţie), precum şi pornind de la interpretarea funcţională a normelor constituţionale, Curtea a statuat că are prioritate dispoziţia ce permite restabilirea funcţionalităţii depline a Guvernului (HCC nr.29 din 24.11.2015, §51).
3.1.4.2. Raţiunea normei constituţionale privind restricţia dizolvării Parlamentului în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova
Curtea a reţinut că interdicţia dizolvării Parlamentului în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui, în cazul eşuării formării Guvernului, este caracteristică regimurilor în care Preşedintele ţării este ales prin vot universal şi este improprie regimurilor parlamentare în care Preşedintele este ales de către Parlament. Această interdicţie nu are nici o justificare funcţională în situaţia în care Preşedintele ţării este ales de către Parlament, deoarece aceste sufragii în mod evident nu se pot suprapune (HCC nr.29 din 24.11.201543, §60).
______________________
43 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.29 din 24.11.2015 pentru interpretarea articolului 85 alin.(1) şi alin.(4) din Constituţia Republicii Moldova (dizolvarea Parlamentului)
Mai mult, Curtea a reamintit că în oricare din cazuri - dizolvarea Parlamentului după eşuarea formării Guvernului timp de 3 luni sau după expirarea mandatului prezidenţial - Preşedintele îşi va exercita în continuare mandatul său până la alegerea de către noul Parlament a următorului şef de stat (HCC nr.29 din 24.11.2015, §61).
Astfel, Curtea a constatat că în oricare dintre cazurile menţionate urmează să fie respectată aceeaşi consecutivitate a procedurilor, iar dizolvarea Parlamentului după ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui nu reprezintă decât o amânare a unui fapt care se va produce cu certitudine şi favorizează doar întârzierea procesului de formare ulterioară a unui nou Guvern şi restabilirea competenţelor depline ale executivului (HCC nr.29 din 24.11.2015, §62).
În lumina celor menţionate mai sus, Curtea a reţinut că limitarea temporală de dizolvare a Parlamentului de la alin.(4) al articolului 85 nu este aplicabilă în situaţia în care Parlamentul nu a învestit un Guvern în termen de 3 luni (HCC nr.29 din 24.11.2015, §63).
Din aceste considerente, Parlamentul urmează a fi dizolvat în cazul eşuării formării Guvernului în termen de 3 luni, chiar dacă această perioadă se circumscrie în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova (HCC nr.29 din 24.11.2015, §64).
3.2. Preşedintele Republicii Moldova
3.2.1. Colaborarea Preşedintelui cu Parlamentul în procesul de formare a Guvernului
3.2.1.1. Desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru
Din logica construcţiei constituţionale a statelor de drept, şefii de stat nu exprimă o voinţă de natură politică, deoarece aceasta s-ar confunda inevitabil cu voinţa subiectivă, prin urmare discreţionară, a titularului funcţiei respective (HCC nr.32 din 29.12.201544, §80).
______________________
44 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 29.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru
Curtea a reţinut că din dispoziţiile articolului 98 din Constituţie rezultă că Preşedintele este obligat să colaboreze cu Parlamentul în ceea ce priveşte numirea Guvernului, ambele autorităţi publice având rolul lor constituţional în derularea procedurilor de numire a Guvernului (HCC nr.32 din 29.12.2015, §82).
Curtea constată că articolul 98 alin.(1) din Constituţie prevede atribuţia exclusivă a Preşedintelui republicii de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. În acelaşi timp, Curtea a reţinut că, deşi este exclusivă, atribuţia de desemnare nu poate fi însă discreţionară, deoarece Preşedintele va desemna un candidat pentru funcţia de premier numai în urma consultării fracţiunilor parlamentare (HCC nr.32 din 29.12.2015, §84).
De asemenea, Curtea a reţinut că textul constituţional nu prevede, după desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, dreptul Preşedintelui republicii de a exprima rezerve faţă de echipa guvernamentală acceptată de Parlament sau faţă de programul de guvernare. Astfel, din momentul în care a desemnat candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele republicii nu mai are nici o responsabilitate, fie politică, fie juridică, faţă de modul în care această persoană obţine susţinerea majorităţii parlamentare (HCC nr.32 din 29.12.2015, §85).
Din momentul în care este desemnat de Preşedintele Republicii, candidatul pentru funcţia de Prim-ministru are latitudinea de a include orice persoană în lista membrilor Guvernului, pe care o va înainta Parlamentului. Este un drept discreţionar al candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, pe care acesta şi-l poate exercita, asumându-şi,însă, răspunderea pentru eşecul respingerii sale în plenul Parlamentului, inclusiv a programului de guvernare, deoarece lista membrilor Guvernului este susţinută în bloc, iar Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra listei integral, şi nu a persoanelor înscrise în listă (HCC nr.32 din 29.12.2015, §86).
Dacă programul şi lista membrilor Guvernului sunt acceptate de Parlament, se deschide procedura de numire a Guvernului, în care Preşedintele republicii îşi ia rolul activ, dar unul formal şi strict protocolar, care se rezumă la emiterea Decretului şi la primirea jurământului de credinţă (HCC nr.32 din 29.12.2015, §87).
Aşadar, în procedura de formare şi învestire a Guvernului esenţial este votul Parlamentului. Guvernul va răspunde politic doar în faţa Parlamentului, care îl poate demite (HCC nr.32 din 29.12.2015, §88).
În baza raţionamentelor menţionate, analizând ponderea fiecăreia dintre cele două autorităţi publice în procedura de formare a Guvernului, Curtea constată că rolul Parlamentului este unul decisiv în raport cu rolul Preşedintelui Republicii. Această diferenţă de pondere se datorează esenţei parlamentare a formei de guvernământ (HCC nr.32 din 29.12.2015, §89).
3.2.1.2. Consultarea fracţiunilor parlamentare
Curtea a reţinut că scopul consultărilor este de a identifica sprijinul politic al deputaţilor pentru a anumită persoană, capabilă să formeze un Guvern care să se bucure de încrederea Parlamentului. Ceea ce contează în aceste consultări este obţinerea susţinerii politice pentru persoana ce ar putea fi desemnată în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Anume în această cheie trebuie interpretată consultarea la care recurge şeful statului (HCC nr.32 din 29.12.201545, §91).
______________________
45 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 29.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru
În acelaşi scop, Preşedintele poate veni la consultări cu o propunere proprie, care ar putea să fie acceptată. Este, însă, la fel posibil ca în cadrul acestor consultări politice candidatul propus de către Preşedinte pentru funcţia de Prim-ministru să nu fie agreat de partenerii de consultare ai acestuia (HCC nr.32 din 29.12.2015, §92).
În acest context, Curtea a reţinut că Preşedintele nu îşi poate subordona partenerii de dialog politic pe care îi consultă. În acest rol, Preşedintele Republicii acţionează doar în calitate de reprezentant al statului, căruia îi revine dreptul şi responsabilitatea de a găsi o cale a dialogului şi a evaluării voinţei şi capacităţii deputaţilor consultaţi de a susţine din punct de vedere parlamentar pe un anumit candidat (HCC nr.32 din 29.12.2015, §93).
Desemnând, în urma consultărilor la care se face referinţă în articolul 98 din Constituţie, candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele Republicii trebuie să facă dovada imparţialităţii şi neutralităţii sale politice, echidistanţei sale faţă de toate grupurile parlamentare. Preşedintele nu are dreptul constituţional de a se suprapune grupurilor parlamentare (HCC nr.32 din 29.12.2015, §94).
În acelaşi timp, Preşedintelui nu i se poate nega dreptul de a evalua calităţile, competenţa, experienţa şi, în fond, capacitatea unei persoane, implicate politic sau nu, să conducă Guvernul şi să-şi atragă sprijinul politic al majorităţii parlamentare, care îl va susţine pe întreaga durată a legislaturii, dar nu are un suport constituţional să-şi impună propriul candidat. Astfel, Preşedintele intervine exclusiv ca reprezentant al statului, pentru a stabili şi formaliza prin însemnătatea şi solemnitatea funcţiei sale şi pentru a menţine cu autoritatea puterii sale echilibrul între Parlament şi un posibil viitor Guvern (HCC nr.32 din 29.12.2015, §95).
3.2.1.3. Consultarea deputaţilor independenţi sau neafiliaţi
Curtea a subliniat că, în virtutea mandatului reprezentativ, deputatul, odată intrat în exerciţiul mandatului, nu mai are obligaţia legală de a-şi susţine partidul sau deciziile fracţiunii sale în cadrul forului legislativ (HCC nr.32 din 29.12.201546, §103).
______________________
46 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 29.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru
Astfel, prin prisma principiilor constituţionale care resping orice formă de mandat imperativ, deputatului nu-i este interzisă schimbarea opţiunii şi afilierii politice (HCC nr.32 din 29.12.2015, §104).
În acelaşi timp, Curtea a reţinut că un principiu fundamental al procedurii parlamentare, care este rareori menţionat în mod explicit în constituţiile naţionale, dar care poate fi dedus pe calea interpretării, este egalitatea dintre reprezentanţii în Parlament (HCC nr.32 din 29.12.2015, §105).
De asemenea, Curtea a reţinut că prin procesul consultării urmează să se asigure dialogul cu toate partidele politice parlamentare, pentru că doar partidele politice pot asigura echilibrul şi stabilitatea politică (HCC nr.32 din 29.12.2015, §106).
Urmând aceste raţionamente, dar şi ţinând cont de principiile enunţate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reţinut că, pentru realizarea atribuţiei sale constituţionale de a propune candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele Republicii Moldova, care este alesul majorităţii parlamentare, trebuie să-şi asigure, prin consultarea fracţiunilor parlamentare, atât susţinerea majorităţii parlamentare, cât şi posibila cooperare constructivă a minorităţii aflate în opoziţie (HCC nr.32 din 29.12.2015, §107).
Prin urmare, în sens constituţional, noţiunea de “consultare a fracţiunilor parlamentare” acoperă grupurile deputaţilor neafiliaţi, care îşi propun înfăptuirea unor obiective programatice comune şi au vocaţia de a determina sau influenţa cursul evenimentelor social-politice (HCC nr.32 din 29.12.2015, §108).
3.2.1.4. Respectarea principiului majorităţii parlamentare
Principul de bază al democraţiei este cel al majorităţii. Decizia este luată de către aceasta şi de către cei care reprezintă o majoritate a alegătorilor, indiferent din câte partide este formată această majoritate sau dacă există un partid mai mare (însă minoritar) decât fiecare dintre partidele care alcătuiesc majoritatea în parte. Ignorarea voinţei majorităţii este caracteristica dictaturii (HCC nr.32 din 29.12.201547, §110).
______________________
47 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 29.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru
Curtea a constatat că din prevederile alin.(3) al articolului 98 din Constituţie rezultă necesitatea identificării majorităţii parlamentare (HCC nr.32 din 29.12.2015, §112).
Este foarte limpede că doar majoritatea parlamentară poate acorda încredere Prim-ministrului, programului său şi doar ea poate învesti Guvernul. De aici şi rolul consultărilor (HCC nr.32 din 29.12.2015, §113).
În această chestiune, Curtea Constituţională s-a pronunţat anterior, statuând că: “prin sintagma “majoritatea parlamentară” se înţelege majoritatea absolută a deputaţilor aleşi în Parlament, care, în baza dispoziţiilor constituţionale, pot acorda vot de încredere Guvernului şi Prim-ministrului, desemnat de Preşedintele republicii” (Hotărârea nr.21 din 2 iulie 1998) (HCC nr.32 din 29.12.2015, §114).
Astfel, ţinând cont de prevederile alineatului (3) al articolului 98, este vorba de jumătate plus unu din numărul total de deputaţi aleşi în Parlament (HCC nr.32 din 29.12.2015, §115).
Urmând aceste raţionamente, trebuie desemnată Prim-ministru doar persoana propusă de partidul sau coaliţia care deţine majoritatea parlamentară, indiferent cine este această persoană: un independent, liderul unui partid mai mic, liderul unui partid mai mare sau alt membru. Şi indiferent dacă persoana provine din partidul cu cel mai mare număr de parlamentari (dacă partidul cu cel mai mare număr de parlamentari nu deţine majoritatea absolută în Parlament). Aceasta este procedura constituţională de desemnare şi democratică (HCC nr.32 din 29.12.2015, §116).
Prin urmare, interpretarea în sensul existenţei unui drept discreţionar al Preşedintelui de desemnare a candidatului pentru funcţia de Prim-ministru este lipsită de logică juridică şi implică o reducere la absurd, deoarece Preşedintele nu poate impune Parlamentului o anumită opţiune cu privire la persoana care va ocupa funcţia de Prim-ministru, acest fapt fiind de natură să creeze premisele unor conflicte instituţionale artificiale (HCC nr.32 din 29.12.2015, §117).
Pentru considerentele expuse, Curtea a reţinut că nu există deci nici un motiv constituţional şi democratic pentru ca Preşedintele să nu desemneze în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru persoana care dispune de sprijinul majorităţii parlamentare, fie ea adversă Preşedintelui (HCC nr.32 din 29.12.2015, §118).
În acest context, Curtea a reţinut că atunci când nici un partid nu deţine în Parlament o majoritate absolută, Preşedintele trebuie să consulte deputaţii nu doar pro forma, ci să desemneze candidatul susţinut de majoritate, chiar dacă partidul agreat de Preşedinte nu face parte din majoritate (HCC nr.32 din 29.12.2015, §119).
Astfel, Preşedintele desemnează pentru funcţia de Prim-ministru candidatul care îndeplineşte condiţiile de desemnare şi de numire şi care se bucură de sprijinul majorităţii parlamentare (HCC nr.32 din 29.12.2015, §120).
Curtea a considerat important să sublinieze necesitatea constituirii în mod transparent a majorităţii parlamentare, pentru ca alegătorul să poată identifica actorii politici cărora le revine responsabilitatea politică pentru actul de guvernare. Din aceste considerente, majoritatea parlamentară urmează a fi formalizată, nu doar declarată, cu indicarea deputaţilor care o constituie, cu specificarea disponibilităţii de a susţine o anumită candidatură pentru funcţia de Prim-ministru şi cu notificarea oficială la adresa Preşedintelui Republicii Moldova (HCC nr.32 din 29.12.2015, §128).
Astfel, în cazul constituirii unei majorităţi parlamentare absolute, Preşedintele Republicii Moldova urmează să desemneze candidatul susţinut de această majoritate (HCC nr.32 din 29.12.2015, §130).
Doar în cazul în care nu este constituită o majoritate parlamentară absolută, Preşedintele Republicii Moldova are obligaţia, după consultarea fracţiunilor parlamentare, de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, chiar dacă fracţiunile parlamentare nu sunt de acord cu propunerea Preşedintelui (HCC nr.32 din 29.12.2015, §131).
3.2.2. Competenţa Preşedintelui Republicii Moldova în problemele cetăţeniei
Ţinând cont de natura şi statutul funcţiei de Preşedinte al Republicii, competenţele acestuia în domeniul cetăţeniei se referă la problemele ce implică exercitarea dreptului suveran şi discreţionar al statului la atribuirea cetăţeniei, precum naturalizarea şi redobândirea, cazuri în care cetăţenia Republicii Moldova se acordă prin decret al Preşedintelui (HCC nr.24 din 06.10.201548, §69).
______________________
48 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 06.10.2015 privind controlul constituţionalităţii articolului 28 lit.b) din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr.1024-XIV din 2 iunie 2000
Curtea a subliniat că în cazul naşterii, recunoaşterii şi înfierii doar se confirmă, în baza documentelor justificative şi a unor proceduri administrative simplificate, faptul apartenenţei persoanei la cetăţenia Republicii Moldova, nefiind necesară emiterea unui decret de către Preşedinte (HCC nr.24 din 06.10.2015, §70).
Art.10 din Legea cetăţeniei prevede cinci temeiuri de dobândire a cetăţeniei, şi anume: a) naştere; b) recunoaştere; c) înfiere; d) redobândire; e) naturalizare (HCC nr.24 din 06.10.2015, §50).
Curtea a reţinut că dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova prin recunoaştere face parte din categoria modurilor prin care persoanei i se identifică calitatea de cetăţean în baza actelor de stare civilă (HCC nr.24 din 06.10.2015, §56).
Dobândirea cetăţeniei prin recunoaştere, spre deosebire de dobândirea cetăţeniei prin redobândire, reprezintă restabilirea cetăţeniei pe care persoana a deţinut-o şi pe care, din circumstanţe neimputabile, a pierdut-o, fără o solicitare personală şi fără emiterea unui act administrativ în acest sens. Acest mod de dobândire a cetăţeniei mai este numit prin reintegrare sau prin repatriere (HCC nr.24 din 06.10.2015, §59).
Astfel, esenţa instituţiei recunoaşterii cetăţeniei constă în faptul că statul poate să restabilească cetăţenia persoanelor care au avut vocaţia să o aibă în virtutea unor circumstanţe politico-juridice sau care au pierdut-o ca urmare a unor evenimente istorice (modificarea hotarelor statului, deportări ş.a.) (HCC nr.24 din 06.10.2015, §60).
Curtea a reţinut că prin acest mod de dobândire a cetăţeniei doar se restabileşte un adevăr istoric, constatat anterior prin emiterea de către autorităţi a certificatului de naştere al persoanei (HCC nr.24 din 06.10.2015, §61).
Potrivit art.28 litera b) din Legea cetăţeniei, Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor (în continuare – MTIC) îi revine competenţa de a “examina cereri privind dobândirea cetăţeniei prin recunoaştere” (HCC nr.24 din 06.10.2015, §62).
Curtea a reţinut că MTIC a fost împuternicit, prin lege organică, cu o atribuţie de ordin tehnic, sub aspect procedural decizia ministerului nu este altceva decât o constatare a faptului că persoana poate fi recunoscută în calitate de cetăţean al Republicii Moldova în baza actelor justificative (HCC nr.24 din 06.10.2015, §63).
MTIC are competenţa de a controla veridicitatea actelor prezentate privind calitatea anterioară de cetăţean al persoanei, emiterea unui aviz în acest sens şi eliberarea actelor ce atestă cetăţenia persoanei. În acest sens, şi termenul “recunoaştere” semnifică acţiunea de a confirma, a valida sau a identifica un fapt cunoscut mai înainte (HCC nr.24 din 06.10.2015, §64).
Astfel, acţiunile întreprinse de MTIC nu echivalează cu soluţionarea în fond a cererii de acordare a cetăţeniei (HCC nr.24 din 06.10.2015, §65).
Curtea a reţinut că, în speţa examinată, MTIC doar constată un fapt în baza actelor justificative, neavând discreţia de a acorda sau nu cetăţenia în cazul întrunirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege, şi, prin urmare, nu încalcă atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova în domeniul cetăţeniei, prevăzute de art.88 lit.c) din Constituţie (HCC nr.24 din 06.10.2015, §71).
3.3. Legiferarea
3.3.1. Efectele juridice ale actelor Parlamentului de numire în funcţie
Curtea a reţinut că actul “desemnării/numirii în funcţie”, în sens constituţional, este un act consumat şi, prin urmare, nu este susceptibil de abrogare, cu excepţia constatării de către Curtea Constituţională, în cadrul controlului constituţionalităţii, a unor vicii fundamentale care afectează însăşi validitatea actului (temeiuri de nulitate absolută) (HCC nr.30 din 08.12.201549, §51).
______________________
49 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.30 din 08.12.2015 privind controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.224 din 3 decembrie 2015 pentru abrogarea hotărârilor Parlamentului privind desemnarea unor directori ai Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică
În jurisprudenţa sa anterioară Curtea a reţinut că actul odată consumat nu poate fi anulat. O procedură de anulare a unor acte consumate nu este şi nici nu poate fi prevăzută, deoarece ar distorsiona ordinea juridică şi ar compromite autoritatea legislativă a statului, ar afecta securitatea raporturilor juridice şi chiar securitatea naţională, dacă s-ar admite posibilitatea revenirii, după o perioadă de timp, la actele consumate, reieşind din interese politice sau personale de moment (HCC nr.30 din 08.12.2015, §52).
Astfel, Curtea a menţionat că în cazurile în care un act individual trezeşte dubii în privinţa legalităţii sale, fiind totodată susceptibil de controlul constituţionalităţii, autoritatea competentă urmează să se abţină de la anularea acestuia şi să apeleze la pârghiile legitime prevăzute de Constituţie (HCC nr.30 din 08.12.2015, §53).
Curtea a subliniat că, odată consumată numirea în funcţie, încetarea atribuţiilor persoanei desemnate nu poate avea loc decât prin procedeul demiterii/demisiei din funcţie, în ordinea stabilită de lege. În caz contrar, actul de abrogare ar genera anularea abuzivă a tuturor deciziilor persoanelor destituite şi a drepturilor acestora, inclusiv salariale, obţinute în virtutea exercitării funcţiilor, fapt absolut inadmisibil, care vine într-o contradicţie evidentă cu principiile care guvernează statul de drept şi instituţiile acestuia (HCC nr.30 din 08.12.2015, §54).
3.3.2. Principiul legalităţii în legea penală
Curtea a menţionat că principiul legalităţii normei penale, în sensul nulum crimen sine lege, pune în sarcina legiuitorului două obligaţii: 1) să prevadă într-un text de lege faptele considerate infracţiuni şi sancţiunile aferente (lex scripta); 2) să redacteze textul legii cu claritate (lex certa) (HCC nr.25 din 13.10.201550, §34).
______________________
50 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.25 din 13.10.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Hotărârii Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora
În acelaşi timp, pornind de la faptul că legea penală este o lex stricta, trebuie de evidenţiat că aceasta nu poate să abunde în texte incriminatoare sau explicative. Spre deosebire de alte legi, legea penală trebuie interpretată prin aplicarea coroborată a interpretării gramaticale cu cea teleologică, care îşi propune lămurirea înţelesului normei juridice pornind de la finalitatea acesteia (HCC nr.25 din 13.10.2015, §38).
În pofida exactităţii sale, dreptul penal, exprimat printr-o lex certa, este o ramură de drept sensibilă anume din cauza excesului de text normativ necesar a fi supus interpretării (îndeosebi în cazul obiectului juridic, fie al laturii subiective a componenţei de infracţiune), inclusiv în baza normelor de trimitere sau de blanchetă (HCC nr.25 din 13.10.2015, §39).
Principiul legalităţii, în sens formal, stabileşte în principal raporturile între norme şi actele de aplicabilitate a acestora, trebuind astfel să se deosebească normele de regulile ce vizează aplicabilitatea lor (HCC nr.25 din 13.10.2015, §40).
3.3.3. Adoptarea legilor prin procedura angajării răspunderii Guvernului
Curtea a menţionat că, potrivit articolului 60 alineatul (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului (HCC nr.11 din 13.05.201551, §42).
______________________
51 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.11 din 13.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale Guvernului privind angajarea răspunderii asupra unor proiecte de legi şi a legilor adoptate prin angajarea răspunderii
În acelaşi timp, prin articolele 1061 şi 1062 din Constituţie, legiuitorul constituant a învestit şi Guvernul cu atribuţii de legiferare. Astfel, dacă articolul 1061 din Constituţie reglementează instituţia angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege, atunci articolul 1062 instituie procedura delegării legislative (HCC nr.11 din 13.05.2015, §44).
Astfel, Legea Fundamentală a instituit 3 modalităţi de legiferare: una firească, uzuală, şi care, potrivit articolului 60 din Constituţie, aparţine Parlamentului şi două excepţionale, aflate la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale – fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului (art.1061), fie prin emiterea de ordonanţe (art.1062 ) (HCC nr.11 din 13.05.2015, §46).
Curtea a menţionat că, în temeiul articolului 1061 alin.(1) din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. La fel, norma constituţională stabileşte că Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 106 (cu votul majorităţii deputaţilor). Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern (HCC nr.11 din 13.05.2015, §47).
Curtea a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi (HCC nr.11 din 13.05.2015, §50).
Curtea a menţionat că, deşi legiuitorul constituant a împuternicit Guvernul cu atribuţii de legiferare, dispoziţiile articolului 1061 din Constituţie nu pot fi interpretate în sensul în care ar permite Guvernului substituirea Parlamentului oricând şi în orice condiţii (HCC nr.11 din 13.05.2015, §52).
Astfel, Curtea a subliniat că, deşi la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut (HCC nr.11 din 13.05.2015, §53).
Curtea a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului, fiind o procedură care operează in extremis, atunci când vizează un proiect de lege, trebuie ca acesta, prin obiectul reglementării, să conţină prevederi ce se circumscriu clar doar la un singur domeniu (HCC nr.11 din 13.05.2015, §55).
Curtea a menţionat că Parlamentul este şi rămâne unica autoritate legiuitoare, chiar şi în cazul angajării răspunderii de către Guvern. Or, prevederile articolului 1061 din Constituţie reglementează expres o excepţie de la regula instituită prin dispoziţiile constituţionale ale articolului 60, aceasta nefiind de natură a înlătura Parlamentul de la îndeplinirea rolului său, întrucât procedura asumării răspunderii de către Guvern se derulează în faţa Parlamentului şi se desfăşoară sub supravegherea şi controlul forului legislativ suprem, care are la îndemână, în virtutea prevederilor constituţionale, dreptul de a demite Guvernul prin iniţierea şi dezbaterea unei moţiuni de cenzură (HCC nr.11 din 13.05.2015, §56).
Acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul (HCC nr.11 din 13.05.2015, §57).
Astfel, Curtea a menţionat că eludarea principiilor şi criteriilor enunţate la angajarea răspunderii de către Guvern poate determina încălcarea normelor constituţionale (HCC nr.11 din 13.05.2015, §58).
Astfel, în lipsa unei reglementări legale detaliate, Curtea cu discernământ, în fiecare caz individual, va verifica respectarea principiilor enunţate în jurisprudenţa sa la angajarea răspunderii de către Guvern asupra unui proiect de lege (HCC nr.11 din 13.05.2015, §60).
3.4. Guvernul
3.4.1. Efectele juridice ale demisiei Prim-ministrului În sensul articolului 101 alin.(3) din Constituţie, demisia Prim-ministrului şi, respectiv, a întregului Guvern intră în vigoare în momentul comunicării acesteia: în cazul cererii scrise adresate Parlamentului – în momentul depunerii, iar în cazul anunţului public – în momentul emiterii. Demisia Prim-ministrului antrenează de drept demisia Guvernului, fără îndeplinirea nici unei alte condiţii de formă sau procedură. Parlamentul ia act de demisia Prim-ministrului şi, respectiv, a întregului Guvern. Decizia Parlamentului, prin care se ia act de demisia Prim-ministrului şi, respectiv, a întregului Guvern, nu influenţează actul demisiei, procesul de formare a noului Guvern, precum şi termenele constituţionale inerente acestui proces (HCC nr.16 din 17.06.201552, dispozitiv).
______________________
52 Hotărârea nr.16 din 17.06.2015 pentru interpretarea articolului 101 alin.(2) şi (3) din Constituţie (etapa la care demisia Prim-ministrului produce efecte juridice)
În sensul articolului 101 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele are obligaţia constituţională de a numi un Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern în cazul imposibilităţii definitive a exercitării funcţiei de către Prim-ministrul demisionar. Imposibilitatea definitivă a exercitării funcţiei de Prim-ministru semnifică situaţia generată de orice circumstanţă care împiedică continuarea exercitării funcţiei, alta decât decesul, inclusiv refuzul expres al Prim-ministrului demisionar de a continua exercitarea funcţiei până la formarea noului Guvern (HCC nr.16 din 17.06.2015, dispozitiv).
În sensul articolului 85 din Constituţie, termenul-limită de formare a Guvernului este de trei luni, inclusiv în cazul demisiei Prim-ministrului în condiţiile articolului 101 alin.(3) din Constituţie, şi începe să curgă din momentul comunicării demisiei Prim-ministrului, potrivit punctului 1 din prezentul dispozitiv (HCC nr.16 din 17.06.2015, dispozitiv).
În sensul articolelor 101 alin.(3) şi 103 alin.(2) din Constituţie, din momentul comunicării demisiei Prim-ministrului, potrivit punctului 1 din prezentul dispozitiv, Guvernul îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern (HCC nr.16 din 17.06.2015, dispozitiv).
3.4.2. Abilitarea Guvernului cu competenţe de a reglementa circulaţia substanţelor narcotice sau psihotrope
Curtea a reţinut că prin legea penală legiuitorul poate abilita executivul cu reglementarea unor aspecte normative care interferează cu norma penală primară. În acest sens, este necesar ca din abilitare să poată fi delimitate posibilele fapte, care fac obiectul incriminării, după regulile interpretării juridice (HCC nr.25 din 13.10.201553, §44, 45).
______________________
53 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.25 din 13.10.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Hotărârii Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora
Curtea a reţinut că legea penală incriminează circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope. Potrivit articolului 1341 alin.(4) din Codul penal: “Listele substanţelor narcotice, psihotrope şi precursorilor se aprobă de Guvern”. Totodată, prin Hotărârea Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 a fost aprobată lista substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe, depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora (HCC nr.25 din 13.10.2015, §52, 53).
Curtea a menţionat că cantitatea substanţelor narcotice şi psihotrope constituie un criteriu în distingerea circulaţiei legale de cea ilegală şi contribuie la calificarea infracţiunilor (HCC nr.25 din 13.10.2015, §57).
Curtea a constatat că prin Hotărârea Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 a fost aprobată atât lista substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe, depistate în trafic ilicit, cât şi cantitatea acestora (HCC nr.25 din 13.10.2015, §59).
Astfel, Curtea a menţionat că prin conţinutul sintagmei “listele substanţelor”, cuprinsă la articolul 1341 alin. (4) din Codul penal, urmează a se înţelege competenţa Guvernului de a reglementa atât categoriile substanţelor narcotice şi psihotrope, cât şi cantităţile acestora. Aprobarea doar a listei acestor substanţe, fără o reglementare cantitativă, ar lipsi de esenţă întreaga hotărâre a Guvernului, care ar fi, astfel, inaplicabilă (HCC nr.25 din 13.10.2015, §61).
De asemenea, Curtea a reţinut că şi noţiunea de “cantitate” a substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, în înţelesul art.1341 alin.(5) din Codul penal şi al articolelor din partea specială a legii penale, trebuie interpretată sistemic, inclusiv prin coroborare cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 (HCC nr.25 din 13.10.2015, §62).
Cu referire la art.1341 alin.(4) din Codul penal, existenţa dispoziţiilor de blanchetă în normele penale constituie o expresie a procesului obiectiv de reglementare normativă, fiind o modalitate specială de formulare a reglementărilor juridico-penale (HCC nr.25 din 13.10.2015, §63).
Având în vedere faptul că domeniul supus examinării se află în permanentă evoluţie şi vizează nu doar reglementările în materia dreptului penal, dar şi cele privind ocrotirea sănătăţii publice, legislativul poate delega executivului competenţa de a reglementa, prin acte subordonate legii, lista substanţelor narcotice, psihotrope şi cantitatea acestora (HCC nr.25 din 13.10.2015, §65).
Totodată, ţinând cont de faptul că procesul legislativ implică mai multe etape de durată, raţiunea stabilirii competenţei Guvernului rezultă şi din necesitatea intervenţiei prompte în cadrul normativ în vederea reglementării acestui domeniu în cazul apariţiei de noi substanţe cu efecte similare (HCC nr.25 din 13.10.2015, §66).
Curtea a reţinut, cantitatea substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care le conţin formează un element structural sine qua non al listei acestora, fapt pentru care Hotărârea Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 nu este contrară articolelor 72 alin.(3) lit.n) şi 102 din Constituţie (HCC nr.25 din 13.10.2015, §69).
3.5. Autoritatea judecătorească
3.5.1. Lipsa de competenţă a instanţelor judecătoreşti în aplicarea sancţiunilor disciplinare
Aplicarea sancţiunii disciplinare nu constituie atributul instanţei judecătoreşti, aplicarea sancţiunilor disciplinare constituie atributul angajatorului/organului disciplinar, care dispun de prerogative disciplinare, având competenţa de a individualiza sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu luarea în considerare a împrejurărilor în care a fost comisă fapta, a gradului de vinovăţie, a consecinţelor abaterii disciplinare (HCC nr.13 din 15.05.201554, §85).
______________________
54 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.13 din 15.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.261 din 01.11.2013 cu privire la Colegiul Medicilor din Republica Moldova
Sancţiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege în scopul apărării ordinii disciplinare, dezvoltării spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu, respectării normelor de comportare şi prevenirii producerii unor acte de indisciplină (HCC nr.13 din 15.05.2015, §86).
Soluţionarea cauzelor disciplinare de către organe nejudiciare, cu utilizarea de către legiuitor a termenului de “jurisdicţie profesională” ca atribuţie a acestora, nu constituie o încălcare a articolului 114 din Constituţie (HCC nr.13 din 15.05.2015, §87).
Potrivit cadrului legal existent, actul de aplicare a unei sancţiuni disciplinare nu este exclus de la controlul judecătoresc. La sesizarea părţii interesate, instanţa de judecată urmează să se pronunţe asupra legalităţii sancţiunii aplicate (HCC nr.13 din 15.05.2015, §91).
Curtea Europeană a menţionat că regimul acţiunilor disciplinare este variat şi nu implică în mod sistemic drepturi cu caracter civil, în sensul Convenţiei Europene. Jurisprudenţa Curţii Europene, în general, nu leagă acţiunea disciplinară de domeniul de aplicare al art.6 decât în funcţie de caracterul determinant pe care decizia este susceptibilă să-l aibă asupra exerciţiului profesional (HCC nr.13 din 15.05.2015, §92).
3.5.2. Puterea lucrului judecat
Curtea a reţinut că orice hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă dispune de puterea lucrului judecat şi implică respectul pentru principiul res judicata. Astfel, Curtea nu poate să se pronunţe asupra temeiniciei probelor administrate în procesele judiciare, respectiv nu poate revizui hotărârile judiciare irevocabile. A proceda altfel ar însemna substituirea de către Curtea Constituţională a instanţelor judecătoreşti (HCC nr.3 din 20.01.2015, §62).
Curtea a menţionat că executarea hotărârilor judecătoreşti este ultima etapă a procesului judiciar, în cadrul căreia se realizează anumite acţiuni procesuale, prevăzute de legislaţia procedurală, ce ţin de executare (HCC nr.3 din 20.01.2015, §63).
Potrivit art.120 din Constituţie, este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive (HCC nr.3 din 20.01.2015, §60).
În context, întru executarea hotărârii judecătoreşti55, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr.169 din 21 iulie 2014 privind eliberarea din funcţie a directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (HCC nr.3 din 20.01.2015, §9).
______________________
55 Prin care directorul general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică a fost sancţionat cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii publice pe un termen de un an.
Eliberarea din funcţia de director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică poate fi dispusă numai de către autoritatea care l-a numit, şi anume Parlamentul. Astfel, în acest sens competenţa Parlamentului, conferită prin lege, nu este una discreţionară (HCC nr.3 din 20.01.2015, §66).
Prin urmare, hotărârea instanţei de judecată ce se referă la sancţionarea directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică, având puterea lucrului judecat, a fost executată de către Parlament în condiţiile legii (HCC nr.3 din 20.01.2015, §67).
În acest sens, Parlamentul, adoptând Hotărârea nr.169 din 21 iulie 2014, şi-a exercitat atribuţiile în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale (HCC nr.3 din 20.01.2015, §68).
3.6. Curtea Constituţională
3.6.1. Garanţiile privind asigurarea cu pensie a judecătorilor Curţii Constituţionale
Avizul nr.1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor prevede, în concluziile sale, că remunerarea judecătorilor trebuie să fie corespunzătoare cu rolul şi responsabilităţile acestora şi trebuie să asigure în mod adecvat plata concediilor medicale şi a pensiei. Ea trebuie protejată prin prevederi legale specifice împotriva diminuărilor şi trebuie să existe prevederi privind mărirea salariilor în raport cu creşterea preţurilor (HCC nr.20 din 23.06.201556, §47).
______________________
56 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.20 din 23.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 32 alin.(1) al Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (asigurarea cu pensie a judecătorilor Curţii Constituţionale)
Deşi Curtea Constituţională nu face parte din sistemul judecătoresc, statutul şi competenţele acesteia fac aplicabile principiile independenţei judecătoreşti (HCC nr.20 din 23.06.2015, §48).
Curtea a reţinut că garanţiile materiale ale judecătorilor reprezintă una din componentele de bază ale independenţei lor, fiind o contrabalanţă la restricţiile, interdicţiile şi responsabilităţile impuse lor de către societate (HCC nr.20 din 23.06.2015, §50).
Potrivit alin.(1) al art.32 din Legea nr.544-XIII cu privire la statutul judecătorului: “Judecătorul care a atins vârsta de 50 de ani şi are o vechime în muncă de cel puţin 20 de ani, dintre care cel puţin 12 ani şi 6 luni a activat în funcţia de judecător, are dreptul la pensie pentru vechime în muncă în proporţie de 55% din salariul mediu lunar, iar pentru fiecare an complet de muncă peste vechimea de 20 de ani – de 3%, dar în total nu mai mult de 80% din salariul mediu lunar. Pensia judecătorului se recalculează ţinându-se cont de mărimea salariului lunar al judecătorului în exerciţiu.” (HCC nr.20 din 23.06.2015, §56).
Coroborând prevederile Legii cu privire la Curtea Constituţională cu prevederile Legii cu privire la statutul judecătorului, Curtea a constatat că stagiul special de cotizare pentru judecătorii Curţii Constituţionale este de 12 ani şi 6 luni. Adică, judecătorul constituţional care a atins vârsta de 50 de ani şi are o vechime în muncă de cel puţin 20 de ani calendaristici are dreptul la pensie pentru vechime în muncă doar dacă cel puţin 12 ani şi 6 luni a deţinut funcţia de judecător (HCC nr.20 din 23.06.2015, §57).
Curtea a reţinut că, spre deosebire de judecătorii instanţelor judecătoreşti, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi pentru un mandat de 6 ani. Concomitent, conform art.5 al Legii cu privire la Curtea Constituţională, această funcţie poate fi deţinută pe durata a două mandate (HCC nr.20 din 23.06.2015, §58).
În acelaşi timp, chiar şi în urma deţinerii a două mandate, judecătorul constituţional nu poate beneficia de pensia specială în condiţiile în care legea instituie stagiul special de cotizare de 12 ani şi 6 luni. Or, conform unui simplu calcul, o persoană poate deţine funcţia de judecător la Curtea Constituţională pe durata a cel mult 12 ani (HCC nr.20 din 23.06.2015, §59).
Astfel, Curtea a menţionat că norma cuprinsă în art.32 din Legea cu privire la statutul judecătorului este lipsită de efectivitate în raport cu judecătorii constituţionali (HCC nr.20 din 23.06.2015, §60).
Astfel, Curtea a subliniat că pot deveni judecători la Curte persoanele care întrunesc cerinţele enunţate (vârstă, studii etc.), fără a exista obligativitatea deţinerii anterioare a funcţiei de judecător în instanţele judecătoreşti (HCC nr.20 din 23.06.2015, §66).
Curtea a reiterat că o persoană poate fi judecător la Curtea Constituţională pe durata unui singur mandat. Obţinerea celui de-al doilea mandat nu poate fi determinată de obţinerea anumitor beneficii, inclusiv materiale. Acest fapt poate duce la lipsirea de efectivitate a independenţei în exercitarea mandatului. Or, potrivit celor enunţate, atât Constituţia, cât şi Legea cu privire la Curtea Constituţională reglementează importante principii şi garanţii ale independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să permită acestora exercitarea obiectivă a justiţiei (HCC nr.20 din 23.06.2015, §71).
Prin urmare, în sensul articolului 137 din Constituţie, în vederea asigurării principiului independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, nici o garanţie nu poate fi condiţionată de exercitarea celui de-al doilea mandat (HCC nr.20 din 23.06.2015, §72).
Curtea a menţionat că, având în vedere statutul judecătorilor Curţii Constituţionale, care este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, şi durata mandatului, se impune necesitatea stabilirii stagiului special de cotizare pe durata unui singur mandat (HCC nr.20 din 23.06.2015, §73).
4. Economia naţională
4.1. Rolul bugetului de stat în economia statului
Curtea a menţionat că la baza întregului sistem bugetar stă ceea ce în mod generic este desemnat ca fiind “bugetul de stat”, care cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor necesare pentru implementarea strategiilor şi obiectivelor economice, sociale şi de altă natură ale Guvernului (HCC nr.11 din 13.05.201557, §74).
______________________
57 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.11 din 13.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor acte legislative adoptate prin procedura angajării răspunderii
Curtea a reţinut că bugetul de stat reprezintă instrumentul cel mai important de intervenţie a statului în economie, prin politicile sale fiscale şi bugetare. Bugetul de stat contribuie la realizarea echilibrului între necesităţile colective şi mijloacele de finanţare a acestora (HCC nr.11 din 13.05.2015, §75).
Totodată, Curtea a subliniat că bugetul public naţional consolidat constituie veriga centrală a sistemului financiar şi de creditare al unei ţări, precum şi principala balanţă financiară cu caracter operativ şi obligatoriu, pe o perioadă determinată. În general, soluţiile bugetare şi fiscale au implicaţii social-economice considerabile. Ele creează condiţii pentru creşterea economiei şi, implicit, a nivelului de viaţă al populaţiei (HCC nr.11 din 13.05.2015, §76).
4.2. Adoptarea bugetului public naţional prin procedura angajării răspunderii
Curtea a reţinut că parcurgerea deficitară şi tardivă a adoptării bugetului public naţional poate determina blocaje economice, şomaj şi sărăcie (HCC nr.11 din 13.05.2015, §83).
În acelaşi timp, Curtea a subliniat rolul Guvernului la adoptarea bugetului public naţional. Astfel, potrivit articolului 131 alin.(4) din Constituţie, orice propunere legislativă sau amendament care atrag majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum şi majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare pot fi adoptate numai după ce sunt acceptate de Guvern (HCC nr.11 din 13.05.2015, §84).
Curtea a reţinut că prevederile constituţionale menţionate consacră obligativitatea existenţei acceptului prealabil al Guvernului în privinţa amendamentelor sau propunerilor legislative care implică majorarea sau reducerea cheltuielilor, veniturilor sau împrumuturilor drept o condiţie imperativă, de la care nu poate deroga legislativul în procesul aprobării bugetului public naţional, nerespectarea căreia constituie o încălcare a procedurii stabilite de Constituţie în materie de legiferare în domeniul bugetar. Acest principiu constituţional este incident procedurii bugetare (HCC nr.11 din 13.05.2015, §85).
Recurgerea Guvernului la angajarea răspunderii privind proiectele de legi referitoare la bugetul public naţional se circumscriu articolului 1061 din Constituţie (HCC nr.11 din 13.05.2015, §92).
B. Concluziile Curţii
1. Prevederi recunoscute constituţionale
Curtea a recunoscut constituţionale:
♦ Hotărârea Parlamentului nr.169 din 21 iulie 2014 privind eliberarea din funcţie a directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (HCC nr.3 din 20.01.2015, sesizarea nr.59a/2014);
♦ - articolele 98 alin.(2) litera e), 1061 şi 3302 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002;
- sintagma “sau confiscare extinsă” din articolele 202 alineatele (1), (3) şi (31) şi 203 alineatul (2) şi sintagma “sau confiscării extinse” din articolul 202 alineatul (32) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (HCC nr.6 din 16.04.2015, sesizarea nr.60a/2014);
♦ articolul 153 din Codul educaţiei al Republicii Moldova nr.152 din 17 iulie 2014 (HCC nr.8 din 11.05.2015, sesizarea nr.7a/2015);
♦ articolul 473 alin.(1) pct.2) din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24 octombrie 2008 (HCC nr.10 din 12.05.2015, sesizarea nr.6g/2015);
♦ - Hotărârea Guvernului nr.155 din 8 aprilie 2015 privind angajarea răspunderii asupra proiectului legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative;
- Hotărârea Guvernului nr.156 din 8 aprilie 2015 privind angajarea răspunderii asupra proiectului legii bugetului de stat pe anul 2015;
- Hotărârea Guvernului nr.157 din 8 aprilie 2015 privind angajarea răspunderii asupra proiectului legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2015;
- Hotărârea Guvernului nr.158 din 8 aprilie 2015 privind angajarea răspunderii asupra proiectului legii fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2015;
- în partea referitoare la procedura adoptării prin angajarea răspunderii Guvernului:
- Legea nr.71 din 12 aprilie 2015 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative; Legea bugetului de stat pe anul 2015 nr.72 din 12 aprilie 2015; Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2015, nr.73 din 12 aprilie 2015; Legea fondurilor asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2015, nr.74 din 12 aprilie 2015 (HCC nr.11 din 13.05.2015, sesizările nr.16a/2015 şi 17a/2015);
♦ textul “în baza înregistrării prealabile a cetăţenilor aflaţi în străinătate. Regulamentul privind înregistrarea prealabilă se aprobă de Comisia Electorală Centrală.” din articolul 291 alineatul (3) al Codului electoral (HCC nr.15 din 16.06.2015, sesizarea nr.12a/2015);
♦ alineatul (13) al articolului 49 din Legea nr.1134-XIII din 2 aprilie 1997 privind societăţile pe acţiuni (HCC nr.17 din 19.06.2015, sesizarea nr.22a/2015);
♦ punctul 3 din Anexa nr.2 la Legea nr.1593-XV din 26 decembrie 2002 cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală (HCC nr.18 din 19.06.2015, sesizarea nr.8a/2015);
♦ sintagma “12 ani şi 6 luni” de la alineatul (1) al articolului 32 din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în măsura în care nu se aplică judecătorilor Curţii Constituţionale (HCC nr.20 din 23.06.2015, sesizarea nr.25a/2015);
♦ articolul 28 litera b) din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr.1024-XIV din 2 iunie 2000 (HCC nr.24 din 06.10.2015, sesizarea nr.10a/2015);
♦ Hotărârea Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe, depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora (HCC nr.25 din 13.10.2015, sesizarea nr.30a/2015);
♦ Hotărârea Parlamentului nr.172 din 15 octombrie 2015 privind încuviinţarea ridicării imunităţii parlamentare a deputatului în Parlament Vladimir Filat (HCC nr.27 din 17.11.2015, sesizarea nr.39a/2015);
♦ Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru (HCC nr.32 din 29.12.2015, sesizarea nr.59a/2015).
2. Prevederi declarate neconstituţionale
Curtea a declarat neconstituţionale:
♦ - articolul 2 literele b) şi d);
- textul “risc întemeiat - risc fără de care scopul socialmente util de fixare obiectivă a comportamentului agentului public în cadrul testului de integritate profesională nu poate fi atins, iar testorul de integritate profesională care riscă a luat măsuri de prevenire a unor daune aduse intereselor ocrotite de lege.” de la articolul 4;
- articolul 9 alineatul (5);
- articolul 10 alineatele (2)-(3);
- articolul 11 alineatele (1)-(2) şi (4);
- articolul 12 alineatele (3)-(6);
- textul “fără a oferi numele agentului public testat,” de la articolul 14 alineatul (3);
- articolul 16 alineatul (2) din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale (HCC nr.7 din 16.04.2015, sesizarea nr.43a/2014);
♦ alineatul (1) al articolului 287 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (HCC nr.12 din 14.05.2015, sesizarea nr.15g/2015);
♦ Legea nr.261 din 1 noiembrie 2013 cu privire la Colegiul Medicilor din Republica Moldova (HCC nr.13 din 15.05.2015, sesizarea nr.16a/2014);
♦ - sintagma “şi îşi desfăşoară activitatea de bază în cadrul uneia din instituţiile organizatoare a şcolii doctorale” din punctul 25;
- punctele 55 şi 58 din Regulamentul privind organizarea studiilor superioare de doctorat, ciclul III, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1007 din 10 decembrie 2014 (HCC nr.14 din 15.06.2015, sesizarea nr.21a/2015);
♦ alineatul (2) al articolului 5 din Legea nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament (HCC nr.21 din 24.06.2015, sesizarea nr.1b/2015);
♦ Hotărârea Parlamentului nr.140 din 3 iulie 2015 privind numirea în funcţia de Avocat al Poporului pentru drepturile copilului (HCC nr.22 din 16.07.2015, sesizarea nr.31a/2015);
♦ alineatele (6) şi (7), precum şi cuvântul “secret” de la alineatul (8), ale articolului 97 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996, şi alineatul (5) de la articolul 10 din Legea nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament (HCC nr.27 din 17.11.2015, sesizarea nr.39a/2015);
♦ litera b) a articolului 1 din Legea nr.54 din 21 februarie 2003 privind contracararea activităţii extremiste (HCC nr.28 din 23.11.2015, sesizarea nr.29a/2015);
♦ Hotărârea Parlamentului nr.224 din 3 decembrie 2015 pentru abrogarea hotărârilor Parlamentului privind desemnarea unor directori ai Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (HCC nr.30 din 08.12.2015, sesizarea nr.53a/2015).
3. Interpretarea prevederilor constituţionale
Curtea a interpretat următoarele prevederi constituţionale:
♦ - În sensul articolului 70 alin.(3) din Constituţie, imunitatea parlamentară nu are incidenţă asupra deputatului condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, protecţia inviolabilităţii fiind epuizată în momentul “trimiterii în judecată”.
- În sensul articolului 70 alin.(3) din Constituţie, imunitatea parlamentară nu are incidenţă asupra deputatului în cadrul procedurii de recunoaştere de către instanţele judecătoreşti naţionale a unei hotărâri de condamnare definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti ale unui stat străin.
- În sensul articolelor 1 alin.(3), 38 alin.(2), 69 alin.(1) şi 70 alin.(2) din Constituţie, în cazul condamnării pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi/sau condamnării la închisoare (privaţiune de libertate) prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, indiferent dacă a survenit înainte sau după validarea mandatului, deputatul este în situaţie de ineligibilitate, fiind incompatibil cu calitatea de deputat.
- În sensul articolelor 1 alin.(3), 38 alin.(2), 69 şi 70 alin.(2) din Constituţie, persoana a cărei ineligibilitate se va dovedi după validarea rezultatelor alegerilor şi expirarea perioadei în care acestea pot fi contestate sau care, în timpul mandatului, se va afla în unul din cazurile de ineligibilitate prevăzute de Codul electoral este incompatibilă cu calitatea de deputat în Parlament, mandatul acesteia încetând de drept (HCC nr.2 din 20.01.2015, sesizarea nr.6b/2014);
♦ - În sensul articolului 101 alin.(3) din Constituţie:
a) Demisia Prim-ministrului şi, respectiv, a întregului Guvern intră în vigoare în momentul comunicării acesteia:
- în cazul cererii scrise adresate Parlamentului – în momentul depunerii;
- în cazul anunţului public – în momentul emiterii.
b) Demisia Prim-ministrului antrenează de drept demisia Guvernului, fără îndeplinirea nici unei alte condiţii de formă sau procedură.
c) Parlamentul ia act de demisia Prim-ministrului şi, respectiv, a întregului Guvern. Decizia Parlamentului, prin care se ia act de demisia Prim-ministrului şi, respectiv, a întregului Guvern, nu influenţează actul demisiei, procesul de formare a noului Guvern, precum şi termenele constituţionale inerente acestui proces.
- În sensul articolului 101 alin.(2) din Constituţie:
a) Preşedintele are obligaţia constituţională de a numi un Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern în cazul imposibilităţii definitive a exercitării funcţiei de către Prim-ministrul demisionar.
b) Imposibilitatea definitivă a exercitării funcţiei de Prim-ministru semnifică situaţia generată de orice circumstanţă care împiedică continuarea exercitării funcţiei, alta decât decesul, inclusiv refuzul expres al Prim-ministrului demisionar de a continua exercitarea funcţiei până la formarea noului Guvern.
- În sensul articolului 85 din Constituţie, termenul-limită de formare a Guvernului este de trei luni, inclusiv în cazul demisiei Prim-ministrului în condiţiile articolului 101 alin.(3) din Constituţie, şi începe să curgă din momentul comunicării demisiei Prim-ministrului, potrivit punctului 1 din prezentul dispozitiv.
- În sensul articolelor 101 alin.(3) şi 103 alin.(2) din Constituţie, din momentul comunicării demisiei Prim-ministrului, potrivit punctului 1 din prezentul dispozitiv, Guvernul îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern (HCC nr.16 din 17.06.2015, sesizarea nr.26b/2015)
♦ În sensul articolului 34 alin.(3) din Constituţie:
a) restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie a unui interes legitim privind protecţia cetăţenilor sau siguranţa naţională, iar interesul public pentru aflarea informaţiei nu prevalează;
b) orice restrângere a accesului la informaţie, inclusiv categoriile de informaţii, specifice şi limitate, care nu pot fi dezvăluite în vederea protecţiei cetăţenilor sau siguranţei naţionale, trebuie să fie prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică pentru protecţia unui interes legitim;
c) justificarea interesului legitim se fundamentează pe gravitatea prejudicierii acestuia în cazul publicării unor informaţii, autorităţile publice urmând să demonstreze că divulgarea informaţiei ar ameninţa în mod grav protecţia cetăţenilor sau siguranţa naţională (HCC nr.19 din 22.06.2015, sesizarea nr.23b/2015);
♦ În sensul articolului 137 din Constituţie, în vederea asigurării principiului independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, nici o garanţie nu poate fi condiţionată de exercitarea celui de-al doilea mandat (HCC nr.20 din 23.06.2015, sesizarea nr.25a/2015);
♦ - În sensul articolelor 69 alin.(1) şi 70 alin.(1) şi (2) din Constituţie, situaţia de incompatibilitate pentru persoanele alese în funcţia de deputat în Parlament apare, după caz:
- pentru persoanele nou alese: din momentul validării mandatului de deputat de către Curtea Constituţională;
- pentru deputaţii aflaţi în exerciţiul funcţiei: din momentul intrării în exerciţiul unei alte funcţii retribuite sau al survenirii altor situaţii de incompatibilitate, în condiţiile legii.
- În sensul articolelor 69 alin.(2) şi 70 alin.(1) şi (2) din Constituţie:
a) Până la expirarea termenului prevăzut de lege pentru încetarea situaţiei de incompatibilitate, deputatul va opta între mandatul de deputat şi funcţia care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcţii. În cazul prezentării cererii de demisie din funcţia de deputat de către deputatul aflat în situaţia de incompatibilitate, mandatul de deputat încetează în momentul depunerii cererii.
b) Dacă starea de incompatibilitate continuă să existe la expirarea termenului prevăzut de lege, deputatul este considerat demisionat de drept din funcţia de deputat. Mandatul de deputat încetează de drept la data expirării termenului legal stabilit în vederea înlăturării situaţiei de incompatibilitate.
c) Demisia se aduce la cunoştinţa Parlamentului, care declară mandatul vacant.
- În sensul articolelor 70 alin.(1), 99, 100 şi 103 din Constituţie, la constituirea noului Parlament, în cazul alegerii membrilor în exerciţiu ai Guvernului demisionar în funcţia de deputat, aceştia pot cumula funcţiile până la data depunerii jurământului de către membrii noului Guvern (HCC nr.21 din 24.06.2015, sesizarea nr.1b/2015);
♦ - În sensul articolului 70 din Constituţie, în coroborare cu articolele 1 alin.(3) şi 7 din Constituţie, Parlamentul nu poate institui alte cvorumuri decizionale decât cele expres stabilite de Constituţie.
- În sensul articolului 68 din Constituţie, în coroborare cu articolele 2, 34, 39 şi 65 din Constituţie, pentru a asigura principiul constituţional al transparenţei şi responsabilităţii, votul fiecărui deputat este deschis, cu excepţia cazurilor prevăzute expres şi exhaustiv în Constituţie şi a situaţilor excepţionale ce ţin de protecţia cetăţenilor sau siguranţa naţională (HCC nr.27 din 17.11.2015, sesizarea nr.39a/2015);
♦ În sensul articolului 85 alin.(1) şi alin.(4) şi al articolului 103 alin.(2) din Constituţie, imposibilitatea formării Guvernului în termen de 3 luni conduce la dizolvarea Parlamentului chiar dacă această perioadă se circumscrie în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova (HCC nr.29 din 24.11.2015, sesizarea nr.44b/2015);
♦ În sensul articolului 98 alin.(1), în coroborare cu articolele 98 alin.(3) şi 78 alin.(1) din Constituţie:
a) atribuţia Preşedintelui de a propune candidatul pentru funcţia de Prim-ministru constituie o obligaţie constituţională;
b) pentru realizarea atribuţiei sale constituţionale de a propune candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele Republicii Moldova, care este alesul majorităţii parlamentare, trebuie să-şi asigure, prin consultarea fracţiunilor parlamentare, atât susţinerea majorităţii parlamentare, cât şi posibila cooperare constructivă a minorităţii aflate în opoziţie:
- în cazul în care nu este constituită o majoritate parlamentară absolută, Preşedintele Republicii Moldova are obligaţia, după consultarea fracţiunilor parlamentare, de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, chiar dacă fracţiunile parlamentare nu sunt de acord cu propunerea Preşedintelui;
- în cazul constituirii unei majorităţi parlamentare absolute, Preşedintele Republicii Moldova desemnează candidatul susţinut de această majoritate;
c) majoritatea parlamentară urmează a fi formalizată, nu doar declarată, cu indicarea deputaţilor care o constituie, cu specificarea disponibilităţii de a susţine o anumită candidatură pentru funcţia de Prim-ministru şi notificarea oficială la adresa Preşedintelui Republicii Moldova;
d) în sens constituţional, noţiunea de “consultare a fracţiunilor parlamentare” include grupurile deputaţilor neafiliaţi (HCC nr.32 din 29.12.2015, sesizarea nr.59a/2015).
4. Validarea mandatelor de deputat
În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală următorilor candidaţi supleanţi:
♦ - Aliona Goţa, Petru Ştirbate, Maria Ciobanu, Ion Balan, pe lista Partidului Liberal Democrat din Moldova;
- Elena Gudumac, pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova;
- Efrosinia Greţu, Eugeniu Nichiforciuc, Nicolae Molozea, Vladimir Andronachi, pe lista Partidului Democrat din Moldova;
- Mihaela Iacob, Ion Casian, Vladimir Cernat, pe lista Partidului Liberal (HCC nr.4 din 23.02.2015, sesizarea nr.4e/2015);
♦ - Corneliu Padnevici, pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.5 din 09.04.2015, sesizarea nr.14e/2015);
♦ - Inna Şupac, pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (HCC nr.9 din 11.05.2015, sesizarea nr.19e/2015);
♦ - Nae-Simion Pleşca, Octavian Grama, pe lista Partidului Liberal Democrat din Moldova;
- Elena Bacalu, Corneliu Dudnic, pe lista Partidului Democrat din Moldova;
- Roman Boţan, Ştefan Vlas, Petru Cosoi, Alina Zotea, Artur Gutium, pe lista Partidului Liberal (HCC nr.23 din 04.09.2015, sesizarea nr.34e/2015);
♦ - Adrian Lebedinschi, pe lista Partidului Socialiştilor din Republica Moldova;
- Iurie Cazacu, pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.26 din 21.10.2015, sesizarea nr.40e/2015);
♦ Valerian Bejan, pe lista Partidului Liberal (HCC nr.31 din 10.12.2015, sesizarea nr.54e/2015).
5. Deciziile Curţii
Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor
În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale în anul 2015, Curtea a emis 12 decizii de inadmisibilitate a sesizărilor în temeiul următoarelor considerente:
♦ Curtea nu este competentă ratione materie să se pronunţe asupra oportunităţii actului contestat (DCC nr.10 din 23.11.2015, sesizarea 27a/2015, § 32);
♦ sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea controlului constituţionalităţii (DCC nr.1 din 02.06.2015, sesizarea 5g/2015, § 20,21; DCC nr.3 din 02.06.2015, sesizarea 18a/2015, §47; DCC nr.12 din 15.12.2015, sesizarea 47a/2015, § 23);
♦ dispoziţiile constituţionale a căror interpretare se solicită nu conţin ambiguităţi, imprecizii sau neclarităţi, fiind expuse şi detaliate de cadrul legislativ subsecvent (DCC nr.4 din 04.09.2015, sesizarea 2b/2015,§ 39; DCC nr.9 din 09.11.2015);
♦ obiectul sesizării nu poate fi atribuit domeniului jurisdicţiei constituţionale şi, prin urmare, actul contestat urmează a fi exceptat de la controlul constituţionalităţii, fără a fi examinat în fond prin prisma normelor şi principiilor fundamentale consacrate de Legea Supremă (DCC nr.5 din 04.09.2015, sesizarea 28a/2015, § 38);
♦ autorul sesizării nu a invocat nici un act al Parlamentului, în sensul articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, care urmează a fi supus controlului de constituţionalitate (DCC nr.2 din 02.06.2015, sesizarea 9a/2014, §22);
♦ actul contestat a fost adoptat în vederea executării prevederilor legale şi nu instituie norme noi de reglementare (DCC nr.7 din 09.11.2015, sesizarea 36a/2015, §29);
♦ lipsa legăturii de cauzalitate între argumentele invocate în sesizare, care sunt axate pe modalitatea de punere în aplicare a legii, şi cerinţele finale (DCC nr.6 din 13.10.2015, sesizarea 38a/2015, §30);
♦ autorul sesizării nu a motivat incidenţa normelor constituţionale asupra prevederilor contestate (DCC nr.8 din 09.11.2015, sesizarea 41g/2015, §23,30);
♦ autorii sesizării nu au adus argumente pertinente care ar determina Curtea să aprecieze obiectul sesizării ca fiind distinct de cel examinat anterior în cadrul jurisprudenţei sale, fapt ce denotă caracterul repetitiv al sesizării (DCC nr.13 din 16.12.2015, sesizarea 58b/2015, §19).
Decizii de suspendare a acţiunii actelor contestate
În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale în anul 2015 Curtea a emis 1 decizie de suspendare a actelor normative contestate şi a interzis efectuarea oricăror acţiuni pentru punerea în aplicare a actelor suspendate:
♦ Hotărârea Parlamentului nr.224 din 3 decembrie 2015 privind abrogarea hotărârilor Parlamentului privind desemnarea directorilor Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (DCC nr.11 din 04.12.2015, sesizarea nr.53a/2015).
6. Restituirea prin scrisori a sesizărilor
Curtea a restituit pin scrisori 7 sesizări, bazându-se pe prevederile Codului jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16.06.1995 şi cele ale Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, aprobat prin Decizia Curţii nr.AG-3 din 3 iunie 2014.
C. Adrese
Curtea a formulat următoarele adrese către Parlament:
♦ Adresa PCC-01/6b din 20.01.2015, HCC nr.2 din 20.01.2015, sesizarea nr.6b/2014
Curtea a menţionat că din conţinutul articolului 69 alin.(2) din Constituţie rezultă cu claritate că Legea Supremă face distincţie între două situaţii diferite de încetare a mandatului de deputat: (a) ridicare a mandatului, caz în care este necesară intervenţia unei autorităţi; (b) incompatibilitate (alta decât decesul şi cazurile de ridicare a mandatului), situaţie în care nu este necesară “ridicarea mandatului”.
Curtea a reţinut că reglementarea cazurilor de încetare forţată a mandatului deputatului este apanajul Parlamentului, inclusiv ridicarea mandatului deputatului sau incompatibilitatea, ţinând cont de principiile şi spiritul Constituţiei, normele şi standardele democratice şi având în vedere practica altor state în domeniu.
Curtea a constatat că, până în prezent, Parlamentul nu a adoptat reglementări referitoare la cazurile de ridicare sau de încetare de drept a mandatului deputatului. Curtea reaminteşte că asupra necesităţii reglementării temeiurilor de ridicare a mandatului de deputat în legile privind organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi cele care definesc statutul deputatului instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat şi în Hotărârea nr.8 din 19 iunie 2012 privind interpretarea articolelor 68 alin.(1), (2) şi 69 alin.(2) din Constituţie.
♦ Adresa PCC-01/60a din 16.04.2015, HCC nr.6 din 16.04.2015, sesizarea nr.60a/2014
Curtea a menţionat că, potrivit normei penale, constituie infracţiune “îmbogăţirea ilicită”, deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit.
Curtea a observat că în articolul 3302 din Codul penal legiuitorul a utilizat noţiunea de “valoare care depăşeşte substanţial mijloacele dobândite”. În acelaşi timp, Curtea constată că legiuitorul în legea penală a reglementat noţiunea de proporţii deosebit de mari, proporţii mari, daune considerabile şi daune esenţiale (art.126 CP), indicând mărimea acestora. Astfel, estimarea bunurilor ca fiind de o valoare care “depăşeşte substanţial” mijloacele dobândite de către subiectul infracţiunii, în lipsa unei cuantificări a proporţiei, rămâne a fi vagă.
Având în vedere cele elucidate mai sus, Curtea a menţionat că deficienţele componenţei de infracţiune “îmbogăţirea ilicită”, cuprinsă la articolul 3302 din Codul penal, urmează a fi înlăturate de către legislativ.
♦ Adresa PCC-01/1b din 24.06.2015, HCC nr.21 din 24.06.2015, sesizarea nr.1b/2015
Curtea a statuat că situaţia de incompatibilitate pentru persoanele alese în funcţia de deputat în Parlament apare, după caz, pentru persoanele nou alese din momentul validării mandatului de deputat de către Curtea Constituţională, iar pentru deputaţii aflaţi în exerciţiul funcţiei – din momentul intrării în exerciţiul unei alte funcţii retribuite sau al survenirii altor situaţii de incompatibilitate, în condiţiile legii.
Curtea a stabilit că până la expirarea termenului prevăzut de lege pentru încetarea situaţiei de incompatibilitate deputatul va opta între mandatul de deputat şi funcţia care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcţii. În cazul prezentării cererii de demisie din funcţia de deputat de către deputatul aflat în situaţia de incompatibilitate, mandatul de deputat încetează în momentul depunerii cererii.
În acelaşi timp, Curtea a menţionat că, dacă starea de incompatibilitate continuă să existe la expirarea termenului prevăzut de lege, deputatul este considerat demisionat de drept din funcţia de deputat. Demisia se aduce la cunoştinţa Parlamentului, care declară mandatul vacant.
Totodată, Curtea a observat că legislatorul a reglementat diferit încetarea mandatului pentru alte persoane publice elective (preşedintele, vicepreşedintele raionului, viceprimarul) în situaţii de incompatibilitate.
Prin urmare, pentru a asigura unitatea reglementărilor legale în domeniu, Curtea consideră necesară revizuirea tuturor prevederilor legale care vizează incompatibilităţile persoanelor publice elective, ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărâre.
♦ Adresa PCC-01/10a din 06.10.2015, HCC nr.24 din 06.10.2015, sesizarea nr.10a/2015
Examinând în totalitate Legea cetăţeniei, Curtea a constatat că reglementările acesteia conţin mai multe neclarităţi şi inadvertenţe.
Astfel, Curtea a menţionat că articolul 12 alin.(2) din Legea cetăţeniei, prin care se stabileşte care persoane pot solicita dobândirea cetăţeniei prin recunoaştere, nu defineşte în mod exhaustiv linia descendenţilor.
De asemenea, Curtea a atras atenţia că în art.10 legea reglementează cinci temeiuri de dobândire a cetăţeniei (naştere, recunoaştere, înfiere, redobândire, naturalizare), ulterior însă în unele prevederi legale se utilizează prin enumerare, alături de alte temeiuri specifice, noţiunea generică “dobândire a cetăţeniei”, fapt ce creează o contradicţie între norme.
În acest sens, Curtea a subliniat că, deşi Preşedintele Republicii Moldova soluţionează doar cererile privind dobândirea cetăţeniei prin naturalizare şi redobândirea cetăţeniei, art.33 stabileşte că “Cererea privind dobândirea sau redobândirea cetăţeniei Republicii Moldova se adresează Preşedintelui Republicii Moldova.”. Prin utilizarea eronată a termenului generic de “dobândire” a cetăţeniei legiuitorul a creat o confuzie, or, la dobândirea cetăţeniei prin “naştere”, “recunoaştere” şi “înfiere” nu este necesară depunerea cererii pe numele Preşedintelui Republicii Moldova.
La fel, şi art.27 din lege, care reglementează atribuţiile Preşedintelui în domeniul cetăţeniei, cuprinde termeni generici. Astfel, acest articol prevede că Preşedintele emite decrete în cazul “acordării, redobândirii, renunţării şi retragerii cetăţeniei Republicii Moldova”.
Respectiv, la art.27 şi art.33 din lege nu este clar pentru care temeiuri de obţinere a cetăţeniei se utilizează termenii “acordării” şi “dobândirea”.
Astfel, Curtea a atras atenţia Parlamentului asupra necesităţii de a asigura reglementarea unitară a temeiurilor de dobândire a cetăţeniei prin raportare la instituţia responsabilă.
De asemenea, prin prisma celor menţionate mai sus, urmează a fi ajustate şi prevederile Regulamentului cu privire la procedura dobândirii şi pierderii cetăţeniei Republicii Moldova, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr.197 din 12 martie 2001.
♦ Adresa PCC-01/30a din 13.10.2015, HCC nr.25 din 13.10.2015, sesizarea nr.30a/2015
Curtea a reţinut că prin conţinutul sintagmei “listele substanţelor”, cuprinsă la articolul 134/1 alin.(4) din Codul penal, urmează a se înţelege competenţa Guvernului de a reglementa atât categoriile substanţelor narcotice şi psihotrope, cât şi cantităţile acestora. Aprobarea doar a listei acestor substanţe, fără o reglementare cantitativă, ar lipsi de esenţă întreaga hotărâre a Guvernului, care ar fi, astfel, inaplicabilă.
Curtea a menţionat că, ţinând cont de faptul că procesul legislativ implică mai multe etape de durată, raţiunea stabilirii competenţei Guvernului rezultă şi din necesitatea reglementării prompte a cadrului normativ în acest domeniu în cazul apariţiei de noi substanţe cu efecte similare.
În acelaşi timp, pentru a exclude interpretările eronate, Curtea a considerat necesară completarea art.134/1 alin.(4) din Codul penal, astfel încât dispoziţia acestuia să facă referire nu doar la aprobarea de către Guvern a “listei” substanţelor narcotice, psihotrope şi precursorilor, dar şi a cantităţii acestora.
Totodată, Curtea a constatat că, suplimentar “substanţelor narcotice, psihotrope şi precursorilor”, Codul penal cuprinde reglementări sancţionatorii referitor la “analogul substanţelor narcotice sau psihotrope” (articolele 1341, 217, 2171, 2172, 2173, 2175, 2176 din Codul penal). Potrivit art.134/1 alin.(2) din Codul penal, prin “analog” se înţelege substanţa care, conform componenţei sale şi efectului pe care îl produce, se asimilează cu substanţa narcotică sau psihotropă.
Curtea a reţinut, convenţiile internaţionale în materie nu disting noţiunea de “analog” al substanţelor narcotice sau psihotrope. Acestea stabilesc doar categoriile substanţelor narcotice şi psihotrope, categorii care se regăsesc şi în Hotărârea Guvernului nr.1088 din 5 octombrie 2004 şi Hotărârea Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006.
Astfel, odată cu apariţia pe piaţă a unei substanţe noi, care provoacă dereglări psihice şi dependenţă fizică la consumul ei abuziv, aceasta este inclusă în Lista substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe. Până la completarea listei corespunzătoare, această substanţă nu poate fi, sub specie iuris, nici stupefiant, nici substanţă psihotropă (tertium non datur).
Astfel, Curtea a constatat că în prezent normele din Codul penal care fac referire la “analogul substanţelor narcotice sau psihotrope” sunt lipsite de conţinut şi fără efect juridic, fapt care, în contextul celor menţionate, determină excluderea lor din legea penală.
♦ Adresa PCC-01/59a din 29.12.2015, HCC nr.32 din 29.12.2015, sesizarea nr.59a/2015
Curtea a reţinut că pentru realizarea atribuţiei sale constituţionale de a propune candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele Republicii Moldova, care este alesul majorităţii parlamentare, trebuie să-şi asigure prin consultarea fracţiunilor parlamentare atât susţinerea majorităţii parlamentare, cât şi posibila cooperare constructivă a minorităţii aflate în opoziţie. În sens constituţional, noţiunea de “consultare a fracţiunilor parlamentare” include grupurile deputaţilor neafiliaţi.
Curtea a statuat că, în situaţia în care o majoritate parlamentară absolută nu este constituită, Preşedintele Republicii Moldova are obligaţia, după consultarea fracţiunilor parlamentare, de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, chiar dacă fracţiunile parlamentare nu sunt de acord cu propunerea Preşedintelui. Totodată, în cazul constituirii unei majorităţi parlamentare absolute, Preşedintele Republicii Moldova urmează să desemneze candidatul susţinut de această majoritate.
În acest context, Curtea a subliniat că Preşedintele Republicii este emanaţia majorităţii parlamentare, fapt care nu-i permite Preşedintelui să ignore o eventuală constituire a unei majorităţi absolute a deputaţilor în Parlament. Acest raţionament este cu atât mai pertinent cu cât neacceptarea de către majoritatea parlamentară a candidatului propus de Preşedinte atrage sancţiunea pentru Parlament, sub forma dizolvării acestuia de către Preşedinte (art.85 alin.(1) şi (2) din Constituţie).
În acelaşi timp, Curtea a subliniat necesitatea constituirii în mod transparent a majorităţii parlamentare, pentru ca alegătorul să poată identifica căror actori politici le revine responsabilitatea politică pentru actul de guvernare. Din aceste considerente, majoritatea parlamentară urmează a fi formalizată, nu doar declarată, cu indicarea deputaţilor care o constituie, cu specificarea disponibilităţii de a susţine o anumită candidatură pentru funcţia de Prim-ministru şi cu notificarea oficială a Preşedintelui Republicii Moldova.
Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 29 decembrie 2015, Curtea a subliniat importanţa şi necesitatea reglementării exprese de către Parlament a conceptului de formalizare a majorităţii parlamentare în scopul susţinerii unei anumite candidaturi pentru funcţia de Prim-ministru şi a procedurii de notificare a Preşedintelui în această privinţă.
D. Opinii separate
La Hotărârea nr.32 din 29.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru a expus opinie separată judecătorul Tudor Panţîru (sesizarea nr.59a/2015).
TITLUL III
EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE
Potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Consecinţele juridice ale actului normativ sau ale unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale urmează a fi înlăturate conform legislaţiei în vigoare.
Actele Curţii Constituţionale au efect erga omnes, fiind obligatorii şi opozabile tuturor subiecţilor, indiferent de nivelul autorităţii.
Actele adoptate de Curte evidenţiază caracterul consecvent, obiectiv şi exigent al jurisdicţiei constituţionale în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reliefând, în acelaşi timp, modul în care este percepută ideea de constituţionalitate şi rolul Curţii ca factor stabilizator în societate şi factor moderant între ramurile puterii de stat. Exercitarea cu imparţialitate a acestor atribuţii învederează calitatea Curţii Constituţionale de componentă esenţială a statului de drept.
Analiza soluţiilor emise de Curte în anul de referinţă denotă faptul că ele vizează drepturile şi libertăţile fundamentale consfinţite de Legea Supremă şi de tratatele internaţionale: accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, egalitatea, dreptul la educaţie, dreptul la muncă şi la protecţia muncii, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi ş.a.
Hotărârile Curţii Constituţionale sunt destinate în primul rând legislatorului, dar şi altor subiecţi, care participă la procesul legislativ. Rezultatul muncii legislativului şi a altor autorităţi antrenate în creaţia normativă este apreciat într-un proces al justiţiei constituţionale, mai mult, hotărârea Curţii impune acestora obligaţia de a întreprinde măsurile legislative adecvate. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive, nu pot fi supuse nici unei căi de atac, inclusiv de către legislator, şi sunt obligatorii. Din acest motiv, anume factorii juridici, şi nu cei politici, emotivi sau de altă natură, trebuie să determine reacţiile faţă de actele Curţii, în special dacă ele generează obligaţii concrete pentru subiecţi.
Constatarea inacţiunii legislative, adică a lacunei legii sau a altui act normativ contrar Constituţiei, inevitabil generează consecinţe juridice. Hotărârea Curţii Constituţionale presupune obligaţia legislatorului de a soluţiona problema existenţei unor lacune de drept printr-o reglementare adecvată şi eliminarea prevederilor defectuoase. Absenţa reacţiei legislatorului la hotărârea Curţii, întârzierile în soluţionarea acestor probleme sau eliminarea parţială a lacunelor sunt considerate ca anomalii ale ordinii de drept, existenţa acestora fiind inadmisibilă şi intolerabilă.
Legiuitorul are obligaţia de a elimina lacunele semnalate. Vidul neconstituţional, apărut într-un domeniu sau problemă de drept, tolerarea unei legi sau act normativ imperfect indică asupra faptului că Parlamentul, care reprezintă instituţia politică abilitată prin Constituţie cu atribuţia de legiferare, nu-şi onorează deplin misiunea constituţională care i-a fost conferită. Obligaţia legiuitorului de a elimina lacunele juridice decurge din principiile statului de drept şi principiul separaţiei puterilor58.
______________________
58 Raport general în problemele inacţiunii legislative în jurisprudenţa constituţională, prezentat la Congresul XIV al Conferinţei curţilor constituţionale europene (iulie 2008) http://www.venice.coe.int/files/Bulletin/SpecBull-legislative-omission-f.pdf
Respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una dintre ramurile puterii nu intervine asupra competenţelor unei alte ramuri, dar şi faptul că nici una dintre aceste ramuri nu îşi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate, îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie a fost impusă printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale.
Lipsa unei intervenţii legislative a Parlamentului în vederea executării actelor instanţei de jurisdicţie constituţională echivalează cu neexercitarea competenţei de bază a acestuia, şi anume cea de legiferare, atribuită de Constituţie. Această situaţie se atestă în condiţiile în care unele hotărâri ale Curţii Constituţionale, prin care se declară neconstituţională o prevedere legală sau un act, pot genera vid legislativ şi existenţa unor deficienţe şi incertitudini în aplicarea legii.
În vederea excluderii acestor repercusiuni negative, art.281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională prevede că Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale. Proiectul de lege respectiv urmează a fi examinat de Parlament în mod prioritar.
În pofida acestor reglementări, Curtea atestă lipsa unei reacţii prompte în limita termenului prevăzut le lege, fapt ce determină o tergiversare în executarea mai multor hotărâri, iar neexaminarea adreselor creează situaţii care condiţionează menţinerea lacunelor în legislaţie şi afectează calitatea implementării legilor.
În cele din urmă menţionăm că hotărârile Curţii Constituţionale reprezintă prin sine o constatare juridică general obligatorie, bazată pe elucidarea esenţei problemei constituţionale în urma interpretării oficiale a normelor corespunzătoare din Constituţie şi explicării conţinutului normelor constituţionale invocate. Din teza expusă rezultă că este insuficientă şi incompletă executarea doar a dispozitivului hotărârii Curţii Constituţionale. Respectarea efectului general obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, considerentelor, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor Constituţiei, or, hotărârea este un întreg, o unitate a considerentelor şi dispozitivului.
Executarea hotărârii Curţii Constituţionale trebuie să comporte un dublu efect juridic. În primul rând, aceasta trebuie să reprezinte o garanţie pentru protecţia dreptului subiectiv al fiecăruia şi, în al doilea rând, să devină izvor de drept pentru legiuitor şi executiv, jucând rolul unui diriguitor în domeniul dezvoltării dreptului. Doar împreună aceste aspecte pot garanta supremaţia Constituţiei prin asigurarea constituţionalităţii actelor normative.
1. Nivelul de executare a hotărârilor care declară neconstituţionale prevederile unor acte normative
Pe parcursul anului 2015 au fost pronunţate 8 hotărâri prin care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională, Parlamentul sau Guvernul urmând să intervină pentru remedierea lacunelor. Din hotărârile menţionate, pasibile de executare la data aprobării prezentului raport, doar 1 a fost executată.
Efectuând o analiză comparativă, din 11 hotărâri adoptate de Curte în anul 2013, în care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională, pe parcursul anilor 2013-2015 toate au fost executate. Din 15 hotărâri pronunţate de Curte în anul 2014, în care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională, pe parcursul anilor 2014-2015 au fost executate 12 hotărâri, iar în privinţa celorlalte 3 Parlamentul urmează să definitiveze procedura de adoptare a proiectelor de modificare şi completare a actelor normative (a se vedea diagrama nr.16).
În vederea monitorizării procesului de modificare a actelor legislative, prevederile cărora au fost declarate neconstituţionale prin hotărâri ale Curţii Constituţionale, Curtea solicită în mod regulat de la Parlament şi Guvern o informaţie asupra nivelului de executare a actelor adoptate. În răspunsurile trimise, atât legislativul, cât şi executivul au ilustrat modul cum decurge executarea hotărârilor şi adreselor Curţii, indicând la ce etapă a procedurii legislative se află proiectele elaborate. Potrivit informaţiei prezentate, se atestă lipsa unei reacţii prompte şi tergiversarea executării hotărârilor Curţii, atât de către Guvern, cât şi de către Parlament, fapt ce determină perpetuarea lacunelor şi implementarea defectuoasă a legilor. Această situaţie demonstrează lipsa de responsabilitate a Parlamentului şi Guvernului în realizarea funcţiilor ce decurg din art.281 al Legii nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională
În acest caz, Curtea Constituţională, în exercitarea atribuţiilor constituţionale, se vede obligată să atragă atenţia asupra problemei privind executarea tergiversată sau neexecutarea actelor sale.
2. Nivelul de executare a adreselor Curţii Constituţionale
Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a substitui organul legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art.79 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de “legislator pasiv”, atenţionând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţie şi insistând asupra necesităţii operării de modificări în reglementările legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.
Activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale este orientată preponderent spre soluţionarea sesizărilor depuse şi exercitarea în acest scop a competenţelor constituţionale. Analiza actelor supuse controlului constituţionalităţii sub aspectul conformităţii cu Legea Supremă, interpretarea normelor constituţionale, modul de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale etc. constituie instrumente care au un rol decisiv în procesul de perfecţionare a cadrului legislativ. Adresele, care se referă preponderent la omisiunile în legislaţie, de asemenea, contribuie la dezvoltarea dreptului.
Prin urmare, prin exercitarea controlului constituţionalităţii şi prin adresele remise autorităţilor publice asupra actelor sesizate, Curtea s-a manifestat ca un legislator pasiv. În anul 2015 Curtea a emis 6 adrese. Conform informaţiei de care dispune Curtea, la data întocmirii acestui raport, din cele 2 adrese pasibile de executare nu a fost executată nici una. Pentru comparaţie, în anul 2014 Curtea a emis 8 adrese, dintre care doar 2 au fost executate; în 2013 Curtea a emis 6 adrese, toate fiind executate; în 2012 au fost emise 7 adrese, dintre care 6 au fost executate, 1 este în proces de executare; în 2011 au fost emise 9 adrese: 5 dintre ele sunt executate, 1 este în proces de executare, 3 rămân neexecutate (a se vedea diagrama nr.17).
TITLUL IV
COLABORĂRI ŞI ALTE ACTIVITĂŢI ALE CURŢII
1. Conferinţa internaţională dedicată celei de-a 20-a aniversări a Curţii Constituţionale a Republicii Moldova
Pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova anul 2015 a fost un an jubiliar. La 24 – 25 septembrie 2015, la Chişinău a avut loc Conferinţa internaţională cu genericul “Raporturile Curţii Constituţionale cu celelalte autorităţi publice”, dedicată celei de-a 20-a aniversări a Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.
Conferinţa a fost organizată cu sprijinul Fundaţiei Germane pentru Cooperare Juridică Internaţională (IRZ), al Uniunii Europene şi Consiliului Europei.
Conferinţa şi-a ţinut lucrările în trei sesiuni, care au cuprins subiecte actuale şi esenţiale referitoare la jurisdicţia constituţională.
Drept urmare, dezbaterile în cadrul sesiunii I s-au ţinut la tema “Garanţiile independenţei Curţii Constituţionale în raport cu celelalte autorităţi publice”, sesiunea fiind prezidată de dl Augustin Zegrean, Preşedintele Curţii Constituţionale a României.
În cadrul sesiunii profesorul Evgeni Tanchev, vicepreşedinte al Comisiei de la Veneţia, a evidenţiat faptul că la baza interacţiunii dintre curţile constituţionale şi alte ramuri stă principiul separării puterilor în stat. Astfel, Curtea Constituţională este gardianul legalităţii în stat, având şi funcţia executivă de punere în aplicare a Constituţiei. Totodată, Curţile Constituţionale sunt gardienii drepturilor fundamentale în stat, reprezentând şi o modalitate de securizare a autodistrugerii sistemelor guvernamentale, astfel transformând conflictul politic într-un conflict judiciar. Este notoriu faptul că, prin teoria lui Hans Kelsen, constituţionalismul modern atribuie Curţii Constituţionale rolul de legislator negativ. Uneori Curtea Constituţională poate îndeplini rolul de legislator pozitiv, însă fără a lua locul Parlamentului, veghind la separarea puterilor în stat.
La acelaşi capitol, profesorul german Rainer Arnold a subliniat: Controlul puterii publice presupune verificarea conformităţii cu Constituţia, exprimat inclusiv prin independenţa judecătorului. În acest sens, constituţionalitatea trebuie verificată prin prisma actelor adoptate de către autorităţi. Constituţionalismul modern presupune creşterea rolului Curţii Constituţionale, prin faptul că ea deţine în stat un statut specific, judiciar, fără a fi un actor public.
În acelaşi timp, Constituţia trebuie să fie un cadru de bază pentru puterea politică, Curţii Constituţionale revenindu-i rolul de a verifica dacă actele politicului sunt legale. Chiar dacă politicul este baza formării cadrului legal, primele acţiuni democratice de creare a Constituţiei se deosebesc fundamental de elaborarea oricărui alt cadru legal, or, Constituţia este o acţiune democratică, care trebuie să exprime voinţa poporului, pe când oricare alt act normativ este expresia voinţei reprezentative. Constituţia nu trebuie să fie rigidă, ea trebuie să permită adaptarea la evoluţia zilnică a societăţii.
Legalitatea actelor nu trebuie examinată separat de constituţionalitatea acestora. Controlul de legalitate trebuie să fie făcut luând în calcul legislaţia, în general, şi Constituţia, în special. Aici apare întrebarea, cum trebuie să acţioneze legiuitorul: să acţioneze potrivit legislaţiei sau potrivit spiritului Constituţiei? În acest caz Curţii Constituţionale îi revine un rol important prin controlul conformităţii pe care îl face. Evoluţia drepturilor fundamentale în ultimul timp nu mai permite extinderea imixtiunii politicului într-un şir de acţiuni care ar putea afecta principiul separării puterilor în stat.
Curţile Constituţionale au rolul de a asigura supremaţia Constituţiei, existând o autonomie a Constituţiei faţă de procesele politice în stat, care evoluează odată cu societatea.
În altă ordine de idei, judecătorul Curţii Constituţionale a Ucrainei, dl Igor Slidenko, a evidenţiat că statul este cel care se află în serviciul societăţii, potrivit teoriei dreptului. Ideea e că controlul de constituţionalitate nu trebuie să fie limitat de politic. Autoritatea controlului constituţional trebuie să influenţeze evoluţia politicului, pornind de la poziţia de independenţă a organului constituţional în stat. Aceasta şi reprezintă trecerea de la autoritarism la democraţie. Democraţia presupune inclusiv standarde morale înalte, acestea din urmă stând la baza formării autorităţii puterii în stat. Tocmai de aceea organului de control constituţional îi revine rolul de a verifica autoritatea puterii. În acest sens este important a verifica şi factorii ce pot influenţa controlul de constituţionalitate: locul instituţiei de control constituţional în stat; independenţa sa; depolitizarea sa şi factorii externi.
Un aspect aparte îl reprezintă valorile de care se ghidează instituţia de control în stat. Statele aflate în curs de tranziţie se confruntă cu decorul butaforic, care poate influenţa activitatea instituţiei de control constituţional (de exemplu, cazul recunoaşterii constituţionalităţii referendumului de anexare a Crimeii). În acest sens, un pericol al statului contemporan îl reprezintă nu doar pierderea valorilor, dar şi formalizarea autorităţii instituţiilor în stat.
Concluzionând, dl Zegrean a menţionat că reforma îşi are rostul în fiecare etapă istorică a devenirii omenirii, inclusiv care implică şi organizările constituţionale, separarea puterilor în stat sau justiţia.
În cadrul celei de a II-a sesiuni cu genericul “Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul şi Guvernul. Rolul Curţii Constituţionale în soluţionarea “conflictelor” dintre autorităţi”, prezidată de dl Dainius alimas, Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, membru al Biroului Conferinţei Mondiale a Justiţiei Constituţionale, s-a evidenţiat experienţa unor Curţi Constituţionale în stabilirea raporturilor cu autorităţile statului.
Astfel, dl Aldis Laviņ, preşedintele Curţii Constituţionale a Letoniei, a evidenţiat doctrina de cooperare elaborată de către Curtea Constituţională a Letoniei, şi anume cooperarea curţilor constituţionale cu alte autorităţi atât în cadrul procedurii judiciare, cât şi în afara acesteia. Cooperarea formală se bazează pe obligaţiile care rezultă din acte legale, fiind influenţată inclusiv de jurisprudenţa constituţională prin care se rezolvă conflictele dintre puteri.
Curtea Letoniei a decis asupra discreţiei legiuitorului în procesul de legiferare şi cooperare între instituţiile statului. Există o cerinţă ca toate ramurile puterii să fortifice democraţia prin cooperare. Opinia puterii judiciare trebuie tratată “cu respect şi înţelegerea potrivită”. Drept urmare, doctrina de cooperare trebuie să fie luată în considerare în procesul de elaborare a legilor.
Pe de altă parte, este importantă în procesul de control constituţional cooperarea informală prin care Curtea Constituţională ar putea să se impună. În acest sens este lăudabilă experienţa Letoniei, care obişnuieşte să organizeze reuniuni sistematice între Curte şi Preşedinte, fapt care contribuie la realizarea funcţiilor şi sarcinilor instanţei de drept constituţional.
În continuare, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, dl Alexandru Tănase, a explicat că, în calitate de garant al realizării principiului separaţiei puterilor în stat şi al responsabilităţii statului faţă de cetăţean, Curtea Constituţională intervine prin competenţa de exercitare a controlului de constituţionalitate în sistemul de frâne şi contrabalanţe al puterilor în stat, asigurând astfel dialogul între puterile statului.
Unicul suveran într-un stat de drept este Constituţia, căreia trebuie să i se supună inclusiv puterea de stat.
Rolul Curţii Constituţionale în construcţia instituţională a statului este major, Curtea reprezentând garantul supremaţiei Constituţiei, care se manifestă ca un veritabil arbitru în rezolvarea unor situaţii instituţionale conflictuale.
Atunci când Curtea Constituţională declară neconstituţionale unele prevederi ale legislaţiei, ea intervine nu doar în cadrul legal, anulând norma problematică, dar şi restabileşte echilibrul între puterile statului, asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, respectiv, a principiilor statului de drept.
Sesiunea III de lucru a purtat genericul “Autoritatea hotărârilor Curţii Constituţionale şi influenţa jurisprudenţei sale”, fiind prezidată de dl Aldis Laviņ, Preşedintele Curţii Constituţionale a Letoniei.
În cadrul lucrărilor sesiunii, Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, dl Dainius alimas, a reliefat că, odată cu constituirea unei Curţi Constituţionale şi a jurisprudenţei sale, o Constituţie poate fi percepută ca o Constituţie vie. Conceptul unei Constituţii, reflectat prin jurisprudenţa Curţii, trebuie să exprime conceptul central al Constituţiei. Anume Curtea Constituţională este cea care oferă interpretarea oficială a Constituţiei. Deseori Constituţia este acceptată ca o lege ideală, dar interpretarea ei de către Curte trebuie să fie dinamică, pentru a permite a face faţă provocărilor fără a interveni prin amendamente constituţionale.
Acelaşi raportor a ţinut să amintească jurisprudenţa Curţii Constituţionale a Lituaniei, prin care se urmăreşte schimbarea viziunii asupra Constituţiei: de la percepţia pozitivă a Constituţiei la percepţia ei integrată. Or interpretarea unor dispoziţii constituţionale trebuie să se facă ţinând cont de toate prevederile din Constituţie. Nici un amendament şi nici o interpretare constituţională nu poate aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, respectând principiile democratice şi reprezentând astfel “clauza de eternitate”.
În viziunea Preşedintelui Curţii Constituţionale din Lituania, hotărârile Curţii Constituţionale au forţă juridică similară cu cea a textului Constituţiei, asigurând astfel prevenirea transformării Constituţiei într-un act suicidal.
În cadrul sesiunii, profesorul Boguslav Banaszak din Polonia şi-a expus opinia asupra activismului judiciar al Curţii Supreme şi Curţii Constituţionale, care este recunoscut în general ca o abilitate a acestor instituţii de a depăşi adjudecarea unui caz individual, dar şi ca o implicare în soluţionarea unei probleme sociale majore sau în modelarea conceptului statului. Această abilitate se înscrie în şirul factorilor care influenţează frecvenţa amendamentelor constituţionale. Cu cât instanţa devine mai activă în interpretarea amendamentelor constituţionale, cu atât este mai nesemnificativă necesitatea de a modifica Constituţia, deoarece este mult mai simplu de a modifica sensul atribuit actului fundamental. Avantajele activismului manifestat de o instanţă de jurisdicţie constituţională constau în faptul că Legea Supremă nu este un obstacol în calea reformelor democratice, chiar dacă structura sa a fost concepută timpuriu. Astfel, reformele, pe care societatea le aşteaptă, ar putea fi implementate relativ rapid, fără a fi necesară revizuirea Constituţiei. De menţionat că o astfel de activitate este destul de îndelungată, şi nu doar din motive de procedură, dar şi din necesitatea de a stabili un consens între formaţiunile politice în devenire.
Judecătorul Curţii Constituţionale din Armenia, dl Hrant Nazaryan, a remarcat că subiectul autorităţii hotărârilor constituţionale este unul de o continuă actualitate. Din punct de vedere politic, controlul constituţionalităţii este dificil de exercitat dacă de jure nu este concretizată forţa juridică a actelor emise de către organul care îl exercită, sau este dificil a vorbi despre eficienţa acestei funcţii, dacă actele adoptate nu sunt parţial sau integral executate.
Este de evidenţiat funcţia juridico-normativă a hotărârilor Curţii Constituţionale, or, implicit, după pronunţarea actelor Curţii, urmează activitatea de creaţie legislativă a organului puterii publice care deţine competenţa de reglementare a raporturilor sociale.
Nu este de neglijat exercitarea unei analize sistematice a nivelului de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale, or, importanţa acesteia se exprimă în scopul urmărit – cel de formare a culturii constituţional-juridice, respectul faţă de drepturile fundamentale şi realizarea eficientă a obiectivelor de ordin constituţional. Realizarea acestor obiective se asigură şi prin publicarea unor comunicări privind nivelul de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale, experienţă pe care, alături de Curtea Constituţională a Armeniei, o împărtăşeşte şi Curtea Constituţională a Republicii Moldova.
Este important ca modificările sau completările inserate în sistemul de drept în scopul asigurării supremaţiei Constituţiei, realizate în baza actelor Curţii Constituţionale, să fie de ordin sistemico-normativ, dar nu de ordin episodic, iar în monitorizarea întregului proces de ajustare a cadrului legal la jurisprudenţa instanţei constituţionale un rol important trebuie să îi revină societăţii civile.
În finalul lucrărilor, vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe din Moldova, dl Ion Guceac, a apreciat că prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale se creează standarde juridice şi sisteme de valori constituţionale universale, astfel încât organele de control al constituţionalităţii legilor pot evita arbitrarul şi pot acţiona în mod predictibil. Totodată, s-a remarcat că anume controlul constituţionalităţii legilor constituie o modalitate de a evita lacune din textul legii fundamentale.
2. Studiul privind consolidarea rolului Curţii Constituţionale
În data de 17 iulie 2015, prin contribuţia factorilor internaţionali, a avut loc un eveniment important, în cadrul căruia a fost prezentat Studiul privind consolidarea rolului Curţii Constituţionale. Masa rotundă a fost organizată de Curtea Constituţională în vederea implementării Strategiei de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016, cu sprijinul PNUD Moldova în cadrul Proiectului “Consolidarea supremaţiei legii şi protecţiei drepturilor omului în Moldova”, finanţat de către Ministerul Federal pentru Europa, Integrare şi Afaceri Externe al Austriei, cofinanţat şi implementat de PNUD Moldova, în cooperare cu Oficiul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului (OHCHR).
La eveniment au participat autorii studiului, dl Evgeni Tanchev, vicepreşedinte al Comisiei de la Veneţia, ex-preşedinte al Curţii Constituţionale din Bulgaria; dl Tudorel Toader, membru al Comisiei de la Veneţia, judecător al Curţii Constituţionale din România, şi dl Mirosław Granat, judecător al Tribunalului Constituţional din Polonia, precum şi dl Vitali Catană, expert în drept constituţional, Republica Moldova. De asemenea, la eveniment au participat dl Vladimir Grosu, ministru al justiţiei, dl Gerhard Schaumberger, şef al Biroului de Coordonare pentru Cooperare Tehnică al Austriei, numeroşi reprezentanţi ai mediului juridic şi academic al Republicii Moldova.
La masa rotundă au fost abordate subiecte vizând trei compartimente: (I) Componenţa şi criteriile de selectare a judecătorilor Curţii Constituţionale; (II) Subiecţii cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale; (III) Procedura de examinare a sesizărilor de către Curtea Constituţională.
Referitor la primul compartiment, autorii studiului au relevat că numărul membrilor forurilor constituţionale nu ar trebui să fie prea mare, deoarece rolul acestora este de a rezolva probleme de drept, atribuţia fundamentală fiind cea de interpretare a Constituţiei.
Corpul judecătorilor Curţii trebuie să fie format din profesionişti, jurişti selectaţi în baza unor criterii ce asigură garanţiile legate de competenţă şi integritate.
În analiza sa profesorul Tudorel Toader a ţinut să accentueze că garantarea independenţei Curţilor Constituţionale, implicit a judecătorilor care le compun, constituie condiţia fundamentală a îndeplinirii rolului acestora, subsumat asigurării supremaţiei Constituţiei.
Independenţa judecătorilor Curţii Constituţionale este esenţială nu doar pentru buna funcţionare a justiţiei constituţionale, ci şi pentru statul de drept. În astfel de condiţii, preocuparea pentru înlăturarea oricăror influenţe sau suspiciuni legate de exercitarea unor influenţe asupra activităţii jurisdicţionale a instanţelor constituţionale este justificată.
Autorul a relevat importanţa reprezentării şi a echilibrului între diverse tendinţe juridice şi politice în cadrul Curţii Constituţionale. Unele dintre principalele modalităţi, ce pot fi reţinute în acest sens, constituie componenţa, numirea şi criteriile de selectare a judecătorilor curţilor constituţionale.
Referitor la componenţa numerică a judecătorilor Curţii Constituţionale, profesorul E. Tanchev a invocat, cu titlu de recomandare, problema revizuirii numărului de judecători ai Curţii în sensul asigurării unui număr impar, astfel încât să fie evitat blocajul atunci când se înregistrează paritate de voturi.
Totodată, referitor la autorităţile în drept să desemneze judecătorii Curţii Constituţionale, experţii au recomandat stabilirea de către autorităţile implicate a unor proceduri şi criterii unice şi transparente pentru numirea judecătorilor Curţii, astfel încât să nu existe discrepanţe în selectarea candidaţilor.
În ceea ce priveşte durata mandatului judecătorului constituţional, Constituţia Republicii Moldova se înscrie în categoria puţin numeroasă a statelor în care este stipulată o durată a mandatului de 6 ani, cu posibilitatea desemnării persoanei pentru încă un mandat.
Având în vedere considerentele expuse, recomandarea experţilor constă în asimilarea de către Republica Moldova a practicii generale, conform căreia un judecător constituţional poate fi ales pentru un singur mandat cu o durată de 9 ani.
La capitolul “Statutul judecătorilor”, autorii au reţinut că Legea cu privire la Curtea Constituţională a Republicii Moldova stabileşte garanţiile fundamentale care apără mandatul judecătorilor constituţionali: inamovibilitatea, imunitatea şi regimul incompatibilităţilor.
În concluziile formulate s-a insistat asupra acestui aspect în contextul în care au existat încercări de a modifica legea de o manieră ce aduce atingere inamovibilităţii judecătorilor prin reglementarea revocării judecătorilor Curţii Constituţionale pentru ”pierderea încrederii” Parlamentului şi limitarea competenţelor de jurisdicţie constituţională.
La cel de-al II-lea compartiment discutat “Subiecţii cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale”, profesorul E. Tanchev a atras atenţia asupra faptului că atunci, când este invocată neconstituţionalitatea unei decizii a Curţii Supreme de Justiţie în faţa Curţii Constituţionale, trebuie de avut grijă să fie respectată securitatea raporturilor juridice în conformitate cu principiul autorităţii lucrului judecat, res judicata, în ideea de a nu submina autoritatea dreptului.
De asemenea, o atenţie specială va trebui acordată mecanismului de triere în cadrul procedurii de admisibilitate a sesizărilor directe, în ideea de a păstra în limite raţionale volumul de lucru pus în sarcina judecătorilor Curţii Constituţionale şi în scopul menţinerii capacităţii de a examina cauzele în limitele temporale rezonabile, respectând principiul celerităţii.
În context, autorul Miroslav Granat a luat act de faptul că neconstituţionalitatea unei legi poate fi invocată prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie, de către participanţii la proces, în momentul înfăptuirii actului de justiţie în faţa instanţei de drept comun. Autorii au considerat ca fiind inoportună pentru Republica Moldova ideea de a reglementa la această etapă recursul direct în faţa Curţii Constituţionale, ce ar avea ca obiect un drept individual apărat de Constituţie.
În concluzie, reglementarea recursului individual ar însemna o reformă radicală a Curţii Constituţionale din Republica Moldova, fapt ce ţine de alt context decât cel în care suntem astăzi. Instituţia recursului individual poate fi avută în vedere într-o perspectivă ulterioară, după o analiză mai cuprinzătoare a eficacităţii acesteia şi după acumularea unei practici concludente privind aplicarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Referitor la procedura de examinare a sesizărilor de către Curtea Constituţională, în cadrul celui de-al III-lea compartiment al studiului, autorii au constatat că o primă măsură ar fi abrogarea Codului jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16.06.95, dat fiind faptul că în parte acesta repetă prevederile Legii nr.317 din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituţională şi face ca legislaţia să aibă un caracter redundant şi confuz. În acelaşi timp, legea în cauză reglementează o procedură în faţa Curţii ce şi-a pierdut actualitatea şi necesită a fi amendată.
Având în vedere faptul că în faţa Curţii sunt examinate probleme de drept, iar nu litigii cu privire la drepturi individuale, procedura urmează să fie scrisă. Părţile pot fi invitate să pledeze doar atunci când va considera Curtea că este necesar.
Curtea urmează ea însăşi să-şi stabilească criteriile de prioritate în examinarea cauzelor, iar aceasta înseamnă că forul constituţional va decide şi termenele de judecare a sesizărilor, având la bază conceptul de termen rezonabil, însuşit de majoritatea Curţilor Constituţionale şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
O altă recomandare privind procedura de examinare a sesizărilor o constituie limitarea posibilităţii de a retrage cererea în faţa Curţii la orice etapă a procesului. Propunerea rezidă în ideea că sesizarea Curţii reprezintă un act serios şi util, ce angajează responsabilitatea celui care depune sesizarea. Curtea nu poate fi expusă frivolităţii unor subiecţi cu drept de sesizare. Prin urmare, pentru situaţia în care intervine o cerere de retragere a sesizării, legea ar trebui să reglementeze dreptul Curţii de a decide motivat reţinerea cererii spre examinare atunci când va considera că interesul general o impune.
Concluzia studiului lansat a exprimat necesitatea consacrării rolului Curţii Constituţionale din Republica Moldova de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională.
3. Cooperarea externă a Curţii în anul 2015
3.1. Activitatea CCM în organizaţiile regionale, europene şi internaţionale
♦ Asociaţia Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Negre şi Mării Baltice (BBCJ)
La iniţiativa Curţilor Constituţionale a Moldovei şi a Lituaniei, a fost creată Asociaţia Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Negre şi Mării Baltice (în continuare – BBCJ). Aceasta deschide calea unui nou nivel de dezvoltare a cooperării între curţile constituţionale.
Declaraţia de fondare a Asociaţiei a fost semnată în data de 26 octombrie 2015, la Vilnius, de către preşedinţii Curţilor Constituţionale din Republica Moldova, Lituania, Georgia şi Ucraina.
La ceremonia de semnare a Declaraţiei, Alexandru Tănase, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, a subliniat că statele membre ale Asociaţiei sunt unite prin obligaţia de a respecta şi proteja aceleaşi valori democratice europene, prin istoria lor comună şi prin dificultăţi curente comparabile, aceasta determinând apariţia noii cooperări regionale. “Statele noastre au multe în comun. Provocările istorice similare, cu care ne-am confruntat în trecut, au revelat adevărata valoare a libertăţii şi democraţiei. Astăzi, trebuie să rămânem uniţi în faţa noilor ameninţări în adresa securităţii şi valorilor constituţionale. Împărtăşim aceleaşi valori, avem aceleaşi aspiraţii şi sunt sigur că vom avea şi acelaşi viitor – viitorul european”, a menţionat Alexandru Tănase.
Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, Dainius alimas, a menţionat că Asociaţia a fost creată pentru a ridica la un alt nivel cooperarea de durată, existentă între aceste curţi constituţionale, pentru a o instituţionaliza, precum şi în scopul promovării şi fortificării motivaţiei statelor partenere de a participa la activităţi comune. Dainius alimas şi-a exprimat speranţa că noua cooperare regională a curţilor constituţionale va genera noi oportunităţi pentru comunităţile juridice din Lituania şi alte state baltice, pentru a contribui şi mai activ la consolidarea democraţiei, preeminenţei dreptului şi respectării drepturilor omului în statele Parteneriatului Estic. La fel, se mizează pe faptul că aceasta va duce la lansarea noilor iniţiative, care să asigure un sprijin consistent pentru statele Parteneriatului Estic, care au optat pentru integrarea europeană.
“Acum, aceste state au nevoie de un sprijin deplin în eforturile de a menţine opţiunea europeană şi integritatea europeană. Provocările geopolitice şi încercările de a determina aceste ţări să se îndepărteze de la spaţiul politic şi valoric european indică faptul că există nevoia stringentă de consolidare a independenţei Curţilor Constituţionale din Georgia, Moldova şi Ucraina, precum şi dimensiunea europeană în activitatea lor,” a declarat Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei. Dainius alimas a mai menţionat faptul că această cooperare regională va oferi Curţilor Constituţionale mai multe oportunităţi pentru a face schimb de experienţă mai eficient şi mai frecvent, dar şi de a transpune în practică această experienţă.
Preşedintele Curţii Constituţionale a Georgiei, George Papuashvili, şi-a exprimat încrederea că Asociaţia va genera un dialog şi mai intens, cu şi mai multă substanţă, între curţile constituţionale. Potrivit lui, “prin această Asociaţie curţile noastre vor coopera la un nivel superior.”
Preşedintele Curţii Constituţionale a Ucrainei, Yurii Baulin, a menţionat că este important şi util ca ţările care au optat pentru integrarea europeană să înveţe de la acele ţări care au implementat reuşit reformele complexe în domeniul justiţiei.
Declaraţia de fondare a Asociaţiei a subliniat rolul de importanţă determinantă al curţilor constituţionale în afirmarea supremaţiei Constituţiei şi justiţiei constituţionale, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, exprimând nevoia respectării independenţei şi suveranităţii statelor, precum şi a integrităţii lor teritoriale.
Unul din scopurile asociaţiei este reprezentarea comună de către parteneri a intereselor curţilor constituţionale regionale la nivel mondial, precum şi la forumurile europene. Este de menţionat şi faptul că curţile constituţionale membre ale Asociaţiei sprijină iniţiativa Curţii Constituţionale a Ucrainei de a condamna decizia Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse din 19 martie 2014, care a dat curs anexării de către Rusia a teritoriului Ucrainei – Crimeea.
În ziua de 17 decembrie 2015, la Curtea Constituţională a Ucrainei a avut loc Reuniunea pregătitoare a preşedinţilor curţilor constituţionale din Ucraina, Georgia, Lituania, Republica Moldova – membre ale BBCJ.
Preşedinţii curţilor constituţionale fondatoare ale BBCJ s-au întrunit în cadrul reuniunii pentru a puncta unele chestiuni despre viitoarea cooperare şi acţiunile ce urmează a fi desfăşurate. Părţile au discutat aspecte privind comunicarea membrilor Asociaţiei, proiectele comune şi planul de acţiuni pentru următorul an.
Au fost puse în discuţie, de asemenea, chestiuni privind viitoarea extindere a Asociaţiei. Asociaţia este deschisă spre aderare pentru alte instituţii care exercită justiţia constituţională.
Totodată, s-a convenit asupra organizării unei conferinţe la Chişinău, la sfârşitul lunii iunie 2016, s-a discutat despre formatul şi numărul de participanţi la viitorul eveniment, Curtea Constituţională a Moldovei deţinând preşedinţia BBCJ pentru anul 2016.
♦ În contextul menţinerii calităţii de membru al Conferinţei internaţionale a statelor din bazinul Mării Negre, a cărei preşedinţie este deţinută de Curtea Constituţională a Georgiei, la 27-28 iunie s-a desfăşurat cea de-a 5-a conferinţă cu tema “Libertatea şi securitatea: sporirea eficienţei plângerii constituţionale”. Lucrările reuniunii s-au concentrat asupra următoarelor subiecte: standardele şi practicile aplicate de curţile constituţionale în ceea ce priveşte dreptul la libertate şi securitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului; mecanismele de protecţie a libertăţii şi securităţii şi rezultatele lor juridice şi practice.
La eveniment au participat preşedinţi şi judecători ai curţilor constituţionale din regiunea Mării Negre, judecători ai CtEDO, membri ai Comisiei de la Veneţia, membri ai Parlamentului şi Guvernului georgian, precum şi reprezentanţi ai mediului academic şi ai organizaţiilor nonguvernamentale.
O delegaţie a Curţii Constituţionale a luat parte la conferinţă, abordând în cadrul unei sesiuni de lucru problemele şi perspectivele accesului cetăţenilor la justiţia constituţională în Republica Moldova.
♦ În perioada 9-11 septembrie, preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a participat la reuniunea Cercului Preşedinţilor din cadrul Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene (CCCE), ce a avut loc la Batumi, Georgia, şi în cadrul căreia au fost discutate probleme ce ţin de pregătirea şi organizarea Congresului al XVII-lea al CCCE. Preşedinţii curţilor constituţionale membre ale conferinţei au discutat probleme referitoare la aplicarea tratatelor internaţionale în jurisprudenţa curţilor constituţionale.
În contextul participării la această reuniune, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a susţinut iniţiativa Curţii Constituţionale a Ucrainei de a pune în discuţie şi de a condamna decizia din 19 martie 2014 a Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse, care a deschis calea pentru anexarea de către Rusia a unei părţi din teritoriul Ucrainei – Crimeea.
Preşedinţii curţilor constituţionale din Ucraina, Georgia, Lituania, Moldova, Polonia, Cipru, Azerbaidjan şi alte state europene au semnat o Declaraţie comună privind respectarea integrităţii teritoriale şi a dreptului internaţional în înfăptuirea justiţiei constituţionale. Acest document, care, începând cu ziua de 10 septembrie 2015, este deschis pentru semnare de către membrii CCCE, îndeamnă curţile constituţionale să nu rămână indiferente într-o perioadă când sunt încălcate flagrant imperativele statului de drept, ce impun respectarea principiilor generale ale dreptului, principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi a valorilor unei ordini constituţionale democratice.
Preşedintele Alexandru Tănase a menţionat că acest precedent – utilizarea justiţiei constituţionale ca instrument în vederea anexării teritoriului altui stat – este extrem de periculos, ţinând cont inclusiv de revendicările similare în teritoriile din stânga Nistrului aflate sub ocupaţie militară rusă, şi compromit respectarea valorilor fundamentale declarate ale CCCE - statul de drept, democraţia, respectarea drepturilor omului şi independenţa sistemului judiciar.
♦ În perioada 10-13 iunie 2015, la Bucureşti a avut loc cea de-a 14-a reuniune a Consiliului mixt de justiţie constituţională, organizată de Curtea Constituţională a României în cooperare cu Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia).
Consiliul mixt pentru justiţie constituţională a fost constituit de Comisia de la Veneţia în anul 2002, prin înfiinţarea unui centru de documentare pentru a promova un schimb de idei şi de jurisprudenţă relevantă între instanţele de jurisdicţie constituţională. În acest scop, Comisia a stabilit şi o reţea de corespondenţi (agenţi de legătură) cu instanţele de jurisdicţie constituţională. Întâlnirile anuale ale agenţilor de legătură ai instanţelor de jurisdicţie constituţională din statele membre, cele asociate, cu statut de observatori sau cu statut special din cadrul Comisiei de la Veneţia facilitează schimbul de informaţii în problemele justiţiei constituţionale şi asigură diseminarea acestei jurisprudenţe, cunoaşterea modului de rezolvare a unor probleme specifice. La acest eveniment, din partea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, ca agent de legătură a participat Secretarul General Rodica Secrieru.
În cadrul reuniunilor se organizează, tradiţional, şi o miniconferinţă tematică, în anul curent fiind abordat subiectul “Blasfemia şi alte limitări ale libertăţii de exprimare”.
♦ În zilele de 4-5 iunie 2015, Tribunalul Federal din Elveţia a fost gazda celui de-al 7-lea Congres trienal al Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF). Congresul s-a desfăşurat la Lausanne, Elveţia, şi a întrunit peste 30 de curţi şi consilii constituţionale, acestea fiind reprezentate de circa 100 de participanţi.
Congresele trienale sunt tematice, iar tema generală, care urmează a fi dezbătută în cadrul acestora, este descrisă şi prezentată în prealabil, sub forma unui Raport naţional de fiecare Curte-membră a ACCPUF, în baza chestionarului elaborat de Secretariatul Asociaţiei. Ulterior, toate răspunsurile la chestionar sunt sintetizate într-un raport general, care este prezentat la eveniment, apoi publicat pe pagina web oficială a ACCPUF şi sub forma unei publicaţii tematice.
Tema pusă în discuţie la acest congres a fost “Supremaţia Constituţiei”, abordând mai detaliat următoarele subiecte: statutul Constituţiei şi al dreptului internaţional în ierarhia normelor; dimensiunea şi efectivitatea controlului constituţional în ordinea juridică internă; situaţii de conflict sau concurenţă între Constituţie şi normele internaţionale. Intervenţiile şi dezbaterile au permis participanţilor să facă schimb de experienţă şi să-şi împărtăşească propriile idei.
În cadrul Adunării generale a ACCPUF, preşedinţia Asociaţiei pentru anii 2015-2018 a fost transmisă preşedintelui Tribunalului federal elveţian.
Biroul ACCPUF a acceptat iniţiativa Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind organizarea la Chişinău, în perioada 26-30 septembrie 2016, a celei de-a 8-a Conferinţe a şefilor de instituţii ACCPUF.
♦ Curtea Constituţională, în calitate de membră a Conferinţei organelor de control constituţional din statele noilor democraţii, a participat la cea de-a 20-a Conferinţă anuală de la Erevan. Conferinţa anuală a coincis cu celebrarea aniversării a 20-a a Constituţiei şi Curţii Constituţionale a Armeniei.
La eveniment au participat reprezentanţi ai Curţilor Constituţionale din Algeria, Belarus, Croaţia, Kazahstan, Kârgâzstan, Israel, Letonia, Lituania, Macedonia, Mongolia, Polonia, România, Slovacia, Tailanda şi Preşedintele Comisiei de la Veneţia. Subiectul supus discuţiilor a fost “Rolul curţilor constituţionale în consolidarea independenţei puterii judecătoreşti: abordarea doctrinară şi provocările actuale”.
Preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, în prezentarea sa a menţionat: “Curtea Constituţională a Republicii Moldova, în vasta sa jurisprudenţă, a exercitat controlul constituţionalităţii prevederilor legale care vizează imunitatea judecătorului, răspunderea disciplinară a judecătorului, precum şi asigurarea financiară a sistemului judecătoresc. În mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului un factor de primă importanţă îl constituie buna funcţionare a autorităţilor judecătoreşti. Protecţia judiciară efectivă şi completă se poate realiza doar în condiţiile unei adevărate independenţe a autorităţii judecătoreşti, în special, a judecătorului – exponent al puterii judecătoreşti.”
♦ Asociaţia Internaţională de Drept Constituţional (AIDC)
Obiectivul principal al AIDC este crearea şi dezvoltarea unui forum al constituţionaliştilor, dedicat schimbului de cunoştinţe şi informaţii în domeniu, examinării problemelor şi fenomenelor constituţionale comune în plan comparativ, menţinând o abordare universitară şi ştiinţifică.
Secretariatul AIDC îşi desfăşoară activitatea la Centrul pentru Drepturile Omului, Universitatea din Pretoria, Africa de Sud. Membrii AIDC se întrunesc la mesele rotunde bianuale şi la Congresul mondial, organizat o dată la 4 ani.
La 6 martie 2014, ca urmare a cererii de aderare, înaintate câteva luni mai devreme, şi acceptării acesteia de Comitetul executiv al asociaţiei, Curtea Constituţională a Moldovei a devenit membru instituţional al AIDC.
Prima participare a Curţii Constituţionale, în calitate de membru al AIDC, s-a produs la 28-29 mai 2015, la invitaţia Institutului sud-african de drept constituţional din cadrul Universităţii din Johannesburg, gazdă a mesei rotunde AIDC cu genericul “”Noua” separare a puterilor: evoluţia doctrinei în contextul secolului 21”. Conferinţa a reunit constituţionalişti recunoscuţi la nivel mondial de la universităţile Harvard, Melbourne, Boston, Florida, Aix-en-Provence, Paris-Sorbonne, Regensburg, precum şi alţi specialişti renumiţi în domeniu.
3.2. Colaborare bilaterală
♦ În cadrul relaţiilor de colaborare şi reciprocitate, stabilite în ultimii ani cu judecătorii constituţionali poloni, a avut loc vizita oficială a delegaţiei Curţii Constituţionale la Tribunalul Constituţional al Poloniei, în zilele de 18-20 martie 2015. Această vizită de răspuns a delegaţiei extinse a Curţii, condusă de Preşedintele Alexandru Tănase, a continuat întâlnirile bilaterale de lucru ale judecătorilor, ultima având loc la Chişinău în toamna anului 2012.
Discuţiile s-au axat pe subiecte legate de jurisprudenţa recentă a celor două curţi, vizând în special prevederile privind cetăţenia, conţinute în constituţiile ambelor state.
Programul vizitei a inclus şi o întrevedere cu Primul Preşedinte al Curţii Supreme a Republicii Polone.
♦ În spiritul lărgirii relaţiilor speciale de colaborare şi al dialogului tradiţional al Curţii Constituţionale a Republicii Moldova cu Curtea Constituţională a României şi cu Curtea Constituţională a Lituaniei, precum şi ca urmare a înţelegerii prealabile dintre preşedinţii curţilor constituţionale din cele trei state, în perioada 19 - 22 aprilie 2015, la Suceava a avut loc întâlnirea oficială trilaterală a judecătorilor constituţionali ai celor trei instituţii de jurisdicţie constituţională.
Relaţiile tradiţionale de cooperare au contribuit la instituţionalizarea relaţiilor dintre curţile constituţionale ale Republicii Moldova, Lituaniei şi României. Această primă întâlnire trilaterală s-a axat pe discuţii referitoare la provocările actuale pentru cele trei instanţe, jurisprudenţa recentă, confirmând scopul comun de a promova valorile constituţionalismului european.
În data de 21 aprilie, la invitaţia Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava – Departamentul Drept şi Administraţie Publică, membrii delegaţiilor oficiale au participat la Conferinţa internaţională “Jurisdicţia constituţională”, iar preşedinţii curţilor au fost invitaţi să ia cuvântul în faţa mediului academic şi studenţilor, supunând atenţiei acestora aspecte legate de jurisdicţia fiecărei instanţe, analiza celor mai importante cauze examinate.
♦ În contextul intensificării în ultimii ani a cooperării dintre Curtea Constituţională a Republicii Moldova şi Curtea Constituţională a Lituaniei, o delegaţie a Republicii Moldova, în frunte cu Preşedintele Alexandru Tănase, a participat la forumul juridic internaţional Lituania - Republica Moldova - Ucraina, din care au făcut parte, de asemenea, reprezentanţi ai instituţiilor judiciare, academice şi organizaţiilor neguvernamentale, tema principală abordată la forum constituind reforma sistemului judiciar. Forumul s-a desfăşurat în zilele de 21-25 iulie 2015, la Moletai. În cadrul reuniunii s-au discutat probleme ce ţin de independenţa justiţiei, implementarea reformelor complexe care vizează sporirea independenţei sistemului judiciar, consolidarea statului de drept şi protecţia drepturilor omului.
La 22 iulie 2015, Alexandru Tănase, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, s-a întâlnit cu Dainius alimas, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Lituania. Întâlnirea a avut loc la Curtea Constituţională din Lituania, în cadrul căreia cei doi preşedinţi au discutat despre problemele actuale în domeniul justiţiei constituţionale şi perspectivele de cooperare.
3.3. Programe de cooperare cu parteneri externi
♦ Consiliul Europei este unul din partenerii externi importanţi ai Curţii Constituţionale. Pe parcursul anului 2015 au fost realizate două activităţi în cadrul Proiectului Consiliului Europei “Suport pentru implementarea coerentă la nivel naţional a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului în Republica Moldova”.
Astfel, în perioada 7-9 iulie, în vederea instruirii judecătorilor şi staff-ului Curţii în domeniul implementării Convenţiei Europene, a avut loc o vizită de studiu la Consiliul Europei şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Agenda a cuprins întâlniri de lucru cu reprezentanţi ai subdiviziunilor Directoratului general al drepturilor omului şi statului de drept, participanţii având posibilitatea să cunoască mai detaliat activitatea Comisarului pentru drepturile omului, Departamentului de executare a hotărârilor CEDO, Comitetului european pentru prevenirea torturii (CPT), Unităţii pentru formarea privind drepturile omului pentru profesioniştii din domeniul juridic (HELP), Comisiei pentru eficienţa justiţiei (CEPEJ), Grupului de state împotriva corupţiei (GRECO) şi să asiste la o şedinţă a Marii Camere a CEDO.
Cea de-a doua acţiune, organizată cu suportul Consiliului Europei, a avut loc în perioada 19-20 noiembrie 2015 şi a reunit în cadrul unui seminar reprezentanţii Curţii Constituţionale, instanţelor ordinare, procuraturii şi avocaturii, care şi-au actualizat cunoştinţele în domeniul accesului la jurisdicţia constituţională în lumina jurisprudenţei CEDO şi în domeniul excepţiei de neconstituţionalitate.
În calitate de expert, prof.univ. Toma Birmontienė, fost judecător al Curţii Constituţionale din Lituania, a prezentat experienţa statelor baltice cu privire la această modalitate indirectă de acces al cetăţenilor la instanţa de contencios constituţional. Este primul seminar din seria celor care urmează să se desfăşoare în cadrul acestui proiect la începutul anului 2016.
Scopul seminarului a fost informarea asupra bunelor practici în domeniul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces judiciar, în principal pentru judecători şi avocaţi.
♦ Alte activităţi de cooperare au fost realizate cu sprijinul financiar al Programului Naţiunilor Unite pentru Democraţie (PNUD) în cadrul Proiectului “Consolidarea supremaţiei legii şi protecţiei drepturilor omului în Moldova.”
Întrucât schimburile de experienţă, bune practici şi cunoştinţe între judecătorii şi staff-urile instituţiilor sunt deosebit de importante pentru implementarea reformelor şi standardelor europene în jurisdicţia constituţională, Secretarul General şi un grup de funcţionari din cadrul direcţiei juridice-grefă, secţiei cercetare şi analiză şi secţiei relaţii externe a Secretariatului Curţii au efectuat succesiv două vizite de studiu şi schimb de experienţă la Curţile Constituţionale din Letonia şi Lituania.
În perioada 17-19 mai 2015, au avut loc întâlnirile de lucru ale staff-ului Curţii la Curtea Constituţională a Letoniei. Colegii letoni, din diferite subdiviziuni structurale, au prezentat informaţii detaliate despre organizarea, competenţa şi statutul Curţii letone, procesul de pregătire a dosarelor pentru examinare, procedura de examinare a sesizărilor în şedinţă publică, baza de date a jurisprudenţei Curţii şi alte detalii tehnice. De asemenea, în cea de-a doua zi de lucru, participanţii au avut posibilitatea să asiste la o şedinţă publică şi să efectueze o vizită la Curtea Supremă de Justiţie a Letoniei.
În zilele de 20-22 mai 2015 a avut loc o vizită de studiu la Curtea Constituţională a Lituaniei, participanţii luând cunoştinţă de activitatea instituţiei, structura şi atribuţiile funcţionale ale subdiviziunilor, au asistat la o şedinţă publică. Agenda de lucru a mai cuprins vizite la Curtea Supremă Administrativă şi o întâlnire cu vicepreşedintele acesteia, la Administraţia Naţională a Instanţelor, Judecătoria districtuală din Trakai, precum şi la Seimul (Parlamentul) Lituaniei.
Participanţii au discutat activ şi au identificat o serie de bune practici şi modele care merită a fi implementate în propria lor activitate.
3.4. Participări la alte evenimente internaţionale
♦ Începutul fiecărui an judiciar este marcat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg printr-o inaugurare oficială, şedinţă solemnă, încheindu-se cu un seminar tematic. Subiectul abordat în cadrul seminarului din acest an a vizat caracterul dual al principiului subsidiarităţii.
Preşedintele şi Secretarul general al Curţii Constituţionale au participat la manifestările tradiţionale, organizate de CtEDO la 30 ianuarie 2015.
♦ În perioada 26-27 martie 2015, la Strasbourg s-a desfăşurat Seminarul privind utilizarea şi completarea bazei de date a jurisprudenţei constituţionale CODICES, organizat de Comisia de la Veneţia pentru corespondenţii ACCPUF. La seminarul instructiv au participat funcţionari din cadrul secţiilor de expertiză juridică şi cercetare şi analiză.
♦ La sfârşitul lunii aprilie Curtea Constituţională a Turciei a marcat cea de-a 53-a aniversare, organizând, cu acest prilej, un Simpozion internaţional cu genericul “Analiza hotărârilor ce ţin de plângerea individuală: provocări şi căi de atac”.
♦ Un alt eveniment, la care a participat Preşedintele Curţii Constituţionale, a fost organizat de Universitatea din Piteşti, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative (România), la 8-9 mai 2015. În cadrul conferinţei internaţionale, distinşi academicieni şi profesori universitari au tratat subiectul istoriei, culturii şi cetăţeniei Uniunii Europene.
♦ Congresul anual internaţional de la Regensburg, anul acesta fiind la cea de-a XVII-a ediţie, s-a desfăşurat în zilele de 16-17 octombrie, sub egida Universităţii din Regensburg şi a prof. Rainer Arnold şi cu sprijinul Fundaţiei germane IRZ. Congresul a reunit peste 50 de participanţi străini, reprezentanţi ai mediului academic şi ai curţilor constituţionale din Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Italia, Georgia, Letonia, Muntenegru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Turcia, Ucraina, Ungaria. Subiectul dezbătut în cadrul celor două ateliere a vizat relaţiile dintre Curţile Constituţionale şi instanţele ordinare, aspectele de cooperare şi de conflict între acestea. Intervenţia Preşedintelui Curţii s-a axat pe relaţia dintre Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti din Republica Moldova, formele de dialog, aplicarea hotărârilor Curţii Constituţionale în procesul de înfăptuire a justiţiei de către instanţele de judecată, concluzionând că “raporturile Curţii Constituţionale cu instanţele judecătoreşti şi competenţele acestora de a asigura constituţionalitatea legilor şi legalitatea actelor emise în vederea executării legilor se materializează într-un scop unic, cel al asigurării respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei, respectiv, a respectării principiilor statului de drept”.
♦ La 26 octombrie 2015, la invitaţia Curţii Constituţionale a Lituaniei, Preşedintele şi Secretarul General au luat parte la Ceremonia oficială cu ocazia Zilei Constituţiei Lituaniei, marcând cea de-a 23-a aniversare, precum şi la discuţiile din cadrul mesei rotunde privind dialogul dintre Curţile Constituţionale - precondiţii, obiective şi perspective. La ceremonia solemnă au participat preşedintele Republicii Lituania, preşedintele Seimului, primul ministru şi ministrul justiţiei, adresând mesaje de felicitare celor prezenţi.
În cadrul aceluiaşi eveniment, preşedinţii Curţilor Constituţionale din Moldova, Lituania, Georgia şi Ucraina au semnat Declaraţia de fondare a Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Negre şi Mării Baltice (BBCJ).
♦ La 12-17 noiembrie 2015, Preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, a participat la Congresul Naţional al Juriştilor al Societăţii Federaliste, Washington (SUA), la care sunt invitaţi tradiţional judecători ai Curţii Europene pentru Drepturile Omului, precum şi preşedinţi şi reprezentanţi ai Curţilor Constituţionale din Europa.
Membrii Asociaţiei BBCJ, recent fondate, au avut şi o întâlnire de lucru la Washington. Preşedinţii şi reprezentanţii Curţilor Constituţionale din Georgia, Moldova, Lituania şi Ucraina au discutat despre activităţile de viitor şi noi iniţiative comune.
♦ La finele anului 2015, în zilele de 17-19 decembrie, Preşedintele Curţii Constituţionale şi Secretarul General au fost invitaţi la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică privind introducerea recursului individual în Ucraina, eveniment organizat de Curtea Constituţională a Ucrainei în cooperare cu misiunea OSCE în Ucraina.
Scopul conferinţei a fost de a cunoaşte experienţa teoretică şi practică a altor curţi, inclusiv amendarea Constituţiei şi a legislaţiei în acest sens, reformarea structurală a Curţii în cazul introducerii plângerii individuale, alte posibile probleme cu care se pot confrunta curţile.
Preşedintele Alexandru Tănase a moderat una dintre sesiuni şi a avut o intervenţie cu tema “Aspecte privind competenţa şi procedura Curţii Constituţionale din RM”, în particular, modul de examinare a excepţiei de neconstituţionalitate - un recurs indirect al cetăţeanului la instanţa de contencios constituţional.
3.5. Întrevederi oficiale şi de curtoazie
Pe parcursul anului 2015, Preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, a primit vizite oficiale şi de documentare ale unor înalţi oficiali ai instituţiilor europene. Este vorba de coraportorii Comisiei de monitorizare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din componenţa delegaţiei făcând parte Lise Christoffersen, Piotr Wach, Sylvie Affholder şi Luis Herrero, Şeful Oficiului Consiliului Europei la Chişinău; membrii Misiunii de observatori ai OSCE/ODIHR, aflaţi în Moldova pentru monitorizarea alegerilor locale din 14 iunie 2015; o delegaţie compusă din Directorul general pentru drepturile omului şi statul de drept al Consiliului Europei, Philippe Boillat, şi şeful de direcţie, Departamentul de executare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ozgur Derman.
Preşedintele a primit vizite de curtoazie ale ambasadorilor acreditaţi în Republica Moldova – E.S. Marius Gabriel Lazurca, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României la Chişinău, E.S. Matyas Szilagyi, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Ungare în RM, E.S. James D. Pettit, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al SUA în RM, E.S. Igor Mussalimov, Consul General al Republicii Kazahstan în RM.
Tradiţional, de-a lungul anului, Preşedintele Curţii Constituţionale se întâlneşte cu directorii şi reprezentanţii fundaţiilor partenere de proiecte şi cu donatorii externi, împreună cu care Curtea a realizat sau realizează activităţi şi proiecte comune – PNUD Moldova, Oficiul Consiliului Europei la Chişinău, Fundaţia IRZ.
Preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, a participat, în calitate de speaker, la cea de-a 3-a ediţie a Forumului anual de dezbateri privind integrarea europeană a Republicii Moldova, eveniment organizat de Asociaţia pentru Politică Externă (APE) şi Fundaţia Friedrich-Ebert (FES), în parteneriat cu Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.
Scopul forumului a fost de a oferi o platformă de discuţii comprehensive privind principalele provocări în procesul de implementare a Acordului de Asociere cu UE şi problemele ce ţin de agenda reformelor, cum ar fi integrarea economică, independenţa justiţiei şi lupta împotriva corupţiei, independenţa mass-media şi combaterea propagandei.
În ultimii ani, Curtea Constituţională a organizat întâlniri cu studenţii şi liceenii unor instituţii de învăţământ din ţară şi străinătate. Astfel, în 2015 Curtea a fost vizitată de un grup de studenţi din Germania, care s-au întrunit în cadrul unei şcoli de vară, organizată de Moldova-Institut Leipzig, Fundaţia Hans-Böckler şi Universitatea de Stat din Moldova; de grupuri de elevi ai Liceului “Vasile Alecsandri” din Ungheni, Liceului “Lucian Blaga” din Tiraspol, Liceului teoretic “Orizont” din Chişinău.
4. Donaţii de carte pentru Biblioteca Curţii Constituţionale
Donaţia ACCPUF
Graţie suportului generos al Asociaţiei Curţilor Constituţionale francofone (ACCPUF), Biblioteca Curţii Constituţionale s-a îmbogăţit cu un lot substanţial de literatură juridică (47 de titluri) în astfel de domenii ca drept constituţional, drept electoral, drept penal, drept european ş.a.
Volumele au ieşit de sub tiparul unor edituri franceze de notorietate în materie, printre care LexisNexis, Dalloz, PUF etc.
Donaţia PNUD
În cadrul Proiectului “Consolidarea supremaţiei legii şi protecţiei drepturilor omului în Moldova”, finanţat de către Ministerul Federal pentru Europa, Integrare şi Afacerile Externe al Austriei, cofinanţat şi implementat de PNUD Moldova, în cooperare cu Oficiul Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, fondul de carte al Curţii Constituţionale a fost suplinit cu o donaţie generoasă de titluri, atât în limba română, cât şi în limbile engleză şi franceză.
Donaţia se înscrie în efortul Curţii Constituţionale de dezvoltare a activităţii de cercetare, fiind catalizator în noile perspective de analiză şi examinare a problemelor de drept, precum şi sprijin în procesul de perfecţionare continuă.
TITLUL V
ACTIVITATEA CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN CIFRE
Pe parcursul anului 2015 la Curtea Constituţională au fost depuse 59 de sesizări, 7 sesizări au fost preluate din anul 2014, astfel, sarcina Curţii în anul 2015 a constituit 66 de sesizări aflate pe rol (a se vedea diagramele nr.1, nr.2, nr.4 şi nr.6 ).
Din totalul de 66 de sesizări aflate pe rol, în anul 2015 au fost examinate 53 de sesizări, şi anume: 32 sesizări cu adoptarea a 31 hotărâri (2 dosare fiind conexate); 2 sesizări cu adoptarea a 2 avize; 12 sesizări au fost declarate inadmisibile, iar 7 sesizări au fost restituite autorilor prin scrisori. Astfel, pentru anul 2016 au fost transferate 13 sesizări (a se vedea diagramele nr.3, nr.11).
Sesizările aflate pe rolul Curţii în anul 2015 au fost depuse de următorii subiecţi, în conformitate cu prevederile art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională nr.317-XIII din 13.12.1994:
♦ Preşedintele Republicii Moldova – 1 sesizare;
♦ deputaţi şi fracţiuni parlamentare – 47 de sesizări (6 sesizări au fost preluate din anul 2014, 41 sesizări au fost depuse în anul 2015 şi 10 sesizări au fost transferate pentru anul 2016);
♦ Curtea Supremă de Justiţie – 7 sesizări (7 sesizări au fost depuse în anul 2015 şi 3 sesizări au fost transferate pentru anul 2016);
♦ Avocatul Poporului – 3 sesizări (1 sesizare a fost preluată din anul 2014, 2 sesizări au fost depuse în anul 2015);
♦ Comisia Electorală Centrală - 7 sesizări (a se vedea diagrama nr.6).
Din cele 47 de sesizări aflate pe rol (inclusiv 6 transferate din anul 2014), depuse de deputaţi şi fracţiuni parlamentare, 21 de sesizări au fost examinate în fond, 10 sesizări au fost declarate inadmisibile, 6 sesizări au fost restituite prin scrisori, iar 10 sesizări au fost transferate pentru anul 2016. Totodată, din cele 7 sesizări depuse de către Curtea Supremă de Justiţie au fost examinate în fond 2 sesizări, 2 sesizări au fost declarate inadmisibile şi 3 sesizări au fost transferate pentru anul 2016. Din cele 3 sesizări depuse de către Avocatul Poporului au fost examinate în fond 2 sesizări, iar 1 sesizare a fost restituită prin scrisoare. De asemenea, în anul 2015 Preşedintele Republicii Moldova a depus o sesizare, care a fost examinată în fond (a se vedea diagramele nr.5, nr.9, nr.10, nr.14, nr.15).
De asemenea, în anul 2015 au fost depuse două sesizări prin care instanţei de jurisdicţie constituţională i s-a solicitat avizul privind iniţiativa de revizuire a Constituţiei (a se vedea diagramele nr.4, nr.7 şi nr.11).
În urma examinării sesizărilor aflate pe rol în 2015, Curtea a adoptat 32 de hotărâri, şi anume:
– 18 hotărâri pentru controlul constituţionalităţii actelor normative;
– 5 hotărâri pentru interpretarea unor prevederi din Constituţie;
– 2 hotărâri privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate;
– 6 hotărâri de validare a mandatelor de deputat;
– 1 hotărâre privind aprobarea Raportului pentru anul 2014 (a se vedea diagramele nr.8, nr.12).
Prin cele 18 hotărâri pentru controlul constituţionalităţii actelor normative şi 2 hotărâri privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate Curtea s-a pronunţat după cum urmează:
- prin 13 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost recunoscută constituţională;
- prin 5 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost declarată neconstituţională;
- prin 2 hotărâri Curtea concomitent a recunoscut constituţionale unele prevederi legale şi a declarat neconstituţionale alte prevederi legale (a se vedea diagrama nr.13).
A. Date statistice pentru anul 2015
B. Excepţiile de neconstituţionalitate în evoluţie în perioada anilor 1995-2015
C. Evoluţia activităţii Curţii Constituţionale în perioada anilor 1995-2015
E. Lista hotărârilor Curţii Constituţionale pronunţate în anul 2015
| Nr. d/o | Numărul şi titlul hotărârii | Nr. sesizării |
| 1. | Hotărârea nr.1 din 15.01.2015 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2014 | |
| 2. | Hotărârea nr.2 din 20.01.2015 pentru interpretarea articolului 1 alin.(3) combinat cu articolele 69 şi 70 din Constituţia Republicii Moldova (imunitatea şi încetarea mandatului deputatului) | Sesizarea nr.6b din 06.02.2014 |
| 3. | Hotărârea nr.3 din 20.01.2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.169 din 21 iulie 2014 privind eliberarea din funcţie a directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (2) | Sesizarea nr.59a din 27.11.2014 |
| 4. | Hotărârea nr.4 din 23.02.2015 privind validarea mandatelor de deputat în Parlamentul Republicii Moldova | Sesizarea nr.4e din 23.02.2015 |
| 5. | Hotărârea nr.5 din 09.04.2015 privind validarea unui mandat de deputat în parlamentul Republicii Moldova | Sesizarea nr.14e din 08.04.2015 |
| 6. | Hotărârea nr.6 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală (confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită) | Sesizarea nr.60a din 03.12.2014 |
| 7. | Hotărârea nr.7 din 16.04.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind testarea integrităţii profesionale | Sesizarea nr.43a din 20.06.2014 |
| 8. | Hotărârea nr.8 din 11.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii articolului 153 din Codul educaţiei (încetarea contractului individual de muncă cu directorii unor instituţii de învăţământ publice) | Sesizarea nr.7a din 04.03.2015 |
| 9. | Hotărârea nr.9 din 11.05.2015 privind validarea unui mandat de deputat în Parlamentul Republicii Moldova | Sesizarea nr.19e din 07.05.2015 |
| 10. | Hotărârea nr.10 din 12.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 473 alin.(1) pct.2) din Codul contravenţional (examinarea recursului în procedura contravenţională) | Sesizarea nr.6g din 26.02.2014 |
| 11. | Hotărârea nr.11 din 13.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale Guvernului privind angajarea răspunderii asupra unor proiecte de legi şi a legilor adoptate prin angajarea răspunderii | Sesizarea nr.16 a din 10.04.2015
Sesizarea nr.17 a din 10.04.2015 |
| 12. | Hotărârea nr.12 din 14.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287 alin.(1) din Codul de procedură penală (reluarea urmăririi penale) | Sesizarea nr.15g din 09.04.2015 |
| 13. | Hotărârea nr.13 din 15.05.2015 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.261 din 1 noiembrie 2013 cu privire la Colegiul Medicilor din Republica Moldova | Sesizarea nr.16a din 05.03.2014 |
| 14. | Hotărârea nr.14 din 15.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din pct.25, 55 şi 58 din Regulamentul privind organizarea studiilor superioare de doctorat, ciclul III, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1007 din 10 decembrie 2014 (reglementarea activităţii conducătorului de doctorat) | Sesizarea nr.21a din 11.05.2015 |
| 15. | Hotărârea nr.15 din 16.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 291 alin.(3) din Codul electoral (organizarea secţiilor de votare în străinătate) | Sesizarea nr.12a din 01.04.2015 |
| 16. | Hotărârea nr.16 din 17.06.2015 privind interpretarea articolului 101 alineatele (2) şi (3) din Constituţie (efectele demisiei Prim-ministrului) | Sesizarea nr.26b din 16.06.2015 |
| 17. | Hotărârea nr.17 din 19.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor art.49 alin.(13) din Legea nr.1134-XIII din 2 aprilie 1997 privind societăţile pe acţiuni (plata dividendelor) | Sesizarea nr.22a din 20.05.2015 |
| 18. | Hotărârea nr.18 din 19.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii punctului 3 din Anexa nr.2 la Legea nr.1593-XV din 26 decembrie 2002 cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală | Sesizarea nr.8a din 04.03.2015 |
| 19. | Hotărârea nr.19 din 22.06.2015 pentru interpretarea articolului 34 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova (accesul la informaţie) | Sesizarea nr.23b din 27.05.2015 |
| 20. | Hotărârea nr.20 din 23.06.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 32 alin.(1) al Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (asigurarea cu pensie a judecătorilor Curţii Constituţionale) | Sesizarea nr.25a din 12.06.2015 |
| 21. | Hotărârea nr.21 din 24.06.2015 privind interpretarea articolelor 69 alin.(2), 70 alin (1), 99 şi 100 din Constituţia Republicii Moldova (efectele situaţiilor de incompatibilitate pentru deputat) | Sesizarea nr.1b din 26.01.2015 |
| 22. | Hotărârea nr.22 din 16.07.2015 privind controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.140 din 3 iulie 2015 privind numirea în funcţia de Avocat al Poporului pentru drepturile copilului | Sesizarea nr.31a din 10.07.2015 |
| 23. | Hotărârea nr.23 din 04.09.2015 privind validarea mandatelor de deputat în Parlamentul Republicii Moldova | Sesizarea nr.34e din 19.08.2015 |
| 24. | Hotărârea nr.24 din 06.10.2015 pentru controlul constituţionalităţii articolului 28 lit.b) din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr.1024-XIV din 2 iunie 2000 (procedura de recunoaştere a cetăţeniei) | Sesizarea nr.10a din 31.03.2015 |
| 25. | Hotărârea nr.25 din 13.10.2015 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Hotărârii Guvernului nr.79 din 23 ianuarie 2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic ilicit, precum şi cantităţile acestora (delimitarea substanţelor narcotice şi psihotrope) | Sesizarea nr.30a din 10.07.2015 |
| 26. | Hotărârea nr.26 din 21.10.2015 privind validarea mandatelor de deputat în Parlamentul Republicii Moldova | Sesizarea nr.40e din 21.10.2015 |
| 27. | Hotărârea nr.27 din 17.11.2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.172 din 15.10.2015 privind încuviinţarea ridicării imunităţii parlamentare (votul secret în Parlament) | Sesizarea nr.39a din 19.10.2015 |
| 28. | Hotărârea nr.28 din 23.11.2015 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.54 din 21.02.2003 privind contracararea activităţii extremiste (simbolurile naziste sau asemănătoare până la confundare) | Sesizarea nr.29a din 29.06.2015 |
| 29. | Hotărârea nr.29 din 24.11.2015 pentru interpretarea art.85 din Constituţie (dizolvarea Parlamentului în ultimele 6 luni de mandat al Preşedintelui RM) | Sesizarea nr.44b din 06.11.2015 |
| 30. | Hotărârea nr.30 din 08.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.224 din 3 decembrie 2015 privind abrogarea hotărârilor Parlamentului privind desemnarea unor directori ai Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementarea în Energetică (demiterea directorilor ANRE) | Sesizarea nr.53a din 04.12.2015 |
| 31. | Hotărârea nr.31 din 10.12.2015 privind validarea unui mandat de deputat în Parlamentul Republicii Moldova | Sesizarea nr.54e din 08.12.2015 |
| 32. | Hotărârea nr.32 din 29.12.2015 pentru controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1877-VII din 21 decembrie 2015 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru şi interpretarea articolului 98 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova | Sesizarea nr.59a din 28.12.2015 |
| 33. | Avizul nr.1 din 24.07.2015 asupra iniţiativei de revizuire a articolului 78 alineatul (3) din Constituţia Republicii Moldova | Sesizarea nr.33c din 23 iulie 2015 |
| 34. | Avizul nr.2 din 10.11.2015 asupra iniţiativei civice de revizuire a articolelor 60, 70, 78 şi 89 din Constituţia Republicii Moldova prin referendum republican | Sesizarea nr.45c din 06.11.2015 |