Hotărîre nr.14 din 02.05.2017 privind interpretarea articolului 11 din Constituţie (neutralitatea permanentă) (sesizarea nr.37b/2014)
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
H O T Ă R Â R E
privind interpretarea articolului 11 din Constituţie
(neutralitatea permanentă)
(sesizarea nr.37b/2014)
nr. 14 din 02.05.2017
(în vigoare 02.05.2017)
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 171-180 din 02.06.2017
* * *
În numele Republicii Moldova,
Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
Dl Aurel BĂIEŞU,
Dl Igor DOLEA,
Dl Tudor PANŢÎRU,
Dl Victor POPA,
Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,
cu participarea dnei Ludmila Chihai, grefier,
Având în vedere sesizarea depusă la 26 mai 2014 şi
înregistrată la aceeaşi dată,
Examinând sesizarea menţionată în şedinţă închisă,
Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
Pronunţă următoarea hotărâre:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 26 mai 2014 în temeiul art.135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, art.4 alin.(1) lit.b), art.25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.4 alin.(1) lit.b), art.38 alin.(l) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale de deputaţii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Gheorghe Brega şi Corina Fusu privind interpretarea articolului 11 din Constituţie, potrivit căruia:
“(1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.
(2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”
2. Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca, prin interpretarea articolului 11 din Constituţie, să se explice:
“1. Sunt aplicabile prevederile art.11 din Constituţie, având în vedere faptul că, la momentul adoptării şi intrării în vigoare a Constituţiei, pe teritoriul Republicii Moldova erau dislocate trupe militare ale altui stat, aceste prevederi fiind astfel ab initio lovite de nulitate?
2. Având în vedere raţiunile de existenţă a statului Republica Moldova, este admisă derogarea de la principiul neutralităţii permanente, consfinţite în art.11 din Constituţie, în cazul în care perpetuarea neutralităţii ar putea duce la dezmembrarea sau chiar dispariţia statului?
3. Dislocarea pe teritoriul Republicii Moldova a trupelor militare ale unor grupuri de state sau sub mandat internaţional contravine prevederilor art.11 din Constituţie?”
3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 10 septembrie 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.
4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului, precum şi informaţii de la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene.
CONTEXT
5. Curtea reţine ca fiind pertinente în prezenta cauză următoarele fapte, astfel cum au fost constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa consacrată, pe baza probelor documentare, observaţiilor părţilor şi declaraţiilor martorilor audiaţi la Chişinău şi Tiraspol [a se vedea Ilaşcu şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă, hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare “CtEDO”) din 8 iulie 2004; Ivanţoc şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă, hotărârea din 15 noiembrie 2011, Catan şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă, hotărârea Marii Camere a CtEDO din 19 octombrie 2012], care pot fi rezumate după cum urmează.
A. Destrămarea URSS şi conflictul cu privire la separarea Transnistriei
1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Republicii Moldova
6. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, pe teritoriul unei părţi a Basarabiei, care a fost încorporat în URSS la 28 iunie 1940, ca rezultat al semnării de către URSS şi Germania nazistă a Pactului de neagresiune sovieto-german (Pactul Molotov-Ribbentrop), şi dintr-o porţiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), numită Transnistria. Limba rusă a devenit limba oficială a noii republici sovietice. Imediat după formarea RSSM, autorităţile sovietice au impus schimbarea alfabetului latin cu alfabetul chirilic.
7. În lunile august şi septembrie ale anului 1989, Sovietul Suprem al Moldovei a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă oficială a statului, în locul limbii ruse.
8. La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roşu, galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional. În luna iunie a anului 1990, având ca imbold mişcările de obţinere a autonomiei şi independenţei din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova.
9. La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova şi-a schimbat denumirea în Republica Moldova.
10. La 2 septembrie 1990, a fost proclamată aşa-numita “Republica moldovenească nistreană” (“RMN”). La 25 august 1991, “Consiliul Suprem al RMN” a adoptat declaraţia de independenţă a “RMN”.
11. Până în prezent, “RMN” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.
12. La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care cuprindea şi Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie, Forţele Armate ale Republicii Moldova fiind create prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.193 din 3 septembrie 1991. Parlamentul Republicii Moldova a cerut guvernului URSS “demararea negocierilor cu Guvernul Republicii Moldova pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a teritoriului Republicii Moldova şi retragerea trupelor militare sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova”.
13. După Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, Armata a Paisprezecea a districtului militar din Odesa al Ministerului Apărării al URSS (“Armata a Paisprezecea”), al cărei cartier general se afla la Chişinău începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova. Începând cu anul 1990 au fost semnalate totuşi transferuri importante de echipamente: printre altele, au început să fie retrase mari cantităţi de echipamente de pe teritoriul Republicii Moldova.
14. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea se compunea din câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete antiaeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi avea mai multe depozite de muniţii, unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa fiind situat la Colbasna, în Transnistria.
15. În afara armamentului Armatei a Paisprezecea, DOSAAF-ul, “Asociaţia benevolă de ajutor al armatei, aviaţiei şi flotei” (ДОСААФ–Добровольное общество содействия армии, авиации и флоту), situat pe teritoriul Republicii Moldova, care era o organizaţie de stat, creată în anul 1951, cu scopul pregătirii populaţiei civile în caz de război, dispunea de depozite cu muniţii.
16. După proclamarea independenţei Republicii Moldova, echipamentul DOSAAF-ului situat pe partea teritoriului controlat de Guvernul Moldovei a trecut în posesia acestuia, iar restul bunurilor, situate în Transnistria, în posesia separatiştilor transnistreni.
17. La 6 septembrie 1991, aşa-numitul “Soviet Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia “Republicii Nistrene” toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile, unităţile de miliţie, procuratura, organele justiţiei, unităţile KGB-ului şi alte organe situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate sovietice. Ofiţerii, subofiţerii şi alţi militari ai unităţilor militare staţionate în Transnistria au fost chemaţi “să dea dovadă de solidaritate civică şi să se mobilizeze pentru a apăra aşa-numita “Republica Nistreană” alături de reprezentanţii muncitorilor, în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.
18. La 18 septembrie 1991, “Preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene” a decis să plaseze unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia acestei “Republici”.
19. Prin decretul nr.234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova muniţiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare şi alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul Republicii Moldova.
20. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina au semnat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei URSS.
21. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care Republica Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata, care confirma şi extindea acordul de la Minsk privind crearea CSI. Declaraţia de la Alma-Ata a confirmat, de asemenea, că, în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era nici stat, nici entitate suprastatală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al şefilor de guverne al CSI, care a decis să susţină Federaţia Rusă în calitate de succesor al URSS în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.
22. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. În aceeaşi zi a început războiul nedeclarat din Transnistria al Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova, prin declanşarea conflictului armat la Dubăsari, printr-o diversiune a separatiştilor.
23. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat, cu anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldova la CSI, semnat de Preşedintele Republicii Moldova la Alma-Ata la 21 decembrie 1991.
2. Conflictul armat (1991-1992)
24. Începând cu anul 1989, în sudul (Găgăuzia) şi estul (Transnistria) Moldovei au început să fie organizate mişcări de rezistenţă contra independenţei Republicii Moldova.
25. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie a anului 1990 în estul ţării, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.
26. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat detaşamente paramilitare, numite “detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora, în anul 1991, a fost creată “garda republicană” profesionistă complet echipată.
27. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti. Cetăţeanul Federaţiei Ruse Igor Nicolaevici Smirnov (Игорь Николаевич Смирнов) a fost ales “Preşedinte al RMN”.
28. Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991, Igor Smirnov a decis să plaseze “unităţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odesa, dislocate în Republica Moldovenească Nistreană, sub comandamentul şefului Departamentului naţional de apărare şi securitate al Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Şeful acestui departament, Ghennady I. Iakovlev, de altfel, comandant al Armatei a Paisprezecea, a primit ordinul să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii armamentului, a echipamentului şi bunurilor armatei sovietice aflate în posesia unităţilor militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, echipamentul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.
29. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au avut loc confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care s-au soldat cu câteva sute de morţi.
30. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu, şi Prim-ministrul, Valeriu Muravschi, au protestat împotriva ocupării la 3 decembrie 1991 a oraşelor moldoveneşti Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa, situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a Paisprezecea, comandată de general-locotenentul Iakovlev, acuzând autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat detaşamente militare, care terorizau populaţia civilă.
31. Printr-un decret emis la 26 decembrie 1991, Igor Smirnov, “Preşedintele RMN”, a creat “Forţele armate ale RMN” din trupe şi alte formaţiuni ale URSS staţionate pe teritoriul “RMN”.
32. În luna ianuarie a anului 1992, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei a Paisprezecea de către comandamentul forţelor armate unificate al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-şef al forţelor armate unificate ale CSI, general-locotenentul Iakovlev a fost pus la dispoziţia comisariatului militar din regiunea Primorsk, oraşul Odesa (Ucraina).
33. În anii 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu tot cu armament de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a Paisprezecea au ajuns în posesia separatiştilor.
34. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a Paisprezecea, la ordinul generalului Butkevich, a trecut de partea separatiştilor. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa.
35. Separatiştilor din unităţile Armatei a Paisprezecea le-au fost transferate vehicule blindate de luptă, aruncătoare de mine, tancuri şi vehicule blindate de transport. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicoptere ale Armatei a Paisprezecea au participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea separatiştilor.
36. Acţiunile militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armata a Paisprezecea, care îşi coordona toate acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
37. Mii de cazaci ruşi au venit din Rusia pentru a lupta de partea separatiştilor contra forţelor moldoveneşti, fiind înarmaţi de ofiţeri ai Armatei a Paisprezecea.
38. Armata a Paisprezecea s-a angajat activ, direct şi indirect, în conflictul transnistrean împotriva forţelor armate ale Republicii Moldova. Separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din arsenalul Armatei a Paisprezecea şi cu complicitatea acesteia.
39. Ţinând cont de ajutorul acordat de către trupele Armatei a Paisprezecea forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afla în inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să restabilească controlul asupra Transnistriei.
40. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităţilor Federaţiei Ruse, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte ajutorul acordat separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând Uniunii Cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile Federaţiei Ruse. Parlamentul Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruşi de pe teritoriul Republicii Moldova.
41. La 23 martie 1992, miniştrii Afacerilor Externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declaraţie, prin care au fost stabilite principiile pentru reglementarea paşnică a conflictului. În cadrul reuniunilor ulterioare, care au avut loc în lunile aprilie şi mai ale anului 1992 la Chişinău, cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii cvadripartite şi constituirea unui grup de observatori militari în vederea supravegherii încetării eventuale a focului.
42. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva amestecului Federaţiei Ruse în treburile interne ale Republicii Moldova, după ce Prezidiul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse a făcut, la 20 martie 1992, o declaraţie prin care a indicat Republicii Moldova soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria, cu respectarea drepturilor “poporului transnistrean”.
43. La 28 martie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a decretat stare de urgenţă. El a notat că nişte “aventurieri” au creat în partea stângă a Nistrului, “nu fără ajutor din exterior”, “un pseudostat” şi că aceştia, “înarmaţi până-n dinţi cu echipament militar din cel mai performant al armatei sovietice”, au declanşat un conflict armat, recurgând la orice mijloace pentru intervenţia în acest conflict a Armatei a Paisprezecea a Forţelor armate unificate ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, ministerele Moldovei al Securităţii Naţionale şi de Interne, precum şi alte autorităţi competente, împreună cu unităţile Armatei Naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia toate măsurile necesare pentru desfiinţarea şi dezarmarea formaţiunilor armate ilegale şi pentru găsirea şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei Republicii. Iniţiatorii “aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene” şi complicii lor au fost somaţi să desfiinţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor Republicii Moldova.
44. Prin decretul nr.320 din 1 aprilie 1992, Preşedintele Federaţiei Ruse a plasat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a Paisprezecea devenind astfel Grupul operaţional al Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (în continuare “GOR” sau, precum se numea anterior, “Armata a Paisprezecea”).
45. Prin decretul nr.84 din 1 aprilie 1992, “Preşedintele RMN”, Igor Smirnov, l-a destituit pe general-locotenentul Iakovlev din funcţia sa de şef al “Departamentului de apărare şi securitate al RMN”.
46. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (Armata a Paisprezecea), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocupat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar armata rusă urmând să riposteze.
47. La 4 aprilie 1992, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a expediat o telegramă şefilor de state membre ale CSI, comandamentului Forţelor armate unificate ale CSI şi comandantului Armatei a Paisprezecea, pentru a le aduce la cunoştinţă că Armata a Paisprezecea nu-şi respectă obligaţia de neutralitate.
48. Prin ordinul nr.26 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al Forţelor armate unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile fostei Armate a Paisprezecea staţionate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti puteau constitui baza pentru crearea forţelor armate ale Republicii Moldova.
49. Trei unităţi militare aparţinând Armatei a Paisprezecea au decis să se alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti (depozitul de muniţii nr.5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi regimentul de artilerie de rachete nr.803 din Ungheni.
50. Militarii batalionului independent nr.115 de genişti şi pompieri al Armatei a Paisprezecea au refuzat să se alăture forţelor armate ale Republicii Moldova şi “s-au plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”, potrivit termenilor întrebuinţaţi de către Guvernul Federaţiei Ruse.
51. Într-un mesaj adresat în luna aprilie a anului 1992 comandantului-şef al Forţelor armate unificate ale CSI, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Transnistria au fost inspirate şi susţinute de “structurile imperiale şi procomuniste ale fostei URSS şi succesorii în drept ai acestora” şi că Armata a Paisprezecea nu a respectat neutralitatea sa în conflict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparţinând fostei armate sovietice şi că foarte mulţi cetăţeni ruşi au luat parte la conflict alături de separatişti în calitate de mercenari.
52. Într-o scrisoare adresată în luna aprilie a anului 1992 şefilor statelor-membre ale Consiliului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei a Paisprezecea de faptul că, în luna decembrie a anului 1991, a înarmat formaţiunile transnistrene şi a denunţat atitudinea celui de-al 6-lea congres al deputaţilor ruşi, care a cerut menţinerea în Republica Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca “forţe pacificatoare”. În încheiere, dl Snegur a subliniat că o condiţie esenţială pentru reglementarea paşnică a conflictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul stat Republica Moldova în lupta sa pentru libertate şi democraţie.
53. La 20 mai 1992, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a protestat împotriva ocupaţiei, la 19 mai 1992, a noi teritorii din Transnistria de către forţele Armatei a Paisprezecea, sprijinite de mercenari cazaci şi ruşi şi de forţele paramilitare din Transnistria. Potrivit preşedintelui Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a încălcat suveranitatea Republicii Moldova şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfăşurare în vederea găsirii unei soluţii pentru conflictul din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
54. La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa Parlamentului Republicii Moldova faţă de autorităţile ucrainene, care nu s-au implicat în ocupaţia din 19 mai 1992.
55. La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel către comunitatea internaţională, opunându-se “noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele Armatei a Paisprezecea”, care, prin acţiunile lor de distrugere şi jaf, au forţat un mare număr de civili să-şi părăsească casele. Comunitatea internaţională a fost îndemnată să trimită experţi în Transnistria pentru a determina încetarea “genocidului” împotriva populaţiei locale.
56. La 23 iunie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut Secretarului General al ONU, dl Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Securitate al ONU despre “atacul întreprins împotriva oraşului [Tighina] de către Armata a Paisprezecea”, care în opinia sa reprezenta un amestec “direct şi brutal în afacerile interne ale Republicii [Moldova]”. De asemenea, el şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi ale vicepreşedintelui său, dl Ruţkoi, “din care rezulta clar că Federaţia Rusă nu era dispusă să renunţe la “drepturile” pe care ea nu le mai avea, nici de jure şi nici de facto, asupra unui teritoriu care nu-i mai aparţinea ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic”. Dl Snegur a conchis în final că “ameninţările recent repetate la adresa conducătorilor legitimi ai Republicii Moldova, stat independent şi suveran, din partea autorităţilor Federaţiei Ruse, au constituit un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele păreau să prefigureze alte mijloace de intervenţie în treburile interne, mijloace şi metode specifice sistemului imperialist comunist sovietic …”.
57. În prima jumătate a lunii iulie a anului 1992, au avut loc discuţii intense în cadrul CSI cu privire la posibila dislocare în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI. A fost menţionat în acest sens un acord semnat la Minsk, în luna martie a anului 1992, cu privire la grupele de observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.
58. În cadrul reuniunii CSI, care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a decis, cu titlu preliminar, dislocarea în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI, formate din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse, române şi bulgare, cu condiţia ca Republica Moldova să solicite acest lucru. În pofida unei astfel de solicitări, depuse a doua zi de către Parlamentul Republicii Moldova, forţele respective de menţinere a păcii nu au fost niciodată dislocate, anumite ţări revizuind consimţământul lor de a participa la formarea acestora.
59. La 10 iulie 1992, la summit-ul de la Helsinki al CSCE, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în considerare posibilitatea de a folosi pentru situaţia din Republica Moldova mecanismul de menţinere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost folosit pe motivul neîncetării efective şi durabile a focului.
60. La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat la Moscova Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova. Potrivit articolului 1 al acestui Acord:
“Republica Moldova şi Federaţia Rusă, năzuind spre încetarea totală şi cât mai grabnică a focului şi spre reglementarea conflictului armat din raioanele nistrene prin mijloace paşnice, au convenit următoarele: Din momentul semnării Acordului, părţile în conflict îşi asumă angajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum şi a oricăror acţiuni armate, una împotriva celeilalte. Odată cu încetarea focului, părţile în conflict procedează la retragerea unităţilor forţelor lor armate şi a celorlalte formaţiuni, a tehnicii de luptă şi armamentului, urmând să încheie acest proces în decurs de şapte zile. Scopul unei asemenea dezangajări este crearea unei zone de securitate între părţile în conflict. Coordonatele concrete ale zonei vor fi stabilite printr-un protocol special al părţilor angajate în realizarea prezentului Acord”.
61. Prin acest Acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate create prin retragerea armatelor “părţilor la conflict”.
62. În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unificată de control (“CUC”), compusă din reprezentanţi ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul la Tighina (Bender).
63. În scopul supravegherii şi asigurării menţinerii păcii şi a securităţii, Acordul prevede de asemenea constituirea forţelor de menţinere a păcii, formate din cinci batalioane ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar comun, subordonat CUC.
64. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate şi administrată de “autorităţile autoadministrării locale, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina, împreună cu poliţia.
65. Articolul 4 prevede că Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, va respecta riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.
66. În cele din urmă, măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca fiind “o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace politice” (articolul 7).
3. Evenimentele care au urmat după conflictul armat
67. La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevede, printre altele, neutralitatea statului şi interzice staţionarea pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state.
68. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova.
69. Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru “Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.
70. Nefiind ratificat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a intrat niciodată în vigoare.
71. Principiul neutralităţii Armatei a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, enunţat în articolul 4 din Acordul din 21 iulie 1992 (a se vedea paragraful 65 supra), a fost încălcat constant: transferarea de către Armata a Paisprezecea autorităţilor anticonstituţionale de la Tiraspol a unor echipamente militare şi muniţii; pregătirea trupelor “RMN” de către armata rusă şi transferul unităţilor militare ale Armatei a Paisprezecea în tabăra “RMN” - spre exemplu, batalionul de genişti din Parcani a devenit o unitate de artilerie a “RMN”, transferul cetăţii din Tighina/Bender către cea de-a doua brigadă de infanterie a “RMN” sau transferul către “RMN” a depozitului din Slobozia, ocupat de batalionul de comunicaţii al Armatei a Paisprezecea.
72. Au fost aduse în zona de securitate unităţi militare ale “RMN” cu susţinerea trupelor ruseşti ale CUC; noi unităţi paramilitare au fost create în oraşul Tighina/Bender, declarat zonă de securitate, care se afla în responsabilitatea forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse; întreprinderile situate în Tighina/Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.
73. La 8 mai 1997, dl Petru Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, şi dl Igor Smirnov, “Preşedintele RMN”, au semnat la Moscova un memorandum, care a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, prin care ei s-au angajat să reglementeze orice conflict care ar putea surveni pe parcursul negocierilor, cu asistenţa, dacă va fi necesar, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garant al respectării acordurilor încheiate, precum şi a OSCE şi CSI. Memorandumul a fost contrasemnat de către Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi Preşedintele Ucrainei, dl Kucima. De asemenea, el a fost semnat de către dl H. Petersen, Preşedintele OSCE, prezent la semnarea memorandumului de către părţi şi de către statele-garant.
74. În conformitate cu memorandumul respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se bazeze pe următoarele principii: luarea deciziilor de comun acord de către ambele părţi, divizarea şi delegarea competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, aceste domenii urmând a fi stabilite de comun acord. Transnistria are dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în domeniile economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun.
75. Memorandumul salută disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garant al respectării dispoziţiilor conţinute în documentele care definesc statutul Transnistriei şi în memorandum. Părţile confirmă, de asemenea, necesitatea de a continua activităţile întreprinse de către Forţele comune de menţinere a păcii în zona de securitate conform acordului din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede, de asemenea, dreptul părţilor, în caz de încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultaţii statelor-garant în vederea luării măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se angajează să stabilească relaţii în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Moldoveneşti existente la 1 ianuarie 1990.
76. La 20 martie 1998, reprezentanţi ai Republicii Moldova, Transnistriei, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au semnat la Odesa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului transnistrean.
77. Din documentele oficiale ale CUC, cu o abundenţă de detalii, rezultă că în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, spre exemplu, zona Tighina (Bender), forţele separatiste transnistrene au acţionat încălcând acordul de încetare a focului, astfel încât în zona aflată sub responsabilitatea forţelor ruseşti de menţinere a păcii partea transnistreană nu a respectat angajamentele sale în conformitate cu acordul din 21 iulie 1992.
78. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi cel al Federaţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, punctul 5 al căreia prevede următoarele:
“Preşedinţii pledează în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectarea principiului de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe standardele internaţionale în domeniul drepturilor omului”.
79. Într-un document datând din 4 septembrie 2001, prin care se analiza punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea Transnistria a Republicii Moldova, delegaţia moldovenească la CUC scoate în evidenţă nerespectarea deplină de către partea transnistreană a obligaţiilor sale, ca urmare a faptului că a creat noi unităţi militare, a introdus arme în zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldovenească şi-a exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unificat nu a întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a limitat doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldovenească a propus ca măsurile concrete pentru asigurarea respectării obligaţiilor ambelor părţi să fie discutate la nivel de ministere ale Afacerilor Externe ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit, ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcţiei de observator militar în zona de securitate.
80. Întâlnirile cu partea transnistreană pentru a discuta diferite aspecte ale unei posibile reglementări a situaţiei din Transnistria continuă.
B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992
1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria
81. După cum prevede articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri cu privire la retragerea GOR de pe teritoriul Republicii Moldova şi statutul său până la retragere.
82. Partea rusă a propus în anul 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean; această propunere, considerată de partea moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost acceptată la insistenţa părţii ruse şi numai după ce partea rusă s-a declarat în favoarea eliberării rapide a membrilor grupului Ilaşcu.
83. Autorităţile moldoveneşti s-au opus categoric oricărei sincronizări între reglementarea politică a conflictului transnistrean şi retragerea forţelor armate ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova. Ele cer retragerea completă şi necondiţionată a forţelor armate ruseşti în conformitate cu deciziile OSCE, cu atât mai mult cu cât statele-membre ale OSCE au creat un fond special pentru finanţarea acestei retrageri.
84. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 (“primul acord”) prevedea retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului, retragerea urmând a fi efectuată în mod simultan cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special al “regiunii transnistrene a Republicii Moldova”. Referitor la etapele şi datele retragerii definitive a acestor formaţiuni, acelaşi articol prevedea că ele urmau a fi stabilite într-un protocol separat, încheiat între ministerele Apărării ale ambelor părţi.
85. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, de armament şi muniţie aparţinând forţelor militare ale Federaţiei Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu putea să aibă loc decât printr-un acord special, încheiat între guvernele acestor state.
86. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol urma a fi utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către “aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”. Un al doilea acord încheiat, de asemenea, la 21 octombrie 1994 (“al doilea acord”) între ministerele Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse ale Apărării stabilea modul de utilizare a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevedea că zborurile spre aeroportul din Tiraspol urmau a fi efectuate în conformitate cu prevederile “Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova” şi în coordonare cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile din Republica Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
87. La 9 noiembrie 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre referitor la aplicarea acordului cu privire la retragerea armatei ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova. Guvernul Federaţiei Ruse a decis să supună acest acord ratificării de către Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, când primul acord din 21 octombrie 1994 încă nu era ratificat, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi pentru motivul “că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi de reglementarea politică în regiune”. În luna ianuarie a anului 1999, acordul respectiv a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord încă nu a intrat în vigoare.
88. Al doilea acord a fost aprobat numai de către Guvernul Republicii Moldova la 9 noiembrie 1994.
89. Nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în vigoare din cauza faptului că nu au fost ratificate de către Federaţia Rusă.
90. La 20 martie 1998, în afară de alte documente cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, la Odesa (Ucraina) a fost semnat un acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale Armatei a Paisprezecea. Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomîrdin, în numele Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, “Preşedintele RMN”.
91. Potrivit calendarului enunţat în anexa respectivului acord, retragerea şi distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice trebuiau efectuate până la 31 decembrie 2001, cu condiţia, printre altele, de a obţine autorizarea autorităţilor Republicii Moldova, “în mod special a celor din regiunea Transnistriei”.
92. Data-limită pentru retragerea (transferul şi distrugerea) surplusului de muniţii şi a altor echipamente militare ale GOR era 31 decembrie 2002. Retragerea echipamentului şi a efectivelor GOR care nu făceau parte din forţele de menţinere a păcii trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2002, în condiţiile următoare: finalizarea până la această dată a procesului de retragere în Rusia a muniţiilor şi altor echipamente, cedarea sau distrugerea altor echipamente şi respectarea de către Republica Moldova a obligaţiilor care rezultau din articolul 17 al acordului din 21 octombrie 1994.
93. În declaraţia lor la summit-ul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefii de state şi de guverne ale statelor OSCE au declarat faptul că ei se aşteaptă la o “retragere rapidă, în regim corespunzător şi complet a trupelor ruseşti din Republica Moldova” şi au salutat angajamentul asumat de către Federaţia Rusă de a finaliza până la sfârşitul anului 2002 retragerea forţelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit, ei au reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să efectueze imediat supravegherea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului rusesc.
94. În observaţiile adresate în anul 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul Republicii Moldova a menţionat că, la acea dată, cifra oficială prezentată de către autorităţile Federaţiei Ruse cu privire la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocate în Transnistria era de 42000 tone, însă această cifră nu a putut fi verificată, deoarece atât autorităţile ruse, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat să admită accesul unei misiuni internaţionale de evaluare.
95. Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală retragere a personalului GOR fără a se efectua evacuarea arsenalului enorm al GOR ar crea riscul ca separatiştii transnistreni să intre în posesia acestor arme.
96. Mai multe eşaloane cu echipament aparţinând GOR au fost evacuate în perioada anilor 1999-2002.
97. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii militare şi a muniţiilor.
98. Tehnica militară – muniţii şi echipament militar performant, aparţinând GOR şi retras până în luna noiembrie a anului 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994, reprezenta numai 15% din volumul total declarat în anul 1994 ca fiind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.
99. Potrivit probelor administrate de Curtea Europeană în cazul Ilaşcu şi alţii (hotărârea Marii Camere a Curţii Europene din 8 iulie 2004), în Transnistria în 2003 mai erau cel puţin 200000 tone de arme şi muniţii ruseşti, în principal la depozitul de la Cobasna, 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transportare a trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1648 vehicule de alte tipuri (Ilaşcu şi alţii, precizat, § 131). În 2003, Observatorii OSCE au controlat şi supravegheat retragerea din Transnistria a 11 trenuri de echipament militar rusesc şi 31 trenuri care transportau peste 15000 tone de muniţii. În anul următor, OSCE a subliniat, cu toate acestea, că doar un singur tren, care conţinea circa 1000 tone de muniţie, părăsise Transnistria.
100. Începând cu 2004, nu a existat nici o retragere controlată de arme ruseşti şi de echipamente din Transnistria. În hotărârea Ilaşcu şi alţii, Curtea Europeană a constatat că la sfârşitul anului 2004 mai rămâneau aproximativ 21000 tone de muniţii, peste 40000 arme de calibru mic şi armament uşor, precum şi aproximativ zece trenuri cu echipament militar diferit. În noiembrie 2006, o delegaţie a OSCE, căreia i-a fost permis accesul la depozitele de muniţii, a raportat că mai mult de 21000 tone de muniţii erau stocate în zonă. În luna mai 2005, comandantul GOR a raportat că stocurile excedentare de 40000 arme de calibru mic şi lejere au fost distruse, dar nu a fost autorizat nici un observator independent să meargă la faţa locului pentru a verifica aceste afirmaţii.
101. Potrivit unor informaţii, aproximativ o mie de soldaţi ruşi se află în Transnistria, cu misiunea de supraveghere a depozitelor de arme, şi circa 1125 soldaţi ruşi aparţinând forţelor de menţinere a păcii pe plan internaţional sunt staţionaţi în zona de securitate, care se întinde pe 225 km lungime şi 12-20 km lăţime.
2. Relaţiile dintre GOR şi “RMN”
102. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul GOR nu au primit instrucţiuni specifice cu privire la relaţiile lor cu autorităţile transnistrene.
103. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la deplasarea trupelor sau a echipamentului militar, GOR informează în prealabil autorităţile transnistrene. Potrivit prevederilor legale în vigoare în Federaţia Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt competente să transmită cauze spre examinare direct autorităţilor moldoveneşti, care deţin jurisdicţia asupra teritoriului transnistrean. Orice furt sau altă infracţiune comisă de către o persoană fizică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fie raportată de către autorităţile GOR autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă fiind singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.
104. În practică, urmărirea penală a acestui tip de infracţiuni este înfăptuită de către organele transnistrene.
105. Organele de anchetă ale GOR au doar competenţa de a înfăptui ancheta cu privire la infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea acestuia şi numai în ceea ce-l priveşte pe militarul respectiv.
106. Echipamentul militar şi instalaţiile de uz civil aparţinând GOR au fost transferate “RMN”.
C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria
107. Rusia a acordat şi continuă să acorde ajutor economic şi politic regiunii transnistrene.
108. La sfârşitul conflictului, ofiţerii superiori ai Armatei a Paisprezecea au participat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi la alte evenimente publice.
109. Posturi consulare permanente, având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor moldoveneşti.
110. Într-o rezoluţie nr.1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a declarat Transnistria “zonă de interes strategic special pentru Federaţia Rusă”.
111. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au confirmat, cu diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Transnistriei. Reprezentanţi ai Dumei şi alte personalităţi din Federaţia Rusă au vizitat Transnistria şi au participat la manifestaţii oficiale.
112. La rândul lor, reprezentanţi ai regimului “RMN” au vizitat Moscova în cadrul unor vizite oficiale, în particular Duma de Stat.
113. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Armatei a Paisprezecea şi fostul şef al departamentului de apărare şi securitate al “RMN”, a devenit cetăţean al Federaţiei Ruse.
114. În anul 1997, dlui Mărăcuţa, “Preşedinte al Sovietului Suprem al RMN”, i-a fost acordată cetăţenia rusă.
115. În anul 1999, dl Caraman, unul din conducătorii “RMN”, de asemenea, a dobândit cetăţenia Federaţiei Ruse.
116. Dlui Smirnov i-a fost acordată cetăţenia Federaţiei Ruse în anul 1997.
117. Industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei transnistrene. Aceasta este susţinută direct de către întreprinderile ruseşti implicate în producerea armelor în Transnistria.
118. Începând cu anul 1993, întreprinderile transnistrene de armament s-au specializat în producerea armamentului performant graţie fondurilor şi diferitelor comenzi provenind de la întreprinderi ruseşti, printre care şi grupul rus de producere şi vânzare a armelor “Росвооружение” (Rosvoorujenye). Întreprinderile ruseşti furnizează întreprinderilor transnistrene tehnologii şi echipamente necesare pentru producerea armamentului modern, la fel şi materiale cu destinaţie militară. Pe de altă parte, întreprinderile transnistrene produc piese destinate producătorilor de arme ruseşti. De exemplu, întreprinderea Elektromaş primeşte din Federaţia Rusă piese pentru pistoale cu amortizoare, pe care ea le produce, şi livrează piese pentru diferite sisteme de armament asamblate în Federaţia Rusă.
119. Sub pretextul retragerii, GOR a furnizat întreprinderilor transnistrene piese şi utilaje de uz militar. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere de 82 mm, a primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze provenite din depozitul GOR din Colbasna (Cobasna), sub pretextul distrugerii muniţiilor netransportabile.
120. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene, economice sau de altă natură, şi GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor Transnistriei.
121. Astfel, circa 70% din comandamentul unităţii militare a GOR staţionat la Colbasna (inclusiv depozitul de muniţii) este constituit din locuitori din Râbniţa şi Colbasna, şi 100% din personalul tehnic al depozitului de la Colbasna (şefi de depozite, tehnicieni, mecanici) îl constituie locuitorii regiunii.
122. În total, 50% din ofiţerii GOR şi 80% din subofiţeri sunt locuitori ai “RMN”.
123. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între Federaţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti. Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi aflaţi în Transnistria au putut fi transferaţi în închisori din Federaţia Rusă.
124. Au continuat întrevederile între oficiali din Federaţia Rusă şi cei din Transnistria, inclusiv prin participarea la aniversările declaraţiei de independenţă a “RMN”.
125. Conducătorii “RMN” au primit distincţii oficiale din partea diferitelor instituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi cu onoruri de către autorităţile de stat ale Federaţiei Ruse.
126. Federaţia Rusă are relaţii directe cu “RMN” în domeniul exportului de gaze.
127. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.
128. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusă, anumite mărfuri fiind prezentate ca avându-şi originea în Federaţia Rusă.
129. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor direct de pe piaţa transnistreană.
130. Întreprinderile ruseşti au participat la privatizări în Transnistria. De exemplu, întreprinderea rusă “Iterra” a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziţiei exprimate de către autorităţile Republicii Moldova.
131. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată oficial “RMN” ca entitate statală.
D. “Jurisdicţia” asupra teritoriilor ocupate
132. Printr-o serie de hotărâri, Curtea Europeană a recunoscut “jurisdicţia” de facto a Federaţiei Ruse asupra teritoriului separatist. Curtea a considerat că regimul separatist nu ar fi putut supravieţui fără sprijinul continuu de natură militară, economică şi politică din partea Federaţiei Ruse (Ilaşcu şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă, hotărârea Marii Camere a CtEDO din 8 iulie 2004; Ivanţoc şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă, hotărârea din 15 noiembrie 2011, Catan şi alţii v. Moldova şi Federaţia Rusă, hotărârea Marii Camere a CtEDO din 19 octombrie 2012).
LEGISLAŢIA PERTINENTĂ
133. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O., 1994, nr.1) sunt următoarele:
Articolul 1
Statul Republica Moldova
“[…]
(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”
Articolul 3
Teritoriul
“(1) Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil.
(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, respectând-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.”
Articolul 8
Respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale
“(1) Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
(2) Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.”
Articolul 11
Republica Moldova, stat neutru
“(1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.
(2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”
ÎN DREPT
134. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă efectele neutralităţii declarate a Republicii Moldova în contextul ocupării unei părţi a teritoriului naţional de trupe militare străine.
135. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum suveranitatea, integritatea teritorială, securitatea naţională şi neutralitatea militară.
A. ADMISIBILITATEA
136. În conformitate cu decizia sa din 10 septembrie 2014 (a se vedea § 3 supra), Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, articolului 4 alin.(1) lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin.(1) lit.b) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea privind interpretarea Constituţiei ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
137. Articolele 25 alin.(1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
138. Curtea observă că aspectele abordate de către autorii sesizării nu au constituit anterior obiect de interpretare în instanţa de contencios constituţional.
139. Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra interpretării articolului 11 din Constituţie. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.
140. În conformitate cu articolul 6 alin.(2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională îşi stabileşte singură limitele de competenţă.
141. Problemele supuse Curţii spre soluţionare impun analiza a două chestiuni, care sunt interdependente. Având în vedere faptul că interpretarea privind neutralitatea permanentă influenţează raţionamentul privind interzicerea dislocării trupelor militare ale altor state pe teritoriul Republicii Moldova, Curtea va examina separat aceste chestiuni, unele aspecte urmând a fi abordate în comun. Astfel, Curtea va examina: a) neutralitatea permanentă; b) interdicţia dislocării trupelor militare străine.
142. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.
143. Pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 11 în coroborare cu articolele 1 alin.(1), 3 şi 8 din Constituţie, utilizând toate metodele de interpretare legală.
B. FONDUL CAUZEI
I. Statutul de neutralitate permanentă
1. Argumentele autorilor sesizării
144. Potrivit autorilor sesizării, statutul de neutralitate permanentă, proclamat în articolul 11 din Constituţie, prezintă anumite deficienţe de formulare, care necesită a fi interpretate de către Curtea Constituţională.
145. Autorii sesizării invocă faptul că, la momentul adoptării şi intrării în vigoare a Constituţiei, pe teritoriul Republicii Moldova erau dislocate trupele militare ale Federaţiei Ruse.
146. În viziunea autorilor sesizării, având în vedere contradicţia evidentă între dislocarea de facto a trupelor militare străine (ruse) în regiunea estică a Republicii Moldova şi interdicţia de jure, prevăzută de articolul 11 din Constituţie, neutralitatea permanentă a Republicii Moldova nu s-a realizat de facto niciodată şi nu poate fi aplicată atât timp cât, prin prezenţa armatelor străine, este încălcată condiţia de nedislocare a trupelor militare străine.
147. În acelaşi context, autorii sesizării invocă faptul că statutul de neutralitate nu a fost recunoscut oficial şi expres pe plan internaţional de nici un stat sau organizaţie internaţională, precum şi contextul geopolitic regional.
2. Argumentele autorităţilor
148. Potrivit Parlamentului, neutralitatea Republicii Moldova a fost declarată unilateral, nefiind consecinţa unui tratat internaţional.
149. În viziunea Parlamentului, prin proclamarea neutralităţii în articolul 11 din Constituţie, Republica Moldova a făcut alegerea în orientarea politicii sale externe, pornind de la calea instituirii principiului neutralităţii permanente ca obiectiv de realizare plenară în cadrul relaţiilor internaţionale.
150. Potrivit Parlamentului, opţiunea pentru statutul de neutralitate permanentă a fost determinată de o serie de factori: necesitatea de a consolida suveranitatea în condiţii politice complexe şi lipsa tradiţiilor de statalitate. Astfel, stabilitatea, absolut necesară pentru realizarea reformelor, implica retragerea de pe teritoriul statului a trupelor militare străine (ruse), detensionarea situaţiei politice interne, definitivarea perspectivelor şi direcţiilor de dezvoltare a ţării.
151. În opinia Parlamentului se menţionează că prevederile articolului 11 din Constituţie nu se referă la raporturile Republicii Moldova cu alte ţări sau organizaţii internaţionale în vederea încheierii unor acorduri de respectare a neutralităţii şi a garantării neagresiunii din exterior. Astfel, prevederile articolului 11 din Constituţie nu stabilesc restricţii pentru Republica Moldova în cazurile în care sunt întreprinse măsuri pentru apărarea suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi altor interese vitale ale ţării, inclusiv prin utilizarea forţelor armate internaţionale sau ale altor state.
152. De asemenea, Parlamentul subliniază că prevederea constituţională prin care se proclamă neutralitatea permanentă a Republicii Moldova este compatibilă cu sistemul universal de securitate colectivă, care permite Republicii Moldova să participe la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii.
153. Totuşi, Parlamentul menţionează că, în lipsa unor recunoaşteri şi garanţii internaţionale, efectele neutralităţii permanente nu sunt efectiv opozabile în plan internaţional. Parlamentul invocă drept exemplu în acest sens prezenţa trupelor militare ruse în zona din stânga Nistrului, trupe care nu au fost retrase în ciuda faptului că Federaţia Rusă şi-a asumat acest angajament, inclusiv la nivel internaţional.
154. Astfel, în viziunea Parlamentului, prevederile articolului 11 din Constituţie interzic declanşarea de agresiuni militare împotriva altor state, precum şi folosirea teritoriului Republicii Moldova pentru trupe străine care au drept scop agresiunea asupra altor state. Norma constituţională nu se referă la acţiunile care au drept scop respingerea agresiunilor armate asupra Republicii Moldova şi nu interzice încheierea oricărui tratat internaţional care are ca scop să descurajeze şi să prevină orice agresiune din exterior, precum şi să garanteze suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, inclusiv prin intervenţia militară naţională sau multinaţională pentru a asigura acest scop.
155. Potrivit Guvernului, prevederile articolului 11 din Constituţie, a căror interpretare se solicită, nu conţin ambiguităţi, imprecizii sau neclarităţi şi din acest considerent nu necesită a fi interpretate. În viziunea Guvernului, prin natura întrebărilor formulate, sesizarea nu vizează interpretarea articolului 11 din Constituţie, ci vizează posibilitatea de a deroga de la norma constituţională invocată, precum şi analiza unor fapte.
156. Potrivit informaţiei comunicate de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, statutul de neutralitate permanentă al Republicii Moldova este reglementat doar la nivel naţional prin articolul 11 din Constituţie. La nivel internaţional nu au fost încheiate acte juridice/tratate sau adoptată o rezoluţie în cadrul ONU, care ar recunoaşte expres acest statut. Până în prezent, Republica Moldova nu a întreprins acţiuni axate strict pe recunoaşterea statutului său de neutralitate pe plan internaţional. Unicul demers relevant în acest sens a fost iniţiativa lansată în iunie 2004 de către Preşedintele Republicii Moldova privind “Pactul de stabilitate şi securitate pentru Republica Moldova”, care prevedea semnarea de către Federaţia Rusă, Statele Unite ale Americii, Ucraina, România şi Uniunea Europeană a unui document politic prin care aceste ţări urmau să respecte anumite principii şi să promoveze o serie de obiective comune în raport cu Republica Moldova, inclusiv respectarea şi garantarea neutralităţii Republicii Moldova. Scopul principal al acestei iniţiative a fost crearea condiţiilor externe favorabile pentru reglementarea conflictului transnistrean, însă discuţiile au eşuat.
157. Potrivit MAEIE, în practica internaţională există diferite forme de neutralitate a statelor, specificul fiecăreia fiind determinat de contextul istoric şi interese politice. Recunoaşterea la nivel internaţional a neutralităţii nu este o cerinţă obligatorie, ci o opţiune politică, care este promovată de către un stat în cazul în care corespunde intereselor acestuia.
158. Preşedintele Republicii Moldova nu a comunicat Curţii opinia sa la acest subiect.
3. Aprecierea Curţii
3.1. Principii fundamentale
1) Dreptul neutralităţii
159. Neutralitatea este un concept complex în dreptul internaţional şi în politică, care înseamnă, în esenţă, că un astfel de stat nu participă la războaie între alte state.
160. Drepturile şi obligaţiile beligeranţilor şi ale statelor neutre în vremuri de conflict armat sunt guvernate de dreptul neutralităţii. Acest drept a fost transformat în secolul al XIX-lea în drept cutumiar şi a fost codificat parţial în două convenţii semnate la 18 octombrie 1907 la cea de-a doua Conferinţă de Pace de la Haga:
- A cincea Convenţie cu privire la drepturile şi îndatoririle puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru;
- A treisprezecea Convenţie privind drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul maritim.
161. Dreptul neutralităţii conferă un anumit număr de drepturi unui stat neutru. De exemplu, interzice orice atac pe teritoriul statului neutru de către beligeranţi sau trecerea oricăror trupe, muniţii sau provizii pe teritoriul său în interesul beligeranţilor. Statul neutru are, de asemenea, dreptul la libera circulaţie a bunurilor sale economice, iar resortisanţii săi sunt liberi să tranzacţioneze pe uscat şi pe mare cu orice alt stat, indiferent dacă este beligerant sau nu. Pe de altă parte, dreptul neutralităţii impune şi anumite obligaţii asupra statului neutru. Nu este permis să participe direct la conflictele armate sau să ajute beligeranţii furnizându-le trupe sau arme. Este interzisă punerea teritoriului său la dispoziţia beligeranţilor în scopuri militare, indiferent dacă se instalează baze operaţionale, se deplasează trupe prin el sau chiar, în prezent, să îl survoleze. Statul neutru este obligat să asigure inviolabilitatea teritoriului său cu o armată echipată corespunzător.
162. Dreptul neutralităţii nu impune condiţii suplimentare care să limiteze politica externă a statului neutru şi nici nu defineşte poziţia pe timp de pace a unui stat neutru permanent. În special, practica şi doctrina tradiţională nu au împiedicat statele neutre să colaboreze cu autorităţile militare străine pentru a pregăti măsuri comune de apărare. În mod similar, un stat care s-a proclamat permanent neutru nu are obligaţia de a-şi extinde neutralitatea asupra domeniului politic, ideologic sau economic (a se vedea “White Paper on Neutrality”, Anexă la Raportul privind politica externă a Elveţiei pentru anii ′90 din 29 noiembrie 1993).
163. Dreptul neutralităţii acordă o mare libertate de acţiune şi limitează luarea de către stat a deciziilor politice doar într-o foarte mică măsură. Neutralitatea nu este o instituţie care determină conduita generală a politicii externe. Mai degrabă, este un statut în conformitate cu dreptul internaţional public, al cărui conţinut esenţial îngust oferă o mare libertate pentru formularea unei politici externe adaptată nevoilor momentului şi cea care, în practică, trebuie să fie în mod constant dezvoltată pentru a răspunde schimbărilor din scena politică internaţională. Singurul principiu neschimbător inerent neutralităţii este neparticiparea unui stat la conflictele armate între alte state.
164. Drepturile statului neutru se rezumă la următoarele:
- Dreptul la independenţă, suveranitate şi integritate teritorială, pe care şi le asigură utilizând mijloacele apropriate, toate acestea fiind în conformitate cu principiile aplicate de către comunitatea internaţională.
- Statul permanent neutru exercită drepturile ce decurg din personalitatea sa internaţională (dreptul de a fi parte la tratate, de a participa la conferinţe internaţionale).
- Statul neutru are dreptul să-şi protejeze resortisanţii pe teritoriul statelor beligerante.
- Statul neutru are dreptul la respectarea bunurilor sale.
- Statul permanent neutru va susţine activ eforturile comunităţii internaţionale în sfera dezarmării, fortificării încrederii şi cooperării interstatale. În acest sens, statele neutre au dreptul de a participa la activităţile organizaţiilor internaţionale în vederea asigurării securităţii colective a statelor. Prin urmare, statul neutru permanent va avea dreptul de a face parte din alianţele defensive, când acesta este atacat. Participarea statului neutru la asemenea alianţe, în anumite condiţii, poate deveni o formă a garanţiei securităţii sale şi a inviolabilităţii teritoriale. Totodată, statul neutru permanent nu va avea dreptul de a fi membru al organizaţiilor internaţionale ale căror scopuri şi principii contravin statutului său.
- Dreptul la legitima apărare (individuală şi colectivă) împotriva unui atac armat îndreptat contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului.
- Statul neutru are dreptul să ia parte la operaţiunile de menţinere a păcii realizate sub egida organizaţiilor internaţionale. Practica demonstrează că statele neutre participă activ la acest gen de operaţiuni.
2) Neutralitatea, instrument adaptabil pentru apărarea intereselor naţionale
165. De-a lungul istoriei, neutralitatea nu a fost niciodată o instituţie rigidă, fixă şi neschimbată, nici în ceea ce priveşte conţinutul său, nici durata sa. Dimpotrivă, statele au adaptat întotdeauna instrumentul de neutralitate la cerinţele internaţionale şi la propriile interese. Perioadele în care statele desfăşoară o politică externă de angajare, cu o prezenţă activă pe scena internaţională, pot alterna cu perioade în care statele pot fi mai rezervate în politica lor externă.
166. Neutralitatea descrie poziţia unui stat într-un război care implică alte state. Neutralitatea este astfel definită în raport cu tensiunile şi conflictele militare, adică în ceea ce priveşte formele de bază ale nesiguranţei. În esenţă, în acest context, ea are funcţie maximă a politicii externe şi de securitate. Un astfel de statut este potrivit atunci când state sau blocuri antagoniste se opun reciproc şi ţara în cauză se teme de izbucnirea conflictelor militare în care se poate implica şi trebuie să se apere singură.
167. Neutralitatea ar trebui să rămână un instrument de politică externă şi de securitate, atâta timp cât rămâne mai adecvat decât alte instrumente pentru a proteja interesele naţionale.
3) Neutralitatea şi securitatea
168. În lumina provocărilor cu care se confruntă statele la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, neutralitatea nu poate fi înţeleasă ca un statut care justifică inacţiunea şi neimplicarea, ca o poziţie de pasivitate şi izolare. Maxima-cheie în sistemul actual de securitate colectivă este solidaritatea cu alţii, deoarece în multe domenii interesele individuale ale statelor pot fi realizate numai prin disponibilitatea de a împărtăşi responsabilităţile internaţionale şi de a participa la rezolvarea problemelor internaţionale şi la luarea deciziilor internaţionale. Interesele statelor pot fi satisfăcute doar prin solidaritate globală, prin cooperare şi participare la nivel mondial şi regional.
169. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, au apărut diferite tipuri de pericole, unele neaşteptate, altele uitate: conflictele regionale din interiorul ţărilor est-europene declanşate de naţionalism, probleme minoritare, aspiraţii secesioniste sau dispute transfrontaliere, războaie în afara Europei cu implicaţii pentru continentul nostru, constrângere cu arme de distrugere în masă sau arme convenţionale la fel de eficiente, terorism, migraţie în masă şi valuri de refugiaţi, distrugerea mediului şi dezastre.
170. Întrucât eforturile combinate sunt necesare pentru combaterea acestor pericole, ele nu pot fi abordate prin măsuri naţionale, ci numai prin cooperare internaţională, mai ales prin acţiuni comune la nivel european. O asemenea apărare necesită o abordare multinaţională.
171. Acelaşi lucru este valabil şi pentru crearea unor instrumente eficiente de prevenire şi de limitare a conflictelor regionale care ameninţă stabilitatea şi securitatea europeană.
172. Dacă neutralitatea ar însemna interzicerea cooperării cu alte ţări în domeniul politicii de securitate, aceasta ar reprezenta un obstacol periculos pentru măsurile internaţionale care vizează combaterea acestor ameninţări.
173. Orice ţară care nu participă la cooperarea în domeniul politicii internaţionale de securitate riscă să fie izolată. O astfel de ţară nu ar mai fi un partener respectat şi echitabil în Europa. În caz de ameninţare, probabil că nu ar putea să se bazeze pe solidaritate şi sprijin din partea partenerilor săi şi ar fi deosebit de vulnerabilă la anumite pericole.
174. Dreptul neutralităţii dezvoltat la începutul secolului trecut se referă la comportamentul statelor neutre în caz de război şi nu menţionează măsurile de apărare preventivă în timp de pace. În măsura în care, la sfârşitul secolului trecut, armele s-au dezvoltat în aşa fel încât să nu mai putem asigura apărarea noastră decât prin cooperarea cu alte ţări în anumite domenii, această cooperare (cu condiţia să nu depăşească anumite limite) trebuie considerată compatibilă cu spiritul neutralităţii. Acest lucru se aplică cu atât mai mult cu cât un stat neutru nu este numai îndreptăţit, ci şi obligat să ia măsuri de precauţie militare pe care le poate solicita în mod rezonabil, pentru a-i permite să se apere eficient împotriva atacurilor posibile.
3.2. Practica altor state
175. Ca opţiune politică, unele state şi-au declarat, prin diverse documente interne, statutul de neutralitate permanentă.
Elveţia. Regimul este stabilit încă din 1815 prin Tratatul de garantare a neutralităţii Elveţiei, reconfirmat prin art.435 al Tratatului de la Versailles.
Luxemburg. Neutralitatea sa a încetat să mai fie garantată prin Tratatul de la Versailles, dar a fost menţinută unilateral până la invadarea teritoriului luxemburghez de către Germania, în 1940.
Austria. Statutul de neutralitate permanentă al Austriei a fost declarat în scopul obţinerii retragerii trupelor de ocupaţie, printr-o lege internă a acesteia în 1954, care a intrat în vigoare la 5 noiembrie 1955, după semnarea la 5 mai 1955 a Tratatului de stat între Austria şi cele 4 mari puteri (Anglia, Franţa, URSS si SUA), şi a fost primită în ONU în acelaşi an.
Malta. Şi-a declarat unilateral neutralitatea permanentă, iar statele europene au luat act de această declaraţie prin actul final al Reuniunii de la Madrid, din 1983 a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Laos. Neutralitatea sa permanentă este stabilită prin Declaraţia guvernamentală din 9 iulie 1962 şi prin Declaraţia asupra neutralităţii Laosului, din 23 iulie 1962, Geneva.
Cambogia. Neutralitatea Cambogiei a fost stabilită printr-o lege constituţională, la 12 ianuarie 1957, definită de către prinţul Norodom Sihanouk ca expresia unei politici internaţionale. Conform principiului neutralităţii, Cambogia nu întreprindea nicio agresiune contra unei ţări străine, însă daca era victima unui atac, îşi rezerva dreptul de a se apăra, de a face apel la Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei membră este, sau la o mare putere cu care era în relaţii bune.
Un caz aparte îl reprezintă Turkmenistanul, stat nou apărut ca urmare a dezmembrării fostei URSS. După ce s-a hotărât, printr-o lege internă, că va avea un statut de neutralitate permanentă, printr-o rezoluţie din 1995 Adunarea Generală a recunoscut acest statut şi a cerut statelor membre ale ONU să-l respecte şi să-l sprijine.
176. Pentru a fi efectiv opozabile în plan internaţional, unele state au obţinut recunoaşterea prin acte multilaterale şi garantarea internaţională a acestui statut (cazul Austriei şi cel al Laosului).
3.3. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză
177. Neutralitatea ţine de politica externă şi de securitate a statului. Neutralitatea Republicii Moldova este strâns legată de contextul său istoric, ocupaţia militară a zonei de est fiind un factor determinant în proclamarea sa în Constituţie. Din punct de vedere istoric şi constituţional, neutralitatea nu a fost niciodată un scop în sine, ci mai degrabă un instrument, printre multe altele, care să permită Republicii Moldova să-şi atingă adevăratele obiective, printre care se numără retragerea trupelor străine de pe teritoriul său, consolidarea independenţei şi restabilirea integrităţii sale teritoriale.
178. Din redacţia articolului 11 din Constituţie pot fi deduse două caracteristici distinctive ale instrumentului neutralităţii permanente a Republicii Moldova. În primul rând, neutralitatea permanentă înseamnă că Republica Moldova se angajează să rămână neutră în orice conflict din prezent şi viitor, indiferent de identitatea beligeranţilor şi de locul şi momentul declanşării acestuia. În al doilea rând, neutralitatea Republicii Moldova înseamnă că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său. Aceasta însă nu împiedică Republica Moldova să se folosească de toate mijloacele pe care le are la dispoziţie pentru a se apăra în mod militar împotriva oricărui agresor şi pentru a preveni orice act incompatibil cu neutralitatea sa, pe care beligeranţii îl pot comite pe teritoriul său.
179. Republica Moldova a înscris în Constituţia sa statutul de neutralitate, fără a fi cerut însă confirmarea lui în cadrul ONU. De fapt, nici un stat nu a recunoscut neutralitatea Republicii Moldova şi nu există garanţii internaţionale ale acestui statut (aşa cum există în cazul Austriei). Ocupaţia militară a unei părţi a teritoriului Republicii Moldova în momentul declarării neutralităţii, precum şi lipsa recunoaşterii şi a garanţiilor internaţionale a acestui statut, nu afectează validitatea prevederii constituţionale referitoare la neutralitate.
180. Articolul 11 din Constituţie prevede că “Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă”. Deşi în paragraful al doilea al articolului este specificat că “Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”, din timpul ocupaţiei sovietice a actualului teritoriu al Republicii Moldova (1944-1991) până în prezent în partea estică a ţării mai sunt dislocate trupe de ocupaţie ale Federaţiei Ruse. Practic, ocupaţia sovietică/rusească nu a încetat în partea estică a ţării nici astăzi, cu toate că a fost proclamată independenţa Republicii Moldova. Federaţia Rusă a recunoscut-o, dar şi-a retras armata numai din partea vestică a teritoriului moldovenesc (au mai rămas sub ocupaţie 11% din suprafaţa Republicii Moldova).
181. Astfel, faptul că Federaţia Rusă nu şi-a retras trupele sale de ocupaţie din estul ţării, ci, dimpotrivă, şi-a consolidat prezenţa militară în partea transnistreană a Republicii Moldova, constituie o încălcare a prevederilor constituţionale referitoare la independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială şi neutralitatea permanentă a Republicii Moldova, precum şi a dreptului internaţional.
182. Neutralitatea şi independenţa sunt interdependente: independenţa este atât ceea ce neutralitatea încearcă să protejeze, cât şi, deoarece statul trebuie să poată lua decizii în mod liber, o condiţie sine qua non a neutralităţii. Pentru a fi credibil, un stat neutru permanent trebuie să dovedească un grad suficient de independenţă reală faţă de alte ţări. Numai atunci va fi în măsură să reziste presiunilor la care ar putea fi expusă în momente de criză şi să îşi îndeplinească obligaţiile ca stat neutru.
183. Curtea reţine, cu cât Republica Moldova rămâne sub ocupaţie militară, cu atât mai relativă este independenţa şi autonomia pe care statutul său de neutralitate trebuie să le implice.
184. Dreptul neutralităţii nu impune condiţii suplimentare care să limiteze politica externă a statului neutru şi nici nu defineşte poziţia pe timp de pace a unui stat neutru permanent. Singurul principiu neschimbător inerent neutralităţii este neparticiparea unui stat în conflictele armate între alte state.
185. Curtea reţine că scopul oricărei politici de securitate trebuie să fie asigurarea securităţii la patru nivele: individual (cetăţeni), colectiv (asociaţii de interese), naţional (stat) şi internaţional (mediul extern). Aceasta presupune o ajustare continuă a sistemului naţional de securitate la mediul extern şi intern pentru a face faţă noilor provocări şi probleme de securitate pe toate cele cinci dimensiuni: politic, militar, economic, ecologic şi social, inclusiv: individual, cultural, energetic, alimentar, informaţional, comunicaţii, telecomunicaţii, resurse etc.
186. Asigurarea securităţii Republicii Moldova trebuie făcută în condiţiile luării în considerare a factorilor geopolitici care îşi exercită influenţa în regiunea sud-est-europeană şi direct asupra statului.
187. Asigurarea securităţii şi apărării naţionale presupune faptul că nu pot fi sacrificate interesele proprii în favoarea altui stat, grup de state sau organisme internaţionale şi că, în caz că se atentează la componente ale securităţii sale, statul poate să şi le menţină, inclusiv cu ajutorul forţelor armate naţionale şi internaţionale.
188. Curtea reţine că Constituţia nu poate fi un “pact sinucigaş” (“The Constitution is not a suicide pact”). Astfel, în cazul unei ameninţări în adresa unor asemenea valori fundamentale constituţionale, precum independenţa naţională, integritatea teritorială sau securitatea statului, autorităţile Republicii Moldova sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv de ordin militar, care i-ar permite să se apere eficient împotriva acestora.
189. Mai mult, în condiţiile unor capacităţi independente limitate de apărare tot mai evidente, este imperativă o mai mare cooperare internaţională, atât bilaterală, cât şi multilaterală.
190. Este evident că statutul de neutralitate nu constituie un obstacol în politica de apărare a Republicii Moldova. O interpretare prea restrictivă, limitând foarte mult posibilităţile de apărare, ar fi un handicap pentru ţara noastră şi pentru locuitorii săi. Scopul neutralităţii este de a spori securitatea ţării, nu de a-i limita capacitatea de apărare.
191. Dacă Republica Moldova nu ar mai fi capabilă să se apere singură împotriva ameninţărilor, ea ar trebui să-şi adapteze actuala politică de securitate şi apărare la noile circumstanţe.
192. Mai mult, statutul de neutralitate nu este opozabil statului agresor, deoarece statul nu se poate abţine când este agresat. Neutralitatea creează drepturi şi obligaţii speciale, care, de regulă, nu există în timp de pace şi care iau sfârşit odată cu încheierea ostilităţilor sau în momentul în care războiul izbucneşte între statul neutru şi unul din beligeranţi. Statul neutru are dreptul la legitima apărare (individuală şi colectivă) împotriva unui atac armat îndreptat contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului.
193. În acelaşi sens, articolul 51 din Carta ONU prevede că: “Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectiva în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat masurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Masurile luate de Membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţă Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale”.
194. Curtea Constituţională reţine că dispoziţiile Constituţiei implică faptul că asigurarea independenţei şi securităţii statului, inclusiv prin utilizarea forţelor armate, pot fi efectuate atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. În conformitate cu Constituţia (dispoziţiile articolului 8), în timp ce trebuie să ia în seamă limitele şi interdicţiile consacrate în Legea Fundamentală, tratatele internaţionale ale Republicii Moldova şi legile adoptate în scopul punerii în aplicare a acestor tratate pot prevedea diferite măsuri pentru asigurarea independenţei şi securităţii statului la nivel internaţional, inter alia, măsuri de apărare internaţională colectivă şi/sau alte măsuri comune, măsuri de consolidare a păcii şi securităţii internaţionale, alte măsuri de cooperare internaţională cu caracter militar, al căror temei, scop şi caracter sunt clare şi motivate constituţional.
195. Unul din angajamentele Republicii Moldova în partea ce ţine de asigurarea securităţii statului şi a independenţei sale a fost asumat prin aderarea la Organizaţia Naţiunilor Unite. În acest context, ONU cere membrilor săi “să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau a altor încălcări ale păcii” (p.1 art.1 din Carta ONU). De asemenea, nici un membru al ONU nu poate să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiilor conform Cartei, cu excepţia cazului când va fi eliberat de la îndeplinirea lor de către Consiliul de Securitate. Articolul 2 din Carta ONU prevede că “toţi membrii Organizaţiei […] trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte”, iar articolul 25 prevede angajamentul membrilor ONU “să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, deoarece anume Consiliul de Securitate poartă răspunderea principială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art.24).
196. În conformitate cu prevederile articolelor 41 şi 42 din Cartă, statele membre ale ONU, prin decizia Consiliului de Securitate, sunt obligate să participe la sancţiunile cu caracter nemilitar sau militar. Statul va autoriza desfăşurarea pe teritoriul său a oricărui tip de acţiuni decise de Consiliul de Securitate în baza Capitolului VII al Cartei, inclusiv dreptul de trecere ce urmează a fi acordat de către stat în vederea realizării sancţiunilor împotriva agresorului (art.43 din Carta ONU). Acestea nu pot fi considerate ca acte de război în sensul dreptului internaţional, ci ca acţiuni poliţieneşti faţă de statele care se fac vinovate de încălcarea dreptului internaţional şi, prin aceasta, nu intră în câmpul de aplicare al neutralităţii, fiind considerate compatibile cu un sistem de securitate colectivă.
197. La fel, în conformitate cu articolul 51 din Cartă, statele membre ale ONU pot acorda ajutor victimei agresiunii, anunţând Consiliul de Securitate despre măsurile întreprinse.
198. Sarcina principală a unei politici de securitate este eliminarea cauzelor structurale ale conflictelor violente potenţiale. Instrumentele concrete pentru evitarea conflictelor pot fi printre altele: diplomaţia preventivă, depistarea precoce şi acţiunile în timp util, soluţionarea paşnică a conflictelor, dar şi ameninţarea cu sancţiunile, dezarmarea şi construirea încrederii militare. Gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor se pot desfăşura, de asemenea, în cadrul Uniunii Europene, al parteneriatelor NATO sau al OSCE.
199. Neutralitatea modernă nu exclude cooperarea cu membrii alianţelor sau cu alianţele militare în scopul consolidării capacităţii de apărare a Republicii Moldova, atâta timp cât aceştia pot să convină asupra problemelor-cheie. În acest context de parteneriat, operaţiunile de menţinere a păcii sunt perfect compatibile cu neutralitatea. State neutre, precum Austria, participă activ la sarcinile UE de gestionare a crizelor, aşa cum prevede Tratatul de la Lisabona. Austria, de asemenea, cooperează îndeaproape şi cu NATO în domenii importante şi necesare, cum ar fi gestionarea crizelor, operaţiunile umanitare sau menţinerea păcii.
200. În mod similar, Republica Moldova, noua Strategie a Securităţii Naţionale, aprobată de Parlament la 15 iulie 2011, stabileşte că în contextul securităţii Republicii Moldova un rol aparte revine participării la eforturile globale, regionale şi subregionale de promovare a stabilităţii şi securităţii internaţionale prin cooperarea în cadrul ONU, OSCE, NATO şi alte organizaţii internaţionale, precum şi participării la misiunile în cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comună a UE (PSAC).
201. Strategia prevede că securitatea naţională a Republicii Moldova nu poate fi concepută în afara contextului securităţii europene şi că în cadrul eforturilor de integrare o atenţie deosebită va fi acordată intensificării cooperării cu UE pe linia PESC şi PSAC, orientată spre consolidarea securităţii naţionale şi regionale.
II. Interdicţia dislocării trupelor militare ale altor state
202. Dispoziţiile articolului 11 din Constituţie, potrivit căruia nu pot fi dislocate baze militare străine pe teritoriul Republicii Moldova, inter alia, înseamnă că pe teritoriul Republicii Moldova nu poate fi nici o bază militară, care este condusă şi controlată de către state străine.
203. Îndeplinirea adecvată a imperativelor care decurg din apărarea integrităţii teritoriale şi securităţii statului este o prioritate constituţională a politicii externe şi de securitate a Republicii Moldova. Printre altele, aceasta înseamnă necesitatea de a pune în aplicare standardele europene privind drepturile şi libertăţile omului, datoria de a asigura dezvoltarea sistemului naţional de apărare în conformitate cu necesităţile sistemului de apărare, inclusiv colectivă, şi, de asemenea, de a asigura cheltuielile corespunzătoare de apărare pentru astfel de dezvoltare. Identificarea garanţiilor maxime şi indispensabile de securitate şi de asigurare a ordinii democratice constituţionale, deşi nu sunt menţionate în mod direct în Constituţie, constituie o “valoare constituţională” intrinsecă. Fără un astfel de imperativ, în mod evident, Constituţia, ca un pact public, ar fi lipsită de valoare, iar statul nu ar mai fi considerat binele comun pentru întreaga societate. Prin urmare, asigurarea imperativului securităţii, independenţei şi ordinii democratice constituţionale este, de asemenea, o valoare constituţională.
204. Articolul 11 din Constituţie trebuie să fie văzut ca un instrument de protecţie, şi nu ca un obstacol în protecţia independenţei, democraţiei şi altor valori constituţionale ale Republicii Moldova.
III. Participarea la sistemele de securitate colectivă
205. Neutralitatea Republicii Moldova, exemplu de compatibilitate a statutului de neutralitate cu sistemul universal de securitate colectivă, conţine date privind participarea contingentelor armate ale Republicii Moldova la operaţiunile realizate sub egida ONU în vederea menţinerii păcii şi securităţii în “zonele fierbinţi”.
206. Prin urmare, Curtea consideră că, alături de exemplele oferite de Austria şi Elveţia, Republica Moldova, stat permanent neutru, nu este neutră în chestiunile legate de pacea mondială, contribuind efectiv la fortificarea securităţii internaţionale.
207. Participarea la un sistem colectiv de securitate, care, asemenea sistemului de securitate al Naţiunilor Unite, ar impune sancţiuni colective împotriva agresorilor şi infractorilor de drept internaţional, nu este în contradicţie cu statutul de neutralitate. Măsura în care un sistem sau altul de securitate sau alianţă sunt contrare statutului de neutralitate trebuie evaluată în fiecare caz în parte, neexistând o interdicţie general aplicabilă. Decizia se va baza în principal pe răspunsul la întrebarea dacă participarea la sistemul de apărare regional va proteja ţara şi populaţia mai eficient decât neparticiparea.
Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26, 28 şi 281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 6, 61, 62 lit.b), 68 şi 75 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională în unanimitate,
HOTĂRĂŞTE:
1. În sensul articolului 11 din Constituţie coroborat cu articolele 1 alin.(1), 3 şi 8 din Constituţie:
- Ocupaţia militară a unei părţi a teritoriului Republicii Moldova în momentul declarării neutralităţii, precum şi lipsa recunoaşterii şi a garanţiilor internaţionale ale acestui statut, nu afectează validitatea prevederii constituţionale referitoare la neutralitate;
- în cazul unor ameninţări în adresa valorilor fundamentale constituţionale, precum independenţa naţională, integritatea teritorială sau securitatea statului, autorităţile Republicii Moldova sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv de ordin militar, care i-ar permite să se apere eficient împotriva acestor ameninţări;
- dislocarea pe teritoriul Republicii Moldova a oricăror trupe sau baze militare, conduse şi controlate de către state străine, este neconstituţională;
- participarea Republicii Moldova la sisteme colective de securitate, asemenea sistemului de securitate al Naţiunilor Unite, operaţiuni de menţinere a păcii, operaţiuni umanitare etc., care ar impune sancţiuni colective împotriva agresorilor şi infractorilor de drept internaţional, nu este în contradicţie cu statutul de neutralitate.
2. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
| PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE | Alexandru TĂNASE |
| Nr.14. Chişinău, 2 mai 2017. | |