Hotărîre nr.13 din 11.06.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 320 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în redacţia Legii nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative (Sesizarea nr.1g/2013)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 320 din

Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în redacţia

Legii nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative

(Sesizarea nr.1g/2013)

nr. 13  din  11.06.2013

 (în vigoare 11.06.2013) 

Monitorul Oficial nr.146-151 art.20 din 12.07.2013

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,

Dl Igor DOLEA,

Dl Victor POPA,

Dl Petru RAILEAN, judecători,

cu participarea dnei Corina Popa, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 28 ianuarie 2013, înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în şedinţă plenară închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 28 ianuarie 2013 de Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, 25 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.d) din Codul jurisdicţiei constituţionale, privind excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei “dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (1) şi sintagmei “dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (2) al articolului 320 din Codul penal al Republicii Moldova.

2. Articolul 320 din Codul penal, expus în redacţie nouă prin Legea nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative, vizează aplicarea sancţiunii penale pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale.

3. Autorul sesizării a pretins, în special, că sintagma “dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (1) şi sintagma “dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (2) ale articolului 320 din Codul penal contravin articolelor 4, 20 alin.(1), 21 şi 25 alin.(1) din Constituţie, precum şi principiului non bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă) prevăzut la articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi articolul 14 alin.7 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 12 aprilie 2013 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

5. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale, Ministerului Afacerilor Interne, Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, Universităţii de Stat din Moldova şi Asociaţiei obşteşti “Juriştii pentru Drepturile Omului”.

6. La şedinţa plenară publică a Curţii, Curtea Supremă de Justiţie a fost reprezentată de Iulia Sîrcu, vicepreşedinte al Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice generale a Secretariatului Parlamentului. Guvernul nu a desemnat un reprezentant.

ÎN FAPT (CIRCUMSTANŢELE LITIGIULUI PRINCIPAL)

7. La 9 iulie 2010 Parlamentul a adoptat Legea nr.173 pentru modificarea unor acte legislative.

8. Prin respectiva lege articolul 320 din Codul penal a fost expus în redacţie nouă, după cum urmează:

“(1) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale,

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.

(2) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare de către o persoană cu funcţie de răspundere a hotărârii instanţei de judecată, precum şi împiedicarea executării ei, dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale,

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 500 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3 ani, în toate cazurile cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.”

9. La 24 mai 2012 în Procuratura sect.Centru, mun.Chişinău, a fost înregistrată plângerea dnei Crivova Valentina privind dezacordul său cu ordonanţa de refuz de a porni urmărirea penală în privinţa directorului Î.M. “Piaţa Centrală” cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute la articolul 320 din Codul penal, emisă pe data de 21 septembrie 2009.

10. La 11 iunie 2012 procurorul Procuraturii sect.Centru, mun.Chişinău, a examinat plângerea menţionată şi a emis ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale în privinţa factorilor de decizie de la Î.M. “Piaţa Centrală”, pentru faptul neexecutării hotărârii instanţei de judecată.

11. La 3 septembrie 2012 reclamanta a depus o plângere la Procuratura sect.Centru, mun.Chişinău, prin care a solicitat anularea ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale din 11 iunie 2012.

12. La 5 septembrie 2012 procurorul sectorului Centru, mun.Chişinău, examinând plângerea dnei Crivova Valentina şi ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 iunie 2012, a respins plângerea ca nefondată.

13. La 2 octombrie 2012 reclamanta a depus plângere la judecătorul de instrucţie al Judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău împotriva ordonanţei din 11 iunie 2012 privind refuzul de a porni urmărirea penală în temeiul articolului 320 din Codul penal, precum şi împotriva ordonanţei din 5 septembrie 2012, prin care plângerea acesteia a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.

14. Examinând petiţia, instanţa de fond a reţinut că prevederile alineatelor (1) şi (2) ale articolului 320 Cod penal nu operează cu autoritatea de lucru judecat în situaţia în care există identitate de fapte materiale, dar fapta este calificată diferit sub aspectul naturii juridice: mai întâi drept contravenţie, apoi ca infracţiune.

15. Prin încheierea din 5 noiembrie 2012 judecătorul de instrucţie al Judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău, a suspendat examinarea plângerii şi a dispus înaintarea unui demers către Curtea Supremă de Justiţie pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

16. La 24 decembrie 2012, Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul hotărârii nr.24, a adoptat sesizarea pentru exercitarea controlului constituţionalităţii sintagmelor “dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (1) şi “dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (2) articolul 320 al Codului penal, prezentând sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

17. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O., 1994, nr.1, art.1) sunt următoarele:

Articolul 4

Drepturile şi libertăţile omului

“(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

“(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”

Articolul 21

Prezumţia nevinovăţiei

“Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”

Articolul 25

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

“(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.

[…]”

Articolul 120

Caracterul obligatoriu al sentinţelor şi al altor

hotărâri judecătoreşti definitive

Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive.

18. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (M.O., 2002, nr.128-129, art.1012) sunt următoarele:

Articolul 7

Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale

“(1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.

(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.”

Articolul 320

Neexecutarea hotărârii instanţei de judecată

“(1) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale,

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.

(2) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare de către o persoană cu funcţie de răspundere a hotărârii instanţei de judecată, precum şi împiedicarea executării ei, dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale,

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 500 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3 ani, în toate cazurile cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.”

19. Prevederile relevante ale Codului contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24 octombrie 2008 (M.O., 2009, nr.3-6, art.15) sunt următoarele:

Articolul 318

Neexecutarea hotărârii instanţei de judecată

“(1) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărîrii instanţei de judecată

se sancţionează cu amendă de la 50 la 150 de unităţi convenţionale.

(2) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare de către o persoană cu funcţie de răspundere a hotărîrii instanţei de judecată, precum şi împiedicarea executării ei

se sancţionează cu amendă de la 200 la 300 de unităţi convenţionale.”

20. Prevederile relevante ale Codului de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (M.O., 2005, nr.34-35, art.112; Republicat: M.O., 2010, nr.214-220, art.704) sunt următoarele:

Articolul 23

Consecinţele neexecutării cerinţelor executorului judecătoresc

“(1) În cazul în care acţiunile (inacţiunile) cu elemente ale contravenţiei ale persoanelor care, fără motive justificative, nu îndeplinesc cerinţele executorului judecătoresc sau împiedică executarea documentului executoriu, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal cu privire la contravenţie, pe care îl înaintează spre examinare instanţei de judecată. În cazul în care aceste acţiuni conţin elemente ale infracţiunii, executorul judecătoresc expediază materialele organelor de urmărire penală.

(2) În cazul cînd persoanele care nu sînt părţi în procedura de executare nu îndeplinesc prevederile art.63 alin.(1), art.92, 98, 99, ale capitolului VIII secţiunea a 2-a din prezentul cod sau în cazul cînd aceste persoane furnizează informaţii eronate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, creditorul poate pretinde încasarea de la acestea a sumei ce urma a fi încasată de la debitor, dar nu a fost încasată din vina lor, precum şi reparaţia prejudiciilor cauzate.”

21. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele:

Articolul 4 din Protocolul 7

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

“1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art.15 din convenţie.”

22. Prevederile relevante ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat la New York la 16 decembrie 1966 şi ratificat de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele:

Articolul 14

“[...]

7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări.”

ÎN DREPT

23. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă aplicarea sancţiunii penale pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale.

24. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii constituţionale şi internaţionale interconexe, precum caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti, prezumţia nevinovăţiei, libertatea individuală şi dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (principiul non bis in idem).

A. ADMISIBILITATEA

25. În conformitate cu decizia sa din 12 aprilie 2013 (a se vedea § 4), Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, articolului 4 alin.(1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rezolvarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

26. Articolele 25 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.d) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează Curtea Supremă de Justiţie cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

27. Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie sintagma “dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (1) şi sintagma “dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (2) ale articolului 320 din Codul penal, în redacţia Legii nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative.

28. Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona cazurile excepţionale de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

29. În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea nr.15 din 6 mai 1997 cu privire la interpretarea art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţia Republicii Moldova (M.O. 1997, nr.33-34, art.14), a statuat că:

“[...] Excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură organică, logică între problema de constituţionalitate şi fondul litigiului principal. [...]”

30. În acelaşi sens, legiuitorul a specificat în articolul 7 alin.(3) din Codul de procedură penală că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă doar în cazul în care instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii.

31. Potrivit Curţii Supreme de Justiţie, la soluţionarea litigiului principal urmează a fi aplicat articolul 320 din Codul penal, în redacţia Legii nr.173 pentru modificarea unor acte legislative, care face obiectul sesizării.

32. Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

33. Curtea Supremă de Justiţie a conchis că normele de drept ce urmează a fi aplicate la soluţionarea litigiului vin în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale articolelor 4 – “Drepturile şi libertăţile omului”, 20 alin.(1) – “Accesul liber la justiţie”, 21 – “Prezumţia nevinovăţiei” şi 25 alin.(1) – “Libertatea individuală şi siguranţa persoanei”, precum şi cu principiul non bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă), prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi articolul 14 alin.7 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

34. Urmând jurisprudenţa sa anterioară (a se vedea hotărârile nr.9 din 20 mai 2008, nr.26 din 23 noiembrie 2010 şi nr.30 din 23 decembrie 2010, nr.15 din 13 septembrie 2011), Curtea va aborda problema de constituţionalitate a prevederilor contestate din lege, raportate la circumstanţele concrete ale litigiului principal, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul sesizării, luând în considerare atât principiile consacrate în Constituţie şi în dreptul intern, cât şi cele statuate în dreptul internaţional şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare – Curtea Europeană).

35. Curtea reiterează că, potrivit Hotărârii nr.55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, “această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunând, mai întâi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională [...], sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional [...], acordând, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale”.

36. În aceeaşi ordine de idei, în Hotărârea nr.10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr.16 din 28 mai 1998 “Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova” în redacţia Hotărârii nr.39 din 9 iulie 2001, Curtea Constituţională a menţionat că “practica jurisdicţională internaţională [...] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

37. Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera cu prevederile articolelor 20 alin.(1), 21, 25 alin.(1) din Constituţie, cu raţionamentele expuse în jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile de drept general recunoscute.

38. La fel, în contextul celor expuse la §35-36, Curtea va examina prevederile contestate şi prin raportare la art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţia Europeană şi art.14 alin.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, articole care consacră dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.

B. FONDUL CAUZEI

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 21 COMBINAT CU ARTICOLELE 20 ALIN. (1) ŞI 25 ALIN. (1) DIN CONSTITUŢIE

39. Autorul sesizării pretinde că prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 20 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia:

“(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

[…]”

40. În opinia autorului sesizării, prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 21 din Constituţie, potrivit căruia:

“Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”

41. De asemenea, în raport cu prevederile contestate, autorul sesizării invocă şi încălcarea articolului 25 alin.(1) din Constituţie, care prevede:

“(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.

[…]”

1. Argumentele autorului sesizării

42. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în calitatea sa de autor al sesizării, consideră că fapta pentru care anterior persoana a fost trasă la răspundere contravenţională nu este pasibilă şi de aplicarea sancţiunii penale, deoarece se încalcă principiul non bis in idem, stabilit pentru apărarea dreptului fundamental al omului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă.

2. Argumentele autorităţilor

43. În opinia scrisă a Preşedintelui Republicii Moldova se menţionează că prevederile articolului 320 din Codul penal, în redacţia Legii nr.173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative, care incriminează inacţiunea de neexecutare a hotărârii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale, atentează la principiul non bis in idem (dreptul de a nu fi judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă), garantat de articolul 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană, precum şi de articolul 14 alin.7 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

44. Parlamentul, în opinia prezentată, a menţionat că modificarea articolului 320 din Codul penal a fost necesară pentru asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de articolul 6 din Convenţia Europeană, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie privită ca o parte integrantă a procesului echitabil.

45. Totodată, Parlamentul susţine că ineficienţa instituţională a serviciului de executare, precum şi lipsa de mijloace coercitive adecvate pentru asigurarea responsabilizării subiecţilor implicaţi în executarea hotărârilor judecătoreşti au fost motivele principale care au stat la temelia modificării articolului 320 al Codului penal.

46. Ministerul Afacerilor Interne, în poziţia sa scrisă, a menţionat că în cazul infracţiunii prevăzute de articolul 320 din Codul penal nu se urmăreşte aceeaşi faptă, ci altă faptă, comisă de către subiectul care anterior a comis o încălcare şi pentru care nu a expirat termenul de prescripţie. Este o continuare a urmăririi persoanei, şi nu o reîncepere a urmăririi. Continuitatea respectivă are caracter penal, deoarece condiţiile în care se urmăreşte fapta sunt mai grave, persoana continuând infracţiunea prin inacţiune (neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată), chiar şi dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale.

47. La fel, potrivit Ministerului Afacerilor Interne, această prevedere a legii penale contribuie şi la confirmarea puterii hotărârilor judecătoreşti definitive.

48. În opinia Procuraturii Generale, normele contestate corespund prevederilor articolelor 20 alin.(1), 21, 25 alin.(1) din Constituţie. De asemenea, Procuratura Generală consideră că jurisprudenţa Curţii Europene, invocată în sesizare, nu este relevantă şi aplicabilă speţei examinate, or, aceasta se referă în special la tragerea persoanei la răspundere penală, după aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, pentru aceleaşi fapte, dar care la momentul aplicării sancţiunii contravenţionale erau consumate.

3. Aprecierea Curţii

3.1 Principii generale

a) Obligativitatea executării actelor judecătoreşti

49. După cum s-a menţionat, excepţia de neconstituţionalitate vizează norma legală privind răspunderea penală pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată.

50. Curtea consideră necesar să sublinieze importanţa executării hotărârilor judecătoreşti, reieşind din jurisprudenţa sa şi a Curţii Europene.

51. Din norma legală contestată se deduce importanţa deosebită a prevederilor constituţionale privind caracterul obligatoriu al sentinţelor şi al altor hotărâri judecătoreşti definitive.

52. Curtea reţine că, potrivit articolului 120 din Constituţie, este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive. Caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti se exprimă prin obligativitatea executării acestora.

53. Raportând dispoziţiile constituţionale ale articolului 120 la prevederile constituţionale ale articolului 20, rezultă că accesul la justiţie semnifică nu doar posibilitatea juridică efectivă de a se adresa unui organ de plină jurisdicţie pentru soluţionarea unei contestaţii şi obţinerea unei satisfacţii, ci şi dreptul de a cere executarea hotărârii obţinute. Astfel, executarea hotărârilor judecătoreşti trebuie privită ca o parte integrantă a procesului de judecată.

54. Curtea a notat în hotărârile anterioare că, potrivit articolului 14 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziţie al instanţei judecătoreşti, prin care se soluţionează fondul cauzei, şi anume prin obţinerea puterii de lucru judecat hotărârile judecătoreşti definitive capătă semnificaţia de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege.

55. În context, Curtea reţine şi prevederile articolului 16 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti atrage răspunderea prevăzută de legislaţie.

56. Curtea Europeană s-a pronunţat în jurisprudenţa sa şi sub aspectul obligativităţii hotărârii judecătoreşti, statuând că “dreptul la un tribunal garantat de articolul 6 alin.1 din Convenţie ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6” (SC Ruxandra Trading contra României, Hornsby contra Greciei).

57. Curtea menţionează că potrivit Hotărârii nr.1 din 15 ianuarie 2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 60 alin.(3) şi alin.(3¹) din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004:

“62. [...] executarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă ultima etapă a procesului judiciar şi constituie un drept consfinţit cumulativ de articolele 20 şi 120 din Legea Supremă. Un act executoriu neexecutat sau, altfel zis, o justiţie formală nu poate să asigure atingerea scopului de bază – protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, proclamate de actele normative naţionale şi internaţionale.

63. Efectul unei hotărâri judecătoreşti oferă creditorului dreptul de a-şi satisface pe deplin creanţa şi incumbă obligaţia corelativă a debitorului de a executa dispozitivul hotărârii.

64. Astfel, [...] în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii, procesul civil parcurge două etape: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei coercitive a statului, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia.”

58. Curtea Europeană a reiterat în repetate rânduri că statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de executare a hotărârilor judecătoreşti, care să fie eficient atât în practică, cât şi în drept, precum şi să asigure executarea acestor hotărâri fără întârzieri nejustificate, în caz contrar acest fapt angajează responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 §1 din Convenţia Europeană.

59. Totodată, Curtea Europeană a notat în jurisprudenţa sa:

“Nu este sarcina Curţii să stabilească dacă sistemul juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de către instanţe. Într-adevăr, este responsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii este numai aceea de a examina dacă, în speţă, măsurile luate de autorităţi au fost adecvate şi suficiente (a se vedea Ruianu vs. România, mutatis mutandis, cauza Ignaccolo-Zenide vs. România).”

60. În context şi în lumina constatărilor Curţii Europene, Curtea menţionează că dreptul la executarea unei hotărîri judecătoreşti constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiţie.

b) Obligativitatea respectării principiului non bis in idem

61. Principiul non bis in idem derivă din normele constituţionale ale articolelor 4, 21 şi 25 din Constituţie. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă a devenit un principiu fundamental şi incontestabil al oricărui sistem de drept şi este garantat de normele actelor internaţionale, la care a aderat şi Republica Moldova.

62. Astfel, potrivit articolului 4 alin.1 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.

63. Cu termeni similari operează şi articolul 14 alin.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

64. La fel, articolul 7 alin.(2) din Codul penal şi articolul 22 alin.(1) din Codul de procedură penală stipulează că nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale, judecării şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

65. Curtea Constituţională, conferind principiului non bis in idem o conotaţie constituţională, în Hotărîrea nr.26 din 23 noiembrie 2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală a subliniat:

“[...] dreptul [de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă] derivă din art.21 din Constituţie, conform căruia: “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”. Din conţinutul normei constituţionale se deduc trei principii: prezumţia nevinovăţiei, caracterul public al procedurilor penale şi posibilitatea persoanei de a utiliza toate mijloacele procedurale necesare pentru apărarea sa. [...]

Din cele enunţate rezultă că principiul statuat de art.21 din Constituţie – asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării persoanei acuzate de un delict în procesul judiciar – pe lângă alte drepturi procesuale, oferă persoanei şi dreptul constituţional de a nu fi urmărită, judecată sau pedepsită de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Principiul în cauză presupune că cel care prin conduita sa a ignorat ordinea de drept va răspunde o singură dată pentru fapta ilicită, pentru o încălcare a legii se va aplica o singură sancţiune juridică. Acest principiu constituţional se aplică nu numai în cauzele penale, dar şi în cauzele contravenţionale, precum şi în orice altă formă de răspundere juridică din aceeaşi materie de drept (de exemplu – penală sau civilă).”

66. Curtea observă că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană reaminteşte că articolul 4 al Protocolului nr.7 are drept scop interzicerea repetării procedurilor penale închise definitiv, evitând ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două sau mai multe ori pentru aceeaşi infracţiune (a se vedea Gradinger vs. Austriei, hotărârea din 23 octombrie 1995). Astfel, principiul non bis in idem poate fi invocat doar dacă cel puţin două proceduri independente şi diferite privind aceeaşi acuzare se încheie cu mai mult de o condamnare (a se vedea Stanca c. României (decizie), nr.59028/00 din 27 aprilie 2004).

3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

67. Curtea va examina excepţia de neconstituţionalitate a normei legale prin prisma principiului non bis in idem invocat în sesizare şi analizat supra, dar şi ţinând cont de obligaţia pozitivă a statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti.

68. Curtea reţine că, potrivit articolului 72 alin.(3) lit.n) din Constituţie, este o atribuţie exclusivă a legislativului ca prin legi organice să reglementeze infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora.

69. Curtea menţionează că, potrivit art.23 din Codul de executare, în cazul în care persoanele care, fără motive justificative, nu îndeplinesc cerinţele executorului judecătoresc sau împiedică executarea documentului executoriu, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal cu privire la contravenţie, pe care îl înaintează spre examinare instanţei de judecată.

70. Curtea observă că, în vederea asigurării implementării articolului precitat, pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executarea hotărârii instanţei de judecată art.318 din Codul contravenţional stabileşte sancţiune sub formă de amendă.

71. În acelaşi timp, Curtea reţine că persistenţa aceloraşi fapte, după aplicarea sancţiunii contravenţionale, poate atrage şi răspunderea penală a persoanei (art.320 din Codul penal).

72. Curtea observă că art.320 din Codul penal impune ca o condiţie obligatorie de aplicare a răspunderii penale sancţionarea anterioară sub formă contravenţională pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanţei de judecată. Persoana cu funcţie de răspundere poate purta răspundere penală în aceleaşi condiţii, inclusiv pentru acţiunea de împiedicare a executării hotărârii judecătoreşti.

73. Analizînd prevederile art.318 din Codul contravenţional şi art.320 din Codul penal, Curtea acceptă că ambele sancţiuni pot surveni pentru neexecutarea aceleiaşi hotărâri judecătoreşti.

74. Concomitent, Curtea menţionează că, în corespundere cu jurisprudenţa Curţii Europene, majoritatea contravenţiilor intră în câmpul de aplicare al “materiei penale” din Convenţia Europeană. Astfel, Curtea Europeană a decis că, în pofida depenalizării anumitor infracţiuni, caracterul atât preventiv, cât şi coercitiv al sancţiunilor administrative de substituţie este suficient, în corespundere cu articolul 6 din Convenţia Europeană, pentru a stabili natura penală a infracţiunii (Peresen vs. Danemarka, 14 septembrie 1998). În consecinţă, sunt aplicabile garanţiile prevăzute nu doar de art.6 în materie penală (inclusiv prezumţia de nevinovăţie), ci şi celelalte garanţii, mai generale (art.7 din Convenţie, dublul grad de jurisdicţie etc.) inclusiv principiul non bis in idem. Ca urmare, o persoană sancţionată contravenţional nu ar putea fi cercetată penal (chiar dacă ar fi achitată) pentru aceeaşi faptă.

75. În respectiva logică a argumentării în cauza Ziliberberg vs. Moldova Curtea Europeană a precizat:

“33. […] Curtea reiterează că, în principiu, caracterul general al Codului cu privire la contravenţiile administrative şi scopul pedepselor, care este atât de a pedepsi, cât şi de a preveni, sunt suficiente pentru a arăta că, în sensul articolului 6 al Convenţiei, reclamantul a fost acuzat de o abatere penală (a se vedea Lauko v. Slovakia, hotărâre din 2 septembrie 1998, Reports 1998-VI, § 58).”

76. În acelaşi timp, Curtea Constituţională nu poate reţine argumentele invocate în excepţia de neconstituţionalitate că prin aplicarea sancţiunii penale ulterior celei contravenţionale se încalcă principiul non bis in idem, din următoarele considerente.

77. Cu referire la aplicarea eficientă a sancţiunilor pentru neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti definitive, Curtea relevă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că neexecutarea unei obligaţii legale constituie o infracţiune instantanee, care este completamente consumată prin omisiunea de a îndeplini acţiunea prescrisă de lege. O astfel de infracţiune se realizează la un moment dat printr-un fapt unic. Respectivele raţionamente sunt expuse de către Curtea Europeană în decizia Smolickis vs. Letonia din 27 ianuarie 2005, în care Curtea s-a pronunţat în privinţa sancţionării repetate a unei persoane pentru neexecutarea obligaţiei legale de a depune bilanţul financiar.

78. În cauza respectivă, Curtea Europeană a menţionat că persoana a fost sancţionată pentru o infracţiune succesivă ce implică reînnoirea intervenţiei voluntare, şi nu pentru o infracţiune continuă, ale cărei consecinţe ar persista fără o nouă intervenţie a autorului.

79. Totodată, Curtea Europeană a specificat că articolul 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană interzice sancţionarea repetată a aceleiaşi persoane pentru acelaşi comportament şi nu exclude sancţionarea succesivă, întemeiată pe comportamente manifestate la diverse reprize, chiar dacă acestea prezintă în substanţă un caracter similar sau identic (decizia Smolickis vs. Letonia şi decizia Raninen vs. Finlanda, din 7 martie 1996).

80. În accepţiunea Curţii Europene, această concluzie este cu atât mai mult valabilă în cazul infracţiunilor săvârşite prin inacţiune, adică prin omisiunea de a se conforma unei obligaţii legale, cu condiţia ca acţiunea publică să nu vizeze fapte comise anterior primei condamnări.

81. Curtea reţine că în respectiva speţă, la pornirea procedurii penale, ulterior celei contravenţionale împotriva debitorului, legiuitorul a circumscris obiectul urmăririi penale şi a precizat că aceasta nu se referă decât la perioada posterioară primei sancţionări.

82. În context, aplicând mutatis mutandis raţionamentele Curţii Europene în decizia Smolickis vs. Letonia, Curtea reţine că prima sancţionare conform prevederilor articolului 318 din Codul contravenţional şi a doua conform prevederilor articolului 320 din Codul penal se referă la perioade distincte, între care nu există suprapunere, chiar dacă inerţia persoanei sancţionate faţă de executarea hotărârii judecătoreşti era aceeaşi înainte, pe parcursul şi între cele două perioade.

83. Deoarece debitorul s-a obstinat să nu execute hotărârea judecătorească devenită executorie după prima sa sancţionare contravenţională, cea de-a doua sancţionare penală se întemeiază pe refuzul său repetat, însă totuşi distinct, de a se conforma legii.

84. Mai mult, o abordare contrară într-o astfel de situaţie – adică, în prezenţa unei obligaţii legale permanente puse în sarcina unei persoane, – ar însemna să se ajungă la concluzia eronată, precum că o sancţionare contravenţională pentru neexecutarea obligaţiei respective îl eliberează pe acesta definitiv şi necondiţionat de respectiva obligaţie, ferindu-l de orice risc de urmărire penală pe viitor.

85. Or, cu toate că o astfel de concluzie poate fi luată în considerare în anumite cazuri, aceasta nu ar putea fi extinsă asupra ansamblului raporturilor juridice.

86. În lumina celor expuse, Curtea reţine că sancţionarea repetată pentru neexecutarea unei obligaţii legale nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem, dacă se face distincţie între cele două perioade de referinţă, prin specificarea clară a limitelor temporale respective.

87. Din aceste considerente, după aplicarea primei sancţiuni, autorităţile urmează să consemneze un nou termen pentru executarea obligaţiei, astfel încât, la expirarea acestui nou termen, persoana să poată fi din nou trasă la răspundere.

88. Prin urmare, dacă se respectă condiţiile enunţate, sancţionarea repetată a persoanei pentru neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti definitive nu vizează una şi aceeaşi infracţiune (faptă) continuă, nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem şi nu se încalcă articolele 20, 21, 25 din Constituţie şi, respectiv, articolul 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană.

Pentru aceste motive şi în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se respinge excepţia de neconstituţionalitate şi se declară constituţionale sintagmele “dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (1) şi “dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (2) din articolul 320 al Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002.

2. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

OPINIE SEPARATĂ

(DISIDENTĂ)

expusă în temeiul art.27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea

Constituţională şi art.67 din Codul jurisdicţiei constituţionale

În opoziţie faţă de opinia majorităţii, consider că textul art.320 din Codul penal nu corespunde rigorilor constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi ale jurisprudenţei CtEDO în materia garantării principiilor preeminenţei dreptului şi non bis in idem. În analiza ce urmează voi încerca să argumentez această opinie.

Principiul preeminenţei dreptului impune ca orice imixtiune a autorităţilor în dreptul individului, pe care Convenţia le protejează, să fie supusă unui control riguros. O normă este clară, accesibilă şi previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă, cu consiliere adecvată, să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-o normă (Silver s.a. vs. Regatul Unit, 25 martie 1983). Odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (Păduraru vs. România, 1 decembrie 2005). Preeminenţa dreptului generează, în materie penală, alte principii, cum sunt principiul legalităţii delictelor şi pedepselor şi principiul inadmisibilităţii aplicării extensive a legii penale, în detrimentul persoanei, în special, prin analogie. Principiile menţionate impun că în orice situaţie o infracţiune trebuie să fie definită clar prin lege. Persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală (Kokkinakis vs. Grecia, 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracţiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist (Comisia Europeană, cauza X. vs. Regatul Unit, 7 mai 1982).

Articolul 320 din Codul penal, supus controlului constituţionalităţii, fiind compus din două alineate, prevede pentru aplicarea răspunderii penale ca o condiţie obligatorie sancţionarea anterioară a persoanei fizice în formă contravenţională pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executarea hotărârii instanţei de judecată. Norme identice conţine articolul 318 din Codul contravenţional.

În opinia mea, prevederile contestate nu corespund principiilor previzibilităţii şi clarităţii legii pentru considerentele de mai jos.

În primul rând, legislatorul nu a indicat categoriile de hotărâri, neexecutarea cărora poate atrage răspunderea penală. Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă şi Codul contravenţional operează cu categoriile de sentinţe, încheieri, hotărâri şi decizii, incluse în noţiunea generală de hotărâre judecătorească. Prin urmare, la o interpretare ad literram a normei contestate, răspunderea penală poate surveni în cazul neexecutării oricăreia din aceste hotărâri.

În al doilea rând, în forma în care sunt expuse prevederile articolului 320 din Codul penal, este imposibilă identificarea subiectului infracţiunii de neexecutare a hotărârii judecătoreşti. Această neclaritate poate genera o interpretare extensivă a normei respective, astfel încât orice subiect al procesului (inclusiv martorul, reclamantul sau partea vătămată) riscă să fie tras la răspundere penală pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Aşadar, în cazul unei interpretări ad literram a normei cuprinse în art.320 din Codul penal, nu doar debitorul este pasibil de răspundere penală, dar şi orice persoană care este vizată de hotărârea judecătorească.

În al treilea rând, este imposibil a stabili termenul când, după aplicarea sancţiunii contravenţionale, infracţiunea se consideră consumată şi poate surveni sancţiunea penală.

Nefiind de acord cu cele enunţate în pct.88 al hotărârii Curţii, menţionez că procedura actuală nu prevede modalitatea de stabilire a unui nou termen pentru executarea obligaţiei. De asemenea, nu este prevăzut subiectul în drept să stabilească noul termen – instanţa de judecată sau executorul judecătoresc. În cazul în care noul termen va fi stabilit de executorul judecătoresc, nu se va mai putea opera cu noţiunea de neexecutare a hotărârii judecătoreşti.

În materia principiului non bis in idem este interzisă urmărirea ori judecarea unei persoane pentru o altă infracţiune dacă aceasta are la origine în esenţă aceleaşi fapte, reieşind din analiza circumstanţelor concrete, care implică aceeaşi persoană, toate legate indiscutabil între ele în timp şi în spaţiu (Serghei Zolotuhin vs. Rusia, 10 februarie 2009). Distincţia între contravenţii şi infracţiuni, existentă în legislaţia internă, nu poate avea ca efect scoaterea unei categorii de fapte din sfera de aplicare a articolului 6 din Convenţie (cauza Öztürk vs. Germania, 21 februarie 1984).

Contradicţia textului art.320 din Codul penal cu principiul non bis in idem, în opinia mea, constă în următoarele.

În primul rând, există o identitate de fapte ce ţine de neexecutarea aceleiaşi hotărâri judecătoreşti. În acest caz circumstanţele sunt similare cu cele constatate de către Curtea Europeană în cauza Serghei Zolotuhin vs. Rusia. Aşadar, în cazul dat se constată elemente identice între fapta a doua (infracţiune) şi fapta precedentă (contravenţie). Prin urmare, în ambele cazuri obiectul juridic este neexecutarea aceleiaşi hotărâri judecătoreşti.

În al doilea rând, hotărârea de condamnare în cadrul procesului penal vizează aceeaşi persoană supusă răspunderii contravenţionale printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie.