Ordin nr.44 din 01.04.2013 privind acceptarea şi publicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară

MINISTERUL FINANŢELOR

O R D I N

privind acceptarea şi publicarea Standardelor

Internaţionale de Raportare Financiară

nr. 44  din  01.04.2013

 (în vigoare 19.04.2013) 

Monitorul Oficial nr.83-90 art.425 din 19.04.2013

* * *

Întru executarea prevederilor Legii contabilităţii nr.113-XVI din 27 aprilie 2007 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.90-93, art.399) şi Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr.238 din 29 februarie 2008 “Privind aplicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară pe teritoriul Republicii Moldova” (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.47-48, art.302),

ORDON:

1. Se acceptă în baza Acordului de renunţare la dreptul de autor pe un teritoriu limitat semnat cu IFRS Foundation la 15 iulie 2008, aplicarea pe teritoriul Republicii Moldova, publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi plasarea pe pagina web oficială a Ministerului Finanţelor a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS):

2. Se retrag:

Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS)

Interpretările

STANDARDUL INTERNAŢIONAL DE RAPORTARE FINANCIARĂ 9

Instrumente financiare

Capitolul 1

OBIECTIV

1.1 Obiectivul prezentului IFRS este stabilirea principiilor pentru raportarea financiară a activelor financiare şi a datoriilor financiare care vor prezenta informaţiile relevante şi utile utilizatorilor situaţiilor financiare pentru evaluarea sumelor, plasării în timp şi incertitudinii fluxurilor de trezorerie viitoare ale entităţii.

Capitolul 2

DOMENIU DE APLICARE

2.1 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru toate activele din domeniul de aplicare al IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare.

Capitolul 3

RECUNOAŞTERE ŞI DERECUNOAŞTERE

3.1 Recunoaşterea iniţială

3.1.1 O entitate trebuie să recunoască un activ financiar sau o datorie financiară în situaţia poziţiei sale financiare atunci cînd, şi numai atunci cînd, entitatea devine o parte a prevederilor contractuale ale instrumentului (a se vedea punctele B3.1.1 şi B3.1.2). Cînd o entitate recunoaşte pentru prima dată un activ financiar, ea trebuie să-l clasifice în conformitate cu punctele 4.1.1-4.1.5 şi să-l evalueze în conformitate cu punctele 5.1.1 şi 5.1.2. Cînd o entitate recunoaşte pentru prima dată o datorie financiară, ea trebuie să o clasifice în conformitate cu punctele 4.2.1 şi 4.2.2 şi să o evalueze în conformitate cu punctul 5.1.1.

Cumpărarea sau vînzarea standard a activelor financiare

3.1.2 O cumpărare sau o vînzare standard a activelor financiare trebuie să fie recunoscută şi derecunoscută, după caz, utilizîndu-se contabilitatea la data tranzacţiei sau contabilitatea la data decontării (a se vedea punctele B3.1.3-B3.1.6).

3.2 Derecunoaşterea activelor financiare

3.2.1 În situaţiile financiare consolidate, punctele 3.2.2-3.2.9, B3.1.1, B3.1.2 şi B3.2.1-B3.2.17 sunt aplicate la nivel consolidat. Aşadar, o entitate consolidează mai întîi toate filialele în conformitate cu IAS 27 Situaţii financiare consolidate şi individuale şi SIC-12 Consolidare – Entităţi cu scop special şi apoi aplică punctele 3.2.2-3.2.9, B3.1.1, B3.1.2 şi B3.2.1-B3.2.17 pentru grupul rezultat.

3.2.2 Înainte de a evalua eventualitatea şi măsura în care derecunoaşterea este adecvată în conformitate cu punctele 3.2.3-3.2.9, o entitate determină dacă acele puncte ar trebui aplicate unei părţi dintr-un activ financiar (sau unei părţi dintr-un grup de active financiare similare) sau unui activ financiar (sau unui grup de active financiare similare) în ansamblul său, după cum urmează.

(a) Punctele 3.2.3-3.2.9 se aplică unei părţi dintr-un activ financiar (sau unei părţi dintr-un grup de active financiare similare) dacă, şi numai dacă, partea care a fost luată în considerare pentru derecunoaştere îndeplineşte una dintre următoarele trei condiţii:

(i) Partea conţine doar fluxuri de trezorerie clar identificate dintr-un activ financiar (sau grup de active financiare similare). De exemplu, atunci cînd o entitate iniţiază o separare a componentei de dobîndă prin care partenerul obţine dreptul asupra fluxurilor de trezorerie din dobînzi, dar nu şi asupra fluxurilor de trezorerie din principal dintr-un instrument de datorie, punctele 3.2.3-3.2.9 se aplică fluxurilor de trezorerie din dobîndă.

(ii) Partea conţine doar o porţiune complet proporţională (pro rata) din fluxurile de trezorerie dintr-un activ financiar (sau grup de active financiare similare). De exemplu, atunci cînd o entitate încheie un contract prin care partenerul obţine drepturile asupra unei părţi de 90% din toate fluxurile de trezorerie ale unui instrument de datorie, punctele 3.2.3-3.2.9 se aplică celor 90% din acele fluxuri de trezorerie. Dacă există mai mult de un singur partener, nu se impune fiecărui partener să deţină o parte proporţională din fluxurile de trezorerie, cu condiţia ca entitatea care transferă să deţină o parte complet proporţională.

(iii) Partea conţine doar o porţiune complet proporţională (pro rata) din fluxurile de trezorerie identificate în mod specific dintr-un activ financiar (sau grup de active financiare similare). De exemplu, atunci cînd o entitate încheie un contract prin care partenerul obţine drepturile asupra unei părţi de 90% din toate fluxurile de trezorerie din dobîndă ale unui activ financiar, punctele 3.2.3-3.2.9 se aplică celor 90% din acele fluxuri de trezorerie. Dacă există mai mult de un singur partener, nu se impune fiecărui partener să deţină o parte proporţională din fluxurile de trezorerie identificate în mod specific, cu condiţia ca entitatea care transferă să deţină o parte complet proporţională.

(b) În toate celelalte cazuri, punctele 3.2.3-3.2.9 se aplică activului financiar per ansamblu (sau grupului de active financiare similare per ansamblu). De exemplu, atunci cînd o entitate transferă (i) drepturile asupra primelor sau ultimelor 90% din încasările în numerar de pe urma unui activ financiar (sau grup de active financiare), sau (ii) drepturile asupra a 90% din fluxurile de trezorerie dintr-un grup de creanţe, dar oferă o garanţie pentru a compensa cumpărătorul pentru orice pierderi din credite pînă la 8% din valoarea principalului creanţelor, punctele 3.2.3-3.2.9 se aplică activului financiar (sau grupului de active financiare similare) per ansamblu.

La punctele 3.2.3-3.2.12, termenul “activ financiar” se referă fie la o parte dintr-un activ financiar (sau la o parte dintr-un grup de active financiare similare), aşa cum s-a arătat la litera (a) de mai sus, fie, altminteri, la un activ financiar (sau grup de active financiare similare) în ansamblul său.

3.2.3 O entitate trebuie să derecunoască un activ financiar atunci cînd, şi numai atunci cînd:

(a) drepturile contractuale asupra fluxurilor de trezorerie care decurg din activul financiar expiră, sau

(b) transferă activul financiar aşa cum se arată la punctele 3.2.4 şi 3.2.5, iar transferul îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere în conformitate cu punctul 3.2.6.

(A se vedea punctul 3.1.2 pentru vînzări standard ale activelor financiare.)

3.2.4 O entitate transferă un activ financiar dacă, şi numai dacă:

(a) transferă drepturile contractuale de a primi fluxurile de trezorerie din activul financiar, sau

(b) păstrează drepturile contractuale de a primi fluxurile de trezorerie din activul financiar, dar îşi asumă o obligaţie contractuală de a plăti fluxurile de trezorerie unuia sau mai multor destinatari printr-un contract care îndeplineşte condiţiile de la punctul 3.2.5.

3.2.5 Atunci cînd o entitate păstrează drepturile contractuale de a primi fluxurile de trezorerie din activul financiar (“activul original”), dar îşi asumă o obligaţie contractuală de a plăti fluxurile de trezorerie uneia sau mai multor entităţi (“eventualii destinatari”), entitatea tratează tranzacţia ca pe un transfer al activului financiar dacă, şi numai dacă, toate cele trei condiţii care urmează sunt îndeplinite:

(a) Entitatea nu are nicio obligaţie de a plăti sume eventualilor destinatari, cu excepţia cazului în care ea încasează sume echivalente de pe urma activului original. Avansurile pe termen scurt ale entităţii, cu dreptul la recuperarea completă a sumei împrumutate plus dobînda angajată la ratele pieţei, nu reprezintă încălcări ale acestei condiţii.

(b) Entităţii i se interzice prin condiţiile din contractul de transfer să vîndă sau să pună gaj pe activul original din alte motive decît garantarea obligaţiei de a le plăti eventualilor destinatari fluxurile de trezorerie.

(c) Entitatea are obligaţia de a remite orice fluxuri de trezorerie pe care le încasează în numele eventualilor destinatari fără întîrzieri semnificative. În plus, entitatea nu are dreptul de a reinvesti aceste fluxuri de trezorerie, cu excepţia cazului în care investiţiile sunt făcute în numerar sau în echivalente de numerar (aşa cum sunt acestea definite în IAS 7 Situaţia fluxurilor de trezorerie) în timpul scurtei perioade de decontare de la data încasării şi pînă la data la care trebuie făcută plata către eventualii beneficiari, iar dobînda obţinută de pe urma unor astfel de investiţii este transmisă eventualilor destinatari.

3.2.6 Atunci cînd o entitate transferă un activ financiar (a se vedea punctul 3.2.4), ea trebuie să evalueze măsura în care păstrează riscurile şi recompensele aferente dreptului de proprietate asupra activului financiar. În acest caz:

(a) dacă entitatea transferă majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra activului financiar, entitatea trebuie să derecunoască activul financiar şi să recunoască separat, ca active sau datorii, orice drepturi şi obligaţii create sau păstrate în cadrul transferului.

(b) dacă entitatea păstrează majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra activului financiar, entitatea trebuie să continue să recunoască activul financiar.

(c) dacă entitatea nici nu transferă, nici nu păstrează majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra activului financiar, entitatea trebuie să determine dacă a păstrat controlul asupra activului financiar. În acest caz:

(i) dacă entitatea nu a păstrat controlul, ea trebuie să derecunoască activul financiar şi să recunoască separat ca active sau datorii orice drepturi şi obligaţii create sau păstrate în cadrul transferului.

(ii) dacă entitatea a păstrat controlul, ea trebuie să continue să recunoască activul financiar în măsura continuării implicării sale în activul financiar (a se vedea punctul 3.2.16).

3.2.7 Transferul riscurilor şi recompenselor (a se vedea punctul 3.2.6) este evaluat prin compararea expunerii entităţii, înainte şi după transfer, cu variabilitatea valorilor şi plasării în timp a fluxurilor nete de trezorerie din activul transferat. O entitate a păstrat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra unui activ financiar dacă expunerea sa la variabilitatea valorii actualizate a fluxurilor nete de trezorerie viitoare din activul financiar nu se modifică semnificativ în urma transferului (de exemplu, deoarece entitatea a vîndut un activ financiar care făcea obiectul unui acord pentru a-l cumpăra înapoi la un preţ fix sau la preţul de vînzare plus rentabilitatea creditorului). O entitate a transferat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra unui activ financiar dacă expunerea sa la o astfel de variabilitate nu mai este semnificativă în comparaţie cu variabilitatea totală din valoarea actualizată a fluxurilor nete de trezorerie viitoare asociate activului financiar (de exemplu, deoarece entitatea a vîndut un activ financiar care făcea doar obiectul unei opţiuni de a-l răscumpăra la valoarea sa justă de la momentul reachiziţiei sau deoarece a transferat o parte complet proporţională din fluxurile de trezorerie rezultate dintr-un activ financiar mai mare printr-un contract, cum ar fi o subparticipare la împrumut, care îndeplineşte condiţiile de la punctul 3.2.5).

3.2.8 Adesea va fi clar dacă entitatea a transferat sau a păstrat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate şi nu va fi nevoie să se efectueze niciun calcul. În alte cazuri vor fi necesare calcularea şi compararea expunerii entităţii la variabilitatea din valoarea actualizată a fluxurilor nete de trezorerie viitoare înainte şi după transfer. Calcularea şi compararea sunt făcute utilizîndu-se drept rată de actualizare o rată a dobînzii curente pe piaţă corespunzătoare. Este luată în considerare orice variabilitate posibilă în mod rezonabil a fluxurilor nete de trezorerie, acordînd mai multă importanţă celor mai probabile rezultate.

3.2.9 Eventualitatea ca o entitate să fi păstrat controlul (a se vedea punctul 3.2.6 litera (c)) asupra activului transferat depinde de capacitatea entităţii care transferă activul de a vinde acest activ. Dacă entitatea căreia i s-a transferat activul are capacitatea practică de a vinde activul, în ansamblul său, unei terţe părţi externe şi poate să îşi exercite această capacitate unilateral şi fără a avea nevoie să impună restricţii suplimentare asupra transferului, entitatea nu a păstrat controlul. În toate celelalte cazuri, entitatea a păstrat controlul.

Transferuri care îndeplinesc condiţiile pentru derecunoaştere

3.2.10 Dacă o entitate transferă un activ financiar printr-un transfer care îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere per ansamblu şi păstrează dreptul de a administra activul financiar în schimbul unui onorariu, ea trebuie să recunoască fie un activ de administrare, fie o datorie de administrare pentru acel contract de administrare. Dacă nu se aşteaptă ca onorariul ce trebuie primit să compenseze entitatea în mod adecvat pentru prestarea serviciului de administrare, atunci o datorie legată de administrare trebuie recunoscută pentru obligaţia de administrare la valoarea sa justă. Dacă se aşteaptă ca onorariul ce trebuie primit să compenseze entitatea în mod mai mult decît adecvat pentru prestarea serviciului de administrare, atunci un activ de administrare trebuie recunoscut pentru dreptul de administrare la o valoare determinată pe baza unei alocări a valorii contabile a unui activ financiar mai mare în conformitate cu punctul 3.2.13.

3.2.11 Dacă, în urma transferului, un activ financiar este derecunoscut per ansamblu, dar transferul face ca entitatea să obţină un nou activ financiar sau să îşi asume o nouă datorie financiară, sau o datorie de administrare, entitatea trebuie să recunoască noul activ financiar, noua datorie financiară sau de administrare la valoarea justă.

3.2.12 La derecunoaşterea unui activ financiar per ansamblu, diferenţa dintre:

(a) valoarea contabilă (evaluată la data derecunoaşterii) şi

(b) contraprestaţia primită (inclusiv orice activ nou obţinut minus orice datorie nouă asumată) trebuie recunoscută în profit sau pierdere.

3.2.13 Dacă activul transferat face parte dintr-un activ financiar mai mare (de exemplu, atunci cînd entitatea transferă fluxurile de trezorerie din dobîndă care sunt parte a unui instrument de datorie, a se vedea punctul 3.2.2 litera (a)) şi partea transferată îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere per ansamblu, valoarea contabilă anterioară a activului financiar mai mare trebuie împărţită între partea care continuă să fie recunoscută şi partea care este derecunoscută, în baza valorilor juste relative ale acelor părţi la data transferului. În acest scop, un activ de administrare păstrat trebuie tratat ca partea care continuă să fie recunoscută. Diferenţa dintre:

(a) valoarea contabilă (evaluată la data derecunoaşterii) alocată părţii derecunoscute şi

(b) contraprestaţia primită pentru partea derecunoscută (inclusiv orice activ nou obţinut minus orice datorie nouă asumată)

trebuie recunoscută în profit sau pierdere.

3.2.14 Atunci cînd o entitate alocă valoarea contabilă anterioară a unui activ financiar mai mare între partea care continuă să fie recunoscută şi partea care este derecunoscută, valoarea justă a părţii care continuă să fie recunoscută trebuie determinată. Atunci cînd entitatea are o tradiţie de vînzare a unor părţi similare cu partea care continuă să fie recunoscută sau dacă există alte tranzacţii pe piaţă pentru astfel de părţi, preţurile recente ale tranzacţiilor reale oferă cea mai bună estimare a valorii sale juste. Atunci cînd nu există cotaţii de preţ sau tranzacţii recente pe piaţă pentru a sprijini valoarea justă a părţii care continuă să fie recunoscută, cea mai bună estimare a valorii juste este diferenţa dintre valoarea justă a activului financiar mai mare per ansamblu şi contravaloarea primită de la entitatea căreia i s-a transferat activul pentru partea care este derecunoscută.

Transferuri care nu îndeplinesc condiţiile pentru derecunoaştere

3.2.15 Dacă un transfer nu are drept rezultat derecunoaşterea deoarece entitatea a păstrat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra activului transferat, entitatea trebuie să continue să recunoască activul transferat în ansamblul său şi trebuie să recunoască o datorie financiară pentru contravaloarea primită. În perioadele ulterioare, entitatea trebuie să recunoască orice venit în legătură cu activul transferat şi orice cheltuială suportată în legătură cu datoria financiară.

Implicarea continuă în activele transferate

3.2.16 Dacă o entitate nici nu transferă, nici nu păstrează majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra unui activ transferat, şi păstrează controlul asupra activului transferat, entitatea continuă să recunoască activul transferat proporţional cu continuarea implicării sale. Măsura în care entitatea continuă să se implice în activul transferat este măsura în care ea se expune la modificările valorii activului transferat. De exemplu:

(a) Atunci cînd continuarea implicării entităţii ia forma garantării activului transferat, măsura în care entitatea continuă să se implice este valoarea mai mică dintre (i) valoarea activului şi (ii) valoarea maximă a contravalorii primite pe care entitatea ar putea să fie nevoită să o ramburseze (“valoarea garanţiei”).

(b) Atunci cînd continuarea implicării entităţii ia forma unei opţiuni emise sau cumpărate (sau amîndouă) pe activul transferat, măsura în care entitatea continuă să se implice este valoarea activului transferat pe care entitatea ar putea să îl reachiziţioneze. Cu toate acestea, în cazul unei opţiuni put emise pe un activ care este evaluat la valoarea justă, măsura în care entitatea continuă să se implice este limitată la valoarea mai mică dintre valoarea justă a activului transferat şi preţul de exercitare al opţiunii (a se vedea punctul B3.2.13).

(c) Atunci cînd continuarea implicării entităţii ia forma unei opţiuni decontate în numerar sau a unui provizion similar pentru activul transferat, măsura în care entitatea continuă să se implice este evaluată în acelaşi mod precum cel ce rezultă din alte opţiuni decît cele decontate în numerar, aşa cum se arată la litera (b) de mai sus.

3.2.17 Atunci cînd o entitate continuă să recunoască un activ în măsura continuării implicării sale, entitatea recunoaşte, de asemenea, o datorie asociată. În ciuda celorlalte dispoziţii de evaluare din prezentul IFRS, activul transferat şi datoria asociată sunt evaluate pe o bază care reflectă drepturile şi obligaţiile pe care le-a păstrat entitatea. Datoria asociată este evaluată astfel încît valoarea contabilă netă a activului transferat şi a datoriei asociate să fie:

(a) costul amortizat al drepturilor şi obligaţiilor păstrate de către entitate, dacă activul transferat este evaluat la costul amortizat, sau

(b) egală cu valoarea justă a drepturilor şi obligaţiilor păstrate de către entitate la evaluarea pe o bază de sine stătătoare, dacă activul transferat este evaluat la valoarea justă.

3.2.18 Entitatea trebuie să continue să recunoască orice venit rezultat din activul transferat în măsura implicării sale continue şi trebuie să recunoască orice cheltuială suportată în legătură cu o datorie asociată.

3.2.19 În scopul unei evaluări ulterioare, modificările recunoscute în valoarea justă a activului transferat şi a datoriei asociate sunt contabilizate de o manieră coerentă între ele, în conformitate cu punctul 5.7.1, şi nu trebuie compensate.

3.2.20 În cazul în care continuarea implicării unei entităţi are loc doar pentru o parte a activului financiar (de exemplu, atunci cînd entitatea păstrează o opţiune de reachiziţionare a unei părţi dintr-un activ transferat sau păstrează un interes rezidual care nu are drept rezultat păstrarea majorităţii riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate şi entitatea păstrează controlul), entitatea împarte valoarea contabilă anterioară a activului financiar între partea pe care continuă să o recunoască prin implicarea continuă şi partea pe care nu o mai recunoaşte pe baza valorilor juste relative ale acelor părţi la data transferului. În acest scop se aplică dispoziţiile de la punctul 3.2.14. Diferenţa dintre:

(a) valoarea contabilă (evaluată la data derecunoaşterii) alocată părţii care nu mai este recunoscută şi

(b) contraprestaţia primită pentru partea care nu mai este recunoscută trebuie recunoscută în profit sau pierdere.

3.2.21 Dacă activul transferat este evaluat la costul amortizat, opţiunea din prezentul IFRS de a desemna o datorie financiară la valoarea justă prin profit sau pierdere nu este aplicabilă datoriei asociate.

Toate transferurile

3.2.22 Dacă un activ transferat continuă să fie recunoscut, activul şi datoria asociată nu trebuie compensate. Similar, entitatea nu trebuie să compenseze niciun venit generat de activul transferat cu nicio cheltuială suportată în legătură cu datoria asociată (a se vedea IAS 32 Instrumente financiare: prezentare, punctul 42).

3.2.23 Dacă o entitate care transferă activul oferă garanţii reale care nu sunt în numerar (cum ar fi instrumentele de datorie sau de capitaluri proprii) entităţii căreia i se transferă activul, contabilizarea garanţiilor reale de către entitatea care a făcut transferul activului şi de către entitatea căreia i se transferă activul depinde de existenţa dreptului entităţii căreia i se transferă activul de a vinde sau de a regaja garanţia reală sau de îndeplinirea/neîndeplinirea obligaţiilor de către entitatea care a transferat activul. Entitatea care a transferat activul şi entitatea căreia i se transferă activul trebuie să contabilizeze garanţiile reale după cum urmează:

(a) Dacă entitatea căreia i se transferă activul are dreptul, prin contract sau prin tradiţie, de a vinde sau regaja garanţia reală, atunci entitatea care a transferat activul trebuie să reclasifice acel activ în situaţia poziţiei sale financiare (de exemplu, ca pe un activ împrumutat, instrument de capitaluri proprii gajat sau creanţă din răscumpărare) separat de alte active.

(b) Dacă entitatea căreia i se transferă activul vinde garanţiile reale care i-au fost gajate, ea trebuie să recunoască încasările din vînzare şi o datorie evaluată la valoarea justă pentru obligaţia sa de a rambursa garanţia reală.

(c) Dacă entitatea care a transferat activul nu îşi îndeplineşte obligaţiile conform condiţiilor din contract şi nu mai are dreptul de a răscumpăra garanţia reală, ea trebuie să derecunoască garanţia reală, iar entitatea căreia i se transferă activul trebuie să recunoască garanţia reală ca pe un activ al său evaluat iniţial la valoarea justă sau, dacă a vîndut deja garanţia reală, trebuie să derecunoască obligaţia sa de a rambursa garanţia reală.

(d) Cu excepţia celor prevăzute la litera (c), entitatea care a transferat activul trebuie să continue să considere garanţia reală drept activ al său, iar entitatea căreia i se transferă activul nu trebuie să recunoască garanţia reală drept activ.

3.3 Derecunoaşterea datoriilor financiare

3.3.1 O entitate trebuie să înlăture o datorie financiară (sau o parte a unei datorii financiare) din situaţia poziţiei sale financiare atunci cînd, şi numai atunci cînd, este lichidată – adică atunci cînd obligaţia specificată în contract este stinsă sau anulată sau expiră.

3.3.2 Un schimb între un creditor şi un debitor existenţi de instrumente de datorie care au condiţii substanţial diferite trebuie să fie contabilizat ca lichidare a datoriei financiare iniţiale şi ca recunoaştere a unei noi datorii financiare. Similar, o modificare substanţială a condiţiilor unei datorii financiare existente sau a unei părţi a acesteia (fie că se poate sau nu atribui dificultăţilor financiare în care se află debitorul) trebuie să fie contabilizată drept o lichidare a datoriei financiare iniţiale şi o recunoaştere a unei datorii financiare noi.

3.3.3 Diferenţa dintre valoarea contabilă a unei datorii financiare (sau a unei părţi dintr-o datorie financiară) lichidate sau transferate unei alte părţi şi contravaloarea plătită, inclusiv orice active nemonetare transferate sau datorii asumate, trebuie recunoscută în profit sau pierdere.

3.3.4 Dacă o entitate răscumpără o parte a unei datorii financiare, entitatea trebuie să aloce valoarea contabilă anterioară a datoriei financiare între partea care continuă să fie recunoscută şi partea care este derecunoscută pe baza valorilor juste relative ale acelor părţi la data răscumpărării. Diferenţa dintre (a) valoarea contabilă alocată părţii derecunoscute şi (b) contravaloarea plătită, inclusiv orice active nemonetare transferate sau datorii asumate, pentru partea derecunoscută, trebuie să fie recunoscută în profit sau pierdere.

Capitolul 4

CLASIFICARE

4.1 Clasificarea activelor financiare

4.1.1 Exceptînd cazul în care se aplică punctul 4.1.5, o entitate trebuie să clasifice activele financiare drept evaluate ulterior fie la costul amortizat, fie la valoarea justă pe baza celor de mai jos:

(a) modelul de afaceri al entităţii pentru administrarea activelor financiare şi

(b) caracteristicile fluxului de trezorerie contractual al activului financiar.

4.1.2 Un activ financiar trebuie evaluat la costul amortizat dacă sunt îndeplinite ambele condiţii de mai jos:

(a) Activul este deţinut într-un model de afaceri al cărui obiectiv este de a deţine activele pentru a colecta fluxurile de trezorerie contractuale.

(b) Termenii contractuali ai activului financiar dau naştere la anumite date la fluxuri de trezorerie care sunt numai plăţi de capital şi dobînzi aferente valorii principalului datorat.

Punctele B4.1.1-B4.1.26 oferă îndrumări cu privire la modalitatea de aplicare a acestor condiţii.

4.1.3 În scopul aplicării punctului 4.1.2 litera (b), dobînda reprezintă contravaloarea pentru valoarea-timp a banilor şi pentru riscul de credit asociat cu valorile capitalului de bază pe parcursul unei anumite perioade de timp.

4.1.4 Un activ financiar trebuie evaluat la valoarea justă, cu excepţia cazului în care este evaluat la costul amortizat în conformitate cu punctul 4.1.2.

Opţiunea de a desemna un activ financiar la valoarea justă prin profit sau pierdere

4.1.5 Fără a ţine seama de punctele 4.1.1-4.1.4, o entitate poate, la recunoaşterea iniţială, să desemneze irevocabil un activ financiar drept evaluat la valoarea justă prin profit sau pierdere dacă astfel elimină sau reduce semnificativ o inconsecvenţă de evaluare sau recunoaştere (la care se face referire uneori prin “necorelare contabilă”) care ar rezulta altfel din evaluarea activelor sau a datoriilor sau recunoaşterea cîştigurilor şi a pierderilor lor pe baze diferite (a se vedea punctele B4.1.29-B4.1.32).

4.1.6 IFRS 7 Instrumente financiare: informaţii de furnizat prevede ca entitatea să ofere prezentări de informaţii cu privire la activele financiare desemnate la valoarea justă prin profit sau pierdere.

4.2 Clasificarea datoriilor financiare

4.2.1 Entitatea trebuie să clasifice toate datoriile financiare drept evaluate ulterior la costul amortizat utilizînd metoda dobînzii efective, cu excepţia:

(a) datoriilor financiare evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere. Astfel de datorii, inclusiv instrumentele derivate care sunt datorii, trebuie evaluate ulterior la valoarea justă.

(b) datoriilor financiare care apar atunci cînd un transfer al unui activ financiar nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi derecunoscut sau este contabilizat utilizînd abordarea implicării continue. Punctele 3.2.15 şi 3.2.17 se aplică evaluării unor astfel de datorii financiare.

(c) contractelor de garanţie financiară definite în Anexa A. După recunoaşterea iniţială, emitentul unui astfel de contract (în afară de cazul în care se aplică punctul 4.2.1 litera (a) sau (b)) îl evaluează ulterior la cea mai mare valoare dintre:

(i) valoarea determinată în conformitate cu IAS 37 Provizioane, datorii contingente şi active contingente şi

(ii) valoarea recunoscută iniţial (a se vedea punctul 5.1.1) minus, acolo unde este cazul, amortizarea cumulată recunoscută în conformitate cu IAS 18 Venituri.

(d) angajamentelor pentru furnizarea unui împrumut la o rată a dobînzii sub valoarea pieţei. După recunoaşterea iniţială, emitentul unui astfel de angajament (în afară de cazul în care se aplică punctul 4.2.1 litera (a)) îl evaluează ulterior la cea mai mare valoare dintre:

(i) valoarea determinată în conformitate cu IAS 37 şi

(ii) valoarea recunoscută iniţial (a se vedea punctul 5.1.1) minus, acolo unde este cazul, amortizarea cumulată recunoscută în conformitate cu IAS 18.

Opţiunea de a desemna o datorie financiară la valoarea justă prin profit sau pierdere

4.2.2 Entitatea poate, la recunoaşterea iniţială, să desemneze în mod irevocabil o datorie financiară drept evaluată la valoarea justă prin profit sau pierdere atunci cînd punctul 4.3.5 permite sau atunci cînd această acţiune generează informaţii relevante suplimentare, deoarece fie:

(a) elimină sau reduce în mod semnificativ o inconsecvenţă de evaluare sau recunoaştere (uneori numită “necorelare contabilă”) care altminteri ar rezulta din evaluarea activelor sau datoriilor sau din recunoaşterea cîştigurilor şi pierderilor din acestea pe baze diferite; fie

(b) un grup de datorii financiare sau de active financiare şi datorii financiare este gestionat şi performanţa sa este evaluată pe baza valorii juste, în conformitate cu o gestionare documentată a riscului sau cu o strategie de investiţii, iar informaţiile despre grup sunt furnizate pe plan intern pe acea bază către personalul-cheie din conducerea entităţii (conform definiţiei din IAS 24 Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate), de exemplu, către consiliul de administraţie al entităţii şi directorul executiv.

4.2.3 IFRS 7 prevede ca entitatea să ofere prezentări de informaţii cu privire la datoriile financiare desemnate la valoarea justă prin profit sau pierdere.

4.3 Instrumente derivate încorporate

4.3.1 Un instrument derivat încorporat este o componentă a unui contract-hibrid care include şi un contract-gazdă nederivat – avînd ca efect faptul că modul de variaţie a unor fluxuri de trezorerie generate de instrumentul combinat este similar cu cel al unui instrument derivat de sine stătător. Un instrument derivat încorporat generează unele sau toate fluxurile de trezorerie pentru care, altfel, s-ar prevedea în contract modificarea acestora în funcţie de o variabilă specificată precum rata dobînzii, preţul instrumentului financiar, preţul mărfii, cursul de schimb valutar, indicele de preţ sau indicele ratei, ratingul de credit sau indicele de creditare, sau alte variabile, cu condiţia ca, în cazul unei variabile nefinanciare, variabila să nu fie specifică niciunei părţi contractuale. Un instrument derivat care este ataşat unui instrument financiar, dar este transferabil, conform contractului, independent de acel instrument, sau care are un partener diferit, nu este un instrument derivat încorporat, ci un instrument financiar separat.

Contracte-hibrid cu activ financiar gazdă

4.3.2 Dacă un contract-hibrid conţine un contract-gazdă care este un activ ce intră sub incidenţa prezentului IFRS, o entitate trebuie să aplice dispoziţiile de la punctele 4.1.1-4.1.5 pentru tot contractul-hibrid.

Alte contracte-hibrid

4.3.3 Dacă un contract-hibrid conţine un instrument-gazdă care nu este un activ ce intră sub incidenţa prezentului IFRS, un instrument derivat încorporat trebuie separat de instrumentul-gazdă şi contabilizat drept instrument derivat conform prezentului IFRS dacă, şi numai dacă:

(a) caracteristicile şi riscurile economice aferente instrumentelor derivate încorporate nu sunt strîns legate de caracteristicile şi riscurile economice aferente contractului-gazdă (a se vedea punctele B4.3.5 şi B4.3.8);

(b) un instrument separat care are aceiaşi termeni ca şi instrumentul derivat încorporat ar corespunde definiţiei unui instrument derivat; şi

(c) contractul-hibrid nu este evaluat la valoarea justă cu modificările valorii juste recunoscute în profit sau pierdere (adică un instrument derivat care este încorporat într-o datorie financiară la valoarea justă prin profit sau pierdere nu este separat).

4.3.4 Dacă un instrument derivat încorporat este separat, contractul-gazdă trebuie contabilizat în conformitate cu IFRS-urile corespunzătoare. Prezentul IFRS nu specifică dacă un instrument derivat încorporat trebuie prezentat separat în situaţia poziţiei financiare.

4.3.5 În pofida punctelor 4.3.3 şi 4.3.4, dacă un contract cuprinde unul sau mai multe instrumente derivate încorporate, iar gazda nu este un activ care intră sub incidenţa prezentului IFRS, entitatea poate desemna întregul contract-hibrid la valoarea justă prin profit sau pierdere, exceptînd cazul în care:

(a) instrumentul (instrumentele) derivat(e) încorporat(e) nu modifică în mod semnificativ fluxurile de trezorerie care ar fi altfel prevăzute în contract; sau

(b) este clar în urma unei scurte analize sau fără nicio analiză, atunci cînd un instrument-hibrid similar este pentru prima dată luat în considerare, că separarea instrumentului (instrumentelor) derivat(e) încorporat(e) este interzisă, cum este cazul opţiunii de plată în avans încorporate într-un împrumut care permite deţinătorului să plătească în avans împrumutul la aproximativ costul său amortizat.

4.3.6 În cazul în care, conform prezentului IFRS, unei entităţi i se impune să separe un instrument derivat încorporat de contractul-gazdă al acestuia, dar nu are posibilitatea să evalueze separat instrumentul derivat încorporat, fie în momentul achiziţiei, fie la sfîrşitul perioadei ulterioare de raportare, aceasta trebuie să desemneze întregul contract-hibrid la valoarea justă prin profit sau pierdere.

4.3.7 Dacă o entitate este incapabilă să determine în mod fiabil valoarea justă a unui instrument derivat încorporat pe baza termenilor şi condiţiilor sale, valoarea justă a instrumentului derivat încorporat reprezintă diferenţa dintre valoarea justă a contractului-hibrid şi valoarea justă a contractului-gazdă, dacă acestea pot fi determinate în baza prezentului IFRS. Dacă entitatea este incapabilă să determine valoarea justă a instrumentului derivat încorporat utilizînd această metodă, se aplică punctul 4.3.6, iar contractul-hibrid este desemnat la valoarea justă prin profit sau pierdere.

4.4 Reclasificarea

4.4.1 Dacă, şi numai dacă, o entitate îşi modifică modelul de afaceri pentru gestionarea activelor sale financiare, atunci ea trebuie să reclasifice acele active financiare în conformitate cu punctele 4.1.1-4.1.4.

4.4.2 Entitatea nu trebuie să reclasifice nicio datorie financiară.

4.4.3 Următoarele modificări de circumstanţe nu reprezintă reclasificări în sensul punctelor 4.4.1 şi 4.4.2:

(a) Un instrument derivat care a fost anterior un instrument desemnat şi eficient de acoperire împotriva riscurilor într-o acoperire a fluxurilor de trezorerie împotriva riscurilor sau într-o acoperire a unei investiţii nete nu mai îndeplineşte condiţiile ca atare.

(b) Un instrument derivat devine un instrument desemnat şi eficient de acoperire împotriva riscurilor într-o acoperire a fluxurilor de trezorerie împotriva riscurilor sau o acoperire a investiţiei nete.

Capitolul 5

EVALUARE

5.1 Evaluarea iniţială

5.1.1 La recunoaşterea iniţială, o entitate trebuie să evalueze un activ financiar sau o datorie financiară la valoarea sa justă (a se vedea punctele 5.4.1-5.4.3 şi B5.4.1-B.5.4.17) plus sau minus, în cazul activului financiar sau datoriei financiare care nu este la valoarea justă prin profit sau pierdere, costurile tranzacţiei care sunt direct atribuibile dobîndirii sau emiterii activului financiar sau datoriei financiare.

5.1.2 Atunci cînd o entitate utilizează contabilizarea la data decontării pentru un activ care apoi este evaluat la costul amortizat, activul este recunoscut iniţial la valoarea sa justă de la data tranzacţionării (a se vedea punctele B3.1.3-B3.1.6).

5.2 Evaluarea ulterioară a activelor financiare

5.2.1 După recunoaşterea iniţială, o entitate trebuie să evalueze un activ financiar în conformitate cu punctele 4.1.1-4.1.5 la valoarea justă (a se vedea punctele 5.4.1, 5.4.2 şi B5.4.1-B5.4.17) sau la costul amortizat (a se vedea punctele 9 şi AG5-AG8 din IAS 39).

5.2.2 O entitate trebuie să aplice dispoziţiile privind deprecierea, de la punctele 58-65 şi AG84-AG93 din IAS 39, activelor financiare evaluate la costul amortizat.

5.2.3 O entitate trebuie să aplice dispoziţiile privind contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor de la punctele 89-102 din IAS 39 pentru un activ financiar desemnat drept element de acoperire împotriva riscurilor (a se vedea punctele 78-84 şi AG98-AG101 din IAS 39).

5.3 Evaluarea ulterioară a datoriilor financiare

5.3.1 După recunoaşterea iniţială, o entitate trebuie să evalueze o datorie financiară în conformitate cu punctele 4.2.1-4.2.2 (a se vedea punctele 5.4.1-5.4.3 şi B5.4.1-B5.4.17 şi punctele 9 şi AG5-AG8 din IAS 39).

5.3.2 O entitate trebuie să aplice dispoziţiile privind contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor de la punctele 89-102 din IAS 39 pentru o datorie financiară desemnată drept element de acoperire împotriva riscurilor (a se vedea punctele 78-84 şi AG98-AG101 din IAS 39).

5.4 Evaluarea la valoarea justă

5.4.1 Pentru determinarea valorii juste a unui activ financiar sau a unei datorii financiare în sensul aplicării prezentului IFRS, IAS 32, IAS 39 sau IFRS 7, o entitate trebuie să aplice punctele B5.4.1-B5.4.17.

5.4.2 Cea mai bună dovadă a valorii juste o reprezintă preţurile cotate pe o piaţă activă. Dacă piaţa pentru un instrument financiar nu este activă, o entitate stabileşte valoarea justă utilizînd o tehnică de evaluare. Obiectivul utilizării unei tehnici de evaluare este de a stabili care ar fi preţul tranzacţiei la data evaluării într-un schimb efectuat în condiţii obiective motivat de considerente normale de afaceri. Tehnicile de evaluare includ utilizarea informaţiilor din tranzacţii recente desfăşurate în condiţii obiective de piaţă, între părţi interesate şi în cunoştinţă de cauză, dacă acestea sunt disponibile, cu privire la valoarea justă actuală a unui alt instrument care este foarte similar, la analiza fluxurilor de trezorerie actualizate şi la modelele de evaluare a opţiunilor. Dacă există o tehnică de evaluare utilizată în mod obişnuit de participanţii de pe piaţă pentru stabilirea preţului unui instrument şi dacă s-a demonstrat că acea tehnică oferă estimări fiabile ale preţurilor obţinute în tranzacţiile reale de pe piaţă, entitatea utilizează respectiva tehnică. Tehnica de evaluare aleasă utilizează la maximum intrările de date de pe piaţă şi se bazează cît mai puţin posibil pe intrările de date specifice entităţii. Ea încorporează toţi factorii pe care participanţii de pe piaţă i-ar lua în considerare la stabilirea preţului şi este conformă cu metodologiile economice acceptate pentru stabilirea preţului instrumentelor financiare. Periodic, o entitate calibrează tehnica de evaluare şi testează validitatea sa utilizînd preţuri din orice tranzacţii actuale observabile pe piaţă pentru acelaşi instrument (adică fără a modifica instrumentul sau forma sa) sau pe baza oricăror informaţii de piaţă care sunt disponibile şi observabile.

5.4.3 Valoarea justă a unei datorii financiare care are un element ce poate fi caracterizat “la vedere” (de exemplu, un depozit la vedere) nu este mai mică decît suma de plată “la vedere”, actualizată de la prima dată de la care suma poate fi impusă spre plată.

5.5 Evaluarea la costul amortizat – neutilizată

5.6 Reclasificarea activelor financiare

5.6.1 Dacă o entitate reclasifică activele financiare în conformitate cu punctul 4.4.1, aceasta trebuie să aplice reclasificarea în mod prospectiv de la data reclasificării. Entitatea nu trebuie să retrateze orice cîştiguri, pierderi sau participaţii recunoscute anterior.

5.6.2 Dacă, în conformitate cu punctul 4.4.1, o entitate reclasifică un activ financiar drept evaluat la valoarea justă, atunci valoarea sa justă este determinată la data reclasificării. Orice cîştig sau pierdere care rezultă din diferenţa dintre valoarea contabilă anterioară şi valoarea justă este recunoscut(ă) în profit sau pierdere.

5.6.3 Dacă, în conformitate cu punctul 4.4.1, o entitate reclasifică un activ financiar drept evaluat la costul amortizat, atunci valoarea sa justă la data reclasificării devine noua sa valoare contabilă.

5.7 Cîştiguri şi pierderi

5.7.1 Un cîştig sau o pierdere privind un activ financiar sau o datorie financiară care este evaluat(ă) la valoarea justă trebuie recunoscut(ă) în profit sau pierdere, cu excepţia cazului în care:

(a) este parte a unei relaţii de acoperire împotriva riscurilor (a se vedea punctele 89-102 din IAS 39);

(b) este o investiţie într-un instrument de capitaluri proprii şi entitatea l-a ales pentru a prezenta cîştigurile şi pierderile din această investiţie în alte elemente ale rezultatului global, în conformitate cu punctul 5.7.5; sau

(c) este o datorie financiară desemnată la valoarea justă prin profit sau pierdere şi entitatea trebuie să prezinte efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei în cadrul altor elemente ale rezultatului global, în conformitate cu punctul 5.7.7.

5.7.2 Un cîştig sau o pierdere dintr-un activ financiar care este evaluat la costul amortizat şi nu face parte dintr-o relaţie de acoperire împotriva riscurilor (a se vedea punctele 89-102 din IAS 39) trebuie recunoscut(ă) în profit sau pierdere atunci cînd activul financiar este derecunoscut, depreciat sau reclasificat în conformitate cu punctul 5.6.2 şi prin procesul de amortizare. Un cîştig sau o pierdere dintr-o datorie financiară care este evaluată la costul amortizat şi nu face parte dintr-o relaţie de acoperire împotriva riscurilor (a se vedea punctele 89-102 din IAS 39) trebuie recunoscut(ă) în profit sau pierdere atunci cînd datoria financiară este derecunoscută şi prin procesul de amortizare.

5.7.3 Un cîştig sau o pierdere cu privire la activele financiare sau datoriile financiare care sunt elemente de acoperire împotriva riscurilor (a se vedea punctele 78-84 şi AG98-AG101 din IAS 39) trebuie recunoscut(ă) în conformitate cu punctele 89-102 din IAS 39.

5.7.4 În cazul în care o entitate recunoaşte activele financiare utilizînd contabilitatea la data decontării (a se vedea punctul 3.1.2 şi punctele B3.1.3 şi B3.1.6), nicio modificare a valorii juste a activului ce urmează a fi primit pe parcursul perioadei dintre data tranzacţionării şi data decontării nu este recunoscută pentru activele evaluate la cost amortizat (excepţie făcînd pierderile din depreciere). Pentru activele evaluate la valoarea justă însă, modificarea valorii juste trebuie recunoscută în profit sau pierdere sau în alte elemente ale rezultatului global, după cum este cazul, conform punctului 5.7.1.

Investiţii în instrumente de capitaluri proprii

5.7.5 La recunoaşterea iniţială, o entitate poate face o alegere irevocabilă pentru a prezenta în alte elemente ale rezultatului global modificări ulterioare cu privire la valoarea justă a unei investiţii într-un instrument de capitaluri proprii din domeniul de aplicare al prezentului IFRS care nu este deţinut în vederea tranzacţionării.

5.7.6 Dacă o entitate face alegerea de la punctul 5.7.5, atunci ea recunoaşte în profit sau pierdere dividendele din investiţia respectivă atunci cînd dreptul entităţii de a primi plata dividendelor este stabilit în conformitate cu IAS 18.

Datorii desemnate la valoarea justă prin profit sau pierdere

5.7.7 Entitatea trebuie să prezinte un cîştig sau o pierdere dintr-o datorie financiară desemnată la valoarea justă prin profit sau pierdere, după cum urmează:

(a) Nivelul modificării valorii juste a datoriei financiare care poate fi atribuit modificărilor riscului de credit al datoriei respective trebuie prezentat în alte elemente ale rezultatului global (a se vedea punctele B5.7.13-B5.7.20), şi

(b) valoarea rămasă din modificarea valorii juste a datoriei trebuie prezentată în profit sau pierdere

exceptînd cazul în care tratamentul efectelor modificărilor în riscul de credit al datoriei prezentat la litera (a) ar crea sau ar amplifica o necorelare contabilă în profit sau pierdere (caz în care se aplică punctul 5.7.8). Punctele B5.7.5-B5.7.7 şi B5.7.10-B5.7.12 oferă îndrumări pentru a stabili dacă se creează sau se amplifică o necorelare contabilă.

5.7.8 Dacă dispoziţiile de la punctul 5.7.7 ar crea sau ar amplifica o necorelare contabilă în profit sau pierdere, entitatea trebuie să prezinte toate cîştigurile sau pierderile din acea datorie (inclusiv efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei) în profit sau pierdere.

5.7.9 În ciuda dispoziţiilor de la punctele 5.7.7 şi 5.7.8, entitatea trebuie să prezinte în profit sau pierdere toate cîştigurile şi pierderile din angajamente de creditare şi contracte de garanţie financiară care sunt desemnate la valoarea justă prin profit sau pierdere.

Capitolul 6

CONTABILITATEA DE ACOPERIRE ÎMPOTRIVA RISCURILOR – neutilizată

Capitolul 7

DATA INTRĂRII ÎN VIGOARE ŞI TRANZIŢIA

7.1 Data intrării în vigoare

7.1.1 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2013 sau ulterior acestei date. Se permite aplicarea anterior acestei date. Totuşi, dacă o entitate decide să aplice prezentul IFRS mai devreme şi nu a aplicat deja IFRS 9 emis în 2009, atunci aceasta trebuie să aplice, în acelaşi timp, toate dispoziţiile din prezentul IFRS (a se vedea şi punctul 7.3.2). Dacă o entitate aplică prezentul IFRS pentru situaţiile sale financiare pentru o perioadă care începe anterior datei de 1 ianuarie 2013, atunci aceasta trebuie să prezinte acest lucru şi, în acelaşi timp, să aplice modificările prezentate în Anexa C.

7.2 Tranziţia

7.2.1 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS retroactiv, în conformitate cu IAS 8 Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori, cu excepţia dispoziţiilor prezentate la punctele 7.2.4-7.2.15. Prezentul IFRS nu trebuie aplicat elementelor care au fost deja derecunoscute la data aplicării iniţiale.

7.2.2 În contextul prevederilor tranzitorii de la punctele 7.2.1 şi 7.2.3-7.2.16, data aplicării iniţiale reprezintă data la care o entitate aplică pentru prima dată dispoziţiile din prezentul IFRS. Data aplicării iniţiale poate fi:

(a) orice dată dintre emiterea prezentului IFRS şi 31 decembrie 2010, pentru entităţile care aplică iniţial prezentul IFRS înainte de 1 ianuarie 2011; sau

(b) începutul primei perioade de raportare în care entitatea adoptă prezentul IFRS, pentru entităţile care adoptă prezentul IFRS la 1 ianuarie 2011 sau ulterior acestei date.

7.2.3 Dacă data aplicării iniţiale nu este la începutul perioadei de raportare, entitatea trebuie să prezinte acest fapt, precum şi motivele pentru utilizarea datei aplicării iniţiale.

7.2.4 La data aplicării iniţiale, o entitate trebuie să evalueze dacă un activ financiar îndeplineşte condiţia de la punctul 4.1.2 litera (a) pe baza faptelor şi circumstanţelor care există la data aplicării iniţiale. Clasificarea rezultată trebuie aplicată retroactiv, indiferent de modelul de afaceri al entităţii din perioadele anterioare de raportare.

7.2.5 Dacă o entitate evaluează un contract-hibrid la valoarea justă în conformitate cu punctul 4.1.4 sau cu punctul 4.1.5, dar valoarea justă a contractului-hibrid nu a fost determinată în perioadele de raportare comparative, valoarea justă a contractului-hibrid în perioadele de raportare comparative trebuie să fie suma valorilor juste ale componentelor (adică instrument-gazdă nederivat şi instrumente derivate încorporate) la sfîrşitul fiecărei perioade de raportare comparative.

7.2.6 La data aplicării iniţiale, entitatea trebuie să recunoască orice diferenţă dintre valoarea justă a întregului contract-hibrid la data aplicării iniţiale şi suma valorilor juste ale componentelor contractului-hibrid la data aplicării iniţiale:

(a) la rezultatele reportate de deschidere ale perioadei de raportare a aplicării iniţiale, dacă entitatea aplică iniţial prezentul IFRS la începutul perioadei de raportare, sau

(b) în profit sau pierdere, dacă entitatea aplică iniţial prezentul IFRS pe parcursul perioadei de raportare.

7.2.7 La data aplicării iniţiale, o entitate poate desemna:

(a) un activ financiar drept evaluat la valoarea justă prin profit sau pierdere în conformitate cu punctul 4.1.5, sau

(b) o investiţie într-un instrument de capitaluri proprii ca fiind la valoarea justă prin alte elemente ale rezultatului global în conformitate cu punctul 5.7.5.

O astfel de desemnare trebuie efectuată în baza faptelor şi circumstanţelor care există la data aplicării iniţiale. Clasificarea trebuie aplicată retroactiv.

7.2.8 La data aplicării iniţiale, o entitate:

(a) trebuie să anuleze desemnarea sa anterioară a unui activ financiar drept evaluat la valoarea justă prin profit sau pierdere dacă un astfel de activ financiar nu îndeplineşte condiţia de la punctul 4.1.5.

(b) poate anula desemnarea sa anterioară a unui activ financiar drept evaluat la valoarea justă prin profit sau pierdere dacă un astfel de activ financiar îndeplineşte condiţia de la punctul 4.1.5.

O astfel de anulare trebuie făcută pe baza faptelor şi circumstanţelor care există la data aplicării iniţiale. Clasificarea trebuie aplicată retroactiv.

7.2.9 La data aplicării iniţiale, o entitate:

(a) poate desemna o datorie financiară drept evaluată la valoarea justă prin profit sau pierdere în conformitate cu punctul 4.2.2 litera (a).

(b) trebuie să anuleze desemnarea sa anterioară a unei datorii financiare drept evaluată la valoarea justă prin profit sau pierdere dacă o astfel de desemnare a fost efectuată la recunoaşterea iniţială conform condiţiei incluse în prezent în punctul 4.2.2 litera (a) şi această desemnare nu îndeplineşte această condiţie la data aplicării iniţiale.

(c) poate să anuleze desemnarea sa anterioară a unei datorii financiare drept evaluată la valoarea justă prin profit sau pierdere dacă o astfel de desemnare a fost efectuată la recunoaşterea iniţială conform condiţiei incluse în prezent în punctul 4.2.2 litera (a) şi această desemnare îndeplineşte această condiţie la data aplicării iniţiale.

O astfel de desemnare şi anulare trebuie făcute pe baza faptelor şi circumstanţelor care existau la data aplicării iniţiale. Clasificarea trebuie aplicată retroactiv.

7.2.10 Dacă nu este posibil (conform definiţiei din IAS 8) ca o entitate să aplice retroactiv metoda dobînzii efective sau dispoziţiile de depreciere de la punctele 58-65 şi AG84-AG93 din IAS 39, entitatea trebuie să trateze valoarea justă a unui activ financiar la sfîrşitul fiecărei perioade comparative drept costul său amortizat. În aceste circumstanţe, valoarea justă a activului financiar la data aplicării iniţiale trebuie tratată drept noul cost amortizat al activului financiar respectiv la data aplicării iniţiale a prezentului IFRS.

7.2.11 Dacă o entitate a contabilizat anterior o investiţie într-un instrument de capitaluri proprii necotat (sau un instrument derivat care este legat de şi trebuie să fie decontat prin furnizarea unui astfel de instrument de capitaluri proprii necotat) la cost în conformitate cu IAS 39, atunci aceasta trebuie să evalueze instrumentul respectiv la valoarea justă la data aplicării iniţiale. Orice diferenţă dintre valoarea contabilă anterioară şi valoarea justă trebuie recunoscută în rezultatul reportat de deschidere al perioadei de raportare care include data aplicării iniţiale.

7.2.12 Dacă o entitate a contabilizat anterior o datorie derivată care este legată de şi trebuie decontată prin furnizarea unui instrument de capitaluri proprii necotat la cost în conformitate cu IAS 39, atunci aceasta trebuie să evalueze acea datorie aferentă instrumentelor derivate la valoarea justă la data aplicării iniţiale. Orice diferenţă dintre valoarea contabilă anterioară şi valoarea justă trebuie recunoscută în rezultatul reportat de deschidere al perioadei de raportare care include data aplicării iniţiale.

7.2.13 La data aplicării iniţiale, entitatea trebuie să determine dacă tratamentul de la punctul 5.7.7 va crea sau va amplifica o necorelare contabilă în profit sau pierdere în baza faptelor şi circumstanţelor care există la data aplicării iniţiale. Prezentul IFRS trebuie aplicat retrospectiv în baza acestei determinări.

7.2.14 Fără a ţine cont de dispoziţia de la punctul 7.2.1, o entitate care adoptă prezentul IFRS pentru perioadele de raportare care încep înainte de 1 ianuarie 2012 nu trebuie să retrateze perioadele anterioare. Dacă o entitate nu retratează perioadele anterioare, aceasta trebuie să recunoască orice diferenţă dintre valoarea contabilă anterioară şi valoarea contabilă de la începutul perioadei de raportare anuale care cuprinde data aplicării iniţiale în rezultatul reportat iniţial (sau în alte elemente de capitaluri proprii, dacă este cazul) al perioadei de raportare care cuprinde data aplicării iniţiale. Totuşi, dacă o entitate îşi retratează perioadele anterioare, situaţiile financiare retratate trebuie să reflecte toate dispoziţiile din prezentul IFRS.

7.2.15 Dacă o entitate întocmeşte rapoarte financiare interimare în conformitate cu IAS 34 Raportarea financiară interimară, entitatea nu trebuie să aplice dispoziţiile din prezentul IFRS pentru perioadele interimare anterioare datei aplicării iniţiale dacă acest lucru nu este posibil (conform definiţiei din IAS 8).

Entităţi care au aplicat anterior IFRS 9 emis în 2009

7.2.16 O entitate trebuie să aplice dispoziţiile de tranziţie de la punctele 7.2.1-7.2.15 la data relevantă a aplicării iniţiale. Cu alte cuvinte, entitatea trebuie să aplice punctele 7.2.4-7.2.11 dacă aplică IFRS 9 (emis în 2009) sau, în cazul în care nu a procedat astfel, cînd aplică în întregime IFRS 9 (emis în 2010). Unei entităţi nu i se permite să aplice aceste puncte mai mult de o singură dată.

7.3 Retragerea IFRIC 9 şi IFRS 9 (2009)

7.3.1 Prezentul IFRS înlocuieşte IFRIC 9 Reevaluarea instrumentelor derivate încorporate. Dispoziţiile adăugate la IFRS 9 în octombrie 2010 încorporau dispoziţiile prezentate anterior la punctele 5 şi 7 din IFRIC 9. Drept o modificare ulterioară, IFRS 1 Adoptarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară a inclus dispoziţiile prezentate anterior la punctul 8 din IFRIC 9.

7.3.2 Prezentul IFRS înlocuieşte IFRS 9 emis în 2009. Totuşi, pentru perioadele anuale care încep înainte de data de 1 ianuarie 2013, o entitate poate alege să aplice IFRS 9 emis în 2009 în loc să aplice prezentul IFRS.

Anexa A

Termeni definiţi

Prezenta anexă este parte integrantă din prezentul IFRS.

Următorii termeni sunt definiţi la punctul 11 din IAS 32, la punctul 9 din IAS 39 sau în Anexa A din IFRS 7 şi sunt folosiţi în prezentul IFRS cu înţelesurile specificate în IAS 32, IAS 39 sau IFRS 7:

(a) cost amortizat al unui activ financiar sau al unei datorii financiare

(b) risc de credit

(c) metoda dobînzii efective

(d) instrument de capitaluri proprii

(e) activ financiar

(f) instrument financiar

(g) datorie financiară

(h) element acoperit împotriva riscurilor

(i) instrument de acoperire împotriva riscurilor

(j) costuri de tranzacţie.

Anexa B

Îndrumări de aplicare

Prezenta anexă este parte integrantă din prezentul IFRS.

Recunoaştere şi derecunoaştere (capitolul 3)

Recunoaşterea iniţială (secţiunea 3.1)

B3.1.1 Ca o consecinţă a principiului de la punctul 3.1.1, o entitate îşi recunoaşte toate drepturile şi obligaţiile contractuale din cadrul instrumentelor derivate în situaţia poziţiei sale financiare drept active şi, respectiv, datorii, cu excepţia instrumentelor derivate care împiedică contabilizarea ca vînzare a unui transfer de active financiare (a se vedea punctul B3.2.14). Dacă un transfer al unui activ financiar nu îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere, entitatea căreia i se transferă activul nu recunoaşte activul transferat ca pe activul său (a se vedea punctul B3.2.15).

B3.1.2 Următoarele sunt exemple de aplicare a principiului de la punctul 3.1.1:

(a) Creanţele şi datoriile necondiţionate sunt recunoscute drept active sau datorii atunci cînd entitatea devine parte contractuală şi, în consecinţă, are un drept legal de a primi sau o obligaţie legală de a plăti numerarul.

(b) Activele care trebuie cumpărate şi datoriile care vor fi suportate ca rezultat al unui angajament ferm de a cumpăra sau de a vinde bunuri sau servicii nu sunt în general recunoscute pînă în momentul în care cel puţin una dintre părţi a acţionat în baza acordului. De exemplu, o entitate care primeşte o comandă fermă nu recunoaşte în general un activ (iar entitatea care face comanda nu recunoaşte o datorie) la momentul angajamentului, ci mai degrabă întîrzie recunoaşterea pînă la momentul în care bunurile sau serviciile comandate sunt trimise, livrate sau prestate. Dacă un angajament ferm de a cumpăra sau de a vinde elemente nefinanciare intră sub incidenţa prezentului IFRS în conformitate cu punctele 5-7 din IAS 39, valoarea sa justă netă este recunoscută ca activ sau datorie la data angajamentului (a se vedea litera (c) de mai jos). În plus, dacă un angajament ferm nerecunoscut anterior este desemnat ca element acoperit într-o acoperire a valorii juste împotriva riscurilor, orice modificare a valorii juste nete care se poate atribui riscului acoperit este recunoscută ca activ sau datorie după începerea acoperirii (a se vedea punctele 93 şi 94 din IAS 39).

(c) Un contract forward care intră sub incidenţa prezentului IFRS (a se vedea punctul 2.1) este recunoscut ca activ sau datorie mai degrabă la data angajamentului decît la data la care are loc decontarea. Atunci cînd o entitate devine parte a unui contract forward, valorile juste ale dreptului şi obligaţiei sunt deseori egale, astfel încît valoarea justă netă a contractului forward este nulă. Dacă valoarea justă netă a dreptului şi obligaţiei nu este nulă, contractul este recunoscut ca activ sau datorie.

(d) Contractele de opţiuni care intră sub incidenţa prezentului IFRS (a se vedea punctul 2.1) sunt recunoscute ca active sau datorii atunci cînd deţinătorul sau vînzătorul devine parte contractuală.

(e) Tranzacţiile viitoare planificate, indiferent cît sunt de probabile, nu sunt active şi datorii deoarece entitatea nu a devenit parte contractuală.

Cumpărarea sau vînzarea standard a activelor financiare

B3.1.3 O cumpărare sau o vînzare standard a activelor financiare este recunoscută utilizînd fie contabilitatea la data tranzacţionării, fie contabilitatea la data decontării, după cum este descris la punctele B3.1.5 şi B3.1.6. Entitatea trebuie să aplice aceeaşi metodă consecvent pentru toate achiziţiile şi vînzările activelor financiare care sunt clasificate în acelaşi fel în conformitate cu prezentul IFRS. În acest sens, activele care sunt evaluate în mod obligatoriu la valoarea justă prin profit sau pierdere sunt clasificate separat de activele desemnate drept evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere. În plus, investiţiile în instrumente de capitaluri proprii contabilizate utilizînd opţiunea prezentată la punctul 5.7.5 formează o clasificare separată.

B3.1.4 Un contract care permite sau impune decontarea netă a modificării valorii contractului nu este un contract standard. De fapt, un astfel de contract este contabilizat ca instrument derivat în perioada dintre data tranzacţionării şi data decontării.

B3.1.5 Data tranzacţionării este data la care o entitate se angajează să cumpere sau să vîndă un activ. Contabilitatea la data tranzacţionării se referă la (a) recunoaşterea unui activ care urmează a fi primit şi a datoriei de a plăti pentru acesta la data tranzacţionării, şi (b) derecunoaşterea unui activ care este vîndut, recunoaşterea oricărui cîştig sau a oricărei pierderi din cedare şi recunoaşterea unei creanţe asupra cumpărătorului pentru plata la data tranzacţionării. În general, dobînda nu se angajează asupra activului şi datoriei corespondente pînă la data decontării atunci cînd se transferă titlul.

B3.1.6 Data decontării este data la care un activ este livrat către sau de către o entitate. Contabilitatea la data decontării se referă la (a) recunoaşterea unui activ în ziua în care este primit de către entitate şi (b) derecunoaşterea unui activ şi recunoaşterea oricărui cîştig sau a oricărei pierderi din cedare în ziua în care este livrat de către entitate. Atunci cînd se aplică contabilitatea la data decontării, o entitate contabilizează orice modificare a valorii juste a activului care urmează a fi primit în timpul perioadei dintre data tranzacţionării şi data decontării în acelaşi fel în care contabilizează activul achiziţionat. Cu alte cuvinte, modificarea valorii nu este recunoscută pentru activele evaluate la costul amortizat; se recunoaşte în profit sau pierdere pentru activele clasificate drept active financiare evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere; şi se recunoaşte în alte elemente ale rezultatului global pentru investiţiile în instrumente de capitaluri proprii contabilizate în conformitate cu punctul 5.7.5.

Derecunoaşterea activelor financiare (secţiunea 3.2)

B3.2.1 Următorul grafic ilustrează modul în care se evaluează eventualitatea şi amploarea derecunoaşterii unui activ financiar.

Angajamente conform cărora o entitate păstrează drepturile contractuale de a primi fluxuri de trezorerie dintr-un activ financiar, dar îşi asumă o obligaţie contractuală de a plăti fluxurile de trezorerie unuia sau mai multor destinatari (punctul 3.2.4 litera (b))

B3.2.2 Situaţia descrisă la punctul 3.2.4 litera (b) (atunci cînd entitatea păstrează drepturile contractuale de a primi fluxurile de trezorerie dintr-un activ financiar, dar îşi asumă o obligaţie contractuală de a plăti fluxuri de trezorerie unuia sau mai multor destinatari) are loc, de exemplu, dacă entitatea este o entitate cu scop special sau un trust şi emite investitorilor participaţii generatoare de beneficii în activele financiare suport pe care le deţine şi oferă administrarea acelor active financiare. În acest caz, activele financiare îndeplinesc condiţiile pentru derecunoaştere dacă sunt îndeplinite condiţiile de la punctele 3.2.5 şi 3.2.6.

B3.2.3 La aplicarea punctului 3.2.5, entitatea ar putea fi, de exemplu, iniţiatorul activului financiar sau ar putea fi un grup care include o entitate consolidată cu scop special care a achiziţionat activul financiar şi care transferă fluxurile de trezorerie unor investitori terţi neimplicaţi.

Evaluarea transferului riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate (punctul 3.2.6)

B3.2.4 Exemple de cazuri în care entitatea a transferat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate sunt:

(a) o vînzare necondiţionată a unui activ financiar;

(b) o vînzare a unui activ financiar împreună cu o opţiune de a răscumpăra activul financiar la valoarea sa justă de la momentul răscumpărării; şi

(c) o vînzare a activului financiar împreună cu o opţiune put sau call care este foarte mult în afara banilor (“deeply out of the money”) (adică o opţiune care este atît de mult în afara banilor (“far out of the money”) încît este foarte puţin probabil să ajungă în bani (“into the money”) înainte de expirare).

B3.2.5 Exemple de cazuri în care entitatea a păstrat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate sunt:

(a) o tranzacţie de vînzare şi răscumpărare acolo unde preţul de răscumpărare este un preţ fix sau preţul de vînzare plus rentabilitatea creditorului;

(b) un acord de împrumut al valorilor mobiliare;

(c) o vînzare a unui activ financiar împreună cu un swap global de randament care transferă înapoi entităţii expunerea la riscurile pieţei;

(d) o vînzare a unui activ financiar împreună cu o opţiune put sau call foarte mult în bani (“deep in the money”) (adică o opţiune care este atît de mult în bani (“in the money”) încît este foarte puţin probabil să ajungă în afara banilor (“out of the money”) înainte de expirare); şi

(e) o vînzare a creanţelor pe termen scurt în care entitatea garantează să compenseze entitatea căreia i s-a transferat activul pentru pierderile probabile de credit.

B3.2.6 Dacă o entitate determină că, drept rezultat al transferului, a transferat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra activului transferat, nu recunoaşte din nou activul transferat într-o perioadă viitoare decît dacă reachiziţionează activul transferat printr-o nouă tranzacţie.

Evaluarea transferului de control

B3.2.7 O entitate nu a păstrat controlul asupra unui activ transferat dacă entitatea căreia i s-a transferat activul are capacitatea practică de a vinde activul transferat. O entitate a păstrat controlul asupra unui activ transferat dacă entitatea căreia i s-a transferat activul nu are capacitatea practică de a vinde activul transferat. Entitatea căreia i s-a transferat activul are capacitatea practică de a vinde activul transferat dacă acesta este tranzacţionat pe o piaţă activă, deoarece entitatea căreia i s-a transferat activul ar putea răscumpăra activul transferat pe piaţă dacă ar trebui să returneze activul entităţii. De exemplu, o entitate căreia i se transferă activul poate avea capacitatea practică de a vinde un activ transferat dacă activul transferat face obiectul unei opţiuni care îi permite entităţii să îl răscumpere, dar entitatea căreia i s-a transferat activul poate foarte uşor să obţină activul transferat pe piaţă dacă opţiunea este exercitată. Entitatea căreia i s-a transferat activul nu are capacitatea practică de a vinde un activ transferat dacă entitatea păstrează o astfel de opţiune, iar entitatea căreia i s-a transferat activul nu poate să obţină uşor activul transferat pe piaţă dacă entitatea îşi exercită opţiunea.

B3.2.8 Entitatea căreia i se transferă activul are capacitatea practică de a vinde activul transferat doar dacă entitatea căreia i se transferă activul poate vinde activul transferat în întregime unui terţ neafiliat şi dacă poate să îşi exercite acea capacitate unilateral şi fără a impune restricţii suplimentare transferului. Problema critică este ce poate face în practică entitatea căreia i se transferă activul, şi nu ce drepturi contractuale are aceasta cu privire la ce poate face cu activul transferat sau la interdicţiile contractuale care există. În particular:

(a) un drept contractual de a ceda activul transferat are un efect practic nesemnificativ dacă nu există o piaţă pentru activul transferat, şi

(b) capacitatea de a ceda activul transferat are un efect practic nesemnificativ dacă nu poate fi exercitată liber. Din acest motiv:

(i) capacitatea entităţii căreia i se transferă activul de a ceda activul transferat trebuie să fie independentă de acţiunile altora (adică trebuie să fie o capacitate unilaterală), şi

(ii) entitatea căreia i se transferă activul trebuie să fie capabilă să cedeze activul transferat fără a trebui să impună transferului condiţii restrictive sau “obligaţii conexe” (de exemplu, condiţiile privind modul de administrare a unui împrumut sau a unei opţiuni care să îi dea entităţii căreia i se transferă activul dreptul de a răscumpăra activul).

B3.2.9 Faptul că este puţin probabil ca entitatea căreia i se transferă activul să vîndă activul transferat nu înseamnă, în sine, că entitatea care a transferat activul a păstrat controlul asupra activului transferat. Cu toate acestea, dacă o opţiune put sau o garanţie împiedică entitatea căreia i se transferă activul să vîndă activul transferat, entitatea care a transferat activul a păstrat controlul asupra activului transferat. De exemplu, dacă o opţiune put sau o garanţie este suficient de valoroasă, ea împiedică entitatea căreia i se transferă activul să vîndă activul transferat deoarece entitatea căreia i se transferă activul, în practică, nu ar vinde unui terţ activul fără a-i ataşa o opţiune similară sau alte condiţii restrictive. În schimb, entitatea căreia i se transferă activul ar păstra activul transferat astfel încît să obţină plăţi în baza garanţiei sau a opţiunii put. În aceste condiţii, entitatea care transferă activul a păstrat controlul asupra activului transferat.

Transferuri care îndeplinesc condiţiile pentru derecunoaştere

B3.2.10 O entitate poate păstra dreptul asupra unei părţi din plăţile dobînzii din activele transferate drept compensare pentru administrarea acelor active. Partea din plăţile dobînzii la care entitatea ar renunţa la terminarea sau la transferul contractului de administrare este alocată activului administrat sau datoriei administrate. Partea din plăţile dobînzii la care entitatea nu ar renunţa este o creanţă cu componentă de dobîndă. De exemplu, dacă entitatea nu ar renunţa la nicio dobîndă la terminarea sau transferul contractului de administrare, întreaga dobîndă este o creanţă cu componentă de dobîndă. În sensul aplicării punctului 3.2.13, valorile juste ale activului de administrare şi ale creanţei cu componentă de dobîndă sunt utilizate pentru a împărţi valoarea contabilă a creanţei între partea activului care este derecunoscută şi partea care continuă să fie recunoscută. Dacă nu există niciun comision specificat pentru administrare sau comisionul ce trebuie primit nu este preconizat să compenseze entitatea în mod adecvat pentru administrare, o datorie pentru obligaţia de administrare este recunoscută la valoarea justă.

B3.2.11 În estimarea valorilor juste ale părţii care continuă să fie recunoscută şi ale părţii care este derecunoscută în scopul aplicării punctului 3.2.13, o entitate aplică dispoziţiile privind evaluarea la valoarea justă de la punctele 5.4.1-5.4.3 şi B5.4.1-B5.4.13 pe lîngă cele de la punctul 3.2.14.

Transferuri care nu îndeplinesc condiţiile pentru derecunoaştere

B3.2.12 Ceea ce urmează este o aplicare a principiului prezentat la punctul 3.2.15. Dacă o garanţie oferită de entitate pentru pierderile din neexecutarea obligaţiilor pentru activul transferat împiedică derecunoaşterea activului transferat deoarece entitatea a păstrat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra activului transferat, activul transferat continuă să fie recunoscut în întregime, iar contravaloarea primită este recunoscută ca datorie.

Implicarea continuă în activele transferate

B3.2.13 Următoarele sunt exemple de moduri în care o entitate evaluează un activ transferat şi datoria asociată în conformitate cu punctul 3.2.16.

Toate activele

(a) Dacă o garanţie oferită de entitate pentru a plăti pentru pierderile din neexecutarea obligaţiilor pentru activul transferat împiedică derecunoaşterea activului transferat în măsura implicării continue, activul transferat la data transferului este evaluat la valoarea mai mică dintre (i) valoarea contabilă a activului şi (ii) valoarea maximă a contravalorii primite în transfer pe care entitatea ar putea să fie nevoită să o ramburseze (“valoarea garanţiei”). Datoria asociată este evaluată iniţial la valoarea garanţiei plus valoarea justă a garanţiei (care este în mod normal contravaloarea primită pentru garanţie). Ulterior, valoarea justă iniţială a garanţiei este recunoscută în profit sau pierdere pe o bază a proporţiei temporale (a se vedea IAS 18), iar valoarea contabilă a activului este redusă de orice pierderi din depreciere.

Active evaluate la cost amortizat

(b) Dacă o obligaţie de opţiune put emisă de o entitate sau un drept de opţiune call deţinut de entitate împiedică derecunoaşterea activului transferat, iar entitatea evaluează activul transferat la cost amortizat, datoria asociată este evaluată la costul său (adică acea contravaloare primită) ajustat pentru amortizarea oricărei diferenţe dintre acel cost şi costul amortizat al activului transferat la data expirării opţiunii. De exemplu, să presupunem că acel cost amortizat şi valoarea contabilă a activului la data transferului reprezintă 98 u.m., iar contravaloarea primită este 95 u.m. Costul amortizat al activului la data exercitării opţiunii va fi 100 u.m. Valoarea contabilă iniţială a datoriei asociate este 95 u.m., iar diferenţa dintre 95 u.m. şi 100 u.m. este recunoscută în profit sau pierdere utilizîndu-se metoda dobînzii efective. Dacă opţiunea este exercitată, orice diferenţă dintre valoarea contabilă a datoriei asociate şi preţul de exercitare este recunoscută în profit sau pierdere.

Active evaluate la valoarea justă

(c) Dacă un drept de opţiune call păstrat de entitate împiedică derecunoaşterea activului transferat, iar entitatea evaluează activul transferat la valoarea justă, activul continuă să fie evaluat la valoarea sa justă. Datoria asociată este evaluată la (i) preţul de exercitare al opţiunii minus valoarea-timp a opţiunii, dacă opţiunea este în sau la bani (“in or at the money”), sau (ii) valoarea justă a activului transferat minus valoarea-timp a opţiunii, dacă opţiunea este în afara banilor (“out of the money”). Ajustarea evaluării datoriei asociate asigură faptul că valoarea contabilă netă a activului şi a datoriei asociate este valoarea justă a dreptului de opţiune call. De exemplu, dacă valoarea justă a activului-suport este 80 u.m., preţul de exercitare al opţiunii este 95 u.m., iar valoarea-timp a opţiunii este 5 u.m., valoarea contabilă a datoriei asociate este 75 u.m. (80 u.m. – 5 u.m.), iar valoarea contabilă a activului transferat este 80 u.m. (adică valoarea sa justă).

(d) Dacă o opţiune put emisă de o entitate împiedică derecunoaşterea activului transferat, iar entitatea evaluează activul transferat la valoarea justă, datoria asociată este evaluată la preţul de exercitare al opţiunii plus valoarea-timp a opţiunii. Evaluarea activului la valoarea justă este limitată la valoarea mai mică dintre valoarea justă şi preţul de exercitare al opţiunii deoarece entitatea nu are niciun drept asupra creşterilor valorii juste a activului transferat peste preţul de exercitare al opţiunii. Acest lucru asigură faptul că valoarea contabilă netă a activului şi a datoriei asociate este valoarea justă a obligaţiei opţiunii put. De exemplu, dacă valoarea justă a activului-suport este 120 u.m., preţul de exercitare al opţiunii este 100 u.m., iar valoarea-timp a opţiunii este 5 u.m., valoarea contabilă a datoriei asociate este 105 u.m. (100 u.m. + 5 u.m.), iar valoarea contabilă a activului este 100 u.m. (în acest caz, preţul de exercitare al opţiunii).

(e) Dacă un “collar” sub forma unei opţiuni call cumpărate şi a unei opţiuni put emise împiedică derecunoaşterea activului transferat, iar entitatea evaluează activul la valoarea sa justă, ea continuă să evalueze activul la valoarea justă. Datoria asociată este evaluată la (i) suma dintre preţul de exercitare al opţiunii call şi valoarea justă a opţiunii put minus valoarea-timp a opţiunii call, dacă aceasta din urmă este în sau la bani (“in or into the money”), sau (ii) suma dintre valoarea justă a activului şi valoarea justă a opţiunii put minus valoarea-timp a opţiunii call, dacă opţiunea call este în afara banilor (“out of the money”). Ajustarea datoriei asociate asigură faptul că valoarea contabilă netă a activului şi a datoriei asociate este valoarea justă a opţiunilor deţinute şi emise de către entitate. De exemplu, să presupunem că o entitate transferă un activ financiar care este evaluat la valoarea justă, simultan cumpărînd o opţiune call cu un preţ de exercitare de 120 u.m. şi vînzînd o opţiune put cu un preţ de exercitare de 80 u.m. Să presupunem, de asemenea, că valoarea justă a activului este 100 u.m. la data transferului. Valorile-timp ale opţiunilor put şi call sunt 1 u.m., respectiv 5 u.m. În acest caz, entitatea recunoaşte un activ de 100 u.m. (valoarea justă a activului) şi o datorie de 96 u.m. [(100 u.m. + 1 u.m.) – 5 u.m.]. Acest lucru duce la o valoare netă a activului de 4 u.m., care este valoarea justă a opţiunilor deţinute şi emise de entitate.

Toate transferurile

În măsura în care un transfer al unui activ financiar nu îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere, drepturile sau obligaţiile contractuale legate de transfer ale entităţii care transferă activul nu sunt contabilizate separat ca instrumente derivate dacă recunoaşterea atît a instrumentului derivat, cît şi fie a activului transferat, fie a datoriei transferate generate de transfer ar avea ca rezultat recunoaşterea aceloraşi drepturi sau obligaţii de două ori. De exemplu, o opţiune call păstrată de entitatea care transferă activul poate împiedica contabilizarea ca vînzare a unui transfer de active financiare. În acest caz, opţiunea call nu este recunoscută separat ca activ aferent instrumentelor derivate.

B3.2.15 În măsura în care un transfer al unui activ financiar nu îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere, entitatea căreia i se transferă activul nu recunoaşte activul transferat ca pe activul său. Entitatea căreia i se transferă activul derecunoaşte numerarul sau alte contravalori plătite şi recunoaşte o creanţă de la entitatea care transferă activul. Dacă entitatea care transferă activul are atît un drept, cît şi o obligaţie de a redobîndi controlul asupra întregului activ transferat pentru o sumă fixă (de exemplu, în cadrul unui acord de răscumpărare), entitatea căreia i se transferă activul poate să îşi evalueze creanţa la cost amortizat dacă întruneşte criteriile de la punctul 4.1.2.

Exemple

B3.2.16 Următoarele exemple ilustrează aplicarea principiilor de derecunoaştere ale prezentului IFRS.

(a) Acordurile de răscumpărare şi împrumutul valorilor mobiliare. Dacă un activ financiar este vîndut în baza unui acord de răscumpărare a sa la un preţ fix sau la preţul de vînzare plus rentabilitatea creditorului sau dacă este împrumutat în baza unui acord de înapoiere a sa la entitatea care l-a transferat, acesta nu este derecunoscut deoarece entitatea care l-a transferat păstrează majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate. Dacă entitatea căreia i se transferă activul obţine dreptul de a vinde sau de a depune drept gaj activul, entitatea care transferă activul reclasifică activul în situaţia poziţiei sale financiare, de exemplu, drept activ împrumutat sau creanţă de răscumpărare.

(b) Acordurile de răscumpărare şi împrumutul valorilor mobiliare – active care sunt în mare parte aceleaşi. Dacă un activ financiar este vîndut în baza unui acord de răscumpărare a aceluiaşi activ sau în mare parte a aceluiaşi activ la un preţ fix sau la preţul de vînzare plus rentabilitatea creditorului, sau dacă activul financiar este împrumutat sau dat cu împrumut în baza unui acord de returnare a aceluiaşi activ sau în mare parte a aceluiaşi activ entităţii care transferă activul, acesta nu este derecunoscut deoarece entitatea care face transferul activului păstrează majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate.

(c) Acordurile de răscumpărare şi împrumutul valorilor mobiliare – dreptul de substituire. Dacă un acord de răscumpărare la un preţ fix de răscumpărare sau la un preţ egal cu preţul de vînzare plus rentabilitatea creditorului ori o tranzacţie similară de împrumut al valorilor mobiliare oferă entităţii căreia i se transferă dreptul de a substitui active care sunt similare şi care au o valoare justă egală cu activul transferat la data răscumpărării, activul vîndut sau împrumutat într-o tranzacţie de răscumpărare sau de împrumut al valorilor mobiliare nu este derecunoscut deoarece entitatea care face transferul activului păstrează majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate.

(d) Dreptul de preemţiune asupra răscumpărării la valoarea justă. Dacă o entitate vinde un activ financiar şi păstrează doar dreptul de preemţiune asupra răscumpărării activului transferat la valoarea justă în cazul în care entitatea căreia i se transferă activul îl vinde ulterior, entitatea derecunoaşte activul deoarece ea a transferat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate.

(e) Tranzacţia de vînzare fictivă. Răscumpărarea unui activ financiar la scurt timp după ce acesta a fost vîndut este numită uneori vînzare fictivă. O astfel de răscumpărare nu împiedică derecunoaşterea, cu condiţia ca tranzacţia iniţială să îndeplinească dispoziţiile pentru derecunoaştere. Cu toate acestea, dacă un acord de vînzare a unui activ financiar este încheiat concomitent cu un acord de răscumpărare a aceluiaşi activ la un preţ fix sau la preţul de vînzare plus rentabilitatea creditorului, activul nu este derecunoscut.

(f) Opţiuni put şi opţiuni call care sunt foarte în bani (“deeply in the money”). Dacă un activ financiar transferat poate fi cumpărat înapoi de către entitatea care l-a transferat, iar opţiunea call este foarte în bani (“deeply in the money”), transferul nu îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere pentru că entitatea care face transferul activului păstrează majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate. În mod similar, dacă un activ financiar poate fi vîndut înapoi (“put back”) de către entitatea căreia i s-a transferat activul şi opţiunea put este foarte în bani (“deeply in the money”), transferul nu îndeplineşte condiţiile pentru derecunoaştere deoarece entitatea care transferă activul a păstrat majoritatea drepturilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate.

(g) Opţiuni put şi opţiuni call care sunt mult în afara banilor (“deeply out of the money”). Un activ financiar transferat ca obiect al unei opţiuni put care este mult în afara banilor (“deeply out of the money”) deţinute de entitatea căreia i s-a transferat activul sau al unei opţiuni call care este mult în afara banilor (“deeply out of the money”) deţinute de entitatea care a transferat activul este derecunoscut. Acest lucru se întîmplă pentru că entitatea care transferă activul a transferat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate.

(h) Activele uşor de obţinut care fac obiectul unei opţiuni call care nu este nici mult în bani (“deeply in the money”), nici mult în afara banilor (“deeply out of the money”). Dacă o entitate păstrează o opţiune call pe un activ care este uşor de obţinut pe piaţă, iar opţiunea nu este nici mult în bani (“deeply in the money”), nici mult în afara banilor (“deeply out of the money”), activul este derecunoscut. Acest lucru se întîmplă deoarece entitatea (i) nici nu a păstrat, nici nu a transferat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate, şi (ii) nu a păstrat controlul. Cu toate acestea, dacă activul nu este uşor de obţinut pe piaţă, derecunoaşterea este împiedicată în măsura valorii activului care face obiectul opţiunii call deoarece entitatea a păstrat controlul asupra activului.

(i) Un activ care nu este uşor de obţinut care face obiectul unei opţiuni put emise de o entitate care nu este nici mult în bani (“deeply in the money”), nici mult în afara banilor (“deeply out of the money”). Dacă o entitate transferă un activ financiar care nu este uşor de obţinut pe piaţă şi vinde o opţiune put care nu este mult în afara banilor (“deeply out of the money”), entitatea nici nu păstrează, nici nu transferă majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate din cauza opţiunii put emise. Entitatea păstrează controlul asupra activului dacă opţiunea put este suficient de valoroasă pentru a împiedica entitatea căreia i se transferă activul să vîndă activul, caz în care activul continuă să fie recunoscut în măsura implicării continue a entităţii care transferă activul (a se vedea punctul B3.2.9). Entitatea transferă controlul asupra activului dacă opţiunea put nu este suficient de valoroasă pentru a împiedica entitatea căreia i se transferă activul să vîndă activul, caz în care activul este derecunoscut.

(j) Activele care fac obiectul unei opţiuni put sau call la valoarea justă sau al unui acord de răscumpărare forward. Transferul unui activ financiar care face obiectul numai al unei opţiuni put sau call sau al unui acord de răscumpărare forward care are un preţ de răscumpărare sau de exercitare egal cu valoarea justă a activului financiar în momentul răscumpărării are drept rezultat o derecunoaştere datorită transferului majorităţii riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate.

(k) Opţiuni call sau put decontate în numerar. O entitate evaluează transferul unui activ financiar care face obiectul unei opţiuni put sau call sau al unui acord de răscumpărare forward care va fi decontat(ă) net în numerar pentru a determina dacă a păstrat sau dacă a transferat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate. Dacă entitatea nu a păstrat majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate asupra activului transferat, ea determină dacă a păstrat controlul asupra activului transferat. Faptul că opţiunea put sau call sau acordul de răscumpărare forward este decontat(ă) net în numerar nu înseamnă automat că entitatea a transferat controlul [a se vedea punctul B3.2.9 şi literele (g), (h) şi (i) de mai sus].

(l) Prevederi privind eliminarea conturilor. O prevedere privind eliminarea conturilor este o opţiune (call) de răscumpărare necondiţionată care îi dă entităţii dreptul de a pretinde înapoi activele transferate în condiţiile unor restricţii. Cu condiţia ca o astfel de opţiune să nu ducă nici la păstrarea, nici la transferarea de către entitate a majorităţii riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate, ea împiedică derecunoaşterea doar proporţional cu suma care face obiectul răscumpărării (presupunînd că entitatea căreia i se transferă activul nu poate vinde activele). De exemplu, dacă valoarea contabilă şi încasările din transferul activelor împrumutate sunt 100.000 u.m. şi orice împrumut individual ar putea fi cerut înapoi, dar valoarea agregată a împrumuturilor care ar putea fi răscumpărate nu ar putea depăşi 10.000 u.m., 90.000 u.m. din împrumuturi ar îndeplini condiţiile pentru derecunoaştere.

(m) Opţiuni call “clean-up”. O entitate, care poate fi o entitate care transferă activul, care administrează active transferate poate păstra o opţiune call “clean-up” pentru a cumpăra activele transferate rămase atunci cînd valoarea activelor în circulaţie scade la un nivel specificat la care costul de administrare al acelor active devine împovărător în raport cu beneficiile administrării. Cu condiţia ca o astfel de opţiune call “clean-up” să aibă drept rezultat faptul că entitatea nu păstrează şi nici nu transferă majoritatea riscurilor şi recompenselor aferente dreptului de proprietate, iar entitatea căreia i se transferă activul să nu poată vinde activele, se interzice derecunoaşterea doar în măsura valorii activelor care fac obiectul opţiunii call.

(n) Interese subordonate păstrate şi garanţii de credit. O entitate îi poate oferi entităţii căreia i se transferă activul o ameliorare a condiţiilor de credit prin subordonarea unora sau tuturor intereselor sale păstrate în activul transferat. Alternativ, o entitate îi poate oferi entităţii căreia i se transferă activul o ameliorare a condiţiilor de credit sub forma unei garanţii de credit care ar putea fi nelimitată sau limitată la o sumă specificată. Dacă entitatea păstrează în mare măsură toate riscurile şi recompensele aferente dreptului de proprietate asupra activului transferat, activul continuă să fie recunoscut în întregime. Dacă entitatea păstrează anumite, dar nu toate riscurile şi recompensele aferente dreptului de proprietate şi a păstrat controlul, derecunoaşterea este interzisă în măsura sumei în numerar sau în alte active care ar trebui plătită de către entitate.

(o) Swap-uri globale de randament. O entitate poate vinde un activ financiar către o entitate căreia i se transferă activul şi poate încheia un swap global de randament cu entitatea căreia i se transferă activul, conform căruia toate fluxurile de trezorerie din plăţile dobînzii care decurg din activul-suport sunt remise entităţii în schimbul unei plăţi fixe sau al unei plăţi cu rate variabile şi orice creşteri sau descreşteri în valoarea justă a activului-suport sunt absorbite de către entitate. Într-un astfel de caz, derecunoaşterea în întregime a activului este interzisă.

(p) Swap-uri pe rata dobînzii. O entitate poate transfera unei alte entităţi un activ financiar cu rată fixă şi poate încheia un contract swap pe rata dobînzii prin care entitatea căreia i se transferă activul trebuie să primească o rată fixă a dobînzii şi trebuie să plătească o rată variabilă a dobînzii bazată pe o valoare noţională care este egală cu valoarea principalului activului financiar transferat. Swap-ul pe rata dobînzii nu interzice derecunoaşterea activului transferat, cu condiţia ca plăţile swap-ului să nu fie condiţionate de plăţile făcute pentru activul transferat.

(q) Swap-uri pe rata dobînzii cu amortizare. O entitate poate transfera unei alte entităţi un activ financiar cu rată fixă care este achitat în decursul timpului şi poate intra într-un swap pe rata dobînzii cu amortizare cu entitatea căreia i se transferă activul pentru a încasa o rată fixă a dobînzii şi pentru a plăti o rată variabilă a dobînzii pe baza unei valori noţionale. Dacă valoarea noţională a swap-ului se amortizează astfel încît devine egală cu valoarea principalului activului financiar transferat rămasă de plată în orice moment, swap-ul ar avea drept rezultat în general faptul că entitatea păstrează un risc important de plată anticipată, caz în care entitatea fie continuă să recunoască în întregime activul transferat, fie continuă să recunoască activul transferat în măsura implicării sale continue. În mod similar, dacă amortizarea valorii noţionale a swap-ului nu este legată de valoarea neplătită a principalului activului transferat, un astfel de swap nu ar avea drept rezultat păstrarea de către entitate a riscului de plată anticipată aferent activului. Aşadar, derecunoaşterea activului transferat nu este interzisă, cu condiţia ca plăţile swap-ului să nu fie condiţionate de plăţile dobînzii făcute pentru activul transferat, iar swap-ul să nu aibă drept rezultat faptul că entitatea păstrează orice alte riscuri şi recompense semnificative aferente dreptului de proprietate asupra activului transferat.

B3.2.17 Acest punct ilustrează abordarea implicării continue atunci cînd implicarea continuă a entităţii priveşte o parte a unui activ financiar.

Derecunoaşterea datoriilor financiare (secţiunea 3.3)

B3.3.1 O datorie financiară (sau o parte din ea) este stinsă atunci cînd debitorul fie:

(a) achită datoria (sau o parte din ea) plătind creditorului, în mod normal în numerar, alte active financiare, bunuri sau servicii; fie

(b) este eliberat în mod legal de responsabilitatea primară legată de datorie (sau de o parte din ea), fie prin lege, fie de către creditor. (Dacă debitorul a dat o garanţie că această condiţie ar putea fi încă îndeplinită.)

B3.3.2 Dacă un emitent al unui instrument de datorie răscumpără acel instrument, datoria este stinsă chiar dacă emitentul este un cumpărător sau un vînzător pe piaţă pentru acel instrument sau intenţionează să îl revîndă în viitorul apropiat.

B3.3.3 Plata către un terţ, inclusiv către un trust (uneori numită “ştergere în fond a datoriilor”), nu scuteşte, în sine, debitorul de obligaţia sa primară faţă de creditor, în absenţa unei scutiri legale.

B3.3.4 Dacă un debitor plăteşte un terţ pentru a-şi asuma o obligaţie şi îşi informează creditorul că terţul şi-a asumat obligaţia sa de împrumut, debitorul nu derecunoaşte obligaţia aferentă datoriei, cu excepţia cazului în care este îndeplinită condiţia de la punctul B3.3.1 litera (b). Dacă debitorul plăteşte un terţ pentru a-şi asuma o obligaţie şi obţine o scutire legală de la creditorul său, debitorul stinge datoria. Totuşi, dacă debitorul este de acord să facă plăţile asupra datoriei către terţ sau direct creditorului său iniţial, debitorul recunoaşte o nouă obligaţie de datorie către terţ.

B3.3.5 Cu toate că scutirea legală, fie ea pe cale juridică sau acordată de către creditor, are drept rezultat derecunoaşterea unei datorii, entitatea poate recunoaşte o nouă datorie în cazul în care criteriile de derecunoaştere de la punctele 3.2.1-3.2.23 nu sunt îndeplinite pentru activele financiare transferate. Dacă acele criterii nu sunt îndeplinite, activele transferate nu sunt derecunoscute şi entitatea recunoaşte o nouă datorie aferentă activelor transferate.

B3.3.6 În sensul punctului 3.3.2, condiţiile sunt semnificativ diferite dacă valoarea prezentă actualizată a fluxurilor de trezorerie conform noilor condiţii, inclusiv orice taxe plătite minus orice taxe primite şi actualizate utilizînd rata iniţială a dobînzii efective, este cu cel puţin 10% diferită de valoarea prezentă actualizată a fluxurilor de trezorerie rămase din datoria financiară iniţială. Dacă un schimb de instrumente de datorie sau dacă modificarea condiţiilor este contabilizat(ă) drept o stingere, orice costuri sau onorarii suportate sunt recunoscute ca făcînd parte din cîştigul sau pierderea din stingere. Dacă schimbul sau modificarea nu este contabilizat(ă) drept o stingere, orice costuri sau onorarii suportate ajustează valoarea contabilă a datoriei şi sunt amortizate pe parcursul termenului rămas al datoriei modificate.

B3.3.7 În anumite cazuri, un creditor îl eliberează pe debitor de obligaţia sa prezentă de a face plăţi, dar debitorul îşi asumă o obligaţie-garanţie de a plăti dacă partea care îşi asumă responsabilitatea în primul rînd nu reuşeşte să o îndeplinească. În aceste situaţii, debitorul:

(a) recunoaşte o nouă datorie financiară bazată pe valoarea justă a obligaţiei sale pentru garanţie, şi

(b) recunoaşte un cîştig sau o pierdere bazat(ă) pe diferenţa dintre (i) încasări şi (ii) valoarea contabilă a datoriei financiare iniţiale minus valoarea justă a noii datorii financiare.

Clasificare (capitolul 4)

Clasificarea activelor financiare (secţiunea 4.1)

Modelul de afaceri al entităţii pentru gestionarea activelor financiare

B4.1.1 Punctul 4.1.1 litera (a) impune unei entităţi să clasifice activele financiare drept evaluate ulterior la cost amortizat sau valoare justă în baza modelului de afaceri al entităţii pentru gestionarea activelor financiare. O entitate evaluează dacă activele sale financiare îndeplinesc această condiţie în baza obiectivului modelului de afaceri stabilit de către personalul-cheie de conducere al entităţii (definit în IAS 24).

B4.1.2 Modelul de afaceri al entităţii nu depinde de intenţiile conducerii faţă de un anumit instrument individual. În consecinţă, această condiţie nu reprezintă o abordare de la instrument la instrument şi trebuie stabilită la un nivel superior de agregare. Totuşi, o entitate unică poate avea mai mult de un singur model de afaceri pentru gestionarea activelor sale financiare. Prin urmare, clasificarea trebuie stabilită la nivelul entităţii raportoare. De exemplu, entitatea poate deţine un portofoliu de investiţii pe care îl gestionează cu scopul de a colecta fluxuri de trezorerie contractuale şi un alt portofoliu de investiţii pe care îl gestionează cu scopul de a-l tranzacţiona în vederea realizării modificărilor la valoarea justă.

B4.1.3 Deşi scopul unui model de afaceri al entităţii poate fi acela de a deţine active financiare în vederea colectării de fluxuri de trezorerie contractuale, entitatea nu trebuie să deţină toate aceste instrumente pînă la scadenţă. Astfel, modelul de afaceri al entităţii poate consta în deţinerea activelor financiare cu scopul de a colecta fluxuri de trezorerie contractuale chiar şi atunci cînd au loc vînzări ale activelor financiare. De exemplu, entitatea poate vinde un activ financiar dacă:

(a) activul financiar nu mai corespunde cu politica de investiţii a entităţii (de exemplu, ratingul de credit al activului scade sub cel solicitat prin politica de investiţii a entităţii);

(b) un asigurător îşi ajustează portofoliul de investiţii pentru a reflecta o modificare în perioada preconizată (de exemplu, estimarea plasării în timp a plăţilor); sau

(c) o entitate trebuie să finanţeze cheltuielile de capital.

Totuşi, în cazul în care vînzările din portofoliu nu sunt rare, entitatea trebuie să evalueze dacă şi cum astfel de vînzări sunt conforme cu obiectivul de a colecta fluxuri de trezorerie contractuale.

B4.1.4 Următoarele sunt exemple de situaţii în care obiectivul unui model de afaceri al entităţii poate fi acela de a deţine active financiare pentru a colecta fluxuri de trezorerie contractuale. Această listă de exemple nu este exhaustivă.

B4.1.5 Un model de afaceri în care obiectivul nu este acela de a deţine instrumente cu scopul de a colecta fluxuri de trezorerie contractuale este acela în care entitatea gestionează performanţa portofoliului de active financiare cu scopul de a realiza fluxuri de trezorerie prin vînzarea activelor. De exemplu, dacă o entitate gestionează în mod activ un portofoliu de active pentru a efectua modificări în valoarea justă care sunt derivate din modificări ale marjelor de credit şi ale curbelor de randament, modelul său de afaceri nu constă în a deţine aceste active cu scopul de a colecta fluxurile de trezorerie contractuale. Obiectivul entităţii generează achiziţionarea şi vînzarea activă, iar entitatea gestionează instrumentele mai degrabă pentru a înregistra cîştiguri în valoarea justă decît pentru a colecta fluxurile de trezorerie contractuale.

B4.1.6 Un portofoliu de active financiare care este gestionat şi ale cărui performanţe sunt evaluate în baza valorii juste (aşa cum este descris la punctul 4.2.2 litera (b)) nu este deţinut cu scopul de a colecta fluxuri de trezorerie contractuale. De asemenea, un portofoliu de active financiare care corespunde definiţiei de “deţinut în vederea tranzacţionării” nu este deţinut cu scopul de a colecta fluxuri de trezorerie contractuale. Astfel de portofolii de instrumente trebuie evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere.

Fluxuri de trezorerie contractuale care reprezintă exclusiv plăţi ale principalului şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat

B4.1.7 Punctul 4.1.1 impune unei entităţi (exceptînd cazul în care se aplică punctul 4.1.5) să clasifice un activ financiar drept evaluat ulterior la cost amortizat sau la valoarea justă în baza caracteristicilor unui flux de trezorerie contractual al activului financiar care face parte din grupul de active financiare gestionate în vederea colectării fluxurilor de trezorerie contractuale.

B4.1.8 O entitate trebuie să evalueze dacă fluxurile de trezorerie contractuale sunt exclusiv plăţi ale principalului şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat pentru moneda în care este exprimat activul financiar (a se vedea punctul B5.7.2).

B4.1.9 Efectul de levier este o caracteristică a fluxului de trezorerie contractual al anumitor active financiare. Efectul de levier sporeşte variabilitatea fluxurilor de trezorerie contractuale şi prin urmare acestea nu au caracteristicile economice ale dobînzii. Opţiunea de sine stătătoare, contractele forward şi swap sunt exemple de active financiare care includ efectul de levier. Aşadar, astfel de contracte nu îndeplinesc condiţia de la punctul 4.1.2 litera (b) şi nu pot fi evaluate ulterior la costul amortizat.

B4.1.10 Prevederile contractuale care permit emitentului (adică datornicului) să plătească anticipat un instrument de datorie (de exemplu, un împrumut sau o obligaţiune) sau care permit deţinătorului (adică creditorului) să ramburseze un instrument de datorie emitentului înainte de a ajunge la scadenţă generează fluxuri de trezorerie contractuale care sunt exclusiv plăţi ale principalului şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat doar dacă:

(a) prevederea este posibilă pentru evenimentele viitoare doar pentru a proteja:

(i) deţinătorul faţă de deteriorarea ratingului de credit al emitentului (de exemplu, neexecutări ale obligaţiilor, reducerea ratingului de credit sau încălcări ale convenţiilor privind împrumutul) sau o modificare în controlul emitentului; sau

(ii) deţinătorul sau emitentul faţă de modificările în impozitele importante sau în legislaţie; şi

(b) plata anticipată reprezintă în fond valoarea scadentă a principalului care poate cuprinde o compensaţie suplimentară rezonabilă pentru încetarea anticipată a contractului.

B4.1.11 Prevederile contractuale care permit emitentului sau deţinătorului să extindă termenul contractual al unui instrument de datorie (adică opţiunea de extindere) generează fluxuri de trezorerie contractuale care reprezintă exclusiv plăţi ale principalului şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat doar dacă:

(a) prevederea este posibilă pentru evenimentele viitoare doar pentru a proteja:

(i) deţinătorul faţă de deteriorarea ratingului de credit al emitentului (de exemplu, neexecutări ale obligaţiilor, reducerea ratingului de credit sau încălcări ale convenţiilor privind împrumutul) sau o modificare în controlul emitentului; sau

(ii) deţinătorul sau emitentul faţă de modificările în impozitele importante sau în legislaţie; şi

(b) termenii opţiunii de extindere generează fluxuri de trezorerie contractuale pe parcursul perioadei de extindere care sunt exclusiv plăţi ale principalului şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat.

B4.1.12 Un termen contractual care modifică intervalul temporal sau valoarea plăţilor principalului nu generează fluxuri de trezorerie contractuale care sunt principalul unic şi dobînda la valoarea scadentă a principalului, cu excepţia cazului în care:

(a) este o rată variabilă a dobînzii care reprezintă o contravaloare pentru valoarea-timp a banilor şi riscul de credit (care poate fi stabilit doar la recunoaşterea iniţială şi aşadar poate fi fixat) asociat cu valoarea principalului datorat; şi

(b) dacă termenul contractual reprezintă o opţiune de plată anticipată, îndeplineşte condiţiile de la punctul B4.1.10; sau

(c) dacă termenul contractual reprezintă o opţiune de extindere, îndeplineşte condiţiile de la punctul B4.1.11.

B4.1.13 Următoarele exemple ilustrează fluxurile de trezorerie contractuale care reprezintă exclusiv plăţi ale principalului şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat. Această listă de exemple nu este exhaustivă.

B4.1.14 Următoarele exemple ilustrează fluxurile de trezorerie contractuale care nu reprezintă plăţi ale principalului şi dobândă aferentă valorii principalului datorat. Această listă de exemple nu este exhaustivă.

B4.1.15 În unele cazuri, un activ financiar poate avea fluxuri de trezorerie contractuale care sunt descrise drept principal şi dobîndă, dar acele fluxuri de trezorerie nu reprezintă plata de capital şi dobîndă aferente valorii principalului datorat, conform definiţiei de la punctele 4.1.2 litera (b) şi 4.1.3 din prezentul IFRS.

Acesta este cazul dacă activul financiar reprezintă o investiţie în anumite active sau fluxuri de trezorerie şi astfel fluxurile de trezorerie contractuale nu reprezintă exclusiv plăţi de principal şi dobîndă aferente valorii principalului datorat. De exemplu, fluxurile de trezorerie contractuale pot include plata pentru factori, alţii decît contravaloarea pentru valoarea-timp a banilor şi pentru riscul de credit asociat cu valoarea principalului datorat rezultată pe parcursul unei anumite perioade de timp. Drept rezultat, instrumentul nu ar îndeplini condiţia de la punctul 4.1.2 litera (b). Acesta ar putea fi cazul atunci cînd o pretenţie a creditorului este limitată la anumite active ale debitorului sau la fluxurile de trezorerie din anumite active (de exemplu, un activ financiar parţial garantat).

Totuşi, faptul că un activ financiar este unul parţial garantat nu împiedică în mod necesar ca activul financiar să îndeplinească condiţia de la punctul 4.1.2 litera (b). În astfel de situaţii, creditorul trebuie să evalueze (“cerceteze”) activele-suport sau fluxurile de trezorerie specifice pentru a determina dacă fluxurile de trezorerie contractuale ale activului financiar clasificat sunt plăţi de principal şi dobînzi aferente valorii principalului datorat. Dacă termenii activului financiar dau naştere altor fluxuri de trezorerie sau limitează fluxurile de trezorerie într-un mod care nu este consecvent cu plăţile care reprezintă principalul şi dobînda, activul financiar nu îndeplineşte condiţia de la punctul 4.1.2 litera (b). Dacă activele-suport sunt active financiare sau active nefinanciare nu afectează această evaluare.

B4.1.18 Dacă o caracteristică a unui flux de trezorerie contractual nu este autentică, acest lucru nu afectează clasificarea unui activ financiar. O caracteristică a fluxului de trezorerie nu este autentică dacă afectează fluxurile de trezorerie contractuale ale instrumentului numai la apariţia unui eveniment care este extrem de rar, anormal şi puţin probabil să apară.

B4.1.19 În aproape toate tranzacţiile de creditare, instrumentul creditorului este clasificat în raport cu instrumentele altor creditori ai debitorului. Un instrument care este subordonat altor instrumente poate avea fluxuri de trezorerie contractuale care sunt plăţi de principal şi dobînzi aferente valorii principalului datorat care rezultă dacă neplata debitorului este o încălcare a contractului şi deţinătorul are un drept contractual la sumele neplătite de principal şi dobînzi aferente valorii principalului datorat chiar şi în cazul falimentului debitorului. De exemplu, o creanţă comercială care clasifică creditorul său drept un creditor general l-ar califica drept avînd plăţi de principal şi dobînzi aferente valorii principalului datorat. Acest lucru se întîmplă şi în cazul în care debitorul emite împrumuturi care sunt garantate, care în cazul falimentului ar da prioritate deţinătorului împrumutului asupra pretenţiilor creditorului general cu privire la garanţii, dar nu afectează dreptul contractual al creditorului general asupra principalului neplătit şi altor valori datorate.

Instrumente legate contractual

B4.1.20 În anumite tipuri de tranzacţii, o entitate poate facilita plăţi către deţinătorii activelor financiare utilizînd instrumente multiple legate contractual care creează concentrări ale riscului de credit (tranşe). Fiecare tranşă are o ierarhie de subordonare care specifică ordinea în care orice fluxuri de trezorerie generate de emitent sunt alocate tranşei. În astfel de situaţii, deţinătorii unei tranşe au dreptul la plăţi de principal şi dobînzi aferente valorii principalului datorat numai dacă emitentul generează suficiente fluxuri de trezorerie pentru a satisface tranşele cu ierarhie superioară.

B4.1.21 În astfel de tranzacţii, o tranşă are caracteristici legate de fluxul de trezorerie care sunt plăţi de principal şi dobînzi aferente valorii principalului datorat numai dacă:

(a) termenii contractuali ai tranşei evaluate pentru clasificare (fără a analiza grupul-suport de instrumente financiare) dau naştere unor fluxuri de trezorerie care sunt exclusiv plăţi de principal şi dobînzi aferente valorii principalului datorat (de exemplu, rata dobînzii aferentă tranşei nu este conectată unui indice de marfă);

(b) grupul-suport de instrumente financiare are caracteristicile fluxului de trezorerie prevăzute la punctele B4.1.23 şi B4.1.24; şi

(c) expunerea la riscul de credit a grupului-suport de instrumente financiare care este inerentă în tranşă este egală cu expunerea la riscul de credit a grupului-suport de instrumente financiare sau mai scăzută decît aceasta (de exemplu, această condiţie ar fi îndeplinită dacă grupul-suport de instrumente ar înregistra o pierdere de 50% ca urmare a pierderilor din credit şi, indiferent de situaţie, tranşa ar înregistra o pierdere mai mică sau egală cu 50%).

B4.1.22 O entitate trebuie să cerceteze pînă cînd poate să identifice grupul-suport de instrumente care creează (mai degrabă decît să-l intersecteze) fluxurile de trezorerie. Acesta este grupul-suport de instrumente financiare.

B4.1.23 Grupul-suport trebuie să conţină unul sau mai multe instrumente care au fluxuri de trezorerie contractuale care sunt exclusiv plăţi de principal şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat.

B4.1.24 Grupul-suport de instrumente poate să includă, de asemenea, instrumente care:

(a) reduc variabilitatea fluxului de trezorerie al instrumentelor de la punctul B4.1.23 şi, atunci cînd sunt combinate cu instrumentele de la punctul B4.1.23, au drept rezultat fluxuri de trezorerie care sunt exclusiv plăţi de principal şi dobîndă aferentă valorii principalului datorat (de exemplu, plafonul maxim sau minim al ratei de dobîndă sau un instrument derivat care reduce riscul de credit al tuturor instrumentelor de la punctul B4.1.23 sau al unora dintre acestea); sau

(b) aliniază fluxurile de trezorerie ale tranşelor cu fluxurile de trezorerie ale grupului-suport de instrumente de la punctul B4.1.23 pentru a aborda diferenţele numai cu privire la:

(i) situaţia în care rata de dobîndă este fixă sau variabilă;

(ii) moneda în care fluxurile de trezorerie sunt exprimate, inclusiv inflaţia în moneda respectivă; sau

(iii) plasarea în timp a fluxurilor de trezorerie.

B4.1.25 Dacă orice instrument din grup nu îndeplineşte condiţiile de la punctul B4.1.23 sau de la punctul B4.1.24, condiţia de la punctul B4.1.21 litera (b) nu este îndeplinită.

B4.1.26 Dacă deţinătorul nu poate evalua condiţiile de la punctul B4.1.21 la recunoaşterea iniţială, tranşa trebuie să fie evaluată ulterior la valoarea justă. Dacă grupul-suport de instrumente se poate modifica după recunoaşterea iniţială într-un astfel de mod încît grupul poate să nu îndeplinească condiţiile de la punctele B4.1.23 şi B4.1.24, tranşa nu îndeplineşte condiţiile de la punctul B4.1.21 şi trebuie evaluată la valoarea justă.

Opţiunea de desemnare a unui activ financiar sau a unei datorii financiare la valoarea justă prin profit sau pierdere (secţiunile 4.1 şi 4.2)

B4.1.27 Conform condiţiilor de la punctele 4.1.5 şi 4.2.2, prezentul IFRS permite unei entităţi să desemneze un activ financiar, o datorie financiară sau un grup de instrumente financiare (active financiare, datorii financiare sau ambele) la valoarea justă prin profit sau pierdere, cu condiţia ca această acţiune să conducă la informaţii mai relevante.

B4.1.28 Decizia unei entităţi de a desemna un activ financiar sau o datorie financiară la valoarea justă prin profit sau pierdere este similară unei alegeri a politicii contabile (deşi, spre deosebire de alegerea politicii contabile, nu se impune aplicarea consecventă pentru toate tranzacţiile similare). Atunci cînd o entitate face o astfel de alegere, punctul 14 litera (b) din IAS 8 prevede ca politica aleasă să aibă drept rezultat situaţii financiare care să ofere informaţii mai fiabile şi mai relevante despre efectele tranzacţiilor, despre alte evenimente şi condiţii privind poziţia financiară a entităţii, despre performanţa financiară sau despre fluxurile de trezorerie. De exemplu, în cazul desemnării unei datorii financiare la valoarea justă prin profit sau pierdere, punctul 4.2.2 stabileşte cele două circumstanţe în care se îndeplineşte dispoziţia de a furniza mai multe informaţii relevante. Prin urmare, pentru a alege o astfel de desemnare în conformitate cu punctul 4.2.2, entitatea trebuie să demonstreze că se găseşte într-unul (sau ambele) dintre cazurile respective.

Desemnarea elimină sau reduce semnificativ o necorelare contabilă

B4.1.29 Evaluarea unui activ financiar sau a unei datorii financiare şi clasificarea modificărilor recunoscute ale valorii sale sunt determinate de clasificarea elementului şi de măsura în care elementul face parte dintr-o relaţie desemnată de acoperire împotriva riscurilor. Aceste dispoziţii pot genera o inconsecvenţă de evaluare sau de recunoaştere (numită uneori “o necorelare contabilă”) atunci cînd, de exemplu, în absenţa desemnării la valoarea justă prin profit sau pierdere, un activ financiar ar fi clasificat drept evaluat ulterior la valoarea justă şi o datorie pe care entitatea o consideră aferentă acestuia va fi evaluată la costul amortizat (cu modificări ale valorii juste nerecunoscute). În astfel de cazuri, o entitate poate ajunge la concluzia că situaţiile sale financiare vor furniza informaţii mai relevante dacă atît activul, cît şi datoria au fost evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere.

B4.1.30 Următoarele exemple arată cînd ar putea fi respectată această condiţie. În toate cazurile, o entitate poate utiliza această condiţie pentru desemnarea activelor financiare sau a datoriilor financiare la valoarea justă prin profit sau pierdere numai dacă respectă principiul de la punctul 4.1.5 sau 4.2.2 litera (a).

(a) O entitate are datorii din contracte de asigurare a căror evaluare încorporează informaţii curente (permise de IFRS 4, punctul 24) şi active financiare pe care le consideră legate şi care altfel ar fi evaluate la costul amortizat.

(b) O entitate are active financiare, datorii financiare sau ambele care împart un risc, cum ar fi riscul ratei dobînzii, care generează modificări opuse ale valorii juste ce tind să se compenseze reciproc. Totuşi, numai unele dintre instrumente vor fi evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere (adică sunt instrumente financiare derivate sau sunt clasificate drept deţinute în vederea tranzacţionării). S-ar putea întîmpla, de asemenea, ca dispoziţiile din contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor să nu fie respectate, de exemplu, din cauza neîndeplinirii dispoziţiilor privind eficacitatea de la punctul 88 din IAS 39.

(c) O entitate are active financiare, datorii financiare sau ambele care împart un risc, cum ar fi riscul ratei dobînzii, care generează modificări opuse ale valorii juste ce tind să se compenseze reciproc, iar entitatea nu consideră că îndeplineşte condiţiile pentru contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor deoarece niciunul dintre instrumente nu este un instrument financiar derivat. Mai mult, în absenţa contabilităţii de acoperire împotriva riscurilor există o inconsecvenţă semnificativă în recunoaşterea cîştigurilor şi pierderilor. De exemplu, entitatea a finanţat un grup specific de împrumuturi prin emiterea unor obligaţiuni tranzacţionate ale căror modificări ale valorii juste tind să se compenseze reciproc. Dacă, în plus, entitatea cumpără şi vinde în mod regulat obligaţiunile, dar rareori, dacă o face vreodată, cumpără şi vinde împrumuturile, raportarea atît a împrumuturilor, cît şi a obligaţiunilor la valoarea justă prin profit sau pierdere elimină inconsecvenţa plasării în timp a recunoaşterii cîştigurilor şi pierderilor care altminteri ar rezulta din evaluarea lor atît la costul amortizat, cît şi la recunoaşterea unui cîştig sau a unei pierderi de fiecare dată cînd se răscumpără o obligaţiune.

B4.1.31 În cazuri asemănătoare celor descrise la punctul precedent, desemnarea, la recunoaşterea iniţială, a activelor financiare şi datoriilor financiare care nu sunt evaluate altminteri la valoarea justă prin profit sau pierdere poate elimina sau reduce semnificativ inconsecvenţa de evaluare sau de recunoaştere şi poate produce informaţii mai relevante. În scopuri practice, entitatea nu trebuie să abordeze toate activele şi datoriile generînd o inconsecvenţă de evaluare sau de recunoaştere exact în acelaşi timp. Este permisă o întîrziere rezonabilă cu condiţia ca fiecare tranzacţie să fie desemnată la valoarea justă prin profit sau pierdere la recunoaşterea sa iniţială şi în acel moment se preconizează că vor avea loc orice tranzacţii rămase.

B4.1.32 Nu se acceptă desemnarea numai a unora dintre activele financiare şi dintre datoriile financiare care poate avea ca rezultat o inconsecvenţă a valorii juste prin profit sau pierdere dacă prin acest lucru nu se elimină sau nu se reduce în mod semnificativ inconsecvenţa şi, prin urmare, nu se obţin mai multe informaţii relevante. Totuşi, ar fi acceptabil să se desemneze numai un număr de active financiare similare sau datorii financiare similare dacă prin acest lucru se obţine o reducere semnificativă (şi posibil o reducere mai mare decît prin alte desemnări permise) a inconsecvenţei. De exemplu, să presupunem că o entitate are un număr de datorii financiare similare care însumează 100 u.m. şi un număr de active financiare similare care însumează 50 u.m., însă sunt evaluate pe o bază diferită. Entitatea poate reduce în mod semnificativ inconsecvenţa de evaluare prin desemnarea la recunoaşterea iniţială a tuturor activelor, dar numai a unora dintre datorii (de exemplu, datoriile individuale cu un total combinat de 45 u.m.) la valoarea justă prin profit sau pierdere. Totuşi, deoarece desemnarea la valoarea justă prin profit sau pierdere poate fi aplicată numai întregului instrument financiar, entitatea din acest exemplu trebuie să desemneze una sau mai multe datorii în ansamblul lor. Ea nu poate desemna nicio componentă a unei datorii (de exemplu, modificările valorii care se pot atribui numai unui singur risc, cum ar fi modificările ratei dobînzii de referinţă) şi nici o proporţie (adică procent) dintr-o datorie.

Un grup de datorii financiare sau de active financiare şi datorii financiare este gestionat, iar performanţa sa este evaluată pe baza valorii juste

B4.1.33 O entitate poate gestiona şi evalua performanţa unui grup de datorii financiare sau de active financiare şi datorii financiare astfel încît evaluarea acelui grup la valoarea justă prin profit sau pierdere să genereze informaţii mai relevante. Accentul în acest caz se pune pe modalitatea în care entitatea gestionează şi evaluează performanţa, şi nu pe natura instrumentelor sale financiare.

B4.1.34 De exemplu, o entitate poate utiliza această condiţie pentru a desemna datoriile financiare la valoarea justă prin profit sau pierdere dacă îndeplineşte principiul de la punctul 4.2.2 litera (b), iar entitatea are active financiare şi datorii financiare care împart unul sau mai multe riscuri şi aceste riscuri sunt gestionate şi evaluate la valoarea justă în conformitate cu politica documentată pentru gestionarea activului sau a datoriei. Un exemplu ar putea fi o entitate care a emis “produse structurate” ce conţin multiple instrumente derivate încorporate şi gestionează riscurile rezultante pe baza valorii juste, utilizînd o combinaţie de instrumente financiare derivate şi nederivate.

B4.1.35 Aşa cum s-a arătat mai sus, această condiţie se bazează pe modalitatea în care entitatea gestionează şi evaluează performanţa grupului de instrumente financiare în cauză. Prin urmare, (supusă dispoziţiei de desemnare la recunoaşterea iniţială) o entitate care desemnează instrumentele financiare la valoarea justă prin profit sau pierdere pe baza acestei condiţii trebuie să desemneze astfel şi toate instrumentele financiare eligibile care sunt gestionate şi evaluate împreună.

B4.1.36 Documentarea strategiei unei entităţi nu trebuie să fie extinsă, ci trebuie să fie suficientă pentru a demonstra respectarea punctului 4.2.2 litera (b). O astfel de documentare nu este prevăzută pentru fiecare element în parte şi se poate face pe baza portofoliului. De exemplu, dacă sistemul de gestionare a performanţei unui departament – aprobat de personalul-cheie din conducerea entităţii – demonstrează în mod clar că performanţa sa este evaluată pe baza rentabilităţii totale, nu se mai prevede o documentare suplimentară pentru a demonstra respectarea punctului 4.2.2 litera (b).

Instrumente derivate încorporate (secţiunea 4.3)

B4.3.1 Atunci cînd o entitate devine parte a unui contract-hibrid cu o gazdă care nu reprezintă un activ ce intră sub incidenţa prezentului IFRS, punctul 4.3.3 impune entităţii să identifice orice astfel de instrument derivat încorporat, să evalueze măsura în care se impune ca acesta să fie separat de contractul-gazdă şi, pentru cele care trebuie să fie separate, să evalueze instrumentele derivate la valoarea justă, la recunoaşterea iniţială şi ulterior.

B4.3.2 Dacă un contract-gazdă nu are o scadenţă declarată sau predeterminată şi reprezintă o participaţie reziduală în activele nete ale unei entităţi, caracteristicile sale economice şi riscurile sunt cele ale unui instrument de capitaluri proprii, iar un instrument derivat încorporat ar trebui să aibă caracteristici de capitaluri proprii ce ţin de aceeaşi entitate pentru a fi considerat drept strîns legat. Dacă un contract-gazdă nu este un instrument de capitaluri proprii şi corespunde definiţiei unui instrument financiar, caracteristicile sale economice şi riscurile sunt acelea ale unui instrument de datorie.

B4.3.3 Un instrument derivat încorporat non-opţiune (cum ar fi un swap sau un forward încorporat) este separat de contractul său gazdă pe baza condiţiilor esenţiale declarate sau implicite, astfel încît să aibă o valoare justă egală cu zero la recunoaşterea iniţială. Un instrument derivat încorporat bazat pe opţiuni (cum este un instrument încorporat put, call, cap, floor sau swaption) este separat de contractul său gazdă pe baza condiţiilor declarate sau pe baza caracteristicii opţiunii. Valoarea contabilă iniţială a instrumentului-gazdă este valoarea reziduală de după separarea instrumentului derivat încorporat.

B4.3.4 În general, instrumentele derivate cu caracteristici multiple încorporate într-un singur contract-hibrid sunt tratate ca un singur instrument derivat încorporat compus. Cu toate acestea, instrumentele derivate încorporate care sunt clasificate drept capitaluri proprii (a se vedea IAS 32) sunt contabilizate separat de cele clasificate drept active sau datorii. În plus, dacă un contract-hibrid are mai mult de un instrument derivat încorporat, iar acele instrumente derivate prezintă diferite expuneri la risc şi sunt uşor de separat şi independente unele de altele, ele sunt contabilizate separat.

B4.3.5 În următoarele exemple, caracteristicile economice şi riscurile unui instrument derivat încorporat nu sunt strîns legate de contractul-gazdă (punctul 4.3.3 litera (a)). În aceste exemple, presupunînd că sunt îndeplinite condiţiile de la punctul 4.3.3 literele (b) şi (c), o entitate contabilizează instrumentul derivat încorporat separat de contractul-gazdă.

(a) O opţiune put încorporată într-un instrument care permite deţinătorului să ceară emitentului să redobîndească instrumentul pentru o sumă în numerar sau pentru alte active care variază pe baza modificării preţului sau a indicelui mărfurilor sau capitalurilor proprii nu este strîns legată de un instrument-gazdă de datorie.

(b) O opţiune sau o prevedere automată de a extinde termenul rămas pînă la scadenţa unui instrument de datorie nu este strîns legată de instrumentul-gazdă de datorie decît dacă există o ajustare concomitentă la rata aproximativă a dobînzii actuale pe piaţă la momentul extinderii. Dacă o entitate emite un instrument de datorie, iar deţinătorul acelui instrument de datorie emite către un terţ o opţiune call asupra instrumentului de datorie, atunci emitentul consideră opţiunea call ca extinzînd termenul pînă la scadenţa instrumentului de datorie, cu condiţia ca emitentului să i se poată impune să participe la sau să faciliteze repunerea pe piaţă a instrumentului de datorie ca rezultat al exercitării opţiunii call.

(c) Dobînda indexată în funcţie de capitalurile proprii sau plăţile principalului încorporate într-un instrument-gazdă de datorie sau într-un contract de asigurare – prin care valoarea dobînzii sau a principalului este indexată la valoarea instrumentelor de capitaluri proprii – nu este (sunt) strîns legată (legate) de instrumentul-gazdă deoarece riscurile inerente contractului-gazdă şi instrumentului derivat încorporat sunt diferite.

(d) Dobînda indexată în funcţie de un indice al mărfurilor sau plăţile de principal încorporate într-un instrument-gazdă de datorie sau într-un contract de asigurare – prin care valoarea dobînzii sau a principalului este indexată în funcţie de preţul unei mărfi (cum ar fi aurul) – nu este (sunt) strîns legată (legate) de instrumentul-gazdă deoarece riscurile inerente contractului-gazdă şi instrumentului derivat încorporat sunt diferite.

(e) O opţiune call, put sau de plată anticipată încorporată într-un contract-gazdă de datorie sau într-un contract-gazdă de asigurare nu este strîns legată de contractul-gazdă decît dacă:

(i) preţul de exercitare al opţiunii este aproximativ egal, la fiecare dată de exercitare, cu costul amortizat al instrumentului-gazdă de datorie sau cu valoarea contabilă a contractului-gazdă de asigurare; sau

(ii) preţul de exercitare al unei opţiuni de plată în avans rambursează creditorului o sumă maximă care reprezintă valoarea actualizată aproximativă a dobînzii pierdute aferente termenului rămas din contractul-gazdă. Dobînda pierdută este generată de valoarea principală plătită în avans şi multiplicată cu diferenţa de rată a dobînzii. Diferenţa de rată a dobînzii reprezintă diferenţa dintre rata dobînzii efective aferentă contractului-gazdă şi rata dobînzii efective pe care entitatea ar primi-o la data plăţii anticipate dacă ar fi reinvestit valoarea plătită în avans a principalului într-un contract similar pentru perioada rămasă din contractul-gazdă.

Evaluarea măsurii în care o opţiune put sau call este strîns legată de contractul-gazdă de datorie este făcută înainte de separarea elementului de capitaluri proprii al unui instrument de datorie convertibil în conformitate cu IAS 32.

(f) Instrumentele derivate de credit care sunt încorporate într-un instrument-gazdă de datorie şi care permit unei părţi (“beneficiarului”) să transfere riscul de credit al unui anumit activ de referinţă, pe care poate să nu îl deţină, unei alte părţi (“garantului”) nu sunt strîns legate de instrumentul-gazdă de datorie. Astfel de instrumente derivate de credit permit garantului să îşi asume riscul de credit asociat cu activul de referinţă fără a-l deţine în mod direct.

B4.3.6 Un exemplu de contract-hibrid este un instrument financiar care dă deţinătorului dreptul de a vinde instrumentul financiar înapoi emitentului în schimbul unei sume în numerar sau în schimbul altor active financiare care variază pe baza modificărilor indicelui de capitaluri proprii sau de marfă care poate creşte sau descreşte (un “instrument care poate fi lichidat de deţinător înainte de scadenţă”). Cu excepţia cazului în care emitentul, la recunoaşterea iniţială, desemnează instrumentul care poate fi lichidat de deţinător înainte de scadenţă ca datorie financiară la valoarea justă prin profit sau pierdere, este necesară separarea unui instrument derivat încorporat (adică plata indexată a principalului) în baza punctului 4.3.3, deoarece contractul-gazdă este un instrument de datorie în conformitate cu punctul B4.3.2, iar plata indexată a principalului nu este strîns legată de un instrument-gazdă de datorie, în baza punctului B4.3.5 litera (a). Deoarece plata principalului poate creşte şi descreşte, instrumentul derivat încorporat este un instrument derivat non-opţiune a cărui valoare este indexată la variabila de bază.

B4.3.7 În cazul unui instrument care poate fi lichidat de deţinător înainte de scadenţă şi care poate fi vîndut înapoi în orice moment pentru o sumă în numerar egală cu o parte proporţională din valoarea activului net al unei entităţi (cum sunt unităţile unui fond mutual deschis sau anumite produse de investiţii legate de unităţi), efectul separării unui instrument derivat încorporat şi al contabilizării fiecărei componente este evaluarea contractului-hibrid la valoarea de răscumpărare care este plătibilă la finalul perioadei de raportare dacă deţinătorul şi-a exercitat dreptul de a vinde instrumentul înapoi emitentului.

B4.3.8 În următoarele exemple, caracteristicile economice şi riscurile unui instrument derivat încorporat sunt strîns legate de caracteristicile economice şi riscurile contractului-gazdă. În aceste exemple, o entitate nu contabilizează instrumentul derivat încorporat separat de contractul-gazdă.

(a) Un instrument derivat încorporat în care activul de bază este o rată a dobînzii sau un indice de rată a dobînzii care poate modifica valoarea dobînzii care altminteri ar fi plătită sau primită printr-un contract-gazdă de datorie purtător de dobîndă sau printr-un contract de asigurare este strîns legat de contractul-gazdă, cu excepţia cazului în care contractul-hibrid poate fi decontat astfel încît deţinătorul să nu îşi recupereze cea mai mare parte din investiţia sa recunoscută sau astfel încît instrumentul derivat încorporat să poată cel puţin să dubleze rata iniţială de rentabilitate a deţinătorului din contractul-gazdă, şi ar putea avea drept rezultat o rată a rentabilităţii care este de cel puţin două ori mai mare decît ar fi fost rentabilitatea pieţei pentru un contract cu aceleaşi condiţii ca şi contractul-gazdă.

(b) Un “cap” sau un “floor” încorporat pentru rata dobînzii aferentă unui contract de datorie sau unui contract de asigurare este în strînsă legătură cu contractul-gazdă cu următoarea condiţie: “cap-ul” să fie egal cu sau mai mare decît rata dobînzii pe piaţă, iar “floor-ul” să fie egal cu sau mai mic decît rata dobînzii pe piaţă atunci cînd este emis contractul, şi “cap-ul” sau “floor-ul” să nu fie afectat de efectul de levier faţă de contractul-gazdă. În mod similar, prevederile cuprinse într-un contract de cumpărare sau de vînzare a unui activ (de exemplu, mărfuri) care stabilesc un “cap” şi un “floor” pentru preţul care trebuie plătit sau primit pentru activ sunt strîns legate de contractul-gazdă dacă atît “cap-ul”, cît şi “floor-ul” erau “în afara banilor” (“out of the money”) la început şi nu sunt garantate prin împrumut.

(c) Un instrument derivat valutar încorporat care oferă un flux de plăţi ale principalului sau ale dobînzii exprimate în valută şi care este încorporat într-un instrument-gazdă de datorie (de exemplu, o obligaţiune valutară duală) este strîns legat de instrumentul-gazdă de datorie. Un astfel de instrument derivat nu este separat de instrumentul-gazdă deoarece IAS 21 prevede ca pierderile şi cîştigurile valutare din elemente monetare să fie recunoscute în profit sau pierdere.

(d) Un instrument derivat valutar încorporat într-un contract-gazdă care este un contract de asigurare sau care nu este un instrument financiar (cum ar fi un contract pentru cumpărarea sau vînzarea unui element nefinanciar acolo unde preţul este exprimat în valută) este strîns legat de contractul-gazdă, cu condiţia să nu realizeze efect de levier, să nu conţină o caracteristică de opţiune şi să necesite plăţi exprimate în una dintre următoarele monede:

(i) moneda funcţională a oricărei părţi importante din acel contract;

(ii) moneda în care preţul bunului sau serviciului aferent care este achiziţionat sau livrat este exprimat în mod normal în tranzacţiile comerciale din întreaga lume (cum ar fi dolarul american pentru tranzacţiile cu ţiţei); sau

(iii) o monedă care este utilizată în mod curent în contracte pentru a cumpăra sau vinde elemente nefinanciare în mediul economic în care are loc tranzacţia (de exemplu, o monedă relativ stabilă şi lichidă care este utilizată în mod normal în cazul tranzacţiilor comerciale locale sau în comerţul exterior).

(e) O opţiune de plată anticipată încorporată într-o componentă de dobîndă sau într-o componentă de capital este strîns legată de contractul-gazdă cu condiţia ca acesta (i) să fi rezultat iniţial din separarea dreptului de a primi fluxuri de trezorerie contractuale dintr-un instrument financiar care, în sine, nu conţinea un instrument derivat încorporat, şi (ii) să nu conţină condiţii care nu existau în contractul-gazdă de datorie iniţial.

(f) Un instrument derivat încorporat într-un contract-gazdă de leasing este strîns legat de contractul-gazdă dacă instrumentul derivat încorporat este (i) un indice legat de inflaţie, cum ar fi un indice al plăţilor leasingului sau un indice al preţurilor de consum (cu condiţia ca leasingul să nu fie de tip pîrghie şi ca indicele să fie legat de inflaţie în propriul mediu economic al entităţii), (ii) alcătuit din închirieri contingente bazate pe vînzări aferente sau (iii) alcătuit din închirieri contingente bazate pe ratele variabile ale dobînzii.

(g) O caracteristică de corelare cu o unitate, încorporată într-un instrument financiar gazdă sau într-un contract-gazdă de asigurare, este strîns legată de instrumentul-gazdă sau de contractul-gazdă dacă plăţile exprimate în unităţi sunt evaluate la valorile curente ale unităţilor care reflectă valorile juste ale activelor fondului. O caracteristică de corelare cu o unitate este o condiţie contractuală care prevede plăţi exprimate în unităţi ale unui fond de investiţii intern sau extern.

(h) Un instrument derivat încorporat într-un contract de asigurare este strîns legat de contractul-gazdă de asigurare dacă instrumentul derivat încorporat şi contractul-gazdă sunt atît de interdependente încît entitatea nu poate evalua separat instrumentul derivat încorporat (adică fără a lua în considerare contractul-gazdă).

Instrumente care conţin instrumente derivate încorporate

B4.3.9 Aşa cum s-a precizat la punctul B4.3.1, atunci cînd o entitate devine parte a unui contract-hibrid cu o gazdă care nu reprezintă un activ care intră sub incidenţa prezentului IFRS şi care are unul sau mai multe instrumente derivate încorporate, punctul 4.3.3 impune entităţii să identifice orice astfel de instrument derivat încorporat, să evalueze măsura în care se impune ca acesta să fie separat de contractul-gazdă şi, pentru cele care trebuie să fie separate, să evalueze instrumentele derivate la valoarea justă, la recunoaşterea iniţială şi ulterior. Aceste dispoziţii pot fi mai complexe sau pot avea drept rezultat evaluări mai puţin fiabile decît evaluarea întregului instrument la valoarea justă prin profit sau pierdere. Din acest motiv, prezentul IFRS permite ca întregul contract-hibrid să fie desemnat la valoarea justă prin profit sau pierdere.

B4.3.10 O astfel de desemnare poate fi utilizată dacă punctul 4.3.3 impune ca instrumentele derivate încorporate să fie separate de contractul-gazdă sau interzice o astfel de separare. Totuşi, punctul 4.3.5 nu justifică desemnarea contractului-hibrid la valoarea justă prin profit sau pierdere în cazurile enunţate la punctul 4.3.5 literele (a) şi (b), deoarece acest lucru nu ar reduce complexitatea sau nu ar mări fiabilitatea.

Reevaluarea instrumentelor derivate încorporate

B4.3.11 În conformitate cu punctul 4.3.3, o entitate trebuie să evalueze dacă este sau nu necesar ca un instrument derivat încorporat să fie separat de contractul-gazdă şi contabilizat ca instrument derivat atunci cînd entitatea devine pentru prima dată parte la contract. Reevaluarea ulterioară este interzisă, cu excepţia situaţiei în care există o modificare a termenilor contractului care să modifice în mod semnificativ fluxurile de trezorerie pe care contractul le-ar fi necesitat dacă termenii săi nu ar fi fost schimbaţi, caz în care este necesară reevaluarea. O entitate stabileşte dacă o modificare a fluxurilor de trezorerie este semnificativă analizînd măsura în care fluxurile de trezorerie viitoare preconizate asociate instrumentului derivat încorporat, contractului-gazdă sau amîndurora au suferit modificări şi dacă modificarea este semnificativă în raport cu fluxurile de trezorerie preconizate anterior aferente contractului.

B4.3.12 Punctul B4.3.11 nu se aplică pentru instrumentele derivate încorporate din contractele dobîndite:

(a) într-o combinare de întreprinderi (definită în IFRS 3 Combinări de întreprinderi);

(b) într-o combinare de entităţi sau de întreprinderi care se află sub control comun, aşa cum se prezintă la punctele B1-B4 din IFRS 3; sau

(c) la constituirea unei asocieri în participaţie, conform definiţiei din IAS 31 Interese în asocierile în participaţie

sau la posibila lor reevaluare la data achiziţiei.

________________

* IFRS 3 tratează achiziţia contractelor cu instrumente derivate încorporate dintr-o combinare de întreprinderi.

Reclasificarea activelor financiare (secţiunea 4.4)

B4.4.1 Punctul 4.4.1 prevede ca o entitate să reclasifice activele financiare dacă obiectivul modelului de afaceri al entităţii pentru gestionarea instrumentelor sale financiare se modifică. Se aşteaptă ca astfel de modificări să fie foarte rare. Astfel de modificări trebuie să fie determinate de către conducerea superioară a entităţii drept rezultat al modificărilor externe şi interne şi trebuie să fie semnificative pentru operaţiile entităţii şi demonstrabile părţilor externe. Exemple de modificări ale modelului de afaceri includ următoarele:

(a) O entitate deţine un portofoliu de împrumuturi comerciale pe care le deţine pentru a le vinde pe termen scurt. Entitatea dobîndeşte o companie care gestionează împrumuturi comerciale şi are un model de activitate care păstrează împrumuturile pentru a colecta fluxurile de trezorerie contractuale. Portofoliul de împrumuturi comerciale nu mai este de vînzare, iar portofoliul este acum administrat împreună cu împrumuturile comerciale dobîndite şi toate sunt deţinute pentru a colecta fluxurile de trezorerie contractuale.

(b) O firmă de servicii financiare decide să închidă activitatea sa de împrumuturi ipotecare pentru persoanele private. Activitatea respectivă nu mai acceptă tranzacţii noi şi firma de servicii financiare îşi promovează activ pentru vînzare portofoliul său de împrumuturi ipotecare.

B4.4.2 O modificare a obiectivului modelului de afaceri al entităţii trebuie realizată înainte de data de reclasificare. De exemplu, dacă o firmă de servicii financiare decide să închidă activitatea sa de împrumuturi ipotecare la 15 februarie şi prin urmare trebuie să reclasifice toate activele financiare afectate la 1 aprilie (adică în prima zi din următoarea perioadă de raportare a entităţii), entitatea nu trebuie să accepte noua activitate de împrumuturi ipotecare pentru persoanele private sau să se implice în activităţi consecvente cu vechiul model de afaceri după 15 februarie.

B4.4.3 Următoarele nu sunt modificări în modelul de afaceri:

(a) o modificare a intenţiei cu privire la anumite active financiare (chiar în situaţia unor modificări semnificative privind condiţiile de pe piaţă).

(b) o dispariţie temporară a unei anumite pieţe pentru activele financiare.

(c) un transfer de active financiare între părţile entităţii care au diferite modele de afaceri.

Evaluare (capitolul 5)

Evaluarea iniţială (secţiunea 5.1)

B5.1.1 Valoarea justă a unui instrument financiar la recunoaşterea iniţială este în mod normal preţul tranzacţiei (adică valoarea justă a contravalorii încasate sau plătite, a se vedea şi punctul B5.4.8). Totuşi, dacă o parte din contravaloarea încasată sau primită este pentru altceva decît pentru instrumentul financiar, valoarea justă a instrumentului financiar este estimată utilizînd o tehnică de evaluare (a se vedea punctele B5.4.6-B5.4.12). De exemplu, valoarea justă a unui împrumut pe termen lung sau a unei creanţe care nu este purtătoare de dobîndă poate fi estimată drept valoarea actualizată a tuturor intrărilor viitoare de numerar actualizate utilizînd rata principală a (ratele principale ale) dobînzii de pe piaţă pentru instrumente financiare similare (similare în ceea ce priveşte moneda, termenul, tipul ratei dobînzii şi alţi factori) cu un rating similar al creditului. Orice sumă suplimentară împrumutată este o cheltuială sau o reducere a venitului, cu excepţia momentului în care îndeplineşte condiţiile pentru a fi recunoscută drept un alt tip de activ.

B5.1.2 Dacă o entitate este sursa unui împrumut care are o rată a dobînzii în afara pieţei (de exemplu, 5% atunci cînd rata pieţei pentru împrumuturi similare este de 8%) şi primeşte un comision drept compensare, entitatea recunoaşte împrumutul la valoarea sa justă, adică net de comisioanele pe care le primeşte.

Evaluarea ulterioară a activelor financiare (secţiunea 5.2)

B5.2.1 Dacă un instrument financiar care a fost recunoscut anterior ca activ financiar este evaluat la valoarea justă şi valoarea sa justă scade sub zero, acesta este o datorie financiară evaluată în conformitate cu punctul 4.2.1. Totuşi, contractele-hibrid în care gazdele sunt active care intră sub incidenţa prezentului IFRS sunt întotdeauna evaluate în conformitate cu punctul 4.3.2.

B5.2.2 Următorul exemplu ilustrează contabilizarea costurilor de tranzacţie la evaluarea iniţială sau ulterioară a unui activ financiar evaluat la valoarea justă cu modificările în alte elemente ale rezultatului global, în conformitate cu punctul 5.7.5. O entitate dobîndeşte un activ pentru 100 u.m. plus un comision de cumpărare de 2 u.m. Iniţial, entitatea recunoaşte activul la 102 u.m. Perioada de raportare se încheie cu o zi mai tîrziu, atunci cînd preţul cotat pe piaţă al activului este de 100 u.m. Dacă activul ar fi vîndut, ar fi plătit un comision de 3 u.m. La acea dată, entitatea evaluează activul la 100 u.m. (fără a ţine cont de posibilul comision la vînzare) şi recunoaşte o pierdere de 2 u.m. în alte elemente ale rezultatului global.

Evaluarea la valoarea justă (secţiunea 5.4)

B5.4.1 La baza definiţiei valorii juste stă presupunerea că o entitate îşi va continua activitatea fără a avea vreo intenţie sau vreo nevoie de a lichida sau de a reduce semnificativ nivelul activităţii sale sau de a se angaja într-o tranzacţie în condiţii nefavorabile. Valoarea justă nu este deci valoarea pe care o entitate ar primi-o sau ar plăti-o într-o tranzacţie forţată, lichidare involuntară sau vînzare forţată. Totuşi, valoarea justă reflectă calitatea creditului instrumentului.

B5.4.2 Prezentul IFRS utilizează termenii “preţ de ofertă” şi “preţ cerut” (uneori numit şi “preţul ofertei curente”) în contextul preţurilor cotate de pe piaţă şi termenul “marjă de licitaţie” pentru a include doar costurile tranzacţiilor. Alte ajustări făcute pentru a ajunge la valoarea justă (de exemplu, pentru riscul de credit din contrapartidă) nu sunt incluse în termenul “marjă de licitaţie”.

Piaţă activă: preţul cotat

B5.4.3 Un instrument financiar este considerat cotat pe o piaţă activă dacă preţurile cotate sunt disponibile imediat şi regulat dintr-un schimb, de la un dealer, broker, grup din ramura respectivă, serviciu de stabilire a preţurilor sau agenţie de reglementare, şi dacă acele preţuri reprezintă tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective care apar în mod real şi regulat pe piaţă. Valoarea justă este definită faţă de un preţ agreat de un cumpărător interesat şi un vînzător interesat într-o tranzacţie desfăşurată în condiţii obiective. Obiectivul determinării valorii juste pentru un instrument financiar care este comercializat pe o piaţă activă este de a ajunge la preţul la care s-ar efectua tranzacţia la finalul perioadei de raportare pentru acel instrument (adică fără modificarea instrumentului sau a formei sale) pe cea mai avantajoasă piaţă activă la care entitatea are acces imediat. Totuşi, entitatea ajustează preţul la piaţa cea mai avantajoasă pentru a reflecta orice diferenţe în riscul de credit al contrapartidei dintre instrumentele comercializate pe acea piaţă şi instrumentul care este evaluat. Existenţa unor cotaţii de preţ publicate pe o piaţă activă este cea mai bună dovadă a valorii juste şi, atunci cînd există, acestea sunt utilizate pentru a evalua activul financiar sau datoria financiară.

B5.4.4 Preţul de piaţă cotat corespunzător pentru un activ deţinut sau pentru o datorie care va fi emisă este de obicei preţul de ofertă, iar pentru un activ care urmează a fi dobîndit sau pentru o datorie deţinută, preţul cerut. Atunci cînd o entitate are active şi datorii ce au riscuri de piaţă care se compensează, aceasta poate utiliza preţurile medii de pe piaţă ca bază pentru stabilirea valorilor juste pentru poziţiile de risc care se compensează şi poate aplica preţul de ofertă sau pe cel cerut poziţiei nete deschise, după cum este cazul. Atunci cînd nu sunt disponibile preţurile actuale de ofertă şi cerere, preţul celei mai recente tranzacţii oferă dovada valorii juste actuale atît timp cît nu au existat modificări semnificative în circumstanţele economice de la momentul tranzacţiei. Dacă s-au modificat condiţiile de la momentul tranzacţiei (de exemplu, o modificare a ratei dobînzii fără risc în urma celei mai recente cotări de preţ pentru o obligaţiune corporativă), valoarea justă reflectă modificarea condiţiilor cu referire la preţurile sau la ratele actuale pentru instrumente financiare similare, după caz. În mod asemănător, dacă entitatea poate demonstra că ultimul preţ al tranzacţiei nu este valoarea justă (de exemplu, pentru că a reflectat valoarea pe care o entitate ar primi-o sau ar plăti-o într-o tranzacţie forţată, lichidare involuntară sau vînzare forţată), acel preţ este ajustat. Valoarea justă a unui portofoliu de instrumente financiare este produsul dintre numărul de unităţi ale instrumentului şi preţul său cotat pe piaţă. Dacă o cotaţie de preţ publicată într-o piaţă activă nu există pentru un instrument financiar în întregime, dar există piaţă activă pentru părţile sale componente, valoarea justă este determinată pe baza preţurilor relevante de pe piaţă pentru părţile componente.

B5.4.5 Dacă o rată (şi nu un preţ) este cotată pe o piaţă activă, entitatea utilizează acea rată cotată pe piaţă ca informaţie pentru o tehnică de evaluare pentru a determina valoarea justă. Dacă rata cotată pe piaţă nu include riscul de credit sau alţi factori pe care participanţii pe piaţă i-ar include în evaluarea instrumentului, entitatea ajustează ţinînd cont de toţi aceşti factori.

Fără piaţă activă: tehnică de evaluare

B5.4.6 Dacă piaţa pentru un instrument financiar nu este activă, o entitate stabileşte valoarea justă utilizînd o tehnică de evaluare. Tehnicile de evaluare includ utilizarea informaţiilor din tranzacţii recente desfăşurate în condiţii obiective de piaţă, între părţi interesate şi în cunoştinţă de cauză, dacă acestea sunt disponibile, cu privire la valoarea justă actuală a unui alt instrument care este foarte similar, utilizarea analizei fluxurilor de trezorerie actualizate şi a modelelor de evaluare a opţiunilor. Dacă există o tehnică de evaluare utilizată în mod obişnuit de participanţii de pe piaţă pentru stabilirea preţului unui instrument şi dacă s-a demonstrat că acea tehnică oferă estimări fiabile ale preţurilor obţinute în tranzacţiile reale de pe piaţă, entitatea utilizează respectiva tehnică.

B5.4.7 Obiectivul utilizării unei tehnici de evaluare este de a stabili care ar fi preţul tranzacţiei la data evaluării într-un schimb efectuat în condiţii obiective motivat de considerente normale de afaceri. Valoarea justă este estimată pe baza rezultatelor unei tehnici de evaluare care utilizează la maximum informaţiile de pe piaţă şi se bazează cît mai puţin posibil pe informaţiile specifice entităţii. Ar fi de aşteptat ca o tehnică de evaluare să ajungă la o estimare realistă a valorii juste dacă (a) reflectă rezonabil modul în care este de aşteptat ca piaţa să evalueze preţul acelui instrument şi (b) informaţiile folosite de tehnica de evaluare reprezintă destul de bine aşteptările pieţei şi evaluările factorilor risc-rentabilitate inerenţi instrumentului financiar.

B5.4.8 Prin urmare, o tehnică de evaluare (a) încorporează toţi factorii pe care i-ar lua în considerare participanţii de pe piaţă în stabilirea unui preţ şi (b) este în conformitate cu metodele economice acceptate pentru stabilirea preţurilor instrumentelor financiare. Periodic, o entitate calibrează tehnica de evaluare şi testează validitatea sa utilizînd preţuri din orice tranzacţii actuale observabile pe piaţă pentru acelaşi instrument (adică fără a modifica instrumentul sau forma sa) sau pe baza oricăror informaţii de piaţă care sunt disponibile şi observabile. O entitate obţine informaţii de piaţă consecvent pe aceeaşi piaţă în care instrumentul a fost generat sau cumpărat. Cea mai bună dovadă a valorii juste a unui instrument financiar la recunoaşterea iniţială este preţul tranzacţiei (adică valoarea justă a contravalorii primite sau plătite), cu excepţia cazului în care valoarea justă a acelui instrument este evidenţiată prin compararea cu alte tranzacţii curente observabile pe piaţă pentru acelaşi instrument (adică fără modificarea sa sau a formei sale) sau pe baza unei tehnici de evaluare ale cărei variabile includ doar informaţii de pe pieţele observabile.

B5.4.9 Evaluarea ulterioară a activului financiar sau a datoriei financiare şi recunoaşterea ulterioară a cîştigurilor şi pierderilor trebuie să fie conforme cu dispoziţiile prezentului IFRS. Aplicarea punctului B5.4.8 poate să conducă la nerecunoaşterea niciunui cîştig sau a niciunei pierderi la recunoaşterea iniţială a unui activ financiar sau a unei datorii financiare. În astfel de cazuri, prezentul IFRS impune ca acel cîştig sau acea pierdere să fie recunoscut(ă) după recunoaşterea iniţială numai în măsura în care este generat(ă) de o modificare a unui factor (inclusiv timpul) pe care participanţii la piaţă îl iau în considerare la stabilirea preţului.

B5.4.10 Achiziţia iniţială sau apariţia unui activ financiar sau suportarea unei datorii financiare reprezintă o tranzacţie pe piaţă care oferă fundamentul pentru estimarea valorii juste a instrumentului financiar. În special, dacă instrumentul financiar este un instrument de datorie (cum ar fi un împrumut), valoarea sa justă poate fi determinată în funcţie de condiţiile de piaţă care au existat la data achiziţiei sau apariţiei sale, sau condiţiile actuale de piaţă, sau ratele dobînzilor care sunt în prezent cerute de către entitate sau de către alte entităţi pentru instrumente similare de datorie (adică baze similare pentru scadenţa rămasă, graficul fluxurilor de trezorerie, moneda, riscul de credit, dobîndă şi garanţie). Alternativ, cu condiţia să nu existe nicio modificare a riscului de credit al debitorului şi a marjelor de credit aplicabile după iniţierea unui instrument de datorie, poate fi generată o estimare a ratei actuale a dobînzii de pe piaţă prin utilizarea unei rate de referinţă a dobînzii care să reflecte o mai bună calitate a creditului decît instrumentul de datorie respectiv, păstrînd constantă marja creditului şi efectuînd ajustări pentru modificările ratei de referinţă a dobînzii pornind de la data iniţierii. În cazul în care s-au modificat condiţiile de la data celei mai recente tranzacţii de pe piaţă, modificarea respectivă a valorii juste a instrumentului financiar evaluat este determinată făcînd referire la preţurile sau la ratele curente ale instrumentelor financiare similare, efectuîndu-se, după caz, ajustări pentru orice diferenţe faţă de instrumentul evaluat.

B5.4.11 S-ar putea ca aceeaşi informaţie să nu fie disponibilă la fiecare dată de evaluare. De exemplu, la data la care o entitate face un împrumut sau achiziţionează un instrument de datorie care nu este tranzacţionat activ, entitatea are un preţ al tranzacţiei care este, de asemenea, şi preţul pieţei. Totuşi, s-ar putea ca nicio informaţie nouă privind tranzacţia să nu fie disponibilă la următoarea dată de evaluare şi, cu toate că entitatea poate determina nivelul general al ratelor dobînzilor de pe piaţă, poate să nu ştie ce nivel al riscului de credit sau al altui risc ar lua în considerare alţi participanţi de pe piaţă în evaluarea instrumentului la acea dată. S-ar putea ca o entitate să nu aibă informaţiile din tranzacţiile recente pentru a determina o marjă corectă de credit pentru rata de bază a dobînzii utilizată pentru determinarea ratei de actualizare într-un calcul al valorii actualizate. Ar fi rezonabilă presupunerea că, în absenţa unor probe contrare, nu a avut loc nicio modificare a marjei care exista la data la care a fost făcut împrumutul. Totuşi, ar fi de aşteptat ca entitatea să facă eforturi rezonabile pentru a determina dacă există o dovadă că au intervenit modificări ale unor astfel de factori. Atunci cînd există o dovadă a modificării, entitatea ia în considerare efectele modificării în determinarea valorii juste a instrumentului financiar.

B5.4.12 În aplicarea analizei fluxurilor de trezorerie actualizate, o entitate utilizează una sau mai multe rate de actualizare egale cu ratele prevalente de rentabilitate din instrumente financiare care au aceleaşi condiţii şi caracteristici, inclusiv calitatea de credit a instrumentului, termenul rămas pentru care este fixată rata contractuală a dobînzii, termenul rămas pînă la restituirea principalului şi moneda în care trebuie făcute plăţile. Creanţele şi datoriile pe termen scurt care nu au o rată declarată a dobînzii pot fi evaluate la valoarea iniţială de pe factură dacă efectul actualizării nu este semnificativ.

Intrări de date pentru tehnicile de evaluare

B5.4.13 O tehnică potrivită pentru estimarea valorii juste a unui anumit instrument financiar ar trebui să încorporeze date observabile de pe piaţă privind condiţiile pieţei şi alţi factori care s-ar putea să afecteze, foarte probabil, valoarea justă a instrumentului. Valoarea justă a unui instrument financiar va fi bazată pe unul sau mai mulţi dintre următorii factori (şi poate şi pe alţii).

(a) Valoarea-timp a banilor (adică dobînda la rata de bază sau la rata fără risc). Ratele de bază ale dobînzii pot fi de obicei obţinute din preţuri observabile ale obligaţiunilor guvernamentale şi sunt de obicei cotate în publicaţiile financiare. Aceste rate variază de cele mai multe ori în ceea ce priveşte datele preconizate ale fluxurilor de trezorerie proiectate de-a lungul unei curbe a randamentului ratelor dobînzii pentru mai multe perioade diferite de timp. Din motive practice, o entitate poate folosi o rată generală, care este acceptată şi disponibilă, cum ar fi LIBOR, sau o rată de swap, cum ar fi rata de referinţă. (Deoarece o rată cum ar fi LIBOR nu este rata dobînzii fără risc, ajustarea riscului de credit potrivită acelui instrument financiar este determinată pe baza riscului său de credit în raport cu riscul de credit din această rată de referinţă.) În anumite ţări, obligaţiunile guvernamentale pot fi purtătoarele unui risc semnificativ de credit şi pot să nu ofere o rată de referinţă stabilă a dobînzii de bază pentru instrumentele exprimate în acea monedă. Unele entităţi din aceste ţări ar putea avea o mai bună poziţie a creditului şi o rată mai mică de împrumut decît guvernul central. Într-un astfel de caz, ratele dobînzii de bază pot fi mai bine determinate făcînd referire la ratele dobînzii pentru cel mai bine cotate obligaţiuni emise în moneda acelei jurisdicţii.

(b) Riscul de credit. Efectul riscului de credit asupra valorii juste (adică prima peste rata dobînzii de bază pentru riscul de credit) poate fi extras din preţurile observabile pe piaţă pentru instrumentele tranzacţionate care au o calitate diferită a creditului sau din rate ale dobînzii observabile cerute de către creditori pentru împrumuturile cu diferite ratinguri de credit.

(c) Cursuri de schimb ale valutelor. Există pieţe valutare active pentru majoritatea valutelor importante şi preţurile sunt cotate zilnic în publicaţii financiare.

(d) Preţurile mărfurilor. Există preţuri observabile pe piaţă pentru multe mărfuri.

(e) Preţurile capitalurilor proprii. Preţurile (şi indicii preţurilor) instrumentelor de capitaluri proprii tranzacţionate sunt observabile pe anumite pieţe. Tehnicile bazate pe valoarea actualizată pot fi utilizate pentru a estima preţul curent pe piaţă al instrumentelor de capitaluri proprii pentru care nu există preţuri observabile.

(f) Volatilitatea (adică magnitudinea viitoarelor modificări ale preţului instrumentului financiar sau ale altui element). Evaluările volatilităţii elementelor tranzacţionate activ pot fi estimate corect pe baza informaţiilor istorice ale pieţei sau prin utilizarea volatilităţilor implicate în preţurile curente ale pieţei.

(g) Riscul plăţii anticipate şi riscul de răscumpărare. Modelele aşteptate ale plăţilor anticipate pentru active financiare şi modelele de răscumpărări preconizate pentru datorii financiare pot fi estimate pe baza informaţiilor istorice. (Valoarea justă a unei datorii financiare care poate fi răscumpărată de către partener nu poate fi mai mică decît valoarea actualizată a sumei de răscumpărare – a se vedea punctul 5.4.3)

(h) Costuri de administrare pentru un activ financiar sau pentru o datorie financiară. Costurile administrării pot fi estimate utilizînd comparaţia cu onorariile actuale percepute de alţi participanţi pe piaţă. În momentul în care costurile de administrare ale unui activ financiar sau ale unei datorii financiare sunt semnificative şi alţi participanţi pe piaţă ar avea costuri comparabile, emitentul le-ar lua în considerare la determinarea valorii juste a acelui activ financiar sau a acelei datorii financiare. Este probabil ca valoarea justă la iniţierea unui drept contractual pentru onorarii viitoare să fie egală cu costurile de emisiune plătite pentru acestea, cu excepţia momentului în care onorariile viitoare şi costurile conexe nu se încadrează în valorile comparabile de pe piaţă.

Investiţii în instrumente de capitaluri proprii necotate (şi contracte ale acestor investiţii care trebuie decontate prin furnizarea instrumentelor de capitaluri proprii necotate)

B5.4.14 Toate investiţiile în instrumente de capitaluri proprii şi contracte ale acestor instrumente trebuie evaluate la valoarea justă. Totuşi, în anumite situaţii, costul poate reprezenta o evaluare corespunzătoare a valorii juste. Această situaţie se poate întîlni dacă sunt disponibile informaţii mai recente care sunt insuficiente pentru a determina valoarea justă sau dacă există o gamă largă de posibile evaluări la valoarea justă şi costul reprezintă cea mai bună estimare a valorii juste din acea gamă.

B5.4.15 Printre indicatorii conform cărora costul poate să nu fie reprezentativ pentru valoarea justă se numără:

(a) o modificare semnificativă în performanţa entităţii în care s-a investit, raportat la bugete, planuri sau evenimente importante.

(b) modificări în aşteptarea ca evenimentele importante legate de producţia tehnică a entităţii în care s-a investit să se realizeze.

(c) o modificare semnificativă pe piaţa capitalurilor proprii, a produselor sau a posibilelor produse ale entităţii în care s-a investit.

(d) o modificare semnificativă în economia mondială sau în mediul economic în care activează entitatea în care s-a investit.

(e) o modificare semnificativă în performanţa entităţilor comparabile sau în evaluările presupuse de piaţă per ansamblu.

(f) aspecte interne ale entităţii în care s-a investit, precum frauda, neînţelegerile comerciale, litigiile, modificările în administrare sau în strategie.

(g) dovezi din tranzacţiile externe în capitalurile proprii ale entităţii în care s-a investit, fie de către entitatea în care s-a investit (de exemplu, o emisiune nouă de capitaluri proprii), fie prin transferuri de instrumente de capitaluri proprii între terţe părţi.

B5.4.16 Lista de la punctul B5.4.15 nu este exhaustivă. O entitate trebuie să utilizeze toate informaţiile privind performanţa şi activităţile entităţii în care s-a investit şi care sunt disponibile după data recunoaşterii iniţiale. În măsura în care există astfel de factori relevanţi, aceştia pot arăta faptul este posibil ca valoarea costului să nu fie reprezentativă pentru valoarea justă. În astfel de situaţii, entitatea trebuie să estimeze valoarea justă.

B5.4.17 Costul nu reprezintă niciodată cea mai bună estimare a valorii juste pentru investiţiile în instrumentele de capitaluri proprii cotate (sau pentru contractele pe instrumente de capitaluri proprii cotate).

Cîştiguri şi pierderi (secţiunea 5.7)

B5.7.1 Punctul 5.7.5 permite unei entităţi să facă o alegere irevocabilă pentru a prezenta în alte elemente ale rezultatului global modificări ale valorii juste a unei investiţii într-un instrument de capitaluri proprii care nu este deţinut în vederea tranzacţionării. Această alegere este făcută pentru fiecare instrument în parte (adică fiecare acţiune în parte). Valorile prezentate în alte elemente ale rezultatului global nu trebuie transferate ulterior în profit sau pierdere. Totuşi, entitatea poate transfera cîştigul sau pierderea cumulat(ă) în capitalul propriu. Dividendele pentru astfel de investiţii sunt recunoscute în profit sau pierdere în conformitate cu IAS 18, exceptînd cazul în care dividendele reprezintă clar o recuperare a unei părţi a costului investiţiei.

B5.7.2 O entitate aplică IAS 21 Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar activelor financiare şi datoriilor financiare care sunt elemente monetare în conformitate cu IAS 21 şi sunt exprimate în valută. IAS 21 impune ca orice cîştiguri şi pierderi din diferenţele de schimb valutar ale activelor monetare şi datoriilor monetare să fie recunoscute în profit sau pierdere. O excepţie este un element monetar care este desemnat drept un instrument de acoperire împotriva riscurilor fie într-o acoperire împotriva riscurilor asociate unui flux de trezorerie (a se vedea punctele 95-101 din IAS 39), fie într-o acoperire a unei investiţii nete (a se vedea punctul 102 din IAS 39).

B5.7.3 Punctul 5.7.5 permite unei entităţi să facă o alegere irevocabilă pentru a prezenta în alte elemente ale rezultatului global modificări ale valorii juste a unei investiţii într-un instrument de capitaluri proprii care nu este deţinut în vederea tranzacţionării. O astfel de investiţie nu este un element monetar. În mod corespunzător, cîştigul sau pierderea care este prezentat(ă) în alte elemente ale rezultatului global în conformitate cu punctul 5.7.5 include orice componentă de schimb valutar aferentă.

B5.7.4 Dacă există o relaţie de acoperire împotriva riscurilor între un activ monetar nederivat şi o datorie monetară aferentă unui instrument care nu este derivat, modificările componentei valutare a acelor instrumente financiare sunt prezentate în profit sau pierdere.

Datorii desemnate la valoarea justă prin profit sau pierdere

B5.7.5 Atunci cînd o entitate desemnează o datorie financiară la valoarea justă prin profit sau pierdere, aceasta trebuie să determine dacă prezentarea efectelor modificărilor în riscul de credit al datoriei în alte elemente ale rezultatului global ar genera sau ar spori necorelarea contabilă în profit sau pierdere. O necorelare contabilă ar fi generată sau sporită dacă prezentarea efectelor modificărilor aduse riscului de credit al datoriei în alte elemente ale rezultatului global ar genera o necorelare mai mare în profit sau pierdere decît dacă aceste valori ar fi fost prezentate în profit sau pierdere.

B5.7.6 Pentru a stabili acest aspect, entitatea trebuie să evalueze dacă preconizează că efectele modificărilor aduse riscului de credit al datoriei vor fi compensate în profit sau pierdere printr-o modificare în valoarea justă a altui instrument financiar evaluat la valoarea justă prin profit sau pierdere. O astfel de expectativă trebuie să se bazeze pe raportul economic dintre caracteristicile datoriei şi caracteristicile celuilalt instrument financiar.

B5.7.7 Această determinare este efectuată la recunoaşterea iniţială şi nu este reevaluată. În scopuri practice, entitatea nu trebuie să abordeze toate activele şi datoriile generînd o necorelare contabilă exact în acelaşi timp. Este permisă o întîrziere rezonabilă atît timp cît se presupune că orice tranzacţii rămase vor avea loc. O entitate trebuie să îşi aplice consecvent metodologia pentru a determina dacă prezentarea efectelor modificărilor în riscul de credit al datoriei în alte elemente ale rezultatului global ar genera sau ar spori necorelarea contabilă în profit sau pierdere. Totuşi, o entitate poate utiliza diverse metodologii atunci cînd există raporturi economice diferite între caracteristicile datoriilor desemnate la valoarea justă prin profit sau pierdere şi caracteristicile celorlalte instrumente financiare. IFRS 7 impune unei entităţi să furnizeze prezentări de informaţii calitative în cadrul notelor la situaţiile financiare referitor la metodologia pentru efectuarea acestei determinări.

B5.7.8 Dacă o astfel de necorelare este generată sau sporită, entitatea trebuie să prezinte toate modificările în valoarea justă (inclusiv efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei) în profit sau pierdere. Dacă o astfel de necorelare nu este generată sau sporită, entitatea trebuie să prezinte toate efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei în alte elemente ale rezultatului global.

B5.7.9 Valorile prezentate în alte elemente ale rezultatului global nu trebuie transferate ulterior în profit sau pierdere. Totuşi, entitatea poate transfera cîştigul sau pierderea cumulat(ă) în capitalul propriu.

B5.7.10 Următorul exemplu prezintă o situaţie în care o necorelare contabilă este creată în profit sau pierdere dacă efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei au fost prezentate în alte elemente ale rezultatului global. O bancă de credit ipotecar oferă împrumuturi clienţilor şi finanţează acele împrumuturi prin vînzarea de obligaţiuni care prezintă caracteristici asemănătoare (de exemplu, valoarea scadentă, profilul de rambursare, termenul şi moneda) pe piaţă. Termenii contractuali ai împrumutului permit clientului creditului imobiliar să îşi plătească anticipat împrumutul (adică să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de bancă) prin cumpărarea obligaţiunii corespunzătoare la valoarea justă de pe piaţă şi prin transmiterea acelei obligaţiuni către banca de credit ipotecar. Drept consecinţă a dreptului contractual de plată anticipată, în cazul în care calitatea creditului unei obligaţiuni se deteriorează (şi prin urmare scade valoarea justă a datoriei pe care o are banca de credit ipotecar), atunci scade şi valoarea justă a împrumuturilor acordate de banca de credit ipotecar. Modificarea în valoarea justă a activului reflectă dreptul contractual al clientului ipotecii de a plăti anticipat împrumutul ipotecar prin cumpărarea obligaţiunii de bază la valoarea justă (care, în acest exemplu, s-a redus) şi prin transmiterea obligaţiunii către banca de împrumut ipotecar. Aşadar, efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei (obligaţiunea) vor fi compensate în profit sau pierdere printr-o modificare corespunzătoare în valoarea justă a activului financiar (împrumutul). Dacă efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei au fost prezentate în alte elemente ale rezultatului global, ar exista o necorelare contabilă în profit sau pierdere. Prin urmare, o bancă de împrumut ipotecar trebuie să prezinte toate modificările în valoarea justă a datoriei (inclusiv efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei) în profit sau pierdere.

B5.7.11 În exemplul de la punctul B5.7.10 există o legătură contractuală între efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei şi modificările în valoarea justă a activului financiar (adică drept consecinţă a dreptului contractual al clientului ipotecii de a plăti anticipat împrumutul prin cumpărarea obligaţiunii la valoarea justă şi transmiterea acesteia către banca de împrumut ipotecar). Totuşi, o necorelare contabilă poate apărea şi în lipsa unei legături la nivel contractual.

B5.7.12 În sensul aplicării dispoziţiilor de la punctele 5.7.7 şi 5.7.8, o necorelare contabilă nu este generată doar de metoda de evaluare pe care o entitate o utilizează pentru a determina efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei. O necorelare contabilă în profit sau pierdere apare doar dacă se preconizează că efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei (definit în IFRS 7) vor fi compensate prin modificările în valoarea justă a altui instrument financiar. O necorelare care apare doar ca urmare a metodei de evaluare (adică deoarece entitatea nu izolează modificările în riscul de credit al datoriei de alte modificări în valoarea justă) nu afectează determinarea solicitată la punctele 5.7.7 şi 5.7.8. De exemplu, o entitate poate să nu izoleze modificările în riscul de credit al datoriei de alte modificări în riscul de lichiditate. Dacă entitatea prezintă efectul combinat al ambilor factori în alte elemente ale rezultatului global, poate apărea o necorelare deoarece modificările în riscul de lichiditate pot fi incluse în evaluarea la valoarea justă a activelor financiare ale entităţii şi modificarea în valoarea justă totală a acestor active este prezentată în profit sau pierdere. Totuşi, o astfel de necorelare este generată de imprecizia în evaluare, şi nu de raportul de compensare prezentat la punctul B5.7.6, şi, prin urmare, nu afectează determinarea solicitată la punctele 5.7.7 şi 5.7.8.

Sensul termenului “risc de credit”

B5.7.13 IFRS 7 defineşte riscul de credit drept “riscul ca una dintre părţile implicate într-un instrument financiar să genereze o pierdere financiară pentru cealaltă parte prin neîndeplinirea unei obligaţii”. Dispoziţia de la punctul 5.7.7 litera (a) face referire la riscul ca emitentul să nu îşi poată îndeplini obligaţiile cu privire la această datorie. Aceasta nu face neapărat referire la bonitatea emitentului. De exemplu, dacă o entitate emite o datorie garantată şi o datorie care nu este garantată care altfel sunt identice, riscul de credit al acestor două datorii va fi diferit, chiar dacă acestea sunt emise de aceeaşi entitate. Riscul de credit al datoriei garantate va fi mai mic decît riscul de credit al datoriei care nu este garantată. Riscul de credit al unei datorii garantate poate fi aproape egal cu zero.

B5.7.14 În sensul aplicării dispoziţiei de la punctul 5.7.7 litera (a), riscul de credit diferă de riscul de performanţă specific unui activ. Riscul de performanţă specific unui activ nu este legat de riscul ca o entitate să nu îşi îndeplinească o anumită obligaţie, ci mai degrabă este legat de riscul ca un singur activ sau un grup de active să nu îşi îndeplinească în mod satisfăcător obligaţiile (sau să nu le îndeplinească deloc).

B5.7.15 Următoarele sunt exemple pentru riscul de performanţă specific unui activ:

(a) o datorie cu o caracteristică de corelare cu o unitate prin care valoarea datorată investitorilor este stabilită contractual în baza performanţei activelor stabilite. Efectul acelei caracteristici de corelare cu o unitate asupra valorii juste a datoriei reprezintă un risc de performanţă specific unui activ, şi nu un risc de credit.

(b) o datorie emisă de o entitate cu scop special (ESS) care prezintă următoarele caracteristici. Entitatea cu scop special este izolată din punct de vedere legal, astfel încît activele entităţii cu scop special sunt separate în beneficiul investitorilor săi, chiar şi în cazul unui faliment. Entitatea cu scop special nu încheie alte tranzacţii, iar activele entităţii cu scop special nu pot fi ipotecate. Se datorează sume către investitorii entităţii cu scop special doar dacă activele separate generează fluxuri de trezorerie. Aşadar, modificările în valoarea justă a datoriei reflectă în primul rînd modificările în valoarea justă a activelor. Efectul performanţei activelor asupra valorii juste a datoriei reprezintă un risc de performanţă specific unui activ, şi nu un risc de credit.

Determinarea efectelor modificărilor în riscul de credit

B5.7.16 În sensul aplicării dispoziţiei de la punctul 5.7.7 litera (a), o entitate trebuie să determine valoarea modificării în valoarea justă a datoriei financiare care poate fi atribuită modificărilor riscului de credit al acelei datorii, determinată fie:

(a) drept valoarea modificării valorii sale juste care nu poate fi atribuită modificărilor unor condiţii de piaţă care generează risc de piaţă (a se vedea punctele B5.7.17 şi B5.7.18); fie

(b) utilizînd o metodă alternativă considerată de entitate ca reprezentînd mai exact valoarea modificării valorii juste a datoriei care poate fi atribuită modificărilor riscului de credit.

B5.7.17 Modificările condiţiilor de piaţă care generează risc de piaţă includ modificări privind o rată a dobînzii de referinţă, un preţ al unui instrument financiar al unei alte entităţi, un preţ al mărfurilor, o rată de schimb valutar sau un indice de preţ sau de rată.

B5.7.18 Dacă singurele modificări importante ale condiţiilor de piaţă în cazul unei datorii sunt modificările unei rate de dobîndă observabile (de referinţă), valoarea de la punctul B5.7.16 litera (a) poate fi estimată după cum urmează:

(a) În primul rînd, entitatea calculează rata internă de rentabilitate a datoriei la începutul perioadei utilizînd valoarea justă a datoriei, precum şi fluxurile de trezorerie contractuale ale datoriei la începutul perioadei. Din această rată, entitatea scade rata de dobîndă observată (de referinţă) la începutul perioadei pentru a obţine o componentă specifică instrumentului respectiv a ratei interne de rentabilitate.

(b) Apoi, entitatea calculează valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie aferente datoriei utilizînd fluxurile de trezorerie contractuale ale datoriei la sfîrşitul perioadei şi o rată de actualizare egală cu suma (i) ratei de dobîndă observate (de referinţă) la sfîrşitul perioadei şi (ii) componentei specifice instrumentului a ratei interne de rentabilitate, determinată conform literei (a).

(c) Diferenţa dintre valoarea justă a datoriei la sfîrşitul perioadei şi valoarea determinată conform literei (b) reprezintă modificarea valorii juste care nu fi poate atribuită modificărilor ratei de dobîndă observate (de referinţă). Aceasta este valoarea care urmează să fie prezentată în alte elemente ale rezultatului global în conformitate cu punctul 5.7.7 litera (a).

B5.7.19 Exemplul de la punctul B5.7.18 presupune că modificările valorii juste care provin din alţi factori decît modificările riscului de credit al instrumentului sau modificările ratelor dobînzii observate (de referinţă) nu sunt importante. Această metodă nu este recomandabilă dacă modificările în valoarea justă generate de alţi factori sunt importante. În aceste situaţii, o entitate trebuie să utilizeze o metodă alternativă prin care să evalueze mult mai fidel efectele modificărilor în riscul de credit al datoriei (a se vedea punctul B5.7.16 litera (a)). De exemplu, dacă instrumentul din exemplu conţine un instrument derivat încorporat, modificarea valorii juste a instrumentului derivat încorporat este exclusă din determinarea valorii care urmează să fie prezentată în alte elemente ale rezultatului global în conformitate cu punctul 5.7.7 litera (a).

B5.7.20 La fel ca pentru toate estimările valorii juste, metoda de evaluare a entităţii pentru determinarea dimensiunii modificării în valoarea justă a datoriei care este atribuibilă modificărilor în riscul său de credit trebuie să utilizeze la maximum informaţiile de pe piaţă.

Data intrării în vigoare şi tranziţia (capitolul 7)

Tranziţia (secţiunea 7.2)

Activele financiare deţinute în vederea tranzacţionării

B7.2.1 La data aplicării iniţiale a prezentului IFRS, o entitate trebuie să stabilească dacă obiectivul modelului de afaceri al entităţii pentru gestionarea activelor sale financiare îndeplineşte condiţia de la punctul 4.1.2 litera (a) sau dacă activul financiar este eligibil pentru alegerea de la punctul 5.7.5. În acest scop, o entitate trebuie să determine dacă activele financiare corespund definiţiei pentru “deţinut în vederea tranzacţionării” ca şi cum entitatea a dobîndit activele la data aplicării iniţiale.

Definiţii (Anexa A)

Instrumente derivate

BA.1 Exemple tipice de instrumente derivate sunt contractele futures şi forward, swap şi de opţiuni. Un instrument derivat are în general o valoare noţională, care este o valoare monetară, un număr de acţiuni, un număr de unităţi de greutate sau volum, sau alte unităţi specificate în contract. Cu toate acestea, un instrument derivat nu impune deţinătorului sau emitentului să investească sau să primească valoarea noţională la începutul contractului. În schimb, un instrument derivat ar putea impune o plată fixă sau plata unei sume care se poate modifica (dar nu proporţional cu o modificare a activului-suport) drept rezultat al unui anumit eveniment viitor care nu este legat de o valoare noţională. De exemplu, un contract poate impune o plată fixă de 1.000 u.m. dacă LIBOR pe şase luni creşte cu 100 de puncte de bază. Un astfel de contract este un instrument derivat chiar dacă o valoare noţională nu este specificată.

BA.2 Definiţia unui instrument derivat în prezentul IFRS include contractele care sunt decontate brut prin livrarea elementului-suport (de exemplu, un contract forward de cumpărare a unui instrument de datorie cu rată fixă). O entitate poate avea un contract de cumpărare sau vînzare a unui element nefinanciar care poate fi decontat net în numerar sau într-un alt instrument financiar sau prin schimbul instrumentelor financiare (de exemplu, un contract de cumpărare sau vînzare a unei mărfi la un preţ fix la o dată viitoare). Un astfel de contract intră sub incidenţa prezentului IFRS, cu excepţia cazului în care el a fost încheiat şi continuă să fie deţinut în scopul livrării unui element nefinanciar în conformitate cu dispoziţiile preconizate de entitate cu privire la cumpărare, vînzare sau utilizare (a se vedea punctele 5-7 din IAS 39).

BA.3 Una dintre caracteristicile definitorii ale unui instrument derivat este aceea că el are o investiţie iniţială netă care este mai mică decît s-ar impune pentru alte tipuri de contracte de la care s-ar aştepta să aibă o reacţie similară la modificările factorilor de piaţă. Un contract pe opţiuni corespunde acelei definiţii deoarece prima este mai mică decît investiţia care ar fi necesară pentru obţinerea instrumentului financiar suport de care este legată opţiunea. Un swap valutar care necesită un schimb iniţial de diverse monede cu valori juste egale corespunde definiţiei deoarece are o investiţie iniţială netă zero.

BA.4 O cumpărare sau o vînzare standard dă naştere unui angajament cu preţ fix între data tranzacţionării şi data decontării care corespunde definiţiei unui instrument derivat. Cu toate acestea, din cauza duratei scurte a angajamentului, nu este recunoscut ca instrument financiar derivat. Mai degrabă prezentul IFRS tratează contabilizarea specială a acestor contracte standard (a se vedea punctele 3.1.2 şi B3.1.3-B3.1.6).

BA.5 Definiţia unui instrument derivat se referă la variabilele nefinanciare care nu sunt specifice unei părţi la contract. Acestea includ un indice de pierderi cauzate de cutremure într-o anumită regiune şi un indice de temperatură într-un anumit oraş. Variabilele nefinanciare specifice unei părţi la contract includ producerea sau neproducerea unui incendiu care deteriorează sau distruge un activ al unei părţi la contract. O modificare a valorii juste a unui activ nefinanciar este specifică proprietarului dacă valoarea justă reflectă nu doar modificările preţurilor pieţei pentru acest fel de active (o variabilă financiară), ci şi starea unui anumit activ nefinanciar deţinut (o variabilă nefinanciară). De exemplu, dacă o garanţie a valorii reziduale a unei anumite maşini expune garantul la riscul modificărilor stării fizice a maşinii, modificarea acelei valori reziduale este specifică proprietarului maşinii.

Activele financiare şi datoriile financiare deţinute în vederea tranzacţionării

BA.6 Tranzacţionarea reflectă în general cumpărarea şi vînzarea activă şi frecventă, iar instrumentele financiare deţinute în vederea tranzacţionării sunt utilizate în general cu obiectivul de a genera profit din fluctuaţiile pe termen scurt ale preţului sau ale marjei dealerului.

BA.7 Datoriile financiare deţinute în vederea tranzacţionării includ:

(a) datoriile derivate care nu sunt contabilizate ca instrumente de acoperire împotriva riscurilor;

(b) obligaţiile de a livra active financiare împrumutate de un vînzător “short” (adică o entitate care vinde active financiare pe care le-a împrumutat şi pe care nu le deţine încă);

(c) datoriile financiare care sunt suportate cu intenţia de a le reachiziţiona în viitorul apropiat (de exemplu, un instrument cotat de datorie pe care emitentul îl poate răscumpăra în viitorul apropiat în funcţie de modificările valorii sale juste); şi

(d) datoriile financiare care fac parte dintr-un portofoliu de instrumente financiare identificate care sunt gestionate împreună şi pentru care există dovada unui tipar recent de încasare a profitului pe termen scurt.

BA.8 Faptul că o datorie este utilizată pentru a finanţa activităţi de tranzacţionare nu face în sine ca acea datorie să fie una care este deţinută în vederea tranzacţionării.

STANDARDUL INTERNAŢIONAL DE RAPORTARE FINANCIARĂ 10

Situaţii financiare consolidate

Obiectiv

1 Obiectivul prezentului IFRS este stabilirea principiilor de prezentare şi întocmire a situaţiilor financiare consolidate atunci cînd o entitate controlează una sau mai multe entităţi diferite.

Îndeplinirea obiectivului

2 Pentru a îndeplini obiectivul de la punctul 1, prezentul IFRS:

(a) dispune ca o entitate (societatea mamă) care controlează una sau mai multe entităţi diferite (filiale) să prezinte situaţii financiare consolidate.

(b) defineşte principiul de control şi stabileşte controlul drept bază pentru consolidare;

(c) stabileşte modul de aplicare a principiului controlului pentru a identifica dacă un investitor controlează o entitate în care s-a investit şi, prin urmare, trebuie să consolideze entitatea în care s-a investit; şi

(d) stabileşte dispoziţiile contabile pentru întocmirea situaţiilor financiare consolidate.

3 Prezentul IFRS nu tratează dispoziţiile contabile privind combinările de întreprinderi şi efectul acestora asupra consolidării, inclusiv fondurile comerciale realizate rezultate în urma unei combinări de întreprinderi (a se vedea IFRS 3 Combinări de întreprinderi).

Domeniu de aplicare

4 O entitate care este societate mamă trebuie să prezinte situaţii financiare consolidate. Prezentul IFRS se aplică tuturor entităţilor, cu excepţia următoarelor situaţii:

(a) o societate mamă nu trebuie să prezinte situaţii financiare consolidate dacă întruneşte în totalitate condiţiile următoare:

(i) este o filială deţinută în totalitate sau este o filială deţinută parţial de o altă entitate, iar toţi proprietarii, inclusiv cei care, altminteri, nu au drept de vot, au fost înştiinţaţi şi nu au avut obiecţii ca societatea mamă să nu prezinte situaţii financiare consolidate;

(ii) instrumentele de datorie şi de capitaluri proprii ale acesteia nu sunt tranzacţionate pe o piaţă publică (o bursă de valori naţională sau străină sau o piaţă nereglementată (OTC), inclusiv pieţe locale şi regionale);

(iii) nu a depus şi nici nu este pe cale să depună situaţiile sale financiare la o comisie pentru valori mobiliare sau la alt organism de reglementare în scopul emiterii oricărei clase de instrumente pe o piaţă publică; şi

(iv) societatea mamă principală sau oricare dintre cele intermediare întocmeşte situaţii financiare consolidate disponibile pentru uzul public şi conforme cu IFRS-urile.

(b) planurilor de beneficii post-angajare sau altor planuri de beneficii ale angajaţilor pe termen lung, la care se aplică IAS 19 Beneficiile angajaţilor.

Control

5 Un investitor, indiferent de natura participării acestuia într-o entitate (entitatea în care s-a investit), trebuie să stabilească dacă este societate mamă, evaluînd dacă deţine controlul entităţii în care s-a investit.

6 Un investitor controlează o entitate în care a investit atunci cînd este expus sau are drepturi asupra rezultatelor variabile pe baza participării sale în entitatea în care a investit şi are capacitatea de a influenţa acele rezultate prin autoritatea sa asupra entităţii în care s-a investit.

7 Prin urmare, un investitor controlează o entitate în care s-a investit, dacă şi numai dacă investitorul deţine în totalitate următoarele:

(a) autoritate asupra entităţii în care s-a investit (a se vedea punctele 10-14);

(b) expunere sau drepturi asupra rezultatelor variabile pe baza participării sale în entitatea în care s-a investit (a se vedea punctele 15 şi 16); şi

(c) capacitatea de a-şi utiliza autoritatea asupra entităţii în care s-a investit pentru a influenţa valoarea rezultatelor investitorului (a se vedea punctele 17 şi 18).

8 Atunci cînd evaluează controlul asupra unei entităţi în care s-a investit, un investitor trebuie să analizeze toate datele şi circumstanţele. Investitorul trebuie să-şi reevalueze controlul asupra unei entităţi în care s-a investit, în cazul în care datele şi circumstanţele indică faptul că au survenit modificări la una sau mai multe dintre cele trei elemente de control enumerate la punctul 7 (a se vedea punctele B80-B85).

9 Doi sau mai mulţi investitori controlează în comun o entitate în care s-a investit atunci cînd trebuie să acţioneze în comun pentru a coordona activităţile relevante. În astfel de cazuri, niciun investitor nu controlează individual entitatea în care s-a investit, deoarece niciun investitor nu poate coordona individual activităţile fără colaborarea celorlalţi. Fiecare investitor va contabiliza interesele deţinute în entitatea în care s-a investit în conformitate cu IFRS-urile corespunzătoare, precum IFRS 11 Angajamente comune, IAS 28 Investiţii în entităţile asociate şi în asocierile în participaţie sau IFRS 9 Instrumente financiare.

Autoritate

10 Un investitor deţine autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit atunci cînd investitorul are drepturi existente care îi conferă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante, adică activităţile care influenţează semnificativ rezultatele entităţii în care s-a investit.

11 Autoritatea se bazează pe drepturi. Uneori, evaluarea autorităţii se face direct, de exemplu, în cazul în care autoritatea asupra unei entităţi în care s-a investit se obţine direct şi în mod unic prin drepturile de vot atribuite pe baza instrumentelor de capital propriu, cum ar fi acţiunile, şi poate fi evaluată prin analizarea drepturilor de vot obţinute în urma acelor participaţii. În alte cazuri, evaluarea va fi mai complexă şi va necesita analizarea mai multor factori, cum ar fi situaţia în care autoritatea rezultă în urma unuia sau mai multor angajamente contractuale.

12 Un investitor cu capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante are autoritate, chiar dacă nu şi-a exercitat încă drepturile de coordonare. Pentru a stabili dacă un investitor deţine autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit, pot fi utile dovezi în care investitorul a coordonat activităţi relevante, dar astfel de dovezi, considerate individual, nu sunt concludente pentru a stabili dacă un investitor are autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit.

13 Dacă doi sau mai mulţi investitori au, fiecare, drepturi existente care le oferă capacitatea unilaterală de a coordona activităţi relevante diferite, investitorul care are capacitatea curentă de a coordona activităţile care influenţează cel mai mult rezultatele entităţii în care s-a investit are autoritate asupra entităţii în care s-a investit.

14 Un investitor poate avea autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit, chiar dacă şi alte entităţi au drepturi existente care le oferă capacitatea curentă de a participa la coordonarea de activităţi relevante, de exemplu, atunci cînd o altă entitate are o influenţă semnificativă. Cu toate acestea, un investitor care are numai drepturi de protecţie nu are autoritate asupra entităţii în care s-a investit (a se vedea punctele B26-B28) şi, prin urmare, nu controlează entitatea în care s-a investit.

Rezultate

15 Un investitor este expus sau are drepturi la rezultatele variabile pe baza participării sale în entitatea în care s-a investit atunci cînd rezultatele investitorului datorate participării sale pot fi variabile ca urmare a performanţei entităţii în care s-a investit. Rezultatele investitorului pot fi exclusiv pozitive, exclusiv negative sau atît pozitive şi negative.

16 Cu toate că numai un singur investitor poate controla o entitate în care s-a investit, rezultatele entităţii în care s-a investit pot fi împărţite între mai multe părţi. De exemplu, deţinătorii de interese care nu controlează pot împărţi profiturile sau distribuirile unei entităţi în care s-a investit.

Legătura dintre autoritate şi rezultate

17 Un investitor controlează o entitate în care s-a investit dacă investitorul nu are doar autoritate asupra entităţii în care s‑a investit şi expunere sau drepturi la rezultatele variabile datorate participării sale în entitatea în care s-a investit, ci are de asemenea, şi capacitatea de a-şi utiliza autoritatea pentru a influenţa rezultatele investitorului datorate participării sale în entitatea în care s-a investit.

18 Prin urmare, un investitor cu drepturi decizionale trebuie să stabilească dacă este un mandant sau un reprezentant. Un investitor care este un reprezentant, în conformitate cu punctele B58-B72, nu controlează o entitate în care s-a investit atunci cînd îşi exercită drepturile decizionale care i-au fost mandatate.

Dispoziţii contabile

19 O societate mamă trebuie să întocmească situaţii financiare consolidate utilizînd politici contabile uniforme pentru tranzacţii şi evenimente asemănătoare în circumstanţe similare.

20 Consolidarea unei entităţi în care s-a investit trebuie să înceapă de la data la care investitorul a obţinut controlul şi trebuie să înceteze cînd investitorul pierde controlul entităţii în care s-a investit.

21 Punctele B86–B93 stabileşte îndrumările pentru întocmirea situaţiilor financiare consolidate.

Interese care nu controlează

22 O societate mamă trebuie să prezinte interesele care nu controlează în situaţia consolidată a poziţiei financiare, în cadrul capitalurilor proprii, separat faţă de capitalurile proprii ale proprietarilor societăţii-mamă.

23 Modificările participaţiilor unei societăţi-mamă în capitalurile proprii ale unei filiale care nu au drept rezultat pierderea controlului de către societatea mamă asupra filialei reprezintă tranzacţii de capitaluri proprii (adică, tranzacţii cu proprietarii, în calitatea lor de proprietari).

24 Punctele B94–B96 prezintă îndrumări privind contabilizarea intereselor care nu controlează în situaţiile financiare consolidate.

Pierderea controlului

25 Dacă o societate mamă pierde controlul asupra unei filiale, societatea mamă:

(a) va derecunoaşte activele şi datoriile fostei filiale din cadrul situaţiei consolidate a poziţiei financiare.

(b) va recunoaşte orice investiţie nerepartizată în fosta filială la valoarea justă a acesteia atunci cînd a pierdut controlul şi va contabiliza ulterior aceste investiţii şi valorile datorate de sau către fosta filială în conformitate cu IFRS-urile relevante. Acea valoarea justă trebuie considerată valoarea justă la momentul recunoaşterii iniţiale a unui activ financiar în conformitate cu IFRS 9 sau, dacă este cazul, costul la recunoaşterea iniţială a unei investiţii într-o entitate asociată sau într-o asociere în participaţie.

(c) recunoaşte cîştigul sau pierderea asociate cu pierderea controlului, atribuibile fostului interes care controlează.

26 Punctele B97–B99 stabilesc îndrumări privind contabilizarea pierderii controlului.

Anexa A

Termeni definiţi

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS.

Următorii termeni sunt definiţi în IFRS 11, IFRS 12 Prezentarea intereselor existente în alte entităţi, IAS 28 (aşa cum a fost modificat în 2011) sau IAS 24 Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate şi sunt utilizaţi în prezentul IFRS cu semnificaţiile prevăzute în IFRS-urile respective:

• entitate asociată

• interes deţinut în altă entitate

• asociere în participaţie

• personal cheie din conducere

• parte afiliată

• influenţă semnificativă

Anexa B

Îndrumări de aplicare

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS. Anexa descrie modul de aplicare a punctelor 1-26 şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS-ului.

B1 Exemplele din prezenta anexă descriu situaţii ipotetice. Deşi este posibil ca anumite aspecte din exemple să fie prezente în modele de situaţii reale, atunci cînd se aplică IFRS 10 trebuie evaluate toate situaţiile şi circumstanţele unui anumit model de situaţie.

Evaluarea controlului

B2 Pentru a stabili dacă deţine controlul unei entităţi în care s-a investit, un investitor trebuie să evalueze dacă deţine în totalitate următoarele:

(a) autoritate asupra entităţii în care s-a investit;

(b) expunere sau drepturi asupra rezultatelor variabile în baza participării sale în entitatea în care s-a investit; şi

(c) capacitatea de a-şi utiliza autoritatea asupra entităţii în care s-a investit pentru a influenţa valoarea rezultatelor investitorului.

B3 În efectuarea acestei analize poate fi util să se analizeze următorii factori:

(a) scopul şi structura entităţii în care s-a investit (a se vedea punctele B5-B8);

(b) care sunt activităţile relevante şi modalitatea în care sunt luate deciziile privind acele activităţi (a se vedea punctele B11-B13);

(c) dacă drepturile investitorului îi conferă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante (a se vedea punctele B14-B54);

(d) dacă investitorul este expus sau are drepturi asupra rezultatelor variabile în baza participării sale în entitatea în care s-a investit (a se vedea punctele B55-B57); şi

(e) dacă investitorul are capacitatea de a-şi utiliza autoritatea asupra entităţii în care s-a investit pentru a influenţa valoarea rezultatelor investitorului (a se vedea punctele B58-B72).

B4 Atunci cînd se evaluează controlul asupra unei entităţi în care s-a investit, un investitor trebuie să analizeze natura relaţiilor sale cu alte părţi (a se vedea punctele B73–B75).

Scopul şi structura entităţii în care s-a investit

B5 Cînd se evaluează controlul asupra unei entităţi în care s-a investit, un investitor trebuie să analizeze scopul şi structura entităţii în care s-a investit, pentru a identifica activităţile relevante, modalitatea în care se iau deciziile privind activităţile relevante, cine deţine capacitatea curentă de a coordona activităţile respective şi cine obţine rezultate din urma activităţilor respective.

B6 Cînd se analizează scopul şi structura unei entităţi în care s-a investit, poate fi clar faptul că o entitate în care s-a investit este controlată prin instrumente de capital propriu care conferă deţinătorului drepturi de vot proporţionale, cum ar fi deţinerea de acţiuni ordinare în entitatea în care s-a investit. În acest caz, în lipsa oricăror angajamente suplimentare care să modifice procesul decizional, evaluarea controlului se va axa pe stabilirea părţii, în cazul în care aceasta există, capabile să îşi exercite drepturile de vot în mod suficient pentru a stabili politicile de operare şi de finanţare ale entităţii în care s-a investit (a se vedea punctele B34-B50). În cazul cel mai clar, investitorul care deţine majoritatea drepturilor de vot, în lipsa altor factori, controlează entitatea în care s-a investit.

B7 În cazuri mai complexe, pentru a stabili dacă un investitor controlează o entitate în care s-a investit, poate fi necesar să se analizeze anumiţi factori sau toţi ceilalţi factori de la punctul B3.

B8 O entitate în care s-a investit poate fi concepută astfel încît drepturile de vot să nu reprezinte factorul dominant în a decide cine controlează entitatea în care s-a investit, cum ar fi cazul în care orice drepturi de vot sunt aferente numai sarcinilor administrative, iar activităţile relevante sunt coordonate prin angajamente contractuale. În astfel de cazuri, considerentele investitorului privind scopul şi structura entităţii în care s-a investit vor include, de asemenea, considerente privind riscurile la care entitatea în care s-a investit a fost concepută să fie expusă, riscurile pentru care a fost concepută să le transfere către părţile participante în entitate în care s-a investit şi dacă investitorul este expus la o parte din sau la toate riscurile respective. Riscurile analizate vor include nu doar pe cele de evoluţie negativă, ci şi potenţialul de evoluţie pozitivă.

Autoritate

B9 Pentru a avea autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit, un investitor trebuie să deţină drepturi existente care să îi confere capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante. În scopul evaluării autorităţii, trebuie să se analizeze numai drepturile reale şi acele drepturi care nu sunt de protecţie (a se vedea punctele B22-B28).

B10 Stabilirea autorităţii sau absenţei autorităţii unui investitor depinde de activităţile relevante, de modalitatea de luare a deciziilor privind activităţile relevante şi de drepturile investitorului şi ale altor părţi aferente entităţii în care s-a investit.

Activităţi relevante şi coordonarea activităţilor relevante

B11 În cazul multor entităţi în care s-a investit, rezultatele sunt influenţate în mod semnificativ de o sferă largă de activităţi operaţionale şi de finanţare. Exemple de activităţi care, în funcţie de circumstanţe, pot fi activităţi relevante cuprind, fără a se limita la:

(a) vînzarea şi achiziţionarea de bunuri sau servicii;

(b) gestionarea activelor financiare pe durata de viaţă a acestora (inclusiv şi în caz de neplată);

(c) selectarea, achiziţionarea sau cedarea de active;

(d) cercetarea şi dezvoltarea de produse şi procese noi; şi

(e) stabilirea unei structuri de finanţare sau obţinerea de finanţări.

B12 Exemple de decizii privind activităţile relevante cuprind, fără a se limita la:

(a) stabilirea deciziilor legate de activitate şi capital ale entităţii în care s-a investit, inclusiv privind bugetele; şi

(b) desemnarea şi remunerarea personalului cheie din conducere sau a furnizorilor de servicii ai entităţii în care s-a investit şi rezilierea contractelor de furnizare de servicii sau de muncă.

B13 În unele situaţii, activităţi relevante pot fi atît cele anterioare, cît şi cele ulterioare apariţiei unor circumstanţe sau evenimente. Atunci cînd doi sau mai mulţi investitori deţin capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante, iar acele activităţi au loc la momente diferite, investitorii trebuie să decidă care investitor are capacitatea de a coordona activităţile care influenţează cel mai mult acele rezultate în conformitate cu tratamentul drepturilor decizionale corespondente (a se vedea punctul 13). Investitorii trebuie să reia această evaluare în timp, dacă se modifică situaţii sau circumstanţe relevante.

Drepturi care conferă unui investitor autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit

B14 Autoritatea se bazează pe drepturi. Pentru a avea autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit, un investitor trebuie să deţină drepturi existente care îi conferă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante. Drepturile care conferă unui investitor autoritate pot diferi în funcţie de entităţile în care s-a investit.

B15 Exemple de activităţi care, fie individual fie prin combinare, conferă autoritate investitorului, includ fără a se limita la:

(a) drepturi sub formă de drepturi de vot (sau drepturi de vot potenţiale) în entitatea în care s-a investit (a se vedea punctele B34-B50);

(b) drepturi de a numi, de a redesemna sau de a demite membrii personalului cheie din conducerea unei entităţi în care s-a investit, membrii care au capacitatea de a coordona activităţile relevante;

(c) drepturi de a numi sau de a demite o altă entitate care coordonează activităţile relevante;

(d) drepturi de a coordona entitatea în care s-a investit să încheie tranzacţii sau de a se opune oricăror modificări ale acestora în beneficiul investitorului; şi

(e) alte drepturi (precum drepturile decizionale prevăzute într-un contract de administrare) care conferă deţinătorului capacitatea de a coordona activităţile relevante.

B16 În general, atunci cînd o entitate în care s-a investit are o sferă de activităţi de exploatare şi de finanţare cu o influenţă semnificativă asupra rezultatelor entităţii în care s-a investit şi este necesară luarea de decizii esenţiale în mod continuu cu privire la aceste activităţi, autoritatea este conferită investitorului prin drepturi de vot sau alte drepturi similare, fie individual, fie în combinaţie cu alte acorduri.

B17 Dacă drepturile de vot nu pot avea o influenţă semnificativă asupra rezultatelor unei entităţi în care s-a investit, precum în cazul în care drepturile de vot au legătură numai cu sarcinile administrative, iar coordonarea activităţilor relevante se stabileşte prin angajamente contractuale, investitorul trebuie să evalueze angajamentele contractuale respective pentru a stabili dacă deţine suficiente drepturi pentru a-i asigura autoritatea asupra entităţii în care s-a investit. Pentru a stabili dacă un investitor deţine suficiente drepturi pentru a-i asigura autoritate, investitorul trebuie să analizeze scopul şi structura entităţii în care s-a investit (a se vedea punctele B5-B8) şi dispoziţiile de la punctele B51-B54, împreună cu punctele B18-B20.

B18 În unele împrejurări poate fi dificil să se stabilească dacă drepturile unui investitor sunt suficiente pentru a-i asigura autoritatea asupra unei entităţi în care s-a investit. În astfel de cazuri, pentru a putea estima autoritatea, investitorul trebuie să analizeze dovezi legate de capacitatea practică de a coordona unilateral activităţile relevante. Se vor analiza, fără ca analiza să se limiteze la acestea, următoarele elemente care, dacă sunt cumulate cu drepturile acestuia şi cu indicatorii de la punctele B19 şi B20, pot dovedi că drepturile investitorului sunt suficiente pentru a-i asigura autoritatea asupra entităţii în care s-a investit:

(a) Fără a avea dreptul în virtutea unui contract, investitorul poate să numească sau să aprobe personalul cheie din conducerea entităţii în care s-a investit, personal cu capacitatea de a coordona activităţile relevante;

(b) Fără a avea dreptul în virtutea unui contract, investitorul poate să coordoneze entitatea în care s-a investit pentru a încheia tranzacţii semnificative sau poate să se opună oricăror schimbări ale acestora, în beneficiul investitorului;

(c) Investitorul poate domina fie procesul nominalizărilor în alegerea membrilor din consiliul de conducere al entităţii în care s-a investit, fie obţinerea de procuri de la alţi deţinători de drepturi de vot.

(d) Personalul cheie din conducerea entităţii în care s-a investit reprezintă părţi afiliate ale investitorului (de exemplu, directorul executiv al entităţii în care s-a investit şi directorul executiv al investitorului sunt aceeaşi persoană.

(e) Majoritatea membrilor structurii de conducere a entităţii în care s-a investit sunt părţi afiliate ale investitorului.

B19 Uneori există indicii că investitorul are o relaţie specială cu entitatea în care s-a investit, care sugerează că investitorul are mai mult decît un interes pasiv în entitatea în care s-a investit. Existenţa oricărui factor individual sau a unei anumite combinaţii de factori, nu înseamnă, în mod necesar, că s-a întrunit criteriul de autoritate. Cu toate acestea, faptul că investitorul are mai mult decît un interes pasiv în entitatea în care s-a investit poate sugera că investitorul are alte drepturi conexe, suficiente pentru a-i asigura dovada existenţei autorităţii asupra entităţii în care s-a investit. De exemplu, următoarele sugerează că investitorul are mai mult decît un interes pasiv în entitatea în care s-a investit şi, prin combinaţie cu alte drepturi, pot indica autoritatea:

(a) Persoanele cheie din conducerea entităţii în care s-a investit, cu capacitate de a coordona direct activităţile relevante, sunt actualii sau foştii angajaţi ai investitorului.

(b) Activităţile entităţii în care s-a investit sunt dependente de investitor, precum în următoarele situaţii:

(i) Entitatea în care s-a investit depinde de investitor pentru a-şi finanţa o parte importantă a activităţilor.

(ii) Investitorul garantează pentru o parte importantă a obligaţiilor entităţii în care s-a investit.

(iii) Entitatea în care s-a investit depinde de investitor pentru cele mai importante servicii, tehnologie, aprovizionare sau materie primă.

(iv) Investitorul controlează active precum licenţele sau mărcile care sunt critice în activităţile entităţii în care s-a investit.

(v) Entitatea în care s-a investit depinde de investitor pentru personalul cheie din conducere, cum ar fi cazurile în care personalul investitorului deţine cunoştinţele de specialitate cu privire la activităţile entităţii în care s-a investit.

(c) O parte importantă a activităţilor entităţii în care s-a investit fie implică, fie sunt coordonate în numele investitorului.

(d) Expunerea sau drepturile investitorului asupra rezultatelor aferente participării sale în entitatea în care s-a investit sunt cu mult mai mari decît drepturile de vot sau alte drepturi similare. De exemplu, poate fi o situaţie în care un investitor are dreptul sau este expus la peste jumătate din rezultatele entităţii în care s-a investit, dar deţine mai puţin de jumătate din drepturile de vot ale entităţii în care s-a investit.

B20 Cu cît este mai mare expunerea sau cu cît sunt mai multe drepturile la variabilitatea rezultatelor aferente participării într-o entitate în care s-a investit, cu atît investitorul este mai stimulat să obţină drepturi suficiente pentru a-i conferi autoritate. Prin urmare, o expunere mare la variabilitatea rezultatelor este un indicator că investitorul poate avea autoritate. Cu toate acestea, amploarea expunerii investitorului nu stabileşte, în sine, dacă un investitor are autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit.

B21 Atunci cînd se analizează factorii prevăzuţi la punctul B18 şi indicatorii de la punctul B19 şi B20 împreună cu drepturile investitorului, dovezilor de autoritate descrise la punctul B18 li se va conferi o pondere mai mare.

Drepturi reale

B22 În evaluarea autorităţii, un investitor va analiza doar drepturile reale aferente unei entităţi în care s-a investit (deţinute de investitor sau de alţii). Pentru ca un drept să fie real, deţinătorul trebuie să deţină capacitatea practică de a-şi exercita respectivul drept.

B23 Pentru a stabili dacă drepturile sunt reale, sunt necesare raţionamente şi analizarea tuturor situaţiilor şi circumstanţelor. Printre factorii care trebuiesc analizaţi pentru a stabili acest lucru se numără, dar fără a se limita la, următorii:

(a) Dacă există orice obstacole (economice sau de altă natură) care împiedică deţinătorul (sau deţinătorii) să îşi exercite drepturile. Exemple de astfel de obstacole cuprind, fără a se limita la:

(i) sancţiuni financiare şi stimulente care ar împiedica (sau ar descuraja) deţinătorul să îşi exercite drepturile.

(ii) un preţ de exercitare sau de conversie care generează o barieră financiară care ar împiedica (sau ar descuraja) deţinătorul să îşi exercite drepturile.

(iii) termeni şi condiţii care fac puţin probabilă exercitarea drepturilor, de exemplu, condiţii care restrîng plasarea în timp a exercitării drepturilor.

(iv) absenţa din statutul unei entităţi în care s-a investit sau din legile sau reglementările aplicabile a unui mecanism explicit şi rezonabil care să permită deţinătorului să îşi exercite drepturile.

(v) incapacitatea deţinătorului drepturilor de a obţine informaţiile necesare pentru a-şi exercita drepturile.

(vi) obstacole de exploatare sau stimulente care ar împiedica (sau ar descuraja) deţinătorul să îşi exercite drepturile (de exemplu, lipsa altor administratori dispuşi sau capabili să furnizeze servicii specializate sau să ofere serviciile şi să preia alte interese deţinute de administratorul actual).

(vii) dispoziţii legale sau de reglementare care împiedică deţinătorul să îşi exercite drepturile (de exemplu, atunci cînd unui investitor străin i se interzice să îşi exercite drepturile).

(b) Atunci cînd exercitarea drepturilor necesită acordul mai multor părţi sau cînd drepturile sunt deţinute de mai multe părţi, dacă există un mecanism funcţional care oferă acelor părţi capacitatea practică de a-şi exercita drepturile în mod colectiv, în cazul în care aleg să facă acest lucru. Lipsa unui astfel de mecanism indică posibilitatea ca drepturile să nu fie de reale. Cu cît este necesar ca mai multe părţi să-şi dea acordul pentru a exercita drepturile respective, cu atît este mai puţin probabil ca acele drepturi să fie reale. Cu toate acestea, un consiliu de administraţie cu membri independenţi de factorul decizional ar putea servi drept mecanism investitorilor multipli pentru a acţiona în mod colectiv în exercitarea drepturilor. Prin urmare, este mai probabil ca drepturile de revocare exercitate de un consiliu de administraţie independent să fie reale, decît dacă aceleaşi drepturi ar fi exercitate în mod individual de un număr mare de investitori.

(c) Dacă partea sau părţile care deţin drepturile pot avea sau nu beneficii în urma exercitării acelor drepturi. De exemplu, deţinătorul unor drepturi de vot potenţiale într-o entitate în care s-a investit (a se vedea punctele B47-B50) trebuie să analizeze preţul de exercitare sau de conversie al instrumentului. Este foarte probabil ca termenii şi condiţiile drepturilor de vot să fie reale, atunci cînd instrumentul este în bani sau investitorul ar avea beneficii din alte motive (de exemplu, prin realizarea de sinergii între investitor şi entitatea în care s-a investit) în urma exercitării sau conversiei instrumentului.

B24 Pentru a fi reale, drepturile trebuie să fie exercitabile atunci cînd este necesar să se decidă în privinţa activităţilor relevante. De obicei, pentru a fi reale, drepturile trebuie să poată fi exercitabile în mod curent. Cu toate acestea, uneori drepturile pot fi reale, chiar dacă drepturile nu pot fi exercitate în mod curent.

B25 Drepturile reale exercitabile de alte părţi pot împiedica un investitor să controleze entitatea în care s-a investit, asociată acelor drepturi. Nu este necesar ca deţinătorii unor astfel de drepturi reale să aibă capacitatea de a iniţia decizii. Atîta timp cît drepturile nu sunt doar de protecţie (a se vedea punctele B26-B28), drepturile reale deţinute de alte părţi pot împiedica investitorul să controleze entitatea în care s-a investit, chiar dacă drepturile conferă deţinătorilor doar capacitatea curentă de a aproba sau de a bloca decizii asociate activităţilor relevante.

Drepturi de protecţie

B26 Pentru a evalua dacă drepturile îi conferă autoritate unui investitor, acel investitor trebuie să evalueze dacă drepturile sale sau cele deţinute de alţii sunt drepturi de protecţie. Drepturile de protecţie sunt asociate modificărilor fundamentale ale activităţilor unei entităţi în care s-a investit sau se aplică în situaţii excepţionale. Cu toate acestea, nu toate drepturile care se aplică în situaţii excepţionale sau depind de evenimente sunt drepturi de protecţie (a se vedea punctele B13 şi B53).

B27 Deoarece drepturile de protecţie sunt create pentru a proteja interesele deţinătorului fără a-i conferi acestuia autoritate asupra entităţii în care s-a investit, aferentă drepturilor respective, un investitor care deţine doar drepturi de protecţie nu poate avea autoritate sau nu poate împiedica o altă parte să deţină autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit (a se vedea punctul 14).

B28 Exemple de drepturi de protecţie cuprind, fără a se limita la:

(a) dreptul creditorului de a împiedica debitorul să întreprindă activităţi care ar putea schimba semnificativ riscul de credit al debitorului în detrimentul creditorului.

(b) dreptul unei părţi care deţine interese care nu controlează într-o entitate în care s-a investit de a aproba cheltuieli de capital mai mari decît sunt necesare pe parcursul desfăşurării normale a activităţii sau de a aproba emiterea de instrumente de capitaluri proprii sau de datorii.

(c) dreptul unui creditor de a sechestra activele unui debitor, în cazul în care debitorul nu reuşeşte să întrunească condiţiile prevăzute de rambursare a împrumutului.

Francize

B29 Un contract de franciză, în cadrul căruia entitatea în care s-a investit este francizatul, oferă de obicei francizorului drepturi menite să protejeze marca francizată. Contractele de franciză atribuie, de obicei, francizorilor anumite drepturi decizionale cu privire la activităţile francizatului.

B30 În general, drepturile francizorului nu împiedică celelalte părţi să ia decizii care influenţează semnificativ rezultatele francizatului. De asemenea, în contractele de franciză, drepturile francizorului nu îi conferă acestuia, în mod necesar, capacitatea curentă de a coordona activităţile cu o influenţă semnificativă asupra rezultatelor francizatului.

B31 Trebuie să se facă o distincţie între a deţine capacitatea curentă de a lua decizii care au o influenţă semnificativă asupra rezultatelor francizatului şi a deţine capacitatea de a lua decizii care protejează marca francizată. Francizorul nu are autoritate asupra francizatului dacă alte părţi deţin drepturi existente care le conferă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante ale francizatului.

B32 Prin încheierea unui contract de franciză, francizatul a decis unilateral să îşi coordoneze activitatea în conformitate cu termenii contractului de franciză, dar în nume propriu.

B33 Controlul privind astfel de decizii fundamentale, precum forma juridică a francizatului şi structura de finanţare a acestuia, poate fi deţinut de alte părţi decît francizorul şi pot influenţa semnificativ rezultatele francizatului. Cu cît sunt mai scăzute nivelul de sprijin financiar furnizat de francizor şi expunerea acestuia la variabilitatea rezultatelor francizatului, cu atît este mai probabil ca francizorul să deţină numai drepturi de protecţie.

Drepturi de vot

B34 De cele mai multe ori, un investitor are capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante în baza drepturilor de vot sau a altor drepturi similare. Un investitor va avea în vedere dispoziţiile acestei secţiuni (punctele B35-B50) dacă activităţile relevante ale unei entităţi în care s-a investit sunt coordonate pe baza drepturilor de vot.

Autoritate cu majoritatea drepturilor de vot

B35 Cu excepţia cazurilor în care se aplică punctul B36 sau B37, un investitor care deţine peste jumătate din drepturile de vot ale unei entităţi în care s-a investit are autoritate în următoarele situaţii:

(a) activităţile relevante sunt coordonate prin votul deţinătorului majorităţii drepturilor de vot, sau

(b) majoritatea membrilor organului de conducere care coordonează activităţile relevante sunt desemnaţi prin votul deţinătorului majorităţii drepturilor de vot.

Deţinerea majorităţii drepturilor de vot, dar nu şi a autorităţii

B36 Pentru ca un investitor care deţine peste jumătate din drepturile de vot ale unei entităţi în care s-a investit să aibă autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit, drepturile de vot ale investitorului trebuie să fie drepturi reale în conformitate cu punctele B22-B25 şi trebuie să îi ofere investitorului capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante, care, de cele mai multe ori, se va realiza prin stabilirea politicilor de funcţionare şi de finanţare. Dacă o altă entitate deţine drepturi existente care îi conferă entităţii respective dreptul de a coordona activităţile relevante, iar entitatea respectivă nu este un reprezentant al investitorului, investitorul nu are autoritate asupra entităţii în care s-a investit.

B37 Chiar dacă un investitor deţine majoritatea drepturilor de vot ale unei entităţi în care s-a investit, acesta nu are autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit dacă drepturile de vot deţinute nu sunt drepturi reale. De exemplu, un investitor care deţine peste jumătate din drepturile de vot ale unei entităţi în care s-a investit nu poate avea autoritate dacă activităţile relevante sunt coordonate de un guvern, o instanţă, un administrator, un administrator judiciar, un lichidator sau o autoritate de reglementare.

Autoritate fără deţinerea majorităţii drepturilor de vot

B38 Un investitor poate avea autoritate chiar dacă nu deţine majoritatea drepturilor de vot într-o entitate în care s-a investit. Un investitor poate avea autoritate chiar dacă nu deţine majoritatea drepturilor de vot într-o entitate în care s-a investit, de exemplu, prin:

(a) un angajament contractual între investitor şi alţi deţinători de drepturi de vot (a se vedea punctul B39);

(b) drepturi care decurg din alte angajamente contractuale (a se vedea punctul B40);

(c) drepturile de vot ale investitorului (a se vedea B41-B45);

(d) drepturi de vot potenţiale (a se vedea punctele B47-B50); sau

(e) o combinaţie între punctele (a)-(d).

Angajament contractual cu alţi deţinători de drepturi de vot

B39 Un angajament contractual între un investitor şi alţi deţinători de drepturi de vot poate conferi investitorului dreptul de a-şi exercita drepturile de vot în mod suficient pentru a-i conferi autoritate investitorului, chiar dacă investitorul nu deţine suficiente drepturi de vot pentru a avea autoritate în lipsa angajamentului contractual. Cu toate acestea, un angajament contractual îi poate asigura investitorului posibilitatea de a controla suficient opţiunile de vot ale altor deţinători de voturi încît să îi permită să ia decizii cu privire la activităţile relevante.

Drepturi care decurg din alte angajamente contractuale

B40 Alte drepturi decizionale, în combinaţie cu drepturile de vot, pot să ofere investitorului capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante. De exemplu, drepturile prevăzute într-un angajament contractual împreună cu drepturile de vot pot fi suficiente pentru a-i oferi investitorului capacitatea curentă de a coordona procesele de producţie ale unei entităţi în care s-a investit sau de a coordona activităţile de funcţionare şi de finanţare a unei entităţi în care s-a investit şi care influenţează semnificativ rezultatele entităţii în care s-a investit. Cu toate acestea, în lipsa oricăror alte drepturi, faptul că o entitate în care s-a investit depinde economic de investitor (precum relaţiile dintre un furnizor şi clientul său principal), nu înseamnă că un investitor are autoritate asupra entităţii în care s-a investit.

Drepturile de vot ale investitorului

B41 Un investitor care nu deţine majoritatea drepturilor de vot are drepturi care sunt suficiente pentru a-i conferi autoritate, atunci cînd investitorul are capacitatea practică de a coordona unilateral activităţile relevante.

B42 Pentru a evalua dacă un investitor are drepturi de vot suficiente pentru a avea autoritate, un investitor va analiza toate datele şi circumstanţele, inclusiv:

(a) volumul de drepturi de vot deţinute de investitor comparativ cu volumul şi repartizarea drepturilor de vot ale altor părţi, avînd în vedere că:

(i) cu cît deţine mai multe drepturi de vot, cu atît este mai probabil ca investitorul să deţină drepturi existente care îi conferă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante.

(ii) cu cît deţine mai multe drepturi de vot în comparaţie cu alte părţi care deţin drepturi de vot, cu atît este mai probabil ca investitorul să deţină drepturi existente care îi conferă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante.

(iii) cu cît există mai multe părţi care ar trebui să acţioneze în comun pentru a obţine mai multe voturi decît investitorul, cu atît este mai probabil ca investitorul să deţină drepturi existente care îi conferă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante.

(b) drepturi de vot potenţiale deţinute de investitor, de alţi deţinători de drepturi de vot sau alte părţi (a se vedea punctele B47-B50);

(c) drepturi care decurg din alte angajamente contractuale (a se vedea punctul B40); şi

(d) oricare date sau circumstanţe suplimentare care indică faptul că investitorul are sau nu capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante în momentul în care trebuie luate decizii, inclusiv repartiţia voturilor la şedinţele anterioare ale acţionarilor.

B43 Dacă gestionarea activităţilor relevante se realizează prin votul majorităţii, iar un investitor deţine mult mai multe drepturi de vot decît oricare dintre părţile care deţin drepturi de vot sau oricare grup organizat de părţi care deţin drepturi de vot, iar celelalte participaţii sunt repartizate mai multor părţi şi numai după analizarea factorilor indicaţi la punctul 42(a)-(c), poate fi clar că investitorul are autoritate asupra entităţii în care s-a investit.

B44 În alte situaţii, poate fi suficientă analizarea factorilor enumeraţi la punctul B42(a)-(c), pentru a fi clar dacă un investitor nu are autoritate.

B45 Cu toate acestea, este posibil ca doar analizarea factorilor enumeraţi la punctul B42(a)-(c) să nu fie decisivă. Dacă, după ce a analizat acei factori, nu este clar pentru un investitor dacă are autoritate, acesta trebuie să analizeze date şi circumstanţe suplimentare – de exemplu, dacă alţi acţionari sunt pasivi, după cum o demonstrează repartiţia voturilor la şedinţele anterioare ale acţionarilor. Acest fapt include evaluarea factorilor prevăzuţi la punctul B18 şi a indicatorilor de la punctele B19 şi B20. Cu cît investitorul deţine mai puţine drepturi de vot şi cu cît sunt mai puţine părţile care ar trebui să acţioneze în comun pentru a obţine mai multe voturi decît investitorul, cu atît evaluarea menită să determine dacă drepturile de vot ale investitorului sunt suficiente pentru a-i conferi autoritate se va baza mai mult pe datele şi circumstanţele suplimentare. Atunci cînd se analizează factorii şi circumstanţele prevăzute la punctele B18-B20 împreună cu drepturile investitorului, atunci se va conferi o pondere mai mare dovezilor privind autoritatea descrise la punctul B18 decît indicatorilor de la punctele B19 şi B20.

B46 Dacă, după ce au fost analizaţi factorii enumeraţi la punctul B42 literele (a)-(d), nu este clar dacă investitorul are autoritate, investitorul nu controlează entitatea în care s-a investit.

Drepturi de vot potenţiale

B47 În evaluarea controlului, un investitor va analiza drepturile sale de vot potenţiale, precum şi drepturile de vot potenţiale deţinute de alte părţi pentru a stabili dacă are autoritate. Drepturile de vot potenţiale sunt drepturi de a obţine drepturi de vot în cadrul unei entităţi în care s-a investit, cum ar fi cele care decurg din instrumente convertibile sau opţiuni, inclusiv din contracte forward. Acele drepturi de vot potenţiale vor fi luate în considerare doar dacă sunt drepturi reale (a se vedea punctele B22-B25).

B48 Atunci cînd se vor analiza drepturile de vot potenţiale, un investitor trebuie să analizeze scopul şi structura instrumentului, precum şi scopul şi structura oricărei alte participări a investitorului în entitatea în care s-a investit. Aceasta presupune evaluarea diferiţilor termeni şi condiţii ale instrumentului, precum şi aşteptările, motivele şi temeiurile aparente în baza cărora investitorul a acceptat acei termeni şi condiţii.

B49 Dacă investitorul are drepturi de vot sau alte drepturi decizionale asociate activităţilor entităţii în care s-a investit, investitorul va evalua dacă drepturile respective în combinaţie cu drepturile de vot potenţiale îi acordă autoritate.

B50 Doar drepturile de vot potenţiale reale sau în combinaţie cu alte drepturi pot să ofere unui investitor capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante. De exemplu, este posibilă o astfel de situaţie atunci cînd un investitor deţine 40% din drepturile de vot ale unei entităţi în care s-a investit şi, în conformitate cu punctul B23, deţine drepturi reale care decurg din opţiunile de a achiziţiona alte 20% din drepturile de vot.

Autoritatea în cazul în care drepturile de vot sau alte voturi similare nu influenţează semnificativ rezultatele entităţii în care s-a investit

B51 În evaluarea scopului şi structurii unei entităţi în care s-a investit (a se vedea punctele B5-B8), un investitor trebuie să analizeze participarea şi deciziile luate la înfiinţarea entităţii în care s-a investit, ca parte a structurii acesteia şi să evalueze dacă termenii tranzacţiei şi caracteristicile participării îi oferă investitorului drepturi suficiente pentru a-i asigura autoritatea. Simplul fapt că a participat la crearea structurii unei entităţi în care s-a investit nu este suficient pentru a conferi controlul unui investitor. Cu toate acestea, participarea poate indica faptul că investitorul a avut oportunitatea de a obţine drepturi care sunt suficiente pentru a-i conferi autoritate asupra entităţii în care s-a investit.

B52 În plus, un investitor trebuie să analizeze angajamentele contractuale stabilite la înfiinţarea entităţii în care s-a investit, cum ar fi opţiunile de cumpărare, opţiunile de vînzare şi drepturile la încasări în urma lichidării. Cînd aceste angajamente contractuale implică activităţi care au o legătură strînsă cu entitatea în care s-a investit, atunci aceste activităţi sunt de fapt parte integrantă a activităţilor generale ale entităţii în care s-a investit, chiar dacă acestea se pot desfăşura în afara limitelor juridice ale entităţii în care s-a investit. Prin urmare, pentru a stabili autoritatea asupra entităţii în care s-a investit, se vor analiza drept activităţi relevante drepturile decizionale explicite sau implicite cuprinse în angajamentele contractuale, care au o legătură strînsă cu entitatea în care s-a investit.

B53 În cazul anumitor entităţi în care s-a investit, activităţile relevante au loc doar în cazul unor circumstanţe sau evenimente special. Entitatea în care s-a investit poate fi concepută astfel încît gestionarea activităţilor şi rezultatelor sale să fie predeterminată, cu excepţia cazului şi pînă în momentul în care apar circumstanţele sau evenimentele speciale respective. În acest caz, numai deciziile privind activităţile entităţii în care s-a investit efectuate atunci cînd apar circumstanţele sau evenimentele respective pot influenţa semnificativ rezultatele sale şi pot fi, prin urmare, activităţi relevante. Nu este necesar ca circumstanţele sau evenimentele acestea să fi avut pentru ca un investitor cu capacitatea de a lua deciziile respective să aibă autoritate. Considerat individual, faptul că dreptul de a lua decizii depinde de apariţia circumstanţelor sau a unui eveniment, nu înseamnă că acele drepturi sunt de protecţie.

B54 Un investitor poate să aibă un angajament explicit sau implicit de a se asigura că o entitate în care s-a investit va continua să funcţioneze aşa cum a fost concepută. Un astfel de angajament poate să crească expunerea investitorului la variabilitatea rezultatelor şi, prin urmare, să crească stimulentul investitorului de a obţine suficiente drepturi care să-i confere autoritate. Prin urmare, un angajament de a se asigura că o entitate în care s-a investit va funcţiona astfel cum a fost concepută poate fi un indicator a faptului că investitorul are autoritate, dar, în mod individual, nu conferă autoritate investitorului şi nici nu împiedică o altă parte să deţină autoritatea.

Expunere sau drepturi asupra rezultatelor variabile în baza participării sale în entitatea în care s-a investit

B55 Cînd se evaluează dacă un investitor are controlul asupra unei entităţi în care s-a investit, investitorul stabileşte dacă este expus sau are drepturi asupra rezultatelor variabile în baza participării sale în entitatea în care s-a investit.

B56 Rezultatele variabile sunt rezultate care nu sunt fixe şi pot varia în funcţie de performanţele entităţii în care s-a investit. Rezultatele investitorului pot fi doar pozitive, doar negative atît pozitive cît şi negative (a se vedea punctul 15). Un investitor evaluează dacă rezultatele dintr-o entitate în care s-a investit sunt variabile şi cît de variabile sunt rezultatele respective pe baza fondului economic al angajamentului şi indiferent de forma juridică a rezultatelor. De exemplu, un investitor poate să deţină o obligaţiune cu plăţi fixe de dobîndă. În sensul prezentului IFRS, plăţile fixe de dobîndă sunt rezultate variabile, deoarece fac obiectul riscului de neplată şi expun investitorul la riscul de credit al emitentului obligaţiunii. Valoarea variabilităţii (altfel spus cît de variabile sunt rezultatele respective) depinde de riscul de credit al obligaţiunii. În mod similar, comisioanele fixe pe bază de performanţă pentru gestionarea activelor unei entităţi în care s-a investit sunt rezultate variabile, deoarece expun investitorul la riscul de performanţă al entităţii în care s-a investit. Valoarea variabilităţii depinde de capacitatea entităţii în care s-a investit de a genera venituri suficiente pentru a plăti comisionul.

B57 Exemplele de rezultate includ:

(a) dividende, alte distribuiri de beneficii economice dintr-o entitate în care s-a investit (de exemplu, dobînda din titluri de creanţă emise de entitatea în care s-a investit) şi modificări ale valorii investiţiei efectuate de investitor în entitatea în care s-a investit.

(b) remuneraţia pentru întreţinerea sau gestionarea activelor sau datoriilor unui investitor, comisioanele şi expunerea la pierderi în urma furnizării de credit sau de lichidităţi, participaţii reziduale la lichidare în activele şi datoriile entităţii în care s-a investit, beneficii fiscale şi accesul la lichidităţi viitoare pe care le deţine un investitor în urma participării într-o entitate în care s-a investit.

(c) rezultatele la care nu au acces alţi deţinători de interese. De exemplu, un investitor poate să-şi utilizeze activele în combinaţie cu activele entităţii în care s-a investit, cum ar fi prin combinarea funcţiilor operative pentru a obţine economii de scară, economii de costuri, aprovizionarea cu produse rare, obţinerea accesului la informaţii secrete sau limitarea unor operaţiuni sau active pentru a îmbunătăţi valoarea altor active ale investitorului.

Legătura dintre autoritate şi rezultate

Autoritate delegată

B58 În cazul în care un investitor cu drepturi decizionale (un factor decizional) efectuează o evaluare a controlului, acesta trebuie să stabilească dacă este un mandant sau un reprezentant. Un investitor trebuie, de asemenea, să stabilească dacă o altă entitate cu drepturi decizionale acţionează ca reprezentant al investitorului. Un reprezentant este angajat în principal pentru a acţiona în numele şi în beneficiul altei sau altor părţi (mandantul sau mandanţii) şi, prin urmare, cînd îşi exercită autoritatea decizională nu controlează entitatea în care s-a investit (a se vedea punctele 17 şi 18). Prin urmare, uneori autoritatea unui mandant poate fi deţinută şi exercitată de un reprezentant, dar în numele mandantului. Un factor decizional nu este un reprezentant doar datorită faptului că alte părţi pot avea beneficii în urma deciziilor pe care le efectuează.

B59 Un investitor poate delega unui reprezentant autoritatea sa decizională privind cîteva aspecte specifice sau toate activităţile relevante. Cînd evaluează dacă deţine controlul unei entităţi în care s-a investit, investitorul trebuie să considere drepturile decizionale delegate unui reprezentant al său ca fiind deţinute direct de investitor. În situaţiile în care există mai mulţi mandanţi, fiecare mandant trebuie să evalueze dacă deţine autoritate în entitatea în care s-a investit, în conformitate cu dispoziţiile de la punctele B5-B54. Punctele B60-B72 oferă îndrumări pentru a stabili dacă un factor decizional este un reprezentant sau un mandant.

B60 Pentru a stabili dacă este un reprezentant, un factor decizional trebuie să analizeze relaţiile generale dintre el, entitatea în care s-a investit şi care este gestionată şi alte părţi implicate în entitatea în care s-a investit, mai exact toţi factorii de mai jos:

(a) domeniul de aplicare al autorităţii sale decizionale asupra entităţii în care s-a investit (punctele B62 şi B63).

(b) drepturile deţinute de alte părţi (punctele B64-B67);

(c) remuneraţia la care este îndreptăţit conform acordului(acordurilor) de remunerare (punctele B68-B70).

(d) expunerea factorului decizional la variabilitatea rezultatelor în baza altor interese deţinute de acesta în entitatea în care s-a investit (punctele B71 şi B72).

Fiecărui factor trebuie să i se atribuie ponderi diferite, pe baza datelor şi a circumstanţelor specifice.

B61 Pentru a stabili dacă un factor decizional este un reprezentant, trebuie să se evalueze toţi factorii enumeraţi la punctul B60, cu excepţia cazului în care o singură parte deţine drepturi reale de a demite factorul decizional (drepturi de revocare) şi poate demite factorul decizional, fără temei (a se vedea punctul B65).

Domeniul de aplicare al autorităţii decizionale

B62 Domeniul de aplicare al autorităţii decizionale este evaluat avînd în vedere:

(a) activităţile permise în conformitate cu acordul(rile) decizionale şi cu prevederile legislative, şi

(b) libertatea de acţiune de care dispune factorul decizional în luarea deciziilor respective privind acele activităţi.

B63 Un factor decizional trebuie să analizeze scopul şi structura entităţii în care s-a investit, riscurile la care entitatea a fost concepută să fie expusă, riscurile pe care a fost concepută să le transfere către părţile participante şi gradul de participare al factorului decizional în conceperea entităţii în care s-a investit. De exemplu, dacă un factor decizional participă în mod semnificativ la conceperea entităţii în care s-a investit (inclusiv în stabilirea domeniului de aplicare al autorităţii decizionale), participarea respectivă poate indica faptul că factorul decizional a avut oportunitatea şi stimulentul de a obţine drepturi din care ar rezulta capacitatea factorului decizional de a coordona activităţile relevante.

Drepturi deţinute de alte părţi

B64 Drepturile reale deţinute de alte părţi pot influenţa capacitatea factorului decizional de a coordona activităţile relevante ale unei entităţi în care s-a investit. Drepturile reale de revocare sau alte drepturi pot indica faptul că factorul decizional este un reprezentant.

B65 Atunci cînd o singură parte deţine dreptul real de revocare şi poate demite în mod neîntemeiat factorul decizional, doar acest fapt este suficient pentru a concluziona faptul că factorul decizional este un reprezentant. Dacă mai multe părţi deţin astfel de drepturi (şi niciuna dintre părţi nu poate demite factorul decizional fără acordul celorlalte părţi), drepturile respective, considerate separat, nu sunt decisive în a stabili dacă un factor decizional acţionează în principal în numele şi în beneficiul altora. În plus, cu cît este mai mare numărul părţilor care trebuie să acţioneze în comun pentru a-şi exercita drepturile de demitere a unui factor decizional şi cu cît este mai mare amploarea şi variabilitatea asociate intereselor economice ale factorului decizional (adică remuneraţia şi alte interese), cu atît acest factor va avea o pondere mai mică.

B66 Pentru a evalua dacă factorul decizional este un reprezentant, drepturile reale deţinute de alte părţi, care limitează libertatea de acţiune a factorului decizional, trebuia să fie analizate similar drepturilor de demitere. De exemplu, un factor decizional care, pentru a acţiona, trebuie să obţină acordul unui număr mai mic de alte părţi este, în general, un reprezentant. (A se vedea punctele B22-B25 pentru îndrumări suplimentare privind drepturile şi pentru a stabili dacă acestea sunt reale).

B67 Pentru a analiza drepturile deţinute de alte părţi trebuie să se evalueze drepturile ce pot fi exercitate de consiliul de administraţie al unei entităţi în care s-a investit (sau alt organ de conducere) şi influenţa acestora asupra autorităţii factorului decizional (a se vedea punctul B23(b)).

Remuneraţia

B68 Cu cît este mai mare valoarea şi variabilitatea asociate remuneraţiei factorului decizional în comparaţie cu rezultatele estimate din activităţile entităţii în care s-a investit, cu atît este mai probabil ca factorul decizional să fie un mandant.

B69 Pentru a stabili dacă este un mandant sau un reprezentant, factorul decizional trebuie, de asemenea, să verifice dacă există următoarele condiţii:

(a) Remuneraţia factorului decizional este proporţională cu serviciile furnizate.

(b) Acordul de remunerare cuprinde numai termenii, condiţiile sau valorile prezente de regulă în angajamentele pentru servicii similare şi un nivel de competenţe, negociate în condiţii obiective.

B70 Un factor decizional nu poate fi un reprezentant, decît dacă există condiţiile descrise la punctul B69(a) şi (b). Cu toate acestea, pentru a concluziona că un factor decizional este un reprezentant nu este suficient ca aceste condiţii să fie întrunite separat.

Expunerea la variabilitatea rezultatelor din deţinerea de alte interese

B71 Un factor decizional care deţine alte interese într-o entitate în care s-a investit (de exemplu, investiţii în entitatea în care s-a investit sau oferă garanţii privind performanţa entităţii în care s-a investit), atunci cînd evaluează dacă este un reprezentant trebuie să analizeze expunerea la variabilitatea rezultatelor din interesele respective. Deţinerea altor interese într-o entitate în care s-a investit sugerează că factorul decizional poate fi un mandant.

B72 Pentru a-şi evalua expunerea la variabilitatea rezultatelor din interesele deţinute în entitatea în care s-a investit, un factor decizional trebuie să ţină cont de următoarele:

(a) cu cît este mai mare valoarea şi variabilitatea asociate intereselor economice ale acestuia, avînd în vedere în mod agregat remuneraţia şi alte interese ale acestuia, cu atît este mai probabil ca factorul decizional să fie un mandant.

(b) dacă expunerea la variabilitatea rezultatelor diferă de cea a altor investitori şi, în acest caz, dacă acest fapt îi influenţează acţiunile. De exemplu, o astfel de situaţie este posibilă atunci cînd un factor decizional deţine interese secundare sau furnizează alte forme de ameliorare a condiţiilor de credit unei entităţi în care s-a investit.

Factorul decizional trebuie să îşi evalueze expunerea în comparaţie cu variabilitatea rezultatelor totale a entităţii în care s-a investit. Această evaluare se va efectua în principal pe baza rezultatelor estimate din activităţile entităţii în care s-a investit, dar nu trebuie să excludă expunerea maximă a factorului decizional la variabilitatea rezultatelor entităţii în care s-a investit în urma altor interese deţinute de factorul decizional.

Relaţia cu alte părţi

B73 Cînd se efectuează evaluarea controlului, un investitor trebuie să analizeze natura relaţiilor sale cu alte părţi şi dacă acele alte părţi acţionează în numele investitorului (adică dacă sunt “reprezentanţi de facto”). Pentru a stabili dacă alte părţi acţionează drept reprezentanţi de facto este nevoie de raţionament, analizîndu-se nu doar natura relaţiei, ci şi modul în care acele părţi interacţionează între ele şi cu investitorul.

B74 Nu este necesar ca o astfel de relaţie să implice un angajament contractual. O parte este un reprezentant de facto dacă investitorul sau persoanele care coordonează activităţile investitorului au capacitatea de a determina partea respectivă să acţioneze în numele investitorului. În această situaţie, atunci cînd evaluează controlul asupra unei entităţi în care s‑a investit, investitorul trebuie să analizeze drepturile decizionale ale reprezentanţilor săi de facto şi expunerea sa indirectă sau drepturile sale la rezultatele variabile prin reprezentantul de facto, împreună cu cele proprii.

B75 În cele ce urmează sunt prezentate exemple de astfel de alte părţi care, prin natura relaţiei stabilite între ele, pot acţiona ca reprezentanţi de facto ai investitorului:

(a) părţile afiliate investitorului.

(b) o parte care a primit interesul său în entitatea în care s-a investit drept contribuţie sau împrumut din partea investitorului.

(c) o parte care a acceptat să nu vîndă, să nu transfere sau să nu blocheze participaţiile deţinute în entitatea în care s-a investit fără avizul prealabil al investitorului (cu excepţia situaţiilor în care investitorul şi cealaltă parte au dreptul de aprobare prealabilă, iar drepturile au la bază termeni stabiliţi de comun acord de către părţi interesate şi independente).

(d) o parte care nu îşi poate finanţa activităţile fără un sprijin financiar secundar din partea investitorului.

(e) o entitate în care s-a investit şi ai cărei membri din organul de conducere sau ai personalului cheie din conducere sunt aceleaşi persoane ca pentru investitor.

(f) o parte care are o relaţie de afaceri strînsă cu investitorul, cum ar fi relaţia dintre un furnizor de servicii profesionale şi unul dintre clienţii săi majori.

Controlul activelor specificate

B76 Un investitor trebuie să analizeze dacă tratează o parte a unei entităţi în care s-a investit drept o entitate separată presupusă şi, în acest caz, dacă deţine controlul entităţii separate presupuse.

B77 Un investitor trebuie să trateze o parte a unei entităţii în care s-a investit drept o entitate separată presupusă, dacă şi numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

Activele specificate ale entităţii în care s-a investit (şi ameliorările condiţiilor de credit aferente, dacă există) reprezintă singura sursă pentru plata datoriilor specificate sau a altor interese specificate ale entităţii în care s-a investit. Alte părţi decît acelea cu datoriile specificate nu au drepturi sau obligaţii legate de activele specificate sau de fluxurile de trezorerie reziduale din activele respective. De fapt, niciun venit din activele specificate nu poate fi utilizat de partea rămasă din entitatea în care s-a investit şi niciuna dintre datoriile entităţii separate presupuse nu poate fi plătită din activele părţii rămase din entitatea în care s-a investit. Prin urmare, de fapt toate activele, datoriile şi capitalurile proprii ale entităţii separate presupuse sunt izolate de entitatea în care s-a investit. O astfel de entitatea separată presupusă este numită de obicei un “siloz”.

B78 Atunci cînd se întrunesc condiţiile de la punctul B77, un investitor trebuie să identifice activităţile care influenţează semnificativ rezultatele entităţii separat estimate şi modul în care sunt coordonate activităţile respective, pentru a evalua dacă are autoritate asupra acelei părţi a entităţii în care s-a investit. Cînd se efectuează evaluarea controlului asupra entităţii separat estimate, investitorul trebuie să analizeze, de asemenea, dacă are expunere sau drepturi la rezultatele variabile datorită participării în entitatea separat estimată şi dacă are capacitatea de a-şi utiliza autoritatea asupra acelei părţi a entităţii în care s-a investit pentru a influenţa valoarea rezultatelor investitorului.

B79 Dacă investitorul deţine controlul entităţii separate presupuse, investitorul trebuie să consolideze acea parte a entităţii în care s-a investit. În acest caz, dacă vor efectua evaluarea controlului şi la consolidarea entităţii în care s-a investit, celelalte părţi vor exclude acea parte a entităţii în care s-a investit.

Evaluare continuă

B80 Un investitor trebuie să-şi reevalueze controlul asupra unei entităţi în care s-a investit dacă datele şi circumstanţele indică faptul că există modificări la unul sau mai multe dintre cele trei elemente de control enumerate la punctul 7.

B81 Dacă există o modificare în modul de exercitare a autorităţii asupra unei entităţi în care s-a investit, acea modificare trebuie să se reflecte în modul în care un investitor îşi evaluează autoritatea asupra unei entităţi în care s-a investit. De exemplu, modificarea drepturilor decizionale poate însemna că activităţile relevante nu mai sunt coordonate prin drepturi de vot, ci prin alte acorduri, precum contracte prin care se acordă capacitatea curentă de a coordona activităţile relevante altor părţi.

B82 În urma unui eveniment, un investitor poate obţine sau poate pierde autoritatea asupra unei entităţi în care s-a investit, fără ca investitorul să fi fost implicat în acel eveniment. De exemplu, un investitor poate obţine autoritatea asupra unei entităţi în care s-a investit, deoarece au fost consumate drepturile decizionale deţinute de altă parte sau alte părţi, care au împiedicat anterior investitorul să controleze entitatea în care s-a investit.

B83 Un investitor va analiza, de asemenea, modificările care îi influenţează expunerea sau drepturile la rezultatele variabile în urma participării într-o entitate în care s-a investit. De exemplu, un investitor care are autoritate asupra unei entităţi în care s-a investit poate pierde controlul unei entităţi în care s-a investit, dacă investitorul nu mai are dreptul să primească rezultate sau să fie expus la obligaţii, deoarece investitorul nu mai întruneşte dispoziţiile de la punctul 7(b) (de exemplu, dacă un contract prin care primeşte comisioane în funcţie de performanţă ajunge la final).

B84 Un investitor trebuie să analizeze dacă au intervenit schimbări în evaluarea sa ca reprezentant sau mandant. Modificarea relaţiei generale dintre investitor şi alte părţi poate însemna că investitorul nu mai acţionează ca reprezentant, cu toate că a acţionat în trecut ca reprezentant, şi viceversa. De exemplu, dacă se modifică drepturile investitorului sau ale altor părţi, investitorul trebuie să îşi reconsidere statutul de mandant sau de reprezentant.

B85 Evaluarea iniţială a controlului sau a statutului de mandant sau de reprezentant efectuată de un investitor nu se va schimba doar în urma unei modificări a condiţiilor pieţei (de exemplu, o modificare a rezultatelor entităţii în care s-a investit, generată de condiţiile pieţei), cu excepţia cazului în care schimbarea condiţiilor pieţei modifică una sau mai multe din cele trei elemente de control enumerate la punctul 7 sau modifică relaţiile generale dintre un mandant şi un reprezentant.

Dispoziţii contabile

Proceduri de consolidare

B86 Situaţii financiare consolidate:

(a) se vor combina elementele similare de active, datorii, capitaluri proprii, venituri, cheltuieli şi fluxuri de trezorerie ale societăţii mamă cu cele ale filialelor.

(b) se vor compensa (elimina) valoarea contabilă a investiţiei făcute de societatea mamă în fiecare filială şi partea societăţii mamă din capitalul propriu al fiecărei filiale (IFRS 3 oferă explicaţii privind modul de contabilizare a oricărui fond comercial aferent).

(c) se vor elimina în totalitate activele şi datoriile, capitalurile proprii, veniturile, cheltuielile şi fluxurile de trezorerie din interiorul grupului aferente tranzacţiilor între entităţile grupului (profitul sau pierderile rezultate din tranzacţiile în interiorul grupului, care sunt recunoscute în active, precum stocuri şi active imobilizate, sunt eliminate în totalitate). Pierderile în interiorul grupului pot indica o depreciere care impune recunoaşterea în situaţiile financiare consolidate. IAS 12 Impozitul pe profit se aplică diferenţelor temporare care apar din eliminarea profiturilor şi pierderilor rezultate din tranzacţii în interiorul grupului.

Politici contabile uniforme

B87 Dacă un membru al grupului utilizează alte politici contabile decît cele adoptate în situaţiile financiare consolidate pentru tranzacţii şi evenimente asemănătoare în circumstanţe similare, trebuie făcute ajustări adecvate la situaţiile financiare atunci cînd aceste situaţii sunt folosite la întocmirea situaţiilor financiare consolidate.

Evaluare

B88 O entitate va include în situaţiile financiare consolidate veniturile şi cheltuielile unei filiale începînd de la data la care a obţinut controlul şi pînă la data la care entitatea încetează să mai controleze filiala. Veniturile şi cheltuielile filialei se vor baza pe valorile activelor şi datoriilor recunoscute în situaţiile financiare consolidate ale societăţii-mamă la data achiziţiei. De exemplu, cheltuielile cu amortizarea recunoscute în situaţia consolidată a rezultatului global după data achiziţiei se vor baza pe valorile juste ale activelor depreciabile aferente, recunoscute în situaţiile financiare consolidate de la data achiziţiei.

Drepturi de vot potenţiale

B89 Cînd există drepturi de vot potenţiale sau alte instrumente derivate care conţin drepturi de vot potenţiale, partea de profit sau pierdere şi modificările capitalurilor proprii alocate societăţii mamă şi intereselor care nu controlează în întocmirea situaţiilor financiare consolidate se va stabili numai pe baza participaţiilor existente în capitalurile proprii şi nu reflectă posibila exercitare sau conversie a drepturilor de vot potenţiale şi a altor instrumente derivate, cu excepţia cazului în care se aplică dispoziţiile de la punctul B90.

B90 În unele situaţii, o entitate deţine de fapt participaţii în capitalurile proprii ca urmare a unei tranzacţii care îi oferă actualmente entităţii accesul la rezultatele asociate unei participaţii în capitalurile proprii. În astfel de situaţii, partea alocată societăţii mamă şi intereselor care nu controlează în întocmirea situaţiilor financiare consolidate se va stabili prin luarea în considerare a unei posibile exercitări a acelor drepturi de vot potenţiale şi a altor instrumente derivate, care îi oferă actualmente entităţii accesul la rezultate.

B91 IFRS 9 nu se aplică intereselor deţinute în filiale care sunt consolidate. Atunci cînd instrumentele care conţin de fapt drepturi de vot potenţiale oferă actualmente acces la rezultatele asociate unei participaţii în capitalurile proprii, instrumentele nu fac obiectul dispoziţiilor IFRS 9. În toate celelalte cazuri, instrumentele care conţin drepturi de vot potenţiale într-o filială sunt contabilizate în conformitate cu IFRS 9.

Data de raportare

B92 Situaţiile financiare ale societăţii mamă şi ale filialelor sale utilizate la întocmirea situaţiilor financiare consolidate trebuie să aibă aceeaşi dată de raportare. Cînd finalul perioadei de raportare pentru societatea mamă diferă de cel al unei filiale, filiala va întocmi, în scopul consolidării, informaţii financiare suplimentare pentru aceeaşi dată ca situaţiile financiare ale societăţii mamă, pentru a permite societăţii mamă să consolideze informaţiile financiare ale filialei, cu excepţia cazului în care este imposibil să se procedeze astfel.

B93 Dacă este imposibil să se procedeze astfel, societatea mamă trebuie să consolideze informaţiile financiare ale filialei utilizînd situaţiile financiare cele mai recente ale filialei, ajustate pentru efectele celor mai semnificative tranzacţii sau evenimente care au loc între data situaţiilor financiare respective şi data situaţiilor financiare consolidate. În orice caz, diferenţa dintre data situaţiilor financiare ale filialei şi data situaţiilor financiare consolidate nu trebuie să fie mai mare de trei luni, iar durata perioadelor de raportare şi orice diferenţă între datele situaţiilor financiare trebuie să fie aceleaşi de la o perioadă la alta.

Interese care nu controlează

B94 O entitate trebuie să atribuie profitul sau pierderea şi fiecare componentă a altor elemente ale rezultatului global, proprietarilor societăţii mamă şi intereselor care nu controlează. Entitatea trebuie, de asemenea, să atribuie rezultatul global total proprietarilor societăţii mamă şi intereselor care nu controlează, chiar dacă aceasta are drept urmare un sold deficitar al intereselor care nu controlează.

B95 Dacă o filială are în circulaţie acţiuni preferenţiale cumulative, clasificate drept capitaluri proprii şi care sunt deţinute de interese care nu controlează, entitatea va calcula partea sa din profit sau pierdere după ce a efectuat ajustarea aferentă dividendelor pentru astfel de acţiuni, indiferent dacă astfel de dividende au fost sau nu declarate.

Modificări în cota deţinută de interesele care nu controlează

B96 Cînd se modifică partea de capital propriu deţinută de interesele care nu controlează, o entitate trebuie să ajusteze valorile contabile ale intereselor care controlează şi ale celor care nu controlează pentru a reflecta modificarea participaţiilor aferente acestora în filială. Entitatea trebuie să recunoască direct în capitalurile proprii orice diferenţă dintre valoarea pe baza căreia sunt ajustate interesele care nu controlează şi valoarea justă a contravalorii plătite sau primite şi să o atribuie proprietarilor societăţii mamă.

Pierderea controlului

B97 O societate-mamă poate pierde controlul asupra unei filiale în două sau mai multe angajamente (tranzacţii). Totuşi, uneori circumstanţele indică faptul că angajamentele multiple ar trebui contabilizate drept o singură tranzacţie. Atunci cînd se stabileşte dacă angaja­mentele trebuie să fie contabilizate drept o singură tranzacţie, o societate-mamă trebuie să ia în considerare toţi termenii şi condiţiile angajamentelor, precum şi efectele lor economice. Unul sau mai multe dintre următoarele elemente indică faptul că societatea-mamă ar trebui să contabilizeze angajamentele multiple drept o singură tranzacţie:

(a) S-au încheiat în acelaşi timp sau unul în funcţie de altul.

(b) Formează o singură tranzacţie destinată realizării unui efect comercial global.

(c) Existenţa unui angajament depinde de existenţa a cel puţin unui alt angajament.

(d) Un angajament considerat de sine stătător nu este justificat din punct de vedere economic, dar devine justificat din punct de vedere economic atunci cînd este analizat împreună cu alte angajamente. Un exemplu îl constituie cazul în care o cedare de acţiuni este evaluată sub preţul pieţei şi este compensată printr-o cedare ulterioară evaluată peste preţul pieţei.

B98 Dacă o societate-mamă pierde controlul asupra unei filiale, atunci aceasta trebuie să:

(a) derecunoască:

(i) activele (inclusiv orice fond comercial) şi datoriile filialei la valorile lor contabile de la data pierderii controlului; şi

(ii) valoarea contabilă a oricăror interese care nu controlează deţinute în fosta filială la data pierderii controlului (inclusiv orice componente ale altor elemente de rezultat global care li se pot atribui);

(b) recunoască:

(i) valoarea justă a contravalorii primite, dacă aceasta există, din tranzacţia, evenimentul sau circumstanţa care a avut drept rezultat pierderea controlului;

(ii) dacă tranzacţia, evenimentul sau împrejurarea care a avut drept rezultat pierderea controlului implică o distribuire a acţiunilor filialei către proprietari, în calitatea lor de proprietari, acea distribuire; şi

(iii) orice investiţie nerepartizată în fosta filială, la valoarea sa justă, la data pierderii controlului;

(c) reclasifice la profit sau pierdere sau să transfere direct la rezultate reportate, dacă acest lucru este impus de alte IFRS-uri, valorile recunoscute în alte elemente de rezultat global aferente filialei pe baza dispoziţiei descrise la punctul B99.

(d) recunoască orice diferenţă care rezultă drept cîştig sau pierdere în profitul sau pierderea care se poate atribui societăţii mamă.

B99 Dacă o societate-mamă pierde controlul asupra unei filiale, societatea-mamă trebuie să contabilizeze toate valorile recunoscute la alte elemente ale rezultatului global aferente acelei filiale, pe aceeaşi bază care ar fi prevăzută în cazul în care societatea-mamă ar fi cedat direct activele sau datoriile aferente. Prin urmare, dacă un cîştig sau o pierdere recunoscută anterior la alte elemente ale rezultatului global ar fi reclasificate la profitul sau pierderea rezultate în urma cedării activelor sau datoriilor aferente, societatea-mamă trebuie să reclasifice cîştigul sau pierderea din capitalurile proprii la profit sau pierdere (drept ajustare din reclasificare) atunci cînd pierde controlul asupra filialei. Dacă un surplus din reevaluare recunoscut anterior la alte elemente ale rezultatului global ar fi transferat direct la rezultate reportate odată cu cedarea activelor, societatea mamă trebuie să transfere surplusul din reevaluare direct la rezultatele reportate atunci cînd pierde controlul asupra filialei.

Anexa C

Data intrării în vigoare şi tranziţia

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS.

Data intrării în vigoare

C1 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2013 sau ulterior acestei date. Se permite aplicarea anterior acestei date. Dacă o entitate aplică prezentul IFRS anterior datei specificate, aceasta trebuie să prezinte acest fapt şi să aplice simultan IFRS 11, IFRS 12, IAS 27 Situaţii financiare individuale şi IAS 28 (aşa cum a fost modificat în 2011).

Tranziţia

C2 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS retroactiv, în conformitate cu IAS 8 Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori, cu excepţia celor prevăzute la punctele C3–C6.

C3 Cînd se aplică prezentul IFRS pentru prima dată, o entitate nu trebuie să ajusteze datele contabile privind implicarea acesteia în:

(a) entităţi consolidate anterior în conformitate cu IAS 27 Situaţii financiare consolidate şi individuale şi SIC-12 Consolidare – Entităţi cu scop special şi care sunt consolidate în continuare, în conformitate cu prezentul IFRS; sau

(b) entităţi neconsolidate anterior în conformitate cu IAS 27 şi SIC-12 şi care nu sunt în continuare consolidate, în conformitate cu prezentul IFRS.

C4 Cînd, în urma aplicării prezentului IFRS pentru prima dată, un investitor consolidează o entitate în care s-a investit şi care nu a fost consolidată în conformitate cu IAS 27 şi SIC-12, investitorul trebuie să:

(a) dacă entitatea în care s-a investit este o întreprindere (astfel cum este definită în IFRS 3), să evalueze activele, datoriile şi interesele care nu controlează ale entităţii în care s-a investit şi care nu a fost consolidată anterior, la data aplicării iniţiale, ca şi cum acea entitate în care s-a investit a fost consolidată (şi, prin urmare, contabilizarea achiziţiei aplicată în conformitate cu IFRS 3) de la data la care investitorul a obţinut controlul asupra acelei entităţi în care s-a investit, pe baza dispoziţiilor prezentului IFRS.

(b) dacă entitatea în care s-a investit nu este o întreprindere (astfel cum este definită în IFRS 3), să evalueze activele, datoriile şi interesele care nu controlează ale entităţii în care s-a investit şi care nu a fost consolidată anterior la data aplicării iniţiale, ca şi cum acea entitate în care s-a investit a fost consolidată (aplicînd metoda achiziţiei descrisă în IFRS 3, fără a recunoaşte niciun fond comercial pentru entitatea în care s-a investit) de la data la care investitorul a obţinut controlul asupra entităţii în care s-a investit, pe baza dispoziţiilor prezentului IFRS. Orice diferenţă între valoarea activelor, a datoriilor şi a intereselor care nu controlează recunoscute şi valoarea contabilă anterioară a participaţiilor investitorului în entitatea în care s-a investit trebuie să fie recunoscută drept ajustare corespunzătoare la soldul iniţial al participaţiilor în capitalul propriu.

(c) dacă activele, datoriile şi interesele care nu controlează ale entităţii în care s-a investit nu pot fi evaluate în conformitate cu punctul (a) sau (b) (astfel cum au fost definite în IAS 8), investitorul trebuie să:

(i) dacă entitatea în care s-a investit este o întreprindere, să aplice dispoziţiile standardului IFRS 3. Data presupusă a achiziţiei trebuie să fie începutul celei mai recente perioade pentru care se poate aplica IFRS 3, care poate fi perioada curentă.

(ii) dacă entitatea în care s-a investit nu este o întreprindere, să aplice metoda achiziţiei descrisă în IFRS 3 fără a recunoaşte orice fond comercial pentru entitatea în care s-a investit, începînd cu data presupusă a achiziţiei. Data presupusă a achiziţiei trebuie să fie începutul celei mai recente perioade pentru care se poate aplica IFRS 3, care poate fi perioada curentă.

Investitorul trebuie să recunoască orice diferenţă între valoarea activelor, datoriilor şi intereselor care nu controlează recunoscute la data presupusă a achiziţiei şi orice valori recunoscute anterior din participarea acestuia drept o ajustare de capital propriu pentru acea perioadă. În plus, investitorul trebuie să furnizeze informaţii şi prezentări comparative în conformitate cu IAS 8.

C5 Atunci cînd, în urma aplicării pentru prima dată a prezentului IFRS, un investitor nu mai consolidează o entitate în care a investit, care a fost consolidată în conformitate cu IAS 27 (aşa a fost modificat în 2008) şi SIC-12, investitorul trebuie să îşi evalueze interesul păstrat în entitatea în care s-a investit la data aplicării iniţiale la valoarea la care ar fi fost evaluat dacă dispoziţiile prezentului IFRS ar fi fost în vigoare cînd investitorul s-a implicat sau a pierdut controlul entităţii în care s-a investit. Dacă evaluarea interesului păstrat este imposibilă (aşa este definită în IAS 8), investitorul trebuie să aplice dispoziţiile prezentului IFRS pentru a contabiliza o pierdere a controlului la începutul primei perioade pentru care se poate aplica prezentul IFRS, care poate fi perioada curentă. Investitorul trebuie să recunoască orice diferenţă dintre valorile activelor, datoriilor şi intereselor care nu controlează recunoscute anterior şi valoarea contabilă a participării investitorului în cadrul entităţii în care s-a investit drept o ajustare de capital propriu pentru acea perioadă. În plus, investitorul trebuie să furnizeze informaţii şi prezentări comparative în conformitate cu IAS 8.

C6 Punctele 23, 25, B94 şi B96–B99 reprezintă modificări la IAS 27 efectuate în 2008, care au fost reportate în IFRS 10. Cu excepţia cazului în care o entitate aplică punctul C3, entitatea trebuie să aplice dispoziţiile punctelor respective, după cum urmează:

(a) O entitate nu trebuie să retrateze atribuirea oricărui profit sau pierdere pentru perioadele de raportare înainte de a aplica pentru prima dată modificarea de la punctul B94.

(b) Dispoziţiile de la punctul 23 şi B96 privind contabilizarea modificărilor în participaţiile în capitalurile proprii ale unei filiale după obţinerea controlului nu sunt aplicabile modificărilor care au avut loc înainte ca o entitate să fi aplicat pentru prima dată aceste modificări.

(c) O entitate nu trebuie să retrateze valoarea contabilă a unei investiţii într-o fostă filială, dacă a pierdut controlul anterior aplicării pentru prima dată a modificărilor de la punctele 25 şi B97-B99. În plus, o entitate nu trebuie să recalculeze orice cîştig sau pierdere rezultată din pierderea controlului asupra unei filiale care a avut loc anterior aplicării pentru prima dată a modificărilor de la punctele 25 şi B97-B99.

Referinţe la IFRS 9

C7 Dacă o entitate aplică prezentul IFRS, dar nu aplică încă IFRS 9, orice referinţă la IFRS 9 din prezentul IFRS va fi interpretată ca referinţă la IAS 39 Instrumente financiare: Recunoaştere şi evaluare.

Retragerea altor IFRS-uri

C8 Prezentul IFRS înlocuieşte dispoziţiile privind situaţiile financiare consolidate din IAS 27 (aşa cum a fost modificat în 2008).

C9 Prezentul IFRS înlocuieşte, de asemenea, SIC-12 Consolidare – Entităţi cu scop special.

STANDARDUL INTERNAŢIONAL DE RAPORTARE FINANCIARĂ 11

Angajamente comune

Obiectiv

1 Obiectivul prezentului IFRS este de a stabili principiile de raportare financiară pentru entităţile care deţin interese în angajamente care sunt controlate în comun (altfel spus angajamente comune).

Îndeplinirea obiectivului

2 Pentru a îndeplini obiectivul de la punctul 1, prezentul IFRS defineşte controlul comun şi prevede ca o entitate care este parte într-un angajament comun să stabilească tipul de angajament comun în care este implicată prin evaluarea drepturilor şi obligaţiilor sale şi să contabilizeze drepturile şi obligaţiile respective în conformitate cu tipul respectiv de angajament comun.

Domeniu de aplicare

3 Prezentul IFRS trebuie aplicat de toate entităţile care sunt părţi într-un angajament comun.

Angajamente comune

4 Un angajament comun este un angajament în cadrul căruia două sau mai multe părţi deţin controlul în comun.

5 Un angajament comun are următoarele caracteristici:

(a) Părţile sunt constrînse printr-un Angajament contractual (a se vedea punctele B2-B4).

(b) Angajamentul contractual oferă două sau mai multor părţi controlul în comun al angajamentului (a se vedea punctele 7-13).

6 Un angajament comun este fie o exploatare în participaţie, fie o asociere în participaţie.

Control comun

7 Controlul comun reprezintă controlul partajat al unui angajament, convenit prin contract, care există numai atunci cînd deciziile legate de activităţile relevante necesită consimţămîntul unanim al părţilor care deţin controlul comun.

8 O entitate care este parte într-un angajament trebuie să evalueze dacă angajamentul contractual conferă controlul angajamentului în mod colectiv tuturor părţilor sau unui grup al părţilor. Toate părţile, sau un grup al părţilor, controlează în mod colectiv angajamentul atunci cînd acestea trebuie să acţioneze în comun pentru a coordona activităţile care influenţează semnificativ rezultatele angajamentului (adică activităţile relevante).

9 După ce s-a stabilit faptul că toate părţile, sau un grup al părţilor, controlează angajamentul în mod colectiv, controlul comun există numai atunci cînd este necesar consimţămîntul unanim al părţilor care controlează angajamentul în mod colectiv pentru a decide cu privire la activităţile relevante.

10 Într-un angajament comun, niciuna dintre părţi nu controlează angajamentul în nume propriu. O parte care deţine controlul în comun al unui angajament poate împiedica oricare dintre celelalte părţi, sau grup al părţilor, să controleze angajamentul.

11 Un angajament poate fi un angajament comun, chiar dacă nu toate părţile deţin controlul în comun al angajamentului. Prezentul IFRS face distincţie între părţile care deţin controlul în comun al unui angajament comun (operatori într-o exploatare în participaţie sau asociaţi într-o asociere în participaţie) şi părţile care participă, dar nu deţin controlul comun într-un angajament comun.

12 O entitate trebuie să aplice raţionament atunci cînd evaluează dacă toate părţile, sau un grup al părţilor, deţin(e) controlul comun al unui angajament. O entitate trebuie să efectueze această evaluare prin analizarea tuturor datelor şi circumstanţelor (a se vedea punctele B5-B11).

13 Dacă se modifică datele şi circumstanţele, o entitate trebuie să reevalueze dacă mai deţine controlul în comun al angajamentului.

Tipuri de angajamente comune

14 O entitate trebuie să stabilească tipul de angajament comun în care este implicată. Clasificarea unui angajament comun drept exploatare în participaţie sau asociere în participaţie depinde de drepturile şi obligaţiile părţilor angajamentului.

15 O exploatare în participaţie este un angajament comun în cadrul căruia părţile care deţin controlul comun al angajamentului au drepturi la activele şi obligaţii privind datoriile aferente angajamentului. Părţile respective se numesc operatori într-o exploatare în participaţie.

16 O asociere în participaţie este un angajament comun în cadrul căruia părţile care deţin controlul comun al angajamentului au drepturi la activele nete ale angajamentului. Părţile respective se numesc asociaţi într-o asociere în participaţie.

17 O entitate aplică raţionament atunci cînd evaluează dacă un angajament comun este o exploatare în participaţie sau o asociere în participaţie. O entitate trebuie să stabilească tipul de angajament comun în care este implicată analizînd drepturile şi obligaţiile sale care decurg din angajament. O entitate îşi evaluează drepturile şi obligaţiile prin analizarea structurii şi a formei juridice a angajamentului, a termenilor conveniţi între părţile angajamentului contractual şi, dacă sunt relevante, a altor date şi circumstanţe (a se vedea punctele B12-B33).

18 Uneori, părţile au obligaţii în baza unui cadru general al angajamentului în care se stabilesc termenii contractuali generali pentru a desfăşura una sau mai multe activităţi. Cadrul general al angajamentului poate să prevadă ca părţile să încheie diferite angajamente comune pentru a trata activităţi specifice care fac parte din contract. Chiar dacă angajamentele comune respective sunt asociate aceluiaşi cadru general al angajamentului, tipul acestora poate fi diferit dacă părţile au drepturi şi obligaţii distincte atunci cînd desfăşoară diferitele activităţi prevăzute în cadrul general al angajamentului. În consecinţă, exploatările în participaţie şi asocierile în participaţie pot să coexiste atunci cînd părţile desfăşoară activităţi diferite care fac parte din acelaşi cadru general al angajamentului.

19 Dacă se modifică datele şi circumstanţele, o entitate trebuie să reevalueze dacă s-a schimbat tipul de angajament comun în care este implicată.

Situaţiile financiare ale unei părţi într-un angajament comun

Exploatări în participaţie

20 În raport cu interesul său într-o exploatare în participaţie, un operator într-o exploatare în participaţie trebuie să recunoască:

(a) activele sale, inclusiv partea sa din orice active deţinute în comun;

(b) datoriile sale, inclusiv partea sa din orice datorii suportate în comun;

(c) veniturile sale din vînzarea părţii din rezultat care îi revine în urma exploatării în participaţie;

(d) partea sa din veniturile care rezultă în urma vînzării rezultatului de către exploatarea în participaţie; şi

(e) cheltuielile sale, inclusiv partea sa din orice cheltuieli suportate în comun;

21 Un operator într-o exploatare în participaţie trebuie să contabilizeze activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile aferente participaţiei sale într-o exploatare în participaţie în conformitate cu IFRS-urile aplicabile activelor, datoriilor, veniturilor şi cheltuielilor specifice.

22 Contabilizarea tranzacţiilor precum vînzarea, contribuţia la sau cumpărarea de active între o entitate şi o exploatare în participaţie în care aceasta este un operator într-o exploatare în participaţie este prevăzută la punctele B34–B37.

23 O parte care participă, dar nu deţine controlul în comun al unei exploatări în participaţie trebuie, de asemenea, să contabilizeze participaţia sa în angajament în conformitate cu punctele 20-22, dacă partea respectivă are drepturi la activele şi are obligaţii privind datoriile exploatării în participaţie. Dacă o parte care participă, dar nu deţine controlul în comun al unei exploatări în participaţie, nu are drepturi la activele şi nu are obligaţii privind datoriile exploatării în participaţie, aceasta trebuie să contabilizeze participaţia sa în exploatarea în participaţie în conformitate cu IFRS-urile aplicabile participaţiei respective.

Asocieri în participaţie

24 Un asociat într-o asociere în participaţie trebuie să îşi recunoască participaţia într-o asociere în participaţie drept investiţie şi trebuie să contabilizeze investiţia respectivă prin metoda punerii în echivalenţă, în conformitate cu IAS 28 Investiţii în entităţile asociate şi în asocierile în participaţie cu excepţia cazului în care entitatea este scutită de la aplicarea metodei punerii în echivalenţă, astfel cum se prevede în standardul respectiv.

25 O parte care participă, dar nu deţine controlul în comun al unei asocieri în participaţie trebuie să contabilizeze participaţia sa în angajament în conformitate cu IFRS 9 Instrumente financiare, exceptînd situaţia în care aceasta are o influenţă semnificativă asupra asocierii în participaţie, caz în care aceasta trebuie să contabilizeze participaţia sa în conformitate cu IAS 28 (aşa cum a fost modificat în 2011).

Situaţii financiare individuale

26 În situaţiile financiare individuale un operator într-o exploatare în participaţie sau un asociat într-o asociere în participaţie trebuie să îşi contabilizeze participaţia într-o:

(a) exploatare în participaţie în conformitate cu punctele 20-22;

(b) asociere în participaţie în conformitate cu punctul 10 din IAS 27 Situaţii financiare individuale.

27 În situaţiile financiare individuale, o parte care participă, dar nu deţine controlul în comun într-un angajament comun, trebuie să îşi contabilizeze participaţia într-o:

(a) exploatare în participaţie în conformitate cu punctul 23;

(b) asociere în participaţie în conformitate cu IFRS 9, exceptînd situaţia în care entitatea are o influenţă semnificativă asupra asocierii în participaţie, caz în care aceasta trebuie să aplice punctul 10 din IAS 27 (aşa cum a fost modificat în 2011).

Anexa A

Termeni definiţi

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS.

Următorii termeni sunt definiţi în IAS 27 (aşa cum a fost modificat în 2011), IAS 28 (aşa cum a fost modificat în 2011) sau IFRS 10 Situaţii financiare consolidate şi sunt utilizaţi în prezentul IFRS cu semnificaţiile prevăzute în IFRS-urile respective:

• control asupra unei entităţi în care s-a investit

• metoda punerii în echivalenţă

• autoritate

• drepturi de protecţie

• activităţi relevante

• situaţii financiare individuale

• influenţă semnificativă.

Anexa B

Îndrumări de aplicare

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS. Anexa descrie modul de aplicare a punctelor 1-27 şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS-ului.

B1 Exemplele din prezenta anexă descriu situaţii ipotetice. Deşi este posibil ca anumite aspecte din exemple să fie prezente în modele de situaţii reale, atunci cînd se aplică IFRS 11 trebuie evaluate toate datele şi circumstanţele relevante ale unui model de situaţie dat.

Angajamente comune

Angajament contractual (punctul 5)

B2 Angajamentele contractuale pot fi demonstrate în mai multe moduri. Un angajament contractual aplicabil este de obicei, dar nu întotdeauna, în scris, în mod normal sub formă de contract sau discuţii documentate între părţi. Mecanismele statutare pot, de asemenea, crea angajamente aplicabile, fie de sine stătătoare, fie coroborate cu contracte între părţi.

B3 Atunci cînd angajamentele comune sunt structurate printr-un vehicul distinct (a se vedea punctele B19–B33), în unele cazuri, angajamentul contractual sau anumite aspecte ale angajamentului contractual vor fi încorporate în statut, în organigramă sau în alte acte de constituire ale vehiculului distinct.

B4 Angajamentul contractual defineşte termenii pe baza cărora părţile participă la activitatea care face obiectul angajamentului. În general, angajamentul contractual tratează aspecte precum:

(a) scopul, activitatea şi durata angajamentului comun.

(b) modul în care sunt desemnaţi membrii consiliului de administraţie sau ai organului de conducere echivalent al angajamentului comun.

(c) procesul decizional: problemele pentru care sunt necesare deciziile părţilor, drepturile de vot ale părţilor şi nivelul de sprijin necesar pentru problemele respective. Prin procesul decizional reflectat în angajamentul contractual se stabileşte controlul comun al angajamentului (a se vedea punctele B5-B11).

(d) aportul părţilor la capital sau alte contribuţii necesare.

(e) modul în care părţile împart activele, datoriile, veniturile, cheltuielile sau profitul sau pierderea aferente angajamentului comun.

Control comun (punctele 7-13)

B5 Pentru a evalua dacă o entitate deţine controlul în comun într-un angajament, o entitate trebuie să evalueze mai întîi dacă toate părţile, sau un grup al părţilor, controlează angajamentul. IFRS 10 defineşte controlul şi trebuie utilizat pentru a stabili dacă toate părţile, sau un grup al părţilor, sunt expuse sau au drepturi la rezultatele variabile datorită participării acestora în angajament şi dacă au capacitatea de a influenţa acele rezultate prin autoritatea pe care o deţin asupra angajamentului. Atunci cînd toate părţile, sau un grup al părţilor, analizate în mod colectiv, sunt capabile să coordoneze activităţile care influenţează semnificativ rezultatele angajamentului (adică activităţile relevante), părţile controlează în comun angajamentul.

B6 După ce s-a concluzionat că toate părţile, sau un grup al părţilor, controlează în comun angajamentul, o entitate trebuie să evalueze dacă deţine controlul în comun al angajamentului. Controlul comun există numai atunci cînd este necesar consimţămîntul unanim al părţilor care controlează în mod colectiv angajamentul pentru a decide cu privire la activităţile relevante. Pentru a evalua dacă angajamentul este controlat în comun de toate părţile sau de un grup al părţilor sau este controlat numai de una dintre părţi, poate fi necesară aplicarea raţionamentului.

B7 Uneori, procesul decizional convenit de părţi în angajamentul contractual conduce în mod implicit la controlul în comun. De exemplu, se presupune că două părţi încheie un angajament în cadrul căruia fiecare deţine 50% din drepturile de vot, iar angajamentul contractual între părţi prevede că sunt necesare cel puţin 51% din drepturile de vot pentru decide cu privire la activităţile relevante. În acest caz, părţile au convenit în mod implicit că deţin controlul comun al angajamentului, deoarece nu se pot lua decizii privind activităţile relevante fără consimţămîntul ambelor părţi.

B8 În alte situaţii, prin angajamentul contractual se solicită un procentaj minim de drepturi de vot pentru a lua decizii privind activităţile relevante. Atunci cînd acel procentaj minim de drepturi de vot se poate obţine prin mai multe combinaţii de părţi care consimt în mod colectiv, angajamentul nu este un angajament comun, decît dacă angajamentul contractual prevede care dintre părţi (sau care combinaţie de părţi) trebuie să fie unanim de acord cu deciziile privind activităţile relevante ale angajamentului.

B9 Cerinţa cu privire la acordul unanim înseamnă că orice parte care deţine controlul în comun al angajamentului poate împiedica oricare dintre celelalte părţi, sau un grup al părţilor, să ia decizii unilaterale (cu privire la activităţile relevante) fără consimţămîntul său. Dacă cerinţa privind acordul unanim se referă numai la decizii care conferă părţii drepturi de protecţie şi nu la decizii privind activităţile relevante ale unui angajament, partea respectivă nu este o parte cu control comun asupra angajamentului.

B10 Un angajament contractual poate cuprinde clauze privind soluţionarea conflictelor, cum ar fi arbitrajul. Aceste prevederi pot permite luarea deciziilor fără acordul unanim al părţilor cu control comun. Existenţa unor astfel de prevederi nu exclude controlul comun al angajamentului şi, în consecinţă, nu îl împiedică să fie un angajament comun.

B11 Atunci cînd un angajament nu face obiectul IFRS 11, o entitate îşi va contabiliza participaţia în angajament în conformitate cu IFRS-urile relevante, cum ar fi IFRS 10, IAS 28 (astfel cum a fost modificat în 2011) sau IFRS 9.

Tipuri de angajamente comune (punctele 14-19)

B12 Angajamentele comune sunt încheiate pentru scopuri variate (de exemplu, ca modalitate de a împărţi costurile şi riscurile între părţi sau ca mod de a oferi părţilor acces la tehnologii şi pieţe noi), şi pot fi încheiate utilizînd diferite structuri şi forme juridice.

B13 Unele angajamente nu impun ca activitatea care face obiectul angajamentului să fie desfăşurată printr-un vehicul distinct. Cu toate acestea, alte angajamente implică stabilirea unui vehicul distinct.

B14 Clasificarea angajamentelor comune solicitată prin prezentul IFRS se realizează în funcţie de drepturile şi obligaţiile părţilor, care decurg din angajament, în cursul normal al activităţii. Prezentul IFRS clasifică angajamentele comune fie ca exploatări în participaţie, fie ca asocieri în participaţie. Atunci cînd o entitate are drepturi la activele şi are obligaţii privind datoriile aferente unui angajament, angajamentul este o exploatare în participaţie. Atunci cînd o entitate are drepturi la activele nete ale unui angajament, acordul este o asociere în participaţie. La punctele B16-B33 se descrie evaluarea unei entităţi care încearcă să stabilească dacă deţine un interes într-o exploatare în participaţie sau deţine un interes într-o asociere în participaţie.

Clasificarea unui angajament comun

B15 După cum se prevede la punctul B14, pentru a clasifica un angajament comun este necesar ca părţile să îşi evalueze drepturile şi obligaţiile care decurg din angajament. Atunci cînd efectuează această evaluare, o entitate trebuie să analizeze următoarele:

(a) structura angajamentului comun (a se vedea punctele B16-B21);

(b) atunci cînd angajamentul comun este structurat printr-un vehicul distinct:

(i) forma juridică a vehiculului distinct (a se vedea punctele B22-B24);

(ii) termenii angajamentului contractual (a se vedea punctele B25-B28); şi

(iii) dacă sunt relevante, alte date şi circumstanţe (a se vedea punctele B29-B33).

Structura angajamentului comun

Angajamente comune care nu sunt structurate printr-un vehicul distinct

B16 Un angajament comun care nu este structurat printr-un vehicul distinct este o exploatare în participaţie. În astfel de cazuri, prin angajamentul contractual se stabilesc drepturile la active şi obligaţiile privind datoriile părţilor aferente angajamentului şi drepturile la veniturile corespunzătoare şi obligaţiile privind cheltuielile corespunzătoare ale părţilor.

B17 De cele mai multe ori, în angajamentul contractual sunt descrise natura activităţilor care fac obiectul angajamentului şi modul în care părţile intenţionează să desfăşoare în comun activităţile respective. De exemplu, părţile unui angajament comun pot conveni să fabrice împreună un produs, iar fiecare parte este responsabilă cu o anumită sarcină şi fiecare utilizează propriile active şi îşi suportă propriile datorii. Angajamentul contractual ar putea, de asemenea, să prevadă modul în care se vor împărţi între părţi veniturile şi cheltuielile comune. Într-un astfel de caz, fiecare operator într-o exploatare în participaţie recunoaşte în situaţiile sale financiare activele şi datoriile utilizate pentru sarcina specifică şi recunoaşte partea sa din venituri şi din cheltuieli, în conformitate cu angajamentul contractual.

B18 În alte cazuri, părţile într-un angajament comun pot să convină, de exemplu, să împartă şi să exploateze în comun un activ. Într-un astfel de caz, prin angajamentul contractual se stabilesc drepturile părţilor la activul exploatat în comun şi modul în care se împarte între părţi producţia sau veniturile din activ şi costurile de exploatare. Fiecare operator într-o exploatare în participaţie îşi contabilizează partea din activul comun şi partea convenită din orice datorii şi recunoaşte partea sa din producţie, venituri şi cheltuieli, în conformitate cu angajamentul contractual.

Angajamente comune care sunt structurate printr-un vehicul distinct

B19 Un angajament comun în cadrul căruia activele şi datoriile aferente angajamentului sunt deţinute într-un vehicul distinct poate fi o asociere în participaţie sau o exploatare în participaţie.

B20 Dacă o parte este un operator într-o exploatare în participaţie sau un asociat într-o asociere în participaţie depinde de drepturile părţii la activele şi de obligaţiile acesteia privind datoriile aferente angajamentului, deţinute în vehiculul distinct.

B21 După cum s-a prevăzut la punctul B15, atunci cînd părţile au structurat un angajament comun printr-un vehicul distinct, părţile trebuie să evalueze dacă forma juridică a vehiculului distinct, dacă termenii angajamentului contractual şi, cînd este cazul, dacă alte date şi circumstanţe le conferă:

(a) drepturi la activele şi obligaţii privind datoriile aferente angajamentului (adică angajamentul este o exploatare în participaţie); sau

(b) drepturi la activele nete ale angajamentului (adică angajamentul este o asociere în participaţie).

Clasificarea unui angajament comun: evaluarea drepturilor

şi obligaţiilor părţilor ce decurg din angajament

Forma juridică a vehiculului distinct

B22 Forma juridică a vehiculului distinct este relevantă atunci cînd se evaluează tipul angajamentului comun. Forma juridică este utilă în evaluarea iniţială a drepturilor la active şi a obligaţiilor privind datoriile deţinute de părţi în vehiculul distinct, cum ar fi dacă părţile au interese în activele deţinute în vehiculul distinct şi dacă acestea sunt răspunzătoare pentru datoriile deţinute în vehiculul distinct.

B23 De exemplu, părţile pot coordona angajamentul comun printr-un vehicul distinct, a cărui formă juridică face ca vehiculul distinct să fie considerat de sine stătător (adică activele şi datoriile deţinute în vehiculul distinct sunt activele şi datoriile vehiculului distinct şi nu activele şi datoriile părţilor). Într-un astfel de caz, evaluarea drepturilor şi obligaţiilor conferite părţilor prin forma juridică a vehiculului distinct indică faptul că angajamentul este o asociere în participaţie. Cu toate acestea, termenii conveniţi între părţi în angajamentul contractual (a se vedea punctele B25-B28) şi, dacă este cazul, alte date şi circumstanţe (a se vedea punctele B29-B33) pot să nu ia în seamă evaluarea drepturilor şi obligaţiilor conferite părţilor prin forma juridică a vehiculului distinct.

B24 Evaluarea drepturilor şi obligaţiilor conferite părţilor prin forma juridică a vehiculului distinct este suficientă pentru a decide că angajamentul este o exploatare în participaţie numai dacă părţile coordonează angajamentul comun printr-un vehicul distinct a cărui formă juridică nu conferă separarea între părţi şi vehiculul distinct (adică activele şi datoriile deţinute în vehiculul distinct sunt activele şi datoriile părţilor).

Evaluarea termenilor angajamentului contractual

B25 În multe cazuri, drepturile şi obligaţiile convenite de părţi în angajamentul contractual sunt conforme sau nu intră în conflict cu drepturile şi obligaţiile conferite părţilor prin forma juridică a vehiculului distinct prin care a fost structurat angajamentul.

B26 În alte cazuri, părţile utilizează angajamentul contractual pentru a inversa sau pentru a modifica drepturile şi obligaţiile conferite prin forma juridică a vehiculului distinct prin care a fost structurat angajamentul.

B27 Tabelul următor compară termenii comuni din angajamentele contractuale ale părţilor într-o exploatare în participaţie şi termenii comuni din angajamentele contractuale ale părţilor într-o asociere în participaţie. Exemplele de termeni contractuali din tabelul următor nu sunt exhaustive.

B28 Atunci cînd angajamentul contractual prevede că părţile au drepturi la activele şi au obligaţii privind datoriile aferente angajamentului, acestea sunt părţi într-o exploatare în participaţie şi nu mai este necesar să analizeze alte date şi circumstanţe (punctele B29-B33) în vederea clasificării angajamentului comun.

Evaluarea altor date şi circumstanţe

B29 Atunci cînd termenii angajamentului contractual nu prevăd că părţile au drepturi la activele şi au obligaţii privind datoriile aferente unui angajament, pentru a evalua dacă angajamentul este o exploatare în participaţie sau o asociere în participaţie, părţile trebuie să analizeze alte date şi circumstanţe.

B30 Un angajament comun poate fi structurat printr-un vehicul distinct, a cărui formă juridică poate să confere separarea între părţi şi vehiculul distinct. Este posibil ca termenii contractuali conveniţi între părţi să nu prevadă faptul că părţile au drepturi la active şi au obligaţii privind datoriile, dar, cu toate acestea, analizarea altor date şi circumstanţe poate conduce la clasificarea unui astfel de angajament drept exploatare în participaţie. Acest fapt este valabil atunci cînd alte date şi circumstanţe conferă părţilor drepturi la activele şi obligaţii privind datoriile aferente angajamentului.

B31 Atunci cînd activităţile unui angajament sunt structurate în principal pentru a prevedea rezultatele părţilor, acest fapt sugerează că părţile au drepturi la toate beneficiile economice ale activelor angajamentului. Adesea, părţile unui astfel de angajament îşi asigură accesul la rezultatele furnizate de angajament prin împiedicarea angajamentului să vîndă rezultatul unor terţe părţi.

B32 Efectul unui angajament cu o astfel de structură şi scop este că datoriile suportate de angajament sunt, de fapt, onorate prin fluxul de trezorerie primit în urma achiziţionării rezultatului de către părţi. Atunci cînd părţile reprezintă de fapt singura sursă de flux de trezorerie care contribuie la continuarea activităţilor angajamentului, acest fapt sugerează că părţile au o obligaţie privind datoriile aferente angajamentului.

B33 Următoarea diagramă ilustrează procesul de evaluare urmat de o entitate pentru a clasifica un angajament atunci cînd angajamentul comun este structurat printr-un vehicul distinct:

Angajamente comune care nu sunt structurate printr-un vehicul

Situaţiile financiare ale părţilor într-un angajament comun (punctul 22)

Contabilizarea vînzărilor de sau a contribuţiilor cu active într-o exploatare în participaţie

B34 Atunci cînd o entitate încheie o tranzacţie cu o exploatare în participaţie în cadrul căreia aceasta este un operator în exploatarea în participaţie, cum ar fi vînzarea de sau contribuţia cu active, acesta efectuează tranzacţia cu celelalte părţi ale exploatării în participaţie şi, astfel, operatorul în exploatarea în participaţie trebuie să recunoască cîştigurile şi pierderile rezultate în urma unei astfel de tranzacţii doar proporţional cu participaţiile celorlalte părţi în exploatarea în participaţie.

B35 Atunci cînd astfel de tranzacţii oferă dovezi privind micşorarea valorii realizabile nete a activelor ce vor fi vîndute sau cu care se va contribui în exploatarea în participaţie sau privind o pierdere din depreciere a acelor active, pierderile respective trebuie să fie recunoscute în totalitate de operatorul în exploatarea în participaţie.

Contabilizarea achiziţionării de active de la o exploatare în participaţie

B36 Atunci cînd o entitate încheie o tranzacţie cu o exploatare în participaţie în cadrul căreia aceasta este un operator în exploatarea în participaţie, cum ar fi achiziţionarea de active, aceasta nu trebuie să recunoască partea sa din cîştiguri şi pierderi pînă în momentul în care va revinde acele active unor terţe părţi.

B37 Atunci cînd astfel de tranzacţii oferă dovezi privind micşorarea valorii realizabile nete a activelor ce vor fi cumpărate sau privind o pierdere din depreciere a acelor active, un operator într-o exploatare în participaţie trebuie să recunoască partea sa din pierderile respective.

Anexa C

Data intrării în vigoare, tranziţia şi retragerea altor IFRS-uri

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS.

Data intrării în vigoare

C1 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2013 sau ulterior acestei date. Se permite aplicarea anterior acestei date. Dacă o entitate aplică prezentul IFRS anterior datei specificate, aceasta trebuie să prezinte acest fapt şi să aplice simultan IFRS 10, IFRS 12 Prezentarea informaţiilor privind participaţiile în alte entităţi, IAS 27 (astfel cum a fost modificat în 2011) şi IAS 28 (astfel cum a fost modificat în 2011).

Tranziţia

Asocierile în participaţie – tranziţia de la consolidarea proporţională la metoda punerii în echivalenţă

C2 Atunci cînd schimbă abordarea de la consolidare proporţională la metoda punerii în echivalenţă, o entitate trebuie să-şi recunoască investiţia în asocierea în participaţie, începînd cu prima perioadă prezentată. Acea investiţie iniţială trebuie să fie evaluată ca valoare contabilă agregată a activelor şi datoriilor pe care entitatea le-a consolidat proporţional anterior, inclusiv orice fond comercial generat prin achiziţie. Dacă fondul comercial a aparţinut anterior unei unităţi mai mari generatoare de numerar sau unui grup de unităţi generatoare de numerar, entitatea trebuie să aloce fondul comercial asocierii în participaţie pe baza valorilor contabile comparate ale asocierii în participaţie şi ale unităţii generatoare de numerar sau ale grupului de unităţi generatoare de numerar la care a aparţinut.

C3 Soldul de deschidere al investiţiei stabilit în conformitate cu punctul C2 este considerat drept costul presupus al investiţiei la recunoaşterea iniţială. O entitate trebuie să aplice punctele 40-43 din IAS 28 (astfel cum a fost modificat în 2011) la soldul de deschidere al investiţiei pentru a evalua dacă investiţia este depreciată şi trebuie să recunoască orice pierdere din depreciere drept o ajustare a rezultatelor reportate la începutul primei perioade prezentate. Excepţia de la recunoaşterea iniţială de la punctele 15 şi 24 din IAS 12 Impozitul pe profit nu este aplicabilă atunci cînd entitatea recunoaşte o investiţie într-o asociere în participaţie care a rezultat în urma aplicării dispoziţiilor privind tranziţia pentru asocierile în participaţie care au fost consolidate proporţional anterior.

C4 Dacă, prin agregarea tuturor activelor şi datoriilor consolidate proporţional anterior rezultă active nete negative, o entitate trebuie să evalueze dacă are obligaţii legale sau implicite aferente activelor nete negative şi, în caz afirmativ, entitatea trebuie să recunoască datoria corespunzătoare. Dacă entitatea concluzionează că nu are obligaţii legale sau implicite aferente activelor nete negative, aceasta nu trebuie să recunoască datoria corespunzătoare, dar trebuie să ajusteze rezultatele reportate la începutul primei perioadei prezentate. Entitatea trebuie să prezinte acest fapt, împreună cu partea sa din pierderile nerecunoscute din asocierile sale în participaţie de la începutul primei perioade prezentate şi pînă la data la care aplică pentru prima dată prezentul IFRS.

C5 O entitate trebuie să prezinte o defalcare a activelor şi a datoriilor care au fost agregate într-un singur element al soldului investiţiei, la data primei perioade prezentate. Prezentarea respectivă de informaţii trebuie să fie întocmită într-o manieră agregată pentru toate asocierile în participaţie pentru care o entitate aplică dispoziţiile de tranziţie la care fac referire punctele C2-C6.

C6 După recunoaşterea iniţială, o entitate trebuie să-şi contabilizeze investiţia în asocierea în participaţie utilizînd metoda punerii în echivalenţă, în conformitate cu IAS 28 (astfel cum a fost modificat în 2011).

Exploatări în participaţie – tranziţia de la metoda punerii în echivalenţă la contabilizarea activelor şi a datoriilor

C7 Atunci cînd face tranziţia de la metoda punerii în echivalenţă la contabilizarea activelor şi datoriilor asociate intereselor sale într-o exploatare în participaţie, la începutul primei perioade prezentate, o entitate trebuie să derecunoască investiţia contabilizată anterior prin metoda punerii în echivalenţă şi orice alt element care a făcut parte din investiţia netă a entităţii în angajament, în conformitate cu punctul 38 din IAS 28 (astfel cum a fost modificat în 2011) şi să recunoască partea sa din fiecare dintre activele şi datoriile asociate participaţiei sale în exploatarea în participaţie, inclusiv orice fond comercial care ar putea să fi fost parte din valoarea contabilă a investiţiei.

C8 O entitate trebuie să-şi stabilească participaţia deţinută în activele şi datoriile aferente exploatării în participaţie, pe baza drepturilor şi obligaţiilor sale, într-un procentaj specificat în conformitate cu angajamentul contractual. O entitate va evalua valorile contabile iniţiale ale activelor şi datoriilor prin dezagregarea acestora din valoare contabilă a investiţiei, la începutul primei perioade prezentate, pe baza informaţiilor utilizate de entitate în aplicarea metodei punerii în echivalenţă.

C9 Orice diferenţă care apare între investiţia contabilizată anterior prin metoda punerii în echivalenţă, împreună cu orice elemente care au făcut parte din investiţia netă a entităţii în angajament, în conformitate cu punctul 38 din IAS 28 (astfel cum a fost modificat în 2011) şi valoarea netă recunoscută a activelor şi datoriilor , inclusiv orice fond comercial, trebuie să fie:

(a) compensată prin orice fond comercial aferent investiţiei cu ajustarea oricărei diferenţe rămase conform rezultatelor reportate la începutul primei perioade prezentate, dacă valoarea netă recunoscută a activelor şi a datoriilor, inclusiv orice fond comercial, este mai mare decît investiţia derecunoscută (şi orice alte elemente care au făcut parte din investiţia netă a entităţii).

(b) ajustată conform rezultatelor reportate la începutul primei perioade prezentate, dacă valoarea netă recunoscută a activelor şi a datoriilor, inclusiv orice fond comercial, este mai mică decît investiţia derecunoscută (şi orice alte elemente care au făcut parte din investiţia netă a entităţii).

C10 Orice entitate care face trecerea de la metoda punerii în echivalenţă la contabilizarea activelor şi a datoriilor trebuie să furnizeze o reconciliere între investiţia derecunoscută şi activele şi datoriile recunoscute, împreună cu ajustarea oricărei diferenţe rămase conform rezultatelor reportate la începutul primei perioade prezentate.

C11 Atunci cînd entitatea recunoaşte activele şi datoriile aferente investiţiei sale într-o exploatare în participaţie nu se aplică excepţia de recunoaştere iniţială de la punctele 15 şi 24 din IAS 12.

Prevederi tranzitorii în situaţiile financiare individuale ale unei entităţi

C12 O entitate care, conform punctului 10 din IAS 27, obişnuia să contabilizeze în situaţiile financiare individuale interesele sale într-o exploatare în participaţie drept investiţii la costuri sau în conformitate cu IFRS 9, trebuie:

(a) să derecunoască investiţia şi să recunoască activele şi datoriile aferente participaţiei deţinute în exploatarea în participaţie, la valorile stabilite în conformitate cu punctele C7-C9.

(b) să furnizeze o reconciliere între investiţia derecunoscută şi activele şi datoriile recunoscute, împreună cu ajustarea oricărei diferenţe rămase în rezultatele reportate la începutul primei perioade prezentate.

C13 Excepţia de recunoaştere iniţială de la punctele 15 şi 24 din IAS 12 nu se aplică atunci cînd entitatea recunoaşte activele şi datoriile aferente participaţiei sale într-o exploatare în participaţie în situaţiile financiare individuale rezultate în urma aplicării cerinţelor de tranziţie pentru exploatări în participaţie de la punctul C12.

Referinţe la IFRS 9

C14 Dacă o entitate aplică prezentul IFRS, dar nu aplică încă IFRS 9, orice referinţă la IFRS 9 trebuie să fie considerată drept referinţă la IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare.

Retragerea altor IFRS-uri

C15 Prezentul IFRS înlocuieşte următoarele IFRS-uri:

(a) IAS 31 Interese în asocierile în participaţie; şi

(b) SIC-13 Entităţi controlate în comun – contribuţii nemonetare ale asociaţilor.

STANDARDUL INTERNAŢIONAL DE RAPORTARE FINANCIARĂ 12

Prezentarea intereselor existente în alte entităţi

Obiectiv

1 Obiectivul prezentului IFRS este de a impune unei entităţi să prezinte informaţii care vor permite utilizatorilor situaţiilor sale financiare să evalueze:

(a) natura şi riscurile asociate intereselor sale în alte entităţi; şi

(b) efectele acelor interese asupra poziţiei financiare, a performanţei financiare şi a fluxurilor de trezorerie ale acesteia.

Îndeplinirea obiectivului

2 Pentru a îndeplini obiectivul de la punctul 1, o entitate trebuie să prezinte:

(a) raţionamentele şi ipotezele semnificative pe care le-a efectuat în stabilirea naturii interesului deţinut într-o altă entitate sau într-un alt angajament şi în stabilirea tipului de angajament comun în cadrul căruia deţine un interes (punctele 7-9); şi

(b) informaţii cu privire la interesele deţinute în:

(i) filiale (punctele 10-19);

(ii) angajamente comune şi entităţi asociate (punctele 20-23); şi

(iii) entităţi structurate care nu sunt controlate de entitate (entităţi structurate neconsolidate) (punctele 24-31).

3 Dacă prezentările de informaţii impuse prin prezentul IFRS, împreună cu prezentările de informaţii impuse prin alte IFRS-uri, nu îndeplinesc obiectivul de la punctul 1, o entitate trebuie să prezinte orice informaţii suplimentare necesare pentru a îndeplini obiectivul.

4 O entitate trebuie să analizeze nivelul de detaliu necesar pentru a îndeplini obiectivul prezentării de informaţii şi nivelul de atenţie pe care trebuie să îl acorde fiecărei dispoziţii din cadrul prezentului IFRS. Aceasta trebuie să prezinte informaţii agregate sau dezagregate astfel încît să nu obstrucţioneze informaţiile utile, fie prin includerea unui număr mare de detalii nesemnificative, fie prin agregarea elementelor care au caracteristici semnificativ diferite (a se vedea punctele B2-B6).

Domeniu de aplicare

5 Prezentul IFRS trebuie să fie aplicat de o entitate care deţine interese în oricare dintre următoarele:

(a) filiale

(b) angajamente comune (adică, activităţi comune sau asocieri în participaţie)

(c) entităţi asociate

(d) entităţi structurate neconsolidate

6 Prezentul IFRS nu se aplică în cazul:

(a) planurilor de beneficii post-angajare sau altor planuri de beneficii ale angajaţilor pe termen lung, la care se aplică IAS 19 Beneficiile angajaţilor.

(b) situaţiilor financiare individuale ale unei entităţi, la care se aplică IAS 27 Situaţii financiare individuale. Cu toate acestea, dacă o entitate deţine interese într-o entitate structurată neconsolidată şi întocmeşte situaţii financiare individuale drept unicele situaţii financiare ale acesteia, cînd va întocmi situaţiile financiare individuale respective trebuie să aplice dispoziţiile de la punctele 24-31.

(c) un interes al unei entităţi care participă, dar nu deţine controlul în comun într-un angajament comun, cu excepţia cazului în care acel interes are ca rezultat o influenţă semnificativă asupra angajamentului sau este un interes într-o entitate structurată.

(d) un interes într-o altă entitate, contabilizat în conformitate cu IFRS 9 Instrumente financiare. O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru:

(i) cazul în care acel interes este un interes într-o entitate asociată sau într-o asociere în participaţie care este evaluată la valoarea justă prin profit sau pierdere, în conformitate cu IAS 28 Investiţii în entităţile asociate şi în asocierile în participaţie; sau

(ii) cazul în care acel interes este un interes într-o entitate structurată neconsolidată.

Raţionamente şi ipoteze semnificative

7 O entitate trebuie să prezinte informaţii cu privire la raţionamentele şi ipotezele pe care le-a efectuat (şi modificările la acele raţionamente şi ipoteze) în stabilirea:

(a) faptului că deţine controlul asupra unei alte entităţi, adică o entitate în care s-a investit, astfel cum este descrisă la punctele 5 şi 6 din IFRS 10 Situaţii financiare consolidate;

(b) faptului că deţine controlul comun al unui angajament sau are o influenţă semnificativă asupra unei alte entităţi; şi

(c) tipul de angajament comun (adică activitate comună sau asociere în participaţie) în cazul în care angajamentul a fost structurat printr-un vehicul separat.

8 Raţionamentele şi ipotezele semnificative prezentate în conformitate cu punctul 7 le cuprind pe cele efectuate de entitate în cazurile în care modificările faptelor şi circumstanţelor sunt de asemenea natură încît concluzia privind deţinerea controlului, controlului în comun sau deţinerea unei influenţe semnificativă se modifică pe parcursul perioadei de raportare.

9 Pentru a fi în conformitate cu dispoziţiile de la punctul 7, o entitate trebuie să prezinte, de exemplu, informaţii cu privire la raţionamentele şi ipotezele semnificative efectuate pentru a stabili dacă:

(a) nu controlează o altă entitate, chiar dacă deţine peste jumătate din drepturile de vot ale acelei alte entităţi.

(b) controlează o altă entitate, chiar dacă deţine mai puţin de jumătate din drepturile de vot ale celeilalte entităţi.

(c) este un reprezentant sau un mandant (a se vedea punctele B58-B72 din IFRS 10);

(d) nu deţine o influenţă semnificativă, chiar dacă deţine 20 de procente sau mai mult din drepturile de vot ale altei entităţi.

(e) are o influenţă semnificativă, chiar dacă deţine mai puţin de 20 de procente din drepturile de vot ale altei entităţi.

Interese deţinute în filiale

10 O entitate trebuie să prezinte informaţii care să permită utilizatorilor situaţiilor sale financiare consolidate:

(a) să înţeleagă:

(i) alcătuirea grupului; şi

(ii) participaţia pe care interesele care nu controlează o deţin în activităţile şi în fluxurile de trezorerie ale grupului (punctul 12); şi

(b) să evalueze:

(i) natura şi sfera restricţiilor semnificative privind posibilitatea acesteia de a accesa şi utiliza activele grupului şi de a deconta datoriile grupului (punctul 13);

(ii) natura şi modificările riscurilor asociate intereselor deţinute în entităţile structurate consolidate (punctele 14-17);

(iii) consecinţele modificărilor participaţiilor în capitalurile proprii ale unei filiale, care nu au ca rezultat pierderea controlului (punctul 18); şi

(iv) consecinţele pierderii controlului asupra unei filiale pe parcursul perioadei de raportare (punctul 19).

11 Atunci cînd situaţiile financiare ale unei filiale, utilizate în întocmirea situaţiilor financiare consolidate, sunt datate sau sunt pe o perioadă diferită faţă de perioada situaţiilor financiare consolidate (a se vedea punctele B92 şi B93 din IFRS 10), o entitate trebuie să prezinte:

(a) data de final a perioadei de raportare pentru situaţiile financiare ale respectivei filiale; şi

(b) motivul pentru care a utilizat o dată sau o perioadă diferită.

Participaţia pe care interesele care nu controlează o deţin în cadrul activităţilor şi în fluxurile de trezorerie ale grupului

12 O entitate trebuie să prezinte informaţii pentru fiecare dintre filialele sale care deţine interese care nu controlează şi sunt semnificative pentru entitatea raportoare:

(a) denumirea filialei.

(b) sediul social (şi ţara de înregistrare, dacă este diferită de sediului social) al filialei.

(c) procentul de participaţii în capitalurile proprii deţinut de interesele care nu controlează.

(d) procentul de drepturi de vot deţinut de interesele care nu controlează, dacă acesta este diferit faţă de procentul de participaţii deţinut în capitalurile proprii.

(e) profitul sau pierderea alocată intereselor care nu controlează ale filialei în decursul perioadei de raportare.

(f) interesele cumulate ale filialei care nu controlează la finalul perioadei de raportare.

(g) informaţii financiare rezumate cu privire la filială (a se vedea punctul B10).

Natura şi sfera restricţiilor semnificative

13 O entitate trebuie să prezinte informaţii cu privire la:

(a) restricţiile semnificative (de exemplu, restricţii statutare, contractuale sau de reglementare) privind capacitatea acesteia de a utiliza activele grupului sau de a deconta datoriile grupului, precum:

(i) cele care restricţionează capacitatea unei societăţi mamă sau a filialelor acesteia de a transfera numerar sau active către (sau de la) alte entităţi din cadrul grupului

(ii) garanţii sau alte dispoziţii care ar putea restricţiona plata dividendelor sau a altor distribuiri de capital sau efectuarea sau rambursarea de împrumuturi şi avansuri către (sau de la) alte entităţi din cadrul grupului.

(b) natura şi măsura în care drepturile de protecţie ale intereselor care nu controlează pot restricţiona semnificativ capacitatea entităţii de a avea acces sau de a utiliza activele şi de a deconta datoriile grupului (de exemplu, în cazul în care o societate mamă are obligaţia de a deconta datoriile unei filiale înainte de a deconta datoriile proprii sau dacă este necesar acceptul intereselor care nu controlează pentru a accesa activele sau pentru a deconta datoriile unei filiale).

(c) valorile contabile din situaţiile financiare consolidate aferente activelor şi datoriilor la care se aplică acele restricţii.

Natura riscurilor asociate intereselor unei entităţi în entităţile structurate consolidate

14 O entitate trebuie să prezinte termenii oricărui angajament contractual care ar putea impune unei societăţi mamă sau filialelor acesteia, să acorde sprijin financiar unei entităţi structurate consolidate, inclusiv evenimentele sau circumstanţele care ar putea expune entitatea raportoare la o pierdere (de exemplu, angajamente de lichiditate sau elemente de declanşare a ratingului de credit asociate cu obligaţiile de a cumpăra activele entităţii structurate sau de a acorda sprijin financiar).

15 Dacă, pe parcursul perioadei de raportare, o societate mamă sau oricare dintre filialele acesteia a acordat sprijin financiar sau de altă natură unei entităţi structurate consolidate (de exemplu, cumpărînd active sau instrumente emise de entitatea structurată), fără a avea o răspundere contractuală în acest sens, entitatea trebuie să prezinte informaţii privind:

(a) forma şi valoarea sprijinului acordat, inclusiv situaţiile în care societatea mamă sau filialele acesteia au ajutat entitatea structurată la obţinerea sprijinului financiar; şi

(b) motivele pentru acordarea sprijinului.

16 Dacă, pe parcursul perioadei de raportare, o societate mamă sau oricare dintre filialele acesteia a acordat sprijin financiar sau de altă natură unei entităţi structurate neconsolidate anterior, fără a avea o răspundere contractuală în acest sens, iar sprijinul acordat a avut ca rezultat controlarea entităţii structurate de către entitate, atunci entitatea trebuie să prezinte o explicaţie privind factorii relevanţi care au stat la baza acelei decizii.

17 O entitate trebuie să prezinte orice intenţii actuale privind acordarea de sprijin financiar sau de altă natură unei entităţi structurate consolidate, inclusiv intenţiile de a ajuta entitatea structurată la obţinerea de sprijin financiar.

Consecinţele modificării participaţiilor în capitalurile proprii ale societăţii mamă într-o filială, care nu au ca rezultat pierderea controlului

18 O entitate trebuie să prezinte o listă care indică efectele asupra capitalurilor proprii atribuite proprietarilor societăţii mamă ale oricăror modificări ale participaţiilor în capitalurile proprii ale acesteia într-o filială, modificări care nu au ca rezultat pierderea controlului.

Consecinţele pierderii controlului asupra unei filiale pe parcursul perioadei de raportare

19 O entitate trebuie să prezinte informaţii referitoare la cîştiguri sau pierderi, în cazul în care acestea există, calculate în conformitate cu punctul 25 din IFRS 10 şi:

(a) partea din acel cîştig sau pierdere atribuit(ă) evaluării la valoarea justă a oricărei in­vestiţii nerepartizate în fosta filială la data pierderii controlului; şi

(b) elementul(ele)-rînd din cîştig sau pierdere, în care sunt recunoscute cîştigul sau pierderea (dacă nu sunt prezentate separat).

Interese deţinute în angajamente comune şi în entităţile asociate

20 O entitate trebuie să prezinte informaţii care permit utilizatorilor situaţiilor sale financiare să evalueze:

(a) natura, sfera şi efectele financiare ale intereselor deţinute în angajamente comune şi în entităţi asociate, inclusiv natura şi efectele relaţiilor sale contractuale cu ceilalţi investitori cu control comun sau cu o influenţă semnificativă asupra angajamentelor comune şi a entităţilor asociate (punctele 21 şi 22); şi

(b) natura şi modificările riscurilor asociate intereselor deţinute în asocierile în participaţie şi în entităţile asociate (punctul 23);

Natura, sfera şi efectele financiare ale intereselor unei entităţi în cadrul angajamentelor comune şi în entităţile asociate

21 O entitate trebuie să prezinte informaţii cu privire la:

(a) fiecare angajament comun sau entitate asociată semnificativă pentru entitatea raportoare:

(i) denumirea angajamentului comun sau a entităţii asociate.

(ii) natura relaţiei entităţii cu angajamentul comun sau entitatea asociată (de exemplu, prin descrierea naturii activităţilor angajamentului comun sau ale entităţii asociate precum şi dacă acestea au un rol strategic în activităţile entităţii).

(iii) sediul social (şi ţara de înregistrare, dacă este cazul şi dacă aceasta este diferită de sediul social) al angajamentului comun sau al entităţii asociate.

(iv) procentul de participaţii în capitalurile proprii sau de acţiuni de participare deţinut de entitate şi, dacă acesta diferă, procentul drepturilor de vot deţinute (dacă există).

(b) pentru fiecare asociere în participaţie sau entitate asociată semnificativă pentru entitatea raportoare:

(i) dacă investiţia în asocierea în participaţie sau în entitatea asociată este evaluată pe baza metodei punerii în echivalenţă sau la valoarea justă.

(ii) informaţii financiare rezumate privind asocierea în participaţie sau entitatea asociată, aşa cum este prevăzut la punctele B12 şi B13.

(iii) dacă asocierea în participaţie sau entitatea asociată este evaluată pe baza metodei punerii în echivalenţă, valoarea justă a investiţiei acesteia în asocierea în participaţie sau în entitatea asociată, dacă există un preţ al investiţiei cotat pe piaţă.

(c) informaţii financiare, aşa este prevăzut la punctul B16, privind investiţiile entităţii în asocierile în participaţie şi în entităţile asociate care nu sunt semnificative în mod individual:

(i) agregat pentru toate asocierile în participaţie nesemnificative în mod individual şi, separat.

(ii) agregat pentru toate entităţile asociate nesemnificative în mod individual.

22 O entitate trebuie, de asemenea, să prezinte informaţii:

(a) privind natura şi amploarea oricăror restricţii importante (de exemplu, care rezultă din acorduri de împrumuturi, dispoziţii de reglementare sau angajamente contractuale între investitorii cu control comun sau cu influenţă semnificativă asupra asocierii în participaţie sau a entităţii asociate) privind capacitatea asocierilor în participaţie sau a entităţilor asociate de a transfera fonduri entităţii sub formă de dividende în numerar sau de a rambursa împrumuturi sau avansuri acordate de entitate.

(b) atunci cînd situaţiile financiare ale unei asocieri în participaţie sau ale unei entităţi asociate, utilizate în aplicarea metodei punerii în echivalenţă sunt datate începînd cu o perioadă sau sunt aferente unei perioade diferite faţă de cea a entităţii:

(i) data de final a perioadei de raportare pentru situaţiile financiare ale respectivei asocieri în participaţie sau entităţi asociate; şi

(ii) motivul pentru care a utilizat o dată sau o perioadă diferită.

(c) cota nerecunoscută din pierderile unei asocieri în participaţie sau a unei entităţi asociate, atît pentru perioada de raportare cît şi cumulativ, dacă entitatea a încetat să mai recunoască cota sa din pierderile asocierii în participaţie sau ale entităţii asociate atunci cînd aplică metoda punerii în echivalenţă.

Riscurile asociate intereselor unei entităţi în asocierile în participaţie şi în entităţile asociate

23 O entitate trebuie să prezinte informaţii cu privire la:

(a) angajamentele pe care le are faţă de asocierile în participaţie, separat faţă de valoarea altor angajamente, astfel cum este prevăzut la punctele B18-B20.

(b) în conformitate cu IAS 37 Provizioane, datorii contingente şi active contingente, cu excepţia cazului în care probabilitatea de a înregistra pierderi este redusă, datoriile contingente suportate aferente intereselor în asocierile în participaţie sau în entităţile asociate (inclusiv cota proprie din datoriile contingente suportate în comun cu alţi investitori care deţin control comun sau influenţă semnificativă asupra asocierilor în participaţie sau entităţilor asociate), în mod separat faţă de valoarea altor datorii contingente.

Interese în entităţile structurate neconsolidate

24 O entitate trebuie să prezinte informaţii care permit utilizatorilor situaţiilor sale financiare:

(a) să înţeleagă natura şi sfera intereselor deţinute în entităţile structurate neconsolidate (punctele 26-28); şi

(b) să evalueze natura şi modificările riscurilor asociate intereselor deţinute în entităţile structurate neconsolidate (punctele 29-31).

25 Informaţiile prevăzute la punctul 24, litera (b) cuprind informaţii privind expunerea la risc ca urmare a implicării în entităţile structurate neconsolidate în perioade anterioare (de exemplu, sponsorizarea entităţii structurate), chiar dacă, la data de raportare entitatea nu mai are nicio implicare de natură contractuală cu entitatea structurată.

Natura intereselor

26 O entitate va prezenta informaţii calitative şi cantitative cu privire la interesele deţinute în entităţi structurate neconsolidate, inclusiv, dar fără a se limita la natura, scopul, dimensiunea şi activităţile entităţii structurate şi modul de finanţare al entităţii structurate.

27 Dacă o entitate a sponsorizat o entitate structurată neconsolidată, pentru care nu furnizează informaţiile prevăzute la punctul 29 (de exemplu deoarece, la data de raportare nu deţine un interes în entitate), atunci entitatea trebuie să prezinte:

(a) modalitatea prin care a stabilit entitatea structurată pe care a sponsorizat-o;

(b) venitul realizat din acele entităţi structurate pe parcursul perioadei de raportare, inclusiv o descriere a formelor de venit prezentate; şi

(c) valoarea contabilă (la momentul transferului) a tuturor activelor transferate către acele entităţi structurate pe parcursul perioadei de raportare.

28 O entitate trebuie să prezinte în format tabelar informaţiile prevăzute la punctul 27 literele (b) şi (c), cu excepţia cazului în care un alt format este mai adecvat şi trebuie să-şi clasifice activităţile de sponsorizare în categorii relevante (a se vedea punctele B2-B6).

Natura riscurilor

29 O entitate trebuie să prezinte informaţii în format tabelar, cu excepţia cazului în care un alt format este mai adecvat, reprezentînd o sinteză a:

(a) valorilor contabile ale activelor şi datoriilor recunoscute în situaţiile financiare, aferente intereselor deţinute în entităţile structurate neconsolidate.

(b) elementelor-rînd din situaţia poziţiei financiare în care sunt recunoscute activele şi datoriile respective.

(c) valorii care reprezintă cel mai bine expunerea maximă a entităţii la pierderi datorate intereselor deţinute în entităţile structurate neconsolidate, inclusiv modul în care s-a stabilit expunerea maximă la pierderi. Dacă o entitate nu îşi poate cuantifica expunerea maximă la pierderi datorate intereselor deţinute în entităţile structurate neconsolidate, atunci trebuie să prezinte acest fapt precum şi motivele aferente.

(d) comparaţiei între valorile contabile ale activelor şi datoriilor entităţii aferente intereselor acesteia în entităţile structurate neconsolidate şi expunerea maximă a entităţii la pierderi datorate acelor entităţi.

30 Dacă, pe parcursul perioadei de raportare şi fără a avea o obligaţie contractuală în acest sens, o entitate a acordat sprijin financiar sau de altă natură unei entităţi structurate neconsolidate, în cadrul căreia a deţinut anterior sau deţine în prezent un interes (de exemplu, prin achiziţionarea de active sau de instrumente emise de entitatea structurată), atunci entitatea trebuie să prezinte informaţii cu privire la:

(a) forma şi valoarea sprijinului acordat, inclusiv situaţiile în care entitatea a ajutat entitatea structurată la obţinerea de sprijin financiar; şi

(b) motivele pentru acordarea sprijinului.

31 O entitate trebuie să prezinte orice intenţii actuale de a acorda sprijin financiar sau de altă natură unei entităţi structurate neconsolidate, inclusiv intenţiile acesteia de a ajuta entitatea structurată la obţinerea unui sprijin financiar.

Anexa A

Termeni definiţi

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS.

Următorii termeni sunt definiţi în IAS 27 (modificat în anul 2011), IAS 28 (modificat în anul 2011), IFRS 10 şi IFRS 11 Angajamente comune şi sunt utilizaţi în prezentul IFRS cu semnificaţiile menţionate în respective IFRS-uri:

• entitate asociată

• situaţii financiare consolidate

• controlul asupra unei entităţi

• metoda punerii în echivalenţă

• grup

• angajament comun

• control comun

• activitate comună

• asociere în participaţie

• interese care nu controlează

• societate-mamă

• drepturi de protecţie

• activităţi relevante

• situaţii financiare individuale

• vehicul distinct

• influenţă semnificativă

• filială.

Anexa B

Îndrumări de aplicare

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS. Anexa descrie modul de aplicare a punctelor 1-31 şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS-ului.

B1 Exemplele din prezenta anexă descriu situaţii ipotetice. Deşi este posibil ca anumite aspecte din exemple să fie prezente în modele de situaţii reale, atunci cînd se aplică IFRS 12 trebuie evaluate toate datele şi circumstanţele relevante ale unui model de situaţie dat.

Agregare (punctul 4)

B2 În funcţie de circumstanţele proprii, o entitate trebuie să decidă cat de multe detalii furnizează pentru a satisface nevoile utilizatorilor, gradul de atenţie pe care îl acordă diferitelor aspecte ale dispoziţiilor şi modul în care va agrega informaţia. Este necesară atingerea unui echilibru între încărcarea situaţiilor financiare cu un surplus de detalii care ar putea să nu ajute utilizatorii situaţiilor financiare şi obturarea informaţiilor datorită unei agregări excesive.

B3 O entitate poate agrega prezentările de informaţii impuse prin prezentul IFRS, pentru interese deţinute în entităţile similare, dacă agregarea întruneşte obiectivul prezentării de informaţii şi dispoziţia de la punctul B4 şi nu obturează informaţiile furnizate. O entitate va prezenta modul în care a agregat interesele deţinute în entităţi similare.

B4 O entitate va prezenta separat informaţiile pentru interesele deţinute în:

(a) filialele;

(b) asocieri în participaţie;

(c) activităţi comune;

(d) entităţi asociate; şi

(e) entităţi structurate neconsolidate.

B5 Pentru a determina dacă se vor agrega informaţiile, o entitate trebuie să analizeze informaţiile calitative şi cantitative cu privire la caracteristicile de risc şi de rezultate ale fiecărei entităţi pe care o are în vedere pentru agregare şi importanţa fiecărei astfel de entităţi pentru entitatea raportoare. Entitatea trebuie să prezinte informaţiile într-o manieră în care explică în mod clar utilizatorilor situaţiilor financiare, natura şi sfera intereselor deţinute în acele alte entităţi.

B6 Exemple de niveluri de agregare în cadrul claselor de entităţi definite la punctul B4, care ar putea fi corespunzătoare:

(a) natura activităţilor (de exemplu, o entitate din domeniul cercetării şi dezvoltării, o entitate de titlurizare periodică pe bază de carduri de credit).

(b) clasificarea sectorului de activitate.

(c) geografic (de exemplu, ţara sau regiunea).

Interese deţinute în alte entităţi

B7 Un interes deţinut într-o altă entitate se referă la implicarea contractuală sau necontractuală care expune entitatea raportoare la variabilitatea rezultatelor din performanţa celeilalte entităţi. Analizarea scopului şi structurii celeilalte entităţi poate fi utilă entităţii raportoare atunci cînd evaluează dacă deţine un interes în entitatea respectivă şi, prin urmare, dacă este necesară prezentarea informaţiilor din prezentul IFRS. Respectiva evaluare trebuie să cuprindă analiza riscurilor pe care cealaltă entitate a fost structurată să le genereze şi riscurile pe care cealaltă entitate a fost structurată să le transfere entităţii raportoare sau altor părţi.

B8 O entitate raportoare este expusă în mod normal la variabilitatea rezultatelor din performanţa altei entităţi prin deţinerea de instrumente (precum capitaluri proprii sau instrumente de datorii emise de cealaltă entitate) sau printr-o altă implicare care absoarbe variabilitatea. De exemplu, se va presupune că o entitate structurată deţine un portofoliu de împrumuturi. Entitatea structurată obţine un contract de swap pe riscul de credit de la o altă entitate (entitatea raportoare) pentru a se proteja în cazul nerambursării dobînzii sau a principalului împrumuturilor. Implicarea entităţii raportoare o expune la variabilitatea rezultatelor din performanţa entităţii structurate, deoarece swap-ul pe riscul de credit absoarbe variabilitatea rezultatelor entităţii structurate.

B9 Unele instrumente sunt concepute pentru a transfera riscul de la o entitate raportoare la o altă entitate. Astfel de instrumente creează variabilitatea rezultatelor pentru cealaltă entitate, dar nu expune, în mod normal, entitatea raportoare la variabilitatea rezultatelor din performanţa celeilalte entităţi. De exemplu, se va presupune că a fost înfiinţată o entitate structurată pentru a oferi oportunităţi de investiţie pentru investitorii care doresc să aibă expunere la riscul de credit al entităţii Z (entitatea Z nu are nicio legătură cu niciuna din părţile implicate în angajament). Entitatea structurată obţine finanţare prin emiterea către acei investitori de efecte comerciale asociate riscului de credit al entităţii Z (instrument de tip credit linked notes) şi utilizează profitul pentru a investi într-un portofoliu de active financiare fără risc. Entitatea structurată obţine expunerea la riscul de credit al entităţii Z prin angajarea într-un swap pe riscul de credit (credit default swap – CDS) cu un partener la swap. CDS-ul transferă riscul de credit al entităţii Z către entitatea structurată în schimbul unui comision plătit de partenerul la swap. Investitorii în entitatea structurată primesc un profit mai mare, care reflectă atît profitul entităţii structurate din portofoliul de active, cît şi comisionul CDS. Partenerul la swap nu este implicat în entitatea structurată care îl expune la variabilitatea rezultatelor din performanţa entităţii structurate, deoarece CDS mai degrabă transferă variabilitatea către entitatea structurată, decît absoarbe variabilitatea rezultatelor entităţii structurate.

Informaţii financiare rezumate pentru filiale, asocierile în participaţie şi entităţile asociate (punctele 12 şi 21)

B10 Pentru fiecare filială care deţine interese care nu controlează şi sunt semnificative pentru entitatea raportoare, o entitate trebuie să prezinte informaţii cu privire la:

(a) dividendele plătite către interesele care nu controlează.

(b) informaţiile financiare rezumate privind activele, datoriile, profitul sau pierderea şi fluxul de trezorerie al filialei, care să permită utilizatorilor să înţeleagă participarea intereselor care nu controlează în activităţile grupului şi fluxurile de trezorerie. Informaţiile vor cuprinde fără a se limita la, de exemplu, activele circulante, activele imobilizate, datoriile curente, datoriile pe termen lung, veniturile, profitul sau pierderea şi rezultatul global total.

B11 Informaţiile financiare rezumate prevăzute la punctul B10 litera (b) trebuie să reprezinte valorile înaintea eliminărilor între companii.

B12 Pentru fiecare asociere în participaţie şi entitate asociată semnificativă pentru entitatea raportoare, o entitate trebuie să prezinte informaţii cu privire la:

(a) dividendele primite de la asocierea în participaţie sau de la entitatea asociată.

(b) informaţiile financiare rezumate pentru asocierea în participaţie sau entitatea asociată (a se vedea punctele B14 şi B15), inclusiv, dar fără a se limita în mod necesar la:

(i) activele circulante.

(ii) activele imobilizate.

(iii) datoriile curente.

(iv) datoriile pe termen lung.

(v) venituri.

(vi) profitul sau pierderea din activităţile continue.

(vii) profitul sau pierderea după impozitare din activităţile în curs de întrerupere.

(viii) alte elemente ale rezultatului global.

(ix) rezultatul global total.

B13 În plus faţă de informaţiile financiare rezumate prevăzute la punctul B12, o entitate trebuie să prezinte pentru fiecare asociere în participaţie semnificativă pentru entitatea raportoare, informaţii privind valoarea:

(a) numerarului şi a echivalentelor de numerar cuprinse la punctul B12 litera (b) subpunctul (i):

(b) datoriilor financiare curente (excluzînd creanţele comerciale sau alte datorii şi provizioane) cuprinse la punctul B12 litera (b) subpunctul (iii).

(c) datoriilor financiare pe termen lung (excluzînd creanţele comerciale sau alte datorii şi provizioane) cuprinse la punctul B12 litera (b) subpunctul (iv).

(d) deprecierii şi amortizării.

(e) venitului din dobîndă.

(f) cheltuielilor cu dobînzile.

(g) cheltuielilor sau veniturilor cu impozitul pe profit.

B14 Informaţiile financiare rezumate prezentate în conformitate cu punctele B12 şi B13 trebuie să reprezinte valorile cuprinse în situaţiile financiare IFRS ale asocierii în participaţie sau ale entităţii asociate (şi nu cota-parte a entităţii din acele valori). Dacă entitatea îşi contabilizează interesul deţinut în asocierea în participaţie sau în entitatea asociată prin metoda punerii în echivalenţă:

(a) valorile cuprinse în situaţiile financiare IFRS ale asocierii în participaţie sau ale entităţii asociate trebuie să fie ajustate pentru a reflecta ajustările efectuate de entitate atunci cînd a utilizat metoda punerii în echivalenţă, precum ajustările valorilor juste efectuate la momentul achiziţiei şi ajustările diferenţelor de politici contabile.

(b) entitatea trebuie să ofere o reconciliere a informaţiilor financiare rezumate prezentate la valoarea contabilă a interesului deţinut în asocierea în participaţie sau în entitatea asociată.

B15 O entitate poate să prezinte informaţiile financiare rezumate prevăzute la punctele B12 şi B13 pe baza situaţiilor financiare ale asocierii în participaţie sau ale entităţii asociate, dacă:

(a) entitatea îşi evaluează interesul în asocierea în participaţie sau în entitatea asociată la valoarea justă, în conformitate cu IAS 28 (modificat în 2011); şi

(b) asocierea în participaţie sau entitatea asociată nu întocmesc situaţii financiare IFRS, iar întocmirea pe această bază ar fi imposibilă sau ar genera costuri neprevăzute.

În acest caz, entitatea trebuie să prezinte baza pe care au fost întocmite informaţiile financiare rezumate.

B16 O entitate trebuie să prezinte agregat valoarea contabilă a intereselor deţinute în toate asocierile în participaţie sau în entităţile asociate nesemnificative în mod individual, contabilizate prin metoda punerii în echivalenţă. O entitate trebuie să prezinte, de asemenea, separat, valoarea agregată a cotei deţinute în acele asocieri în participaţie sau entităţi asociate din:

(a) profitul sau pierderea din activităţile continue.

(b) profitul sau pierderea după impozitare din activităţile în curs de întrerupere.

(c) alte elemente ale rezultatului global.

(d) rezultatul global total.

O entitate va furniza prezentările de informaţii pentru asocierile în participaţie şi pentru entităţile asociate în mod individual.

B17 În cazul în care interesul deţinut de o entitate într-o filială, asociere în participaţie sau entitate asociată (sau o parte din interesul său într-o asociere în participaţie sau într-o entitate asociată) este clasificat drept deţinut în vederea vînzării, în conformitate cu IFRS 5 Active imobilizate deţinute în vederea vînzării şi activităţi întrerupte, atunci entităţii nu i se impune să prezinte informaţii financiare rezumate pentru respectiva filială, asociere în participaţie sau entitate asociată, în conformitate cu punctele B10-B16.

Angajamente pentru asocierile în participaţie (punctul 23 litera (a))

B18 O entitate trebuie să prezinte informaţii privind toate angajamentele pe care le-a încheiat, dar nu le-a recunoscut la data de raportare (inclusiv cota acesteia din angajamentele încheiate cu alţi investitori cu control comun într-o asociere în participaţie), aferente intereselor deţinute în asocierile în participaţie. Angajamentele sunt acelea care pot genera o ieşire viitoare de numerar sau alte resurse.

B19 Angajamentele nerecunoscute care pot genera o ieşire viitoare de numerar sau alte resurse, cuprind:

(a) angajamentele nerecunoscute privind contribuţia de finanţare sau resurse, de exemplu ca rezultat al:

(i) acordurilor de constituire sau de achiziţionare a unei asocieri în participaţie (în care, de exemplu, se prevede ca o entitate să contribuie cu fonduri pe parcursul unei anumite perioade).

(ii) proiectelor cu investiţii mari întreprinse de o asociere în participaţie.

(iii) obligaţiilor de cumpărare necondiţionate, care cuprind achiziţionarea de echipamente, stocuri sau servicii pe care o entitate se angajează să le cumpere de la sau în numele unei asocieri în participaţie.

(iv) angajamentelor nerecunoscute de a acorda unei asocieri în participaţie, împrumuturi sau altă formă de sprijin financiar.

(v) angajamentelor nerecunoscute de contribuţie la resursele unei asocieri în participaţie, precum active sau servicii.

(vi) altor angajamente nerecunoscute irevocabile aferente unei asocieri în participaţie.

(b) angajamentele nerecunoscute de achiziţionare a participaţiilor în capitalurile proprii (sau a unei părţi din acele participaţii în capitalurile proprii) a unei terţe părţi dintr-o asociere în participaţie, în cazul în care un anumit eveniment are sau nu loc în viitor.

B20 Dispoziţiile şi exemplele de la punctele B18 şi B19 ilustrează unele tipuri de prezentări de informaţii conform punctului 18 din IAS 24 Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate.

Interese deţinute în entităţile structurate neconsolidate (punctele 24-31)

Entităţile structurate

B21 O entitate structurată este o entitate organizată astfel încît drepturile de vot sau alte drepturi similare nu reprezintă un factor dominant pentru a decide cine controlează entitatea, precum cazurile în care oricare drepturi de vot sunt aferente numai sarcinilor administrative, iar activităţile relevante sunt coordonate prin angajamente contractuale.

B22 Deseori, o entitate structurată are unele sau cîteva din următoarele caracteristici:

(a) activităţi restricţionate.

(b) un obiectiv limitat şi bine definit, precum realizarea unui contract de leasing avantajos din punct de vedere al impozitului, desfăşurarea unor activităţi de cercetare şi dezvoltare, furnizarea unei surse de capital sau de finanţare pentru o entitate sau furnizarea unor oportunităţi de investiţie pentru investitori, prin transferul riscurilor şi beneficiilor asociate activelor entităţii structurate către investitori.

(c) capitaluri proprii insuficiente care permit entităţii structurate să îşi finanţeze activităţile fără sprijin financiar secundar.

(d) finanţare sub formă de instrumente multiple legate contractual de investitorii care creează concentrări de credite sau de alte riscuri (tranşe).

B23 Exemple de entităţi care sunt considerate ca fiind entităţi structurate cuprind, fără a se limita la:

(a) vehicule de titlurizare.

(b) finanţări garantate cu active.

(c) unele fonduri de investiţii.

B24 O entitate controlată prin drepturi de vot nu este o entitate structurată doar datorită faptului că primeşte de exemplu, finanţare de la terţe părţi în urma unei restructurări.

Natura riscurilor generate de interesele deţinute în entităţile structurate neconsolidate (punctele 29-31)

B25 În plus faţă de informaţiile prevăzute la punctele 29-31, o entitate trebuie să prezinte informaţii suplimentare necesare pentru a îndeplini obiectivul prezentării de informaţii de la punctul 24 litera (b).

B26 Exemple de informaţii suplimentare care, în funcţie de circumstanţe, pot fi relevante pentru evaluarea riscurilor la care este expusă o entitate atunci cînd deţine un interes într-o entitate structurată neconsolidată:

(a) condiţiile unui angajament care ar putea dispune ca entitatea să acorde sprijin financiar unei entităţi structurate neconsolidate (de exemplu, angajamente de lichidităţi sau elemente de declanşare a ratingului de credit, asociate cu obligaţiile de a cumpăra activele entităţii structurate sau de acorda sprijin financiar), inclusiv:

(i) o descriere a evenimentelor sau circumstanţelor care ar putea expune o entitate raportoare la o pierdere.

(ii) dacă există condiţii care ar limita obligaţia.

(iii) dacă mai există alte terţe părţi care acordă sprijin financiar şi, dacă da, cum este clasificată obligaţia entităţii în raport cu obligaţiile celorlalte părţi.

(b) pierderile suferite de entitate aferente intereselor deţinute în entităţile structurate neconsolidate, pe parcursul perioadei de raportare.

(c) tipurile de venituri primite de entitate pe parcursul perioadei de raportare, din interesele deţinute în entităţile structurate neconsolidate.

(d) măsura în care unei entităţi i se impune să absoarbă pierderile din entitatea structurată neconsolidată, înaintea altor părţi, limita maximă a unor astfel de pierderi pentru entitate şi (dacă este relevant) valorile potenţialelor pierderi şi ordinea în care vor fi suportate acestea de părţile a căror interese sunt mai mici decît interesul entităţii în entitatea structurată neconsolidată.

(e) informaţii cu privire la orice angajamente de lichidităţi, garanţii sau alte angajamente cu terţe părţi care pot afecta valoarea justă sau riscul intereselor entităţii în entităţile structurate neconsolidate.

(f) orice dificultăţi pe care entitatea structurată neconsolidată le-a întîmpinat în finanţarea activităţilor proprii, pe parcursul perioadei de raportare.

(g) referitor la finanţarea unei entităţi structurate neconsolidate, formele de finanţare (de exemplu, efecte comerciale sau obligaţiuni pe termen mediu) şi media ponderată a duratei lor de viaţă. Acele informaţii pot cuprinde analize ale scadenţei activelor şi finanţărilor unei entităţi structurate neconsolidate, dacă entitatea structurată deţine active pe termen mai lung finanţate prin fonduri pe termen scurt.

Anexa C

Data intrării în vigoare şi tranziţia

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS.

Data intrării în vigoare şi tranziţia

C1 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2013 sau ulterior acestei date. Se permite aplicarea anterior acestei date.

C2 O entitate este încurajată să furnizeze informaţiile impuse prin prezentul IFRS pentru perioade mai recente decît cele anuale, care încep de la 1 ianuarie 2013 sau ulterior acestei date. Furnizarea anumitor informaţii impuse prin prezentul IFRS nu obligă entitatea să se conformeze tuturor dispoziţiilor prezentului IFRS sau să aplice anterior dispoziţiile din IFRS 10, IFRS 11, IAS 27 (modificat în 2011) şi IAS 28 (modificat în 2011).

Referinţe la IFRS 9

C3 Dacă o entitate aplică prezentul IFRS, dar nu aplică încă IFRS 9, orice referinţă la IFRS 9 trebuie să se citească ca referinţă la IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare.

STANDARDUL INTERNAŢIONAL DE RAPORTARE FINANCIARĂ 13

Evaluarea la valoarea justă

Obiectiv

1 Prezentul IFRS:

(a) defineşte valoarea justă;

(b) stabileşte un cadru unic IFRS pentru evaluarea valorii juste; şi

(c) prevede prezentarea de informaţii privind evaluările la valoarea justă.

2 Valoarea justă este o evaluare în funcţie de piaţă şi nu o evaluare specifică entităţii. Pentru anumite active şi datorii pot fi disponibile tranzacţii observabile pe pieţe sau informaţii cu privire la piaţă. Pentru alte active şi datorii este posibil să nu existe tranzacţii observabile pe pieţe sau informaţii cu privire la piaţă. Totuşi, în ambele cazuri, obiectivul evaluării la valoarea justă este acelaşi – estimarea preţului la care o tranzacţie reglementată pentru a vinde activul sau pentru a transfera datoria ar avea loc între participanţi pe piaţă, la data evaluării, în condiţiile curente de piaţă (adică un preţ de ieşire la data evaluării din perspectiva unui participant pe piaţă care deţine activul sau datoria).

3 Atunci cînd un preţ pentru un activ identic sau o datorie identică nu este observabil, o entitate evaluează valoarea justă utilizînd o altă tehnică de evaluare care să maximizeze utilizarea datelor de intrare observabile relevante şi să minimizeze utilizarea datelor de intrare neobservabile. Deoarece valoarea justă este o evaluare bazată pe piaţă, ea este evaluată utilizînd ipotezele pe care participanţii pe piaţă le-ar utiliza în determinarea preţului activului sau datoriei, inclusiv ipotezele privind riscul. Drept rezultat, intenţia unei entităţi de a păstra un activ sau de a deconta sau a onora în alt fel o datorie nu este relevantă pentru evaluarea valorii juste.

4 Definirea valorii juste se axează pe active şi datorii, deoarece acestea sunt un obiect principal al evaluării contabile. În plus, prezentul IFRS trebuie aplicat propriilor instrumente de capitaluri proprii ale unei entităţi evaluate la valoarea justă.

Domeniu de aplicare

5 Prezentul IFRS este aplicabil atunci cînd un alt IFRS prevede sau permite evaluări la valoarea justă sau prezentări de informaţii privind evaluări la valoarea justă (şi evaluări, cum ar fi valoarea justă minus costurile generate de vînzare, pe baza valorii juste sau prezentări de informaţii privind evaluările respective), exceptînd situaţiile prevăzute la punctele 6 şi 7.

6 Dispoziţiile de evaluare şi de prezentare de informaţii din prezentul IFRS nu sunt aplicabile la:

(a) tranzacţii cu plata pe bază de acţiuni care intră sub incidenţa IFRS 2 Plata pe bază de acţiuni;

(b) tranzacţii de leasing care intră sub incidenţa IAS 17 Contracte de leasing; şi

(c) evaluări care sunt similare cu valoarea justă dar care nu reprezintă valoare justă, cum ar fi valoarea netă realizabilă din IAS 2 Stocuri sau valoarea de utilizare din IAS 36 Deprecierea activelor.

7 Prezentările de informaţii prevăzute de prezentul IFRS nu sunt necesare pentru următoarele:

(a) active ale planului evaluate la valoarea justă în conformitate cu IAS 19 Beneficiile angajaţilor;

(b) investiţiile planului de pensii evaluate la valoarea justă în conformitate cu IAS 26 Contabilizarea şi raportarea planurilor de pensii; şi

(c) active a căror valoare recuperabilă este valoarea justă minus costurile asociate cedărilor, în conformitate cu IAS 36.

8 Cadrul general de evaluare la valoarea justă descris în prezentul IFRS este aplicabil atît evaluării iniţiale, cît şi evaluării ulterioare, dacă valoarea justă este prevăzută sau permisă în alte IFRS-uri.

Evaluare

Definiţia valorii juste

9 Prezentul IFRS defineşte valoarea justă drept preţul care ar fi primit din vînzarea unui activ sau plătit pentru transferul unei datorii în cadrul unei tranzacţii reglementate între participanţii de pe piaţă la data evaluării.

10 Punctul B2 descrie abordarea generală a evaluării la valoarea justă.

Activul sau datoria

11 O evaluare la valoarea justă se efectuează pentru un activ sau o datorie specific(ă). Prin urmare, atunci cînd efectuează evaluarea la valoare justă, o entitate trebuie să ia în calcul caracteristicile activului sau ale datoriei, dacă participanţii pe piaţă ar lua în calcul acele caracteristici atunci cînd ar determina preţul activului sau al datoriei la data de evaluare. Astfel de caracteristici includ, de exemplu, următoarele:

(a) condiţia şi amplasamentul activului; şi

(b) dacă există, restricţii privind vînzarea sau utilizarea activului.

12 Efectul asupra evaluării care provine dintr-o anumită caracteristică va fi diferit în funcţie de modul în care participanţii pe piaţă iau în calcul caracteristica respectivă.

13 Activul sau datoria evaluat(ă) la valoarea justă poate fi:

(a) un activ sau o datorie de sine stătător(stătătoare) (de exemplu, un instrument financiar sau un activ nefinanciar); sau

(b) un grup de active, un grup de datorii sau un grup de active şi datorii (de exemplu, o unitate generatoare de numerar sau o activitate).

14 Unitatea de cont determină, în contextul recunoaşterii şi prezentării de informaţii, dacă activul sau datoria este un activ sau o datorie de sine stătătoare sau un grup de active, un grup de datorii sau un grup de active şi datorii. Unitatea de cont a activului sau datoriei trebuie stabilită în conformitate cu IFRS-ul care prevede sau care permite evaluarea la valoarea justă, exceptînd cele prevăzute în prezentul IFRS.

Tranzacţia

15 Într-o evaluare la valoarea justă se presupune că activul sau datoria este tranzacţionat(ă) printr-o tranzacţie reglementată de vînzare a activului sau de transfer al datoriei, între participanţi pe piaţă, la data de evaluare, în condiţii de piaţă actuale.

16 O evaluare la valoarea justă presupune că tranzacţia de vînzare a activului sau transferul datoriei are loc fie:

(a) pe piaţa principală pentru activ sau datorie; sau

(b) în absenţa unei pieţe principale, pe cea mai avantajoasă piaţă pentru activ sau datorie.

17 Nu este necesar ca o entitate să efectueze o verificare exhaustivă a tuturor pieţelor posibile pentru a identifica piaţa principală sau, în lipsa unei pieţe principale, a pieţei celei mai avantajoase, dar trebuie să se ţină cont de toate informaţiile disponibile în mod rezonabil. În lipsa unor dovezi contrare, se presupune că piaţa principală, sau dacă nu există o piaţă principală, piaţa cea mai avantajoasă, este piaţa pe care entitatea ar încheia în mod normal o tranzacţie de vînzare a activului sau de transfer al datoriei.

18 Dacă există o piaţă principală pentru activ sau pentru datorie, evaluarea la valoarea justă trebuie să reprezinte preţul pe acea piaţă (indiferent dacă preţul este observabil direct sau este estimat utilizînd altă tehnică de evaluare), chiar dacă preţul pe o piaţă diferită poate fi mai avantajos la data de evaluare.

19 La data de evaluare, entitatea trebuie să aibă acces pe piaţa principală (sau cea mai avantajoasă). Deoarece entităţi diferite (şi întreprinderi din cadrul acelor entităţi) cu activităţi diferite pot avea acces la pieţe diferite, piaţa principală (sau cea mai avantajoasă) pentru un activ sau o datorie identic(ă) poate fi diferită pentru entităţi distincte (şi întreprinderile din cadrul acelor entităţi). Prin urmare, piaţa principală (sau cea mai avantajoasă) (şi, în consecinţă, participanţii pe piaţă), trebuie să fie analizată din perspectiva entităţii, permiţînd astfel existenţa diferenţelor dintre entităţile cu activităţi diferite.

20 Deşi o entitate trebuie să poată avea acces pe piaţă, nu este necesar ca ea să aibă capacitatea de a vinde activul respectiv sau de a transfera datoria respectivă la data de evaluare pentru a putea să evalueze valoarea justă pe baza preţului de pe piaţa respectivă.

21 Chiar şi atunci cînd nu există o piaţă observabilă pentru a furniza informaţii pentru stabilirea preţului de vînzare a unui activ sau de transfer al unei datorii la data de evaluare, o evaluare la valoarea justă trebuie să presupună că are loc o tranzacţie la data de evaluare, analizată din perspectiva unui participant pe piaţă care deţine activul sau datoria. Tranzacţia presupusă stabileşte o bază de estimare a preţului de vînzare a activului sau de transfer al datoriei.

Participanţii pe piaţă

22 O entitate trebuie să evalueze valoarea justă a unui activ sau a unei datorii pe baza ipotezei pe care ar utiliza-o participanţii pe piaţă atunci cînd ar stabili preţul activului sau al datoriei, presupunînd că participanţii pe piaţă acţionează pentru a obţine un beneficiu economic maxim.

23 În dezvoltarea ipotezelor respective o entitate nu trebuie să identifice participanţi specifici pe piaţă. Mai degrabă, entitatea trebuie să identifice caracteristicile care disting participanţii pe piaţă în general, luînd în considerare factorii specifici tuturor elementelor următoare:

(a) activul sau datoria;

(b) piaţa principală (sau cea mai avantajoasă) pentru activ sau pentru datorie; şi

(c) participanţii pe piaţă cu care entitatea ar încheia o tranzacţie pe piaţa respectivă.

Preţul

24 Valoarea justă reprezintă preţul care ar fi primit pentru vînzarea unui activ sau plătit pentru transferarea unei datorii într-o tranzacţie reglementată pe piaţa principală (sau pe cea mai avantajoasă piaţă), la data evaluării, în condiţiile curente de piaţă (adică un preţ de ieşire), indiferent dacă respectivul preţ este direct observabil sau estimat utilizînd o altă tehnică de evaluare.

25 Preţul de pe piaţa principală (sau de pe cea mai avantajoasă piaţă) utilizat pentru evaluarea valorii juste a activului sau datoriei nu trebuie ajustat pentru costurile de tranzacţie. Costurile de tranzacţie trebuie contabilizate în conformitate cu alte IFRS-uri. Costurile tranzacţiei nu reprezintă o caracteristică a unui activ sau a unei datorii; mai degrabă, acestea sunt specifice tranzacţiei şi vor fi diferite în funcţie de modul în care o entitate efectuează o tranzacţie cu un activ sau o datorie.

26 Costurile tranzacţiei nu includ costurile de transport. Dacă o caracteristică a activului este amplasamentul (cum poate fi cazul, de exemplu, pentru mărfuri), preţul pe piaţa principală (sau cea mai avantajoasă) trebuie să fie ajustat pentru a include costurile, dacă există, care ar fi suportate pentru transportul activului de la amplasamentul curent la piaţa respectivă.

Aplicarea în cazul activelor nefinanciare

Cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a activelor nefinanciare

27 O evaluare la valoarea justă a unui activ nefinanciar ţine cont de capacitatea participantului pe piaţă de a genera beneficii economice prin utilizarea cea mai intensă şi cea mai bună a activului sau prin vînzarea acestuia unui alt participant pe piaţă, care va întrebuinţa activul cel mai intens şi cel mai bine.

28 Cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a unui activ nefinanciar ţine cont de utilizarea posibilă din punct de vedere fizic, permisă legal şi fezabilă financiar a activului, după cum urmează:

(a) O utilizare posibilă din punct de vedere fizic ţine cont de caracteristicile fizice ale activului, de care ar ţine cont participanţii pe piaţă atunci cînd ar stabili preţul activului (de exemplu, amplasamentul sau dimensiunea unei proprietăţi).

(b) O utilizare permisă din punct de vedere legal ţine cont de orice restricţii juridice ale activului, de care ar ţine cont participanţii pe piaţă atunci cînd ar stabili preţul activului (de exemplu, reglementările privind amplasarea aplicabile unei proprietăţi).

(c) O utilizare fezabilă din punct de vedere financiar are în vedere dacă o utilizare posibilă din punct de vedere fizic şi permisă de lege generează un venit sau un flux de trezorerie corespunzător (ţinînd cont de costurile aferente conversiei activului pentru utilizarea respectivă) pentru a produce o rentabilitate a investiţiei pe care ar solicita-o participanţii pe piaţă de la o investiţie în activul utilizat astfel.

29 Cea mai intensă şi cea mai bună utilizare se stabileşte din perspectiva participanţilor pe piaţă, chiar dacă entitatea intenţionează să utilizeze altfel activul. Cu toate acestea, se presupune că cea mai intensă şi cea mai bună utilizare este utilizarea curentă a activul nefinanciar de către entitate, cu excepţia cazului în care piaţa sau alţi factori sugerează că, dacă participanţii pe piaţă ar utiliza diferit activul, ar maximiza valoarea acestuia.

30 Pentru a-şi proteja poziţia competitivă sau din alte motive, o entitate poate intenţiona să nu utilizeze în mod activ activul nefinanciar dobîndit sau poate intenţiona să nu folosească activul la cea mai intensă şi cea mai bună utilizare. De exemplu, un caz poate fi acela în care entitatea intenţionează să utilizeze în mod defensiv o imobilizare necorporală dobîndită, împiedicînd alte părţi să o utilizeze. Cu toate acestea, entitatea trebuie să evalueze valoarea justă a activului nefinanciar, presupunînd cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a acestuia de către participanţi pe piaţă.

Premisa de evaluare pentru activele nefinanciare

31 Cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a unui activ nefinanciar stabileşte premisa de evaluare utilizată pentru evaluarea valorii juste a activului, după cum urmează:

(a) Cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a unui activ nefinanciar poate genera valoarea maximă pentru participanţii pe piaţă prin utilizarea activului în combinaţie cu alte active, ca grup (aşa cum a fost instalat sau configurat pentru utilizare) sau în combinaţie cu alte active şi datorii (de exemplu, o întreprindere).

(i) Dacă cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a activului este folosirea activului în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii, valoarea justă a activului este preţul obţinut într-o tranzacţie curentă de vînzare a activului, presupunînd că activul va fi utilizat împreună cu alte active sau cu alte active şi datorii şi că activele şi datoriile respective (adică activele complementare şi datoriile aferente) ar fi disponibile participanţilor pe piaţă.

(ii) Datoriile asociate activelor şi activelor complementare includ datoriile care finanţează capitalul circulant, dar nu includ datoriile utilizate pentru a finanţa alte active decît cele din grupul de active.

(iii) Ipotezele privind cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a unui activ nefinanciar trebuie să fie consecvente pentru toate activele (pentru care cea mai intensă şi cea mai bună utilizare este relevantă) grupului de active sau ale grupului de active şi datorii în cadrul căruia se utilizează activul.

(b) Cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a unui activ nefinanciar poate să ofere participanţilor pe piaţă o valoare maximă pe o bază de sine stătătoare. Dacă cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a unui activ este să fie folosit de sine stătător, valoarea justă a activului este preţul ce ar fi obţinut într-o tranzacţie curentă de vînzare a activului unor participanţi pe piaţă, care ar utiliza activul pe o bază de sine stătătoare.

32 Evaluarea la valoarea justă a unui activ nefinanciar presupune că activul este vîndut în conformitate cu unitatea de cont prevăzută în alte IFRS-uri (care poate fi un activ individual). Un astfel de caz este atunci cînd prin evaluarea la valoarea justă se presupune că cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a activului este aceea în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii, deoarece prin evaluarea la valoarea justă se presupune că participanţii pe piaţă deţin deja activele complementare şi datoriile aferente.

33 Punctul B3 descrie aplicarea conceptului premisei de evaluare pentru activele nefinanciare.

Aplicarea în cazul datoriilor şi al propriilor instrumente de capitaluri proprii ale entităţii

Principii generale

34 O evaluare la valoarea justă presupune că o datorie financiară sau nefinanciară sau propriul instrument de capitaluri proprii al entităţii (de exemplu, participaţii în capitalurile proprii emise drept contrapartidă într-o combinare de întreprinderi) este transferat(ă) unui participant pe piaţă la data de evaluare. Transferul unei datorii sau al propriului instrument de capitaluri proprii al entităţii presupune următoarele:

(a) O datorie va rămîne restantă, iar participantul pe piaţă căruia i se transferă datoria va trebui să îndeplinească obligaţia. Datoria nu va fi decontată cu partenerul sau stinsă în alt mod la data de evaluare.

(b) Propriul instrument de capitaluri proprii al unei entităţi rămîne în circulaţie iar participantul pe piaţă căruia i se transferă instrumentul preia drepturile şi responsabilităţile asociate acestuia. Instrumentul nu va fi anulat sau stins în alt mod la data de evaluare.

35 Chiar şi atunci cînd nu există o piaţă observabilă care să furnizeze informaţii despre preţ în raport cu transferul unei datorii sau a unui instrument propriu de capitaluri proprii al unei entităţi (de exemplu, din cauza unor restricţii contractuale sau juridice care împiedică transferul unor astfel de elemente), este posibil să existe o piaţă observabilă pentru astfel de elemente, dacă acestea sunt deţinute de alte părţi sub formă de active (de exemplu, o obligaţiune a unei corporaţii sau o opţiune de cumpărare a acţiunilor unei entităţi).

36 În toate cazurile, o entitate trebuie să maximizeze utilizarea datelor de intrare observabile relevante şi să minimizeze utilizarea datelor de intrare neobservabile pentru a respecta obiectivul unei evaluări la valoarea justă, acela de a estima preţul la care ar avea loc o tranzacţie reglementată de a transfera datoria sau instrumentul de capitaluri proprii între participanţi pe piaţă, la data evaluării, în condiţiile curente de pe piaţă.

Datorii şi instrumente de capitaluri proprii deţinute de alte părţi sub formă de active

37 Atunci cînd nu este disponibil un preţ cotat pentru transferul unei datorii identice sau similare sau al propriului instrument de capitaluri proprii al entităţii, iar un element identic este deţinut de o altă parte sub formă de activ, o entitate trebuie să evalueze valoarea justă a datoriei sau a instrumentului de capitaluri proprii din perspectiva participantului pe piaţă care deţine elementul identic sub formă de activ, la data de evaluare.

38 În astfel de cazuri o entitate trebuie să evalueze valoarea justă a datoriei sau instrumentului de capitaluri proprii după cum urmează:

(a) utilizînd preţul cotat al elementului identic deţinut de altă parte sub formă de activ pe o piaţă activă, dacă preţul respectiv este disponibil.

(b) dacă respectivul nu este disponibil, utilizînd alte date de intrare observabile, cum ar fi preţul cotat pe o piaţă care nu este activă pentru elementul identic deţinut de către o altă parte ca activ.

(c) dacă preţurile observabile de la punctele (a) şi (b) nu sunt disponibile, utilizînd altă tehnică de evaluare, cum ar fi:

(i) o abordare pe bază de venit (de exemplu, tehnica valorii actualizate, care ţine cont de fluxurile de trezorerie viitoare pe care un participant pe piaţă estimează că le va primi în urma deţinerii datoriei sau a instrumentului de capitaluri proprii drept activ; a se vedea punctele B10 şi B11).

(ii) o abordare bazată pe piaţă (de exemplu, utilizarea preţurilor cotate ale datoriilor sau instrumentelor de capitaluri proprii similare deţinute de alte părţi sub formă de active; a se vedea punctele B5-B7).

39 O entitate trebuie să ajusteze preţul cotat al unei datorii sau al propriului instrument de capitaluri proprii al entităţii, deţinut de altă parte sub formă de activ, numai dacă există factori specifici activului, care nu se aplică în evaluarea la valoarea justă a datoriei sau a instrumentului de capitaluri proprii. O entitate trebuie să se asigure că preţul activului nu reflectă efectul unei restricţii prin care se împiedică vînzarea activului. Anumiţi factori care pot indica faptul că preţul cotat ar trebui ajustat includ următoarele:

(a) Preţul cotat utilizat pentru activ este aferent unei datorii sau unui instrument de capitaluri proprii similar (dar nu identic) deţinut de o altă parte sub formă de activ. De exemplu, este posibil ca datoria sau instrumentul de capitaluri proprii să aibă caracteristici speciale (de exemplu, calitatea creditului emitentului), diferite de cele reflectate în valoarea justă a datoriei sau instrumentului de capitaluri proprii similar(ă) deţinut(ă) sub formă de activ.

(b) Unitatea de cont a activului nu este aceeaşi cu cea a datoriei sau instrumentului de capitaluri proprii. De exemplu, pentru datorii, în unele cazuri, preţul unui activ reprezintă un preţ combinat pentru un pachet care cuprinde atît valorile datorate de emitent, cît şi cele datorate de un terţ pentru ameliorarea condiţiilor de credit. Dacă unitatea de cont a datoriei nu este aceeaşi cu cea a pachetului combinat, obiectivul este de a evalua valoarea justă a datoriei emitentului şi nu valoarea justă a pachetului combinat. Prin urmare, în astfel de cazuri, entitatea va ajusta preţul observat aferent activului pentru a elimina efectul ameliorării de către terţ a condiţiilor de credit.

Datorii şi instrumente de capitaluri proprii care nu sunt deţinute de alte părţi sub formă de active

40 Atunci cînd nu este disponibil un preţ cotat pentru transferul unei datorii sau al propriului instrument de capitaluri proprii al entităţii similar(ă) sau identic(ă), iar o altă parte nu deţine un element identic sub formă de activ, o entitate trebuie să evalueze valoarea justă a datoriei sau a instrumentului de capitaluri proprii pe baza altei tehnici de evaluare, din perspectiva participantului pe piaţă care deţine datoria sau care a emis o pretenţie asupra capitalurilor proprii.

41 De exemplu, atunci cînd aplică o tehnică bazată pe valoarea actualizată, o entitate poate ţine cont de oricare din următoarele:

(a) ieşirile de numerar viitoare pe care un participant pe piaţă estimează că le va suporta pentru a onora obligaţia, inclusiv compensaţia pe care ar putea să o solicite un participant pe piaţă în schimbul preluării obligaţiei (a se vedea punctele B31-B33).

(b) valoarea pe care ar obţine-o un participant pe piaţă pentru a participa la sau pentru a emite o datorie sau un instrument de capitaluri proprii identic(ă), utilizînd ipotezele pe care le-ar utiliza participanţii pe piaţă atunci cînd ar stabili preţul unui element identic (de exemplu, cu aceleaşi caracteristici de credit) pe piaţa principală (sau cea mai avantajoasă) pentru emiterea unei datorii sau a unui instrument de capitaluri proprii cu aceiaşi termeni contractuali.

Riscul nerespectării obligaţiilor

42 Valoarea justă a unei datorii reflectă efectul riscului nerespectării obligaţiilor. Riscul nerespectării obligaţiilor cuprinde, dar este posibil să nu se limiteze la, riscul de credit al entităţii (astfel cum este definit în IFRS 7 Instrumente financiare: informaţii de furnizat). Se presupune că riscul nerespectării obligaţiilor este acelaşi şi înainte şi după transferul datoriei.

43 Atunci cînd evaluează valoarea justă a unei datorii, o entitate ţine cont de efectul riscului său de credit (solvabilitatea) şi orice alţi factori care ar putea influenţa probabilitatea ca obligaţia să fie sau nu respectată. Efectul respectiv poate fi diferit în funcţie de datorie, cum ar fi:

(a) dacă datoria este o obligaţie de a livra numerar (o datorie financiară) sau o obligaţie de a livra bunuri sau servicii (o datorie nefinanciară).

(b) termenii de ameliorare a condiţiilor de credit asociate datoriei, dacă există.

44 Valoarea justă a unei datorii reflectă efectul riscului nerespectării obligaţiilor pe baza unităţii sale de cont, unei datorii emise cu o ameliorare a condiţiilor de credit din partea unei terţe părţi, ce nu poate fi separată, contabilizată separat faţă de datorie, nu trebuie să includă efectul ameliorării condiţiilor de credit (de exemplu, garantarea datoriei de o terţă parte) în evaluarea la valoarea justă a datoriei. Dacă ameliorarea condiţiilor de credit este contabilizată separat faţă de datorie, atunci cînd va evalua valoarea justă a datoriei emitentul va ţine cont de propria solvabilitate şi nu de cea a terţei părţi care garantează.

Restricţii care împiedică transferul unei datorii sau al propriului instrument de capitaluri proprii al unei entităţi

45 Atunci cînd se evaluează valoarea justă a unei datorii sau propriul instrument de capitaluri proprii al unei entităţi o entitate nu trebuie să includă date de intrare separate sau o ajustare a altor date de intrare referitoare la existenţa unei restricţii care împiedică transferul elementului. Efectul unei restricţii care împiedică transferul unei datorii sau a propriului instrument de capitaluri proprii al unei entităţi este inclus, fie implicit, fie explicit, în celelalte date de intrare pentru evaluarea la valoarea justă.

46 De exemplu, atît creditorul, cît şi debitorul au acceptat la data tranzacţiei preţul tranzacţiei pentru datorie, fiind pe deplin conştienţi că obligaţia include o restricţie care împiedică transferul. Drept rezultat al includerii restricţiei în preţul de tranzacţie, nu este necesară, la data tranzacţiei, introducerea unor date noi sau ajustarea unor date existente pentru a reflecta efectul restricţiei asupra transferului. În mod similar, nu sunt necesare date de intrare separate sau ajustarea unor date de intrare existente la datele ulterioare de evaluare pentru a reflecta efectul restricţiei asupra transferului.

Datorii financiare cu o caracteristică “la vedere”

47 Valoarea justă a unei datorii financiare care are un element ce poate fi caracterizat “la vedere” (de exemplu, un depozit la vedere) nu este mai mică decît suma de plată “la vedere”, actualizată de la prima dată de la care suma poate fi impusă spre plată.

Aplicare pentru active financiare şi pentru datorii financiare cu poziţii de compensare la riscul de piaţă sau riscul de credit al partenerului

48 O entitate care deţine un grup de active financiare şi de datorii financiare este expusă la riscurile de piaţă (conform definiţiei din IFRS 7) şi riscului de credit (conform definiţiei din IFRS 7) aparţinînd fiecăruia dintre parteneri. Dacă entitatea gestionează grupul respectiv de active financiare şi de datorii financiare pe baza expunerii sale nete fie la riscul de piaţă, fie la riscul de credit, entităţii i se permite să aplice o excepţie la prezentul IFRS pentru evaluarea valorii juste. Respectiva excepţie permite unei entităţi să evalueze valoarea justă a unui grup de active financiare şi de datorii financiare pe baza preţului care ar fi primit pentru a vinde o poziţie lungă netă (adică un activ) pentru o anumită expunere la risc sau de a transfera o poziţie scurtă netă (adică o datorie) pentru o anumită expunere la risc, într-o tranzacţie reglementată intre participanţi pe piaţă, la data evaluării, în condiţiile curente de piaţă. În consecinţă, o entitate trebuie să evalueze valoarea justă a grupului de active financiare şi de datorii financiare în conformitate cu modul în care participanţii pe piaţă ar stabili valoarea expunerii nete la risc, la data de evaluare.

49 Unei entităţi i se permite să utilizeze excepţia de la punctul 48 numai dacă entitatea efectuează următoarele:

(a) administrează grupul de active financiare şi de datorii financiare pe baza expunerii nete a entităţii la un anumit risc (sau riscuri) de piaţă sau la riscul de credit al unui partener, în conformitate cu gestionarea riscului documentat sau cu strategia de investiţii al(a) entităţii;

(b) pe această bază, furnizează informaţii cu privire la grupul de active financiare şi de datorii financiare personalului cheie din conducerea entităţii, conform definiţiei din IAS 24 Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate; şi

(c) i se impune sau a ales să evalueze activele financiare şi datoriile financiare respective la valoarea justă în situaţia poziţiei financiare de la finalul fiecărei perioade de raportare.

50 Excepţia de la punctul 48 nu se referă la prezentarea situaţiilor financiare. În unele cazuri, baza de prezentare a instrumentelor financiare în situaţia poziţiei financiare este diferită de baza de evaluare a instrumentelor financiare, de exemplu, dacă un IFRS nu prevede sau nu permite prezentarea instrumentelor financiare pe o bază netă. În astfel de cazuri, o entitate poate fi nevoită să aloce ajustările la nivelul portofoliului (a se vedea punctele 53-56) activelor sau datoriilor individuale care alcătuiesc grupul de active financiare şi de datorii financiare gestionate pe baza expunerii nete la risc a entităţii. O entitate va realiza astfel de alocări pe o bază rezonabilă şi consecventă, utilizînd o metodologie adecvată circumstanţelor.

51 O entitate trebuie să decidă cu privire la politica de contabilitate, în conformitate cu IAS 8 Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori pentru a utiliza excepţia de la punctul 48. O entitate care utilizează excepţia respectivă trebuie să aplice consecvent politica contabilă respectivă, inclusiv politica proprie de alocare a ajustărilor de licitaţie (a se vedea punctele 53-55) şi ajustărilor de credit (a se vedea punctul 56), dacă este aplicabil, de la o perioadă la alta, pentru un anumit portofoliu.

52 Excepţia de la punctul 48 se aplică numai pentru active financiare şi datorii financiare care intră sub incidenţa IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare sau IFRS 9 Instrumente financiare.

Expunerea la riscurile de piaţă

53 Atunci cînd utilizează excepţia de la punctul 48 pentru a evalua valoarea justă a unui grup de active financiare şi de datorii financiare gestionate pe baza expunerii nete a entităţii la un anumit risc (sau riscuri) de piaţă, entitatea trebuie să aplice preţul inclus în marja de licitaţie cea mai reprezentativă pentru valoarea justă în circumstanţele expunerii nete a entităţii la riscurile de piaţă respective (a se vedea punctele 70 şi 71).

54 Atunci cînd utilizează excepţia de la punctul 48, o entitate trebuie să se asigure că riscul (sau riscurile) de piaţă la care se expune entitatea în cadrul grupului de active financiare şi de datorii financiare este(sunt) în mare măsură acelaşi(aceleaşi). De exemplu, o entitate nu va combina riscul ratei dobînzii aferent unui activ financiar cu riscul de preţ al unor mărfuri aferent unei datorii financiare, deoarece, acţionînd astfel, nu va micşora expunerea entităţii la riscul ratei dobînzii sau la riscul de preţ al mărfurilor. Atunci cînd se utilizează excepţia de la punctul 48 pentru evaluarea la valoarea justă a activelor financiare şi a datoriilor financiare din cadrul grupului, trebuie să se ţină cont de orice risc de bază datorat faptului că parametrii riscului de piaţă nu sunt identici.

55 În mod similar, durata expunerii entităţii la un anumit risc (sau riscuri) de piaţă generat(e) de activele financiare şi de datoriile financiare trebuie să fie în mare măsură aceeaşi. De exemplu, o entitate care utilizează un contract futures pe o perioadă de 12 luni pentru fluxurile de trezorerie aferente valorii riscului ratei dobînzii la 12 luni a expunerii la un instrument financiar pe cinci ani, în cadrul unui grup alcătuit doar din active financiare şi din datorii financiare, evaluează valoarea justă a expunerii la riscul ratei dobînzii la 12 luni pe o bază netă, iar expunerea rămasă la riscul ratei dobînzii (adică, anii 2-5) pe o bază brută.

Expunerea la riscul de credit al unui anumit partener

56 Atunci cînd se utilizează excepţia de la punctul 48 pentru evaluarea la valoarea justă a grupului de active financiare şi de datorii financiare gestionat împreună cu un anumit partener, entitatea trebuie să includă în evaluarea la valoarea justă efectul expunerii nete a entităţii la riscul de credit al acelui partener sau expunerea netă a partenerului la riscul de credit al entităţii, atunci cînd participanţii pe piaţă ţin cont de orice angajament existent care diminuează expunerea la riscul de credit în caz de neplată (de exemplu, un angajament de compensare globală cu partenerul sau un contract care prevede schimbul de garanţii reale pe baza expunerii nete a fiecărei părţi la riscul de credit al celeilalte părţi). Evaluarea la valoarea justă trebuie să reflecte aşteptările participanţilor pe piaţă cu privire la probabilitatea aplicării legale a unui astfel de angajament în cazul nerespectării obligaţiilor.

Valoarea justă la recunoaşterea iniţială

57 Atunci cînd se dobîndeşte un activ sau se preia o datorie într-o tranzacţie de schimb, preţul tranzacţiei pentru activul sau datoria respectivă este preţul plătit pentru dobîndirea activului sau încasat pentru preluarea datoriei (un preţ de intrare). În schimb, valoarea justă a activului sau a datoriei este preţul care ar fi încasat pentru vînzarea activului sau plătit pentru transferul datoriei (un preţ de ieşire). Entităţile nu vînd în mod necesar activele la preţurile la care le-au dobîndit. În mod similar, entităţile nu transferă în mod necesar datoriile la preţurile la care le-au preluat.

58 În multe cazuri, preţul tranzacţiei va fi egal cu valoarea justă (de exemplu, un astfel de caz poate fi dacă, la data tranzacţiei, tranzacţia de cumpărare a unui activ are loc pe piaţa pe care ar fi vîndut activul).

59 Atunci cînd stabileşte dacă valoarea justă la recunoaşterea iniţială este egală cu preţul tranzacţiei, o entitate trebuie să ţină cont de factorii specifici tranzacţiei şi activului sau datoriei. La punctul B4 sunt descrise situaţiile în care este posibil ca preţul tranzacţiei să nu reprezinte valoarea justă a unui activ sau a unei datorii la recunoaşterea iniţială.

60 Dacă un alt IFRS impune sau permite unei entităţi să evalueze iniţial un activ sau o datorie la valoarea justă, iar preţul tranzacţiei este diferit de valoarea justă, entitatea trebuie să recunoască cîştigul sau pierderea rezultată în profit sau pierdere, cu excepţia cazului în care IFRS-ul respectiv prevede altfel.

Tehnici de evaluare

61 O entitate trebuie să utilizeze tehnici de evaluare corespunzătoare circumstanţelor şi pentru care există date suficiente pentru evaluarea la valoarea justă, utilizînd la maxim datele de intrare observabile relevante şi reducînd la minimum datele de intrare neobservabile utilizate.

62 Obiectivul utilizării unei tehnici de evaluare este de a estima preţul la care ar avea loc o tranzacţie reglementată de vînzare a unui activ sau de transfer al unei datorii între participanţii pe piaţă, la data evaluării, în condiţii de piaţă actuale. Trei dintre cele mai larg răspîndite tehnici de evaluare sunt abordarea în bazată pe piaţă, modelul costului şi abordarea pe bază de venit. Aspectele principale ale acestor abordări sunt rezumate la punctele B5-B11. Pentru a evalua valoarea justă, o entitate trebuie să utilizeze tehnici de evaluare în conformitate cu una sau mai multe din abordările respective.

63 În unele cazuri va fi adecvată o singură tehnică de evaluare (de exemplu, atunci cînd se evaluează un activ sau o datorie pe baza preţului cotat al activelor sau datoriilor identice). În alte cazuri, vor fi utile mai multe tehnici de evaluare (de exemplu, un astfel de caz poate fi atunci cînd se evaluează o unitate generatoare de numerar). Dacă, pentru evaluarea valorii juste, se utilizează mai multe tehnici de evaluare, rezultatele (adică indicatorii respectivi ai valorii juste) trebuie să fie evaluate ţinînd cont de caracterul rezonabil al intervalului de valori indicat de rezultatele respective. O evaluare la valoarea justă este punctul din acel interval, care este cel mai reprezentativ pentru valoarea justă în circumstanţele date.

64 Dacă preţul tranzacţiei este valoarea justă la recunoaşterea iniţială, iar pentru a măsura valoarea justă în perioade ulterioare se utilizează o tehnică de evaluare cu date de intrare neobservabile, tehnica de evaluare trebuie să fie calibrată astfel încît rezultatul tehnicii de evaluare la recunoaşterea iniţială este egal cu preţul tranzacţiei. Prin calibrare se asigură că tehnica de evaluare reflectă condiţiile de piaţă actuale şi ajută entitatea să stabilească dacă este necesară o ajustare a tehnicii de evaluare (de exemplu, este posibil ca o caracteristică a activului sau a datoriei să nu fie inclusă în tehnica de evaluare). După recunoaşterea iniţială, atunci cînd se evaluează valoarea justă printr-o tehnică de evaluare sau prin tehnici care folosesc date de intrare neobservabile, o entitate trebuie să se asigure că tehnicile de evaluare respective reflectă datele de piaţă observabile (de exemplu, preţul unui activ sau al unei datorii similar(e)) la data de evaluare.

65 Tehnicile de evaluare utilizate în evaluarea valorii juste trebuie să fie aplicate în mod consecvent. Cu toate acestea, o modificare a tehnicii de evaluare sau a aplicării acesteia (de exemplu, o modificare a ponderii acesteia cînd sunt utilizate mai multe tehnici de evaluare sau o modificare la ajustarea aplicată tehnicii de evaluare) este adecvată dacă modificarea are ca rezultat o evaluare echivalentă sau mai reprezentativă a valorii juste în circumstanţele date. Un astfel de caz poate fi, de exemplu, dacă au loc oricare din evenimentele următoare:

(a) dezvoltarea unor pieţe noi;

(b) sunt disponibile noi informaţii;

(c) nu mai sunt disponibile informaţiile utilizate anterior;

(d) se îmbunătăţesc tehnicile de evaluare; sau

(e) se schimbă condiţiile de piaţă.

66 Revizuirile rezultate în urma modificării tehnicii de evaluare sau a aplicării acesteia trebuie să fie contabilizate ca o modificare a estimării contabile, în conformitate cu IAS 8. Cu toate acestea, prezentările de informaţii din IAS 8 privind o modificare a estimării contabile nu sunt prevăzute pentru revizuiri rezultate în urma modificării tehnicii de evaluare sau a aplicării acesteia.

Date de intrare pentru tehnicile de evaluare

Principii generale

67 Tehnicile de evaluare utilizate în evaluarea valorii juste trebuie să folosească la maximum date de intrare observabile şi să reducă la minimum datele de intrare neobservabile.

68 Exemple de pieţe în care pot fi observabile intrări pentru anumite active şi datorii (de exemplu, instrumente financiare) sunt pieţele bursiere, pieţele de dealeri, pieţele de brokeri, pieţele fără intermediari (a se vedea punctul B34).

69 O entitate trebuie să aleagă datele de intrare conforme cu caracteristicile activului sau datoriei de care ar ţine cont participanţii pe piaţă într-o tranzacţie cu activul sau datoria respectivă (a se vedea punctele 11 şi 12). În anumite cazuri, acele caracteristici apar în urma aplicării unei ajustări, cum ar fi o primă sau o actualizare (de exemplu, o primă de control sau o actualizare a unui interes care nu controlează. Cu toate acestea, o evaluare la valoarea justă nu va include o primă sau o actualizare care nu corespunde unităţii de cont din IFRS-ul care prevede sau care permite evaluarea la valoarea justă (a se vedea punctele 13 şi 14). În evaluarea la valoarea justă nu sunt acceptate primele şi actualizările care reflectă dimensiunea drept caracteristică a participaţiei entităţii (în special, un factor de blocaj care ajustează preţul de cotare a unui activ sau a unei datorii deoarece volumul zilnic de tranzacţionare al unei pieţe nu este suficient pentru a absorbi cantitatea deţinută de entitate, conform descrierii de la punctul 80), şi nu drept caracteristică a activului sau a datoriei (de exemplu, prima de control în evaluarea la valoarea justă a unui interes care controlează). În toate cazurile, dacă există un preţ cotat pe o piaţă activă (adică date de intrare de nivel 1) pentru un activ sau o datorie, o entitate trebuie să utilizeze acel preţ fără a-l ajusta atunci cînd evaluează valoarea justă, cu excepţia prevederilor de la punctul 79.

Date de intrare bazate pe preţul de ofertă şi pe cel de cerere

70 Dacă un activ sau o datorie evaluat(ă) la valoarea justă are un preţ de ofertă şi un preţ de cerere (de exemplu, o intrare dintr-o piaţă de dealeri), pentru a evalua valoarea justă trebuie să se utilizeze preţul din marja de licitaţie cel mai reprezentativ pentru valoarea justă în circumstanţele date, indiferent de clasa în care este încadrată intrarea în ierarhia valorii juste (adică nivelul 1, 2 sau 3; (a se vedea punctele 72-90). Se permite, dar nu se impune utilizarea preţurilor de ofertă pentru poziţiile de active şi a preţurilor de cerere pentru poziţiile de datorii.

71 Prezentul IFRS nu interzice utilizarea preţurilor medii de pe piaţă sau a altor convenţii de determinare a valorii utilizate de participanţii pe piaţă ca avantaj practic pentru evaluarea la valoarea justă în marja de licitaţie.

Ierarhia valorii juste

72 Pentru a îmbunătăţi consecvenţa şi comparabilitatea evaluărilor la valoarea justă şi a prezentărilor de informaţii conexe, prezentul IFRS stabileşte o ierarhie a valorii juste prin care datele de intrare utilizate în tehnicile de evaluare a valorii juste sunt clasificate pe trei niveluri (a se vedea punctele 76-90). În ierarhia valorii juste, nivelul prioritar îl ocupă preţurile cotate (neajustate) pe pieţele active pentru active sau datorii identice (date de intrare de nivelul 1), iar cel mai scăzut nivel de prioritate este cel al datelor de intrare neobservabile (date de intrare de nivelul 3).

73 În unele cazuri, datele de intrare utilizate în evaluarea valorii juste a unui activ sau a unei datorii pot fi clasificate în cadrul diferitelor niveluri ale ierarhiei valorii juste. În acele cazuri, evaluarea la valoarea justă este clasificată în întregime la acelaşi nivel al ierarhiei valorii juste drept cel mai jos nivel semnificativ pentru întreaga evaluare. Evaluarea importanţei unei anumite intrări pentru întreaga evaluare necesită utilizarea raţionamentului profesional şi analizarea factorilor specifici activului sau datoriei. Ajustările pentru obţinerea evaluării pe bază de valori juste, precum costuri generate de vînzare atunci cînd se evaluează valoarea justă minus costurile generate de vînzare, nu trebuie luate în considerare atunci cînd se stabileşte nivelul în ierarhia valorii juste în care este clasificată o evaluare la valoarea justă.

74 Existenţa datelor de intrare relevante şi a subiectivităţii relative a acestora poate influenţa alegerea tehnicii de evaluare corespunzătoare (a se vedea punctul 61). Cu toate acestea, în ierarhia valorii juste sunt clasificate datele de intrare utilizate în tehnicile de evaluare şi nu tehnicile de evaluare utilizate pentru evaluarea valorii juste. De exemplu, evaluarea la valoarea justă bazată pe tehnica valorii actualizate poate fi clasificată la nivelul 2 sau la nivelul 3, în funcţie de datele de intrare care influenţează întreaga evaluare şi nivelul la care sunt clasate datele de intrare respective în ierarhia valorii juste.

75 Dacă o intrare observabilă trebuie ajustată printr-o intrare neobservabilă, iar ajustarea are drept rezultat o evaluare la valoarea justă semnificativ mai ridicată sau mai scăzută, evaluarea care rezultă trebuie clasificată la nivelul 3 în ierarhia valorii juste De exemplu, dacă, la vînzarea unui activ, un participant pe piaţă ar ţine cont de efectul unei restricţii atunci cînd stabileşte valoarea activului, o entitate va ajusta preţul cotat pentru a reflecta efectul acelei restricţii. Dacă un preţ cotat este o intrare de nivel 2, iar ajustarea este o intrare neobservabilă semnificativă în evaluarea totală, evaluarea va fi clasificată la nivelul 3 în ierarhia valorii juste.

Date de intrare de nivel 1

76 Datele de intrare de nivel 1 sunt preţuri cotate (neajustate) pe pieţe active pentru active şi datorii identice, la care entitatea are acces la data de evaluare.

77 Un preţ cotat pe o piaţă activă oferă cea mai sigură dovadă a valorii juste şi, ori de cîte ori este disponibil, trebuie utilizat fără ajustări pentru evaluarea valorii juste, cu excepţia cazului de la punctul 79.

78 Date de intrare de nivel 1 vor fi disponibile pentru multe active financiare şi datorii financiare, unele putînd fi schimbate pe mai multe pieţe active (de exemplu, pe pieţe bursiere diferite). Prin urmare, la nivelul 1 se va pune accent pe determinarea următoarelor două elemente simultan:

(a) piaţa principală pentru activ sau datorie sau, în lipsa unei pieţe principale, a celei mai avantajoase pieţe pentru activ sau datorie; şi

(b) dacă o entitate poate încheia o tranzacţie pentru activ sau datorie la preţul de pe piaţa respectivă la data de evaluare.

79 O entitate nu trebuie să ajusteze o intrare de nivel 1, decît în situaţiile următoare:

(a) atunci cînd o entitate deţine un număr mare de active sau datorii similare (dar nu identice) (de exemplu, titluri de creanţă) care sunt evaluate la valoarea justă şi pe o piaţă activă este disponibil, dar nu poate fi accesat rapid, un preţ cotat pentru fiecare din activele sau datoriile respective în mod individual (adică, datorită numărului mare de active sau datorii similare deţinute de entitate, ar fi dificil să se obţină informaţii legate de preţ pentru fiecare activ sau datorie în mod individual, la data de evaluare). În cazul respectiv, ca un avantaj practic, o entitate poate să evalueze valoarea justă pe baza unei metode alternative de stabilire a preţului, care nu se bazează exclusiv pe preţuri cotate (de exemplu, matrice de tarifare). Cu toate acestea, utilizarea unei metode alternative de stabilire a preţului are drept rezultat clasificarea evaluării la valoarea justă pe un nivel inferior în ierarhia valorii juste.

(b) atunci cînd un preţ cotat pe o piaţă activă nu reprezintă valoarea justă la data de evaluare. Un astfel de caz poate fi, de exemplu, dacă evenimente semnificative (precum tranzacţii pe o piaţă fără intermediari, tranzacţii pe o piaţă cu intermediari brokeri sau anunţuri) au loc după închiderea pieţei, dar înainte de data de evaluare. O entitate trebuie să stabilească şi să aplice în mod consecvent o politică de identificare a evenimentelor respective, care ar putea influenţa evaluările la valoarea justă. Cu toate acestea, dacă un preţ cotat este ajustat pe baza unor informaţii noi, ajustarea are drept rezultat clasificarea evaluării la valoarea justă la un nivel inferior în ierarhia valorii juste.

(c) atunci cînd se evaluează valoarea justă a unei datorii sau a propriului instrument de capitaluri proprii al unei entităţi pe baza unui preţ cotat al unui element identic tranzacţionat drept activ pe o piaţă activă, iar acel preţ trebuie ajustat în funcţie de factori specifici elementului sau activului (a se vedea punctul 39) Dacă nu este necesară ajustarea preţului cotat al activului, rezultatul este o evaluare la valoarea justă clasificată la nivelul 1 al ierarhiei valorii juste. Cu toate acestea, ajustarea preţului cotat al activului are drept rezultat clasificarea evaluării la valoarea justă pe un nivel inferior în ierarhia valorii juste.

80 Dacă o entitate deţine o poziţie într-un singur activ sau datorie (inclusiv o poziţie care cuprinde un număr mare de active sau datorii, cum ar fi deţinerea unui instrument financiar), iar activul sau datoria este tranzacţionat(ă) pe o piaţă activă, valoarea justă a activului sau datoriei trebuie evaluată la nivelul 1 ca produs al preţului cotat pentru activul sau datoria individual(ă) şi al cantităţii deţinute de entitate. Această situaţie se aplică chiar şi dacă volumul de tranzacţii zilnic al unei pieţe nu este suficient pentru a absorbi cantitatea deţinută, iar plasarea unei comenzi de vînzare a poziţiei într-o singură tranzacţie poate influenţa preţul cotat.

Date de intrare de nivel 2

81 Datele de intrare de nivel 2 sunt acele intrări diferite de preţurile cotate incluse la nivelul 1, care sunt observabile direct sau indirect pentru activ sau datorie.

82 Dacă activul sau datoria are un termen (contractual) specificat, o intrare de nivel 2 trebuie să fie observabilă în principal pentru întregul termen al activului sau al datoriei. Datele de intrare de nivel 2 cuprind următoarele:

(a) preţuri cotate pentru active sau datorii similare pe pieţe active.

(b) preţuri cotate pentru active sau datorii identice pe pieţe care nu sunt active.

(c) alte date de intrare decît preţurile cotate observabile pentru activ sau pentru datorie, de exemplu:

(i) rate ale dobînzii şi curbe ale randamentului observabile la intervale cotate în mod curent;

(ii) volatilităţi implicite; şi

(iii) marje de credit.

(d) date de intrare coroborate în funcţie de piaţă.

83 Ajustarea datelor de intrare de nivel 2 variază în funcţie de factorii specifici activului sau datoriei. Factorii respectivi cuprind următoarele:

(a) condiţia sau amplasamentul activului;

(b) măsura în care datele de intrare sunt aferente elementelor cu care se compară activul sau datoria (inclusiv factorii descrişi la punctul 39); şi

(c) volumul şi nivelul de activitate de pe pieţele pe care intrările sunt observate.

84 O ajustare a unei intrări de nivel 2 cu un rol semnificativ în întreaga evaluare poate avea drept rezultat o evaluare la valoarea justă clasificată la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, în cazul în care ajustarea se bazează pe intrări neobservabile semnificative.

85 La punctul B35 se descrie utilizarea intrărilor de nivel 2 pentru active şi datorii specifice.

Date de intrare de nivel 3

86 Datele de intrare de nivel 3 sunt date neobservabile pentru activ sau datorie

87 Datele de intrare neobservabile trebuie utilizate în evaluarea valorii juste în măsura în care nu sunt disponibile date de intrare observabile, permiţînd existenţa unor situaţii în care activitatea pe o piaţă pentru activ sau datorie e redusă, poate chiar inexistentă, la data de evaluare. Cu toate acestea, obiectivul evaluării la valoarea justă rămîne acelaşi, adică un preţ de ieşire la data de evaluare din perspectiva unui participant pe piaţă care deţine activul sau datoria. Prin urmare, datele de intrare neobservabile trebuie să reflecte ipotezele pe care le-ar folosi participanţii pe piaţă la stabilirea preţului unui activ sau al unei datorii, inclusiv ipotezele privind riscul.

88 Ipotezele privind riscul includ riscul inerent unei tehnici de evaluare specifice utilizate în evaluarea valorii juste (de exemplu, un model de stabilire a preţului) şi riscul inerent datelor de intrare utilizate în tehnica de evaluare. O evaluare care nu cuprinde o ajustare de risc nu va reprezenta o evaluare la valoarea justă dacă participanţii pe piaţă ar include o astfel de ajustare atunci cînd ar determina preţul activului sau datoriei. De exemplu, este posibil să fie necesar să se includă o ajustare de risc atunci cînd există o incertitudine semnificativă a evaluării (de exemplu, atunci cînd volumul sau nivelul de activitate a suferit o scădere importantă în comparaţie cu activitatea normală de pe piaţă privind activul sau datoria, sau active sau datorii similare, iar entitatea a stabilit că preţul tranzacţiei sau preţul cotat nu reprezintă valoarea justă, astfel cum este descrisă la punctele B37-B47).

89 O entitate trebuie să elaboreze date de intrare neobservabile pe baza celor mai bune informaţii disponibile în circumstanţele date, care por cuprinde datele proprii ale entităţii. În elaborarea datelor neobservabile, o entitate poate porni de la propriile date, dar trebuie să ajusteze datele respective dacă informaţii de piaţă disponibile în mod rezonabil ar indica faptul că alţi participanţi pe piaţă ar utiliza date diferite sau dacă există un element specific entităţii care nu este disponibil altor participanţi pe piaţă (de exemplu, o sinergie specifică entităţii). Nu este necesar ca o entitate să întreprindă eforturi excesive pentru a obţine informaţii privind ipotezele participanţilor pe piaţă. Cu toate acestea, o entitate trebuie să ţină cont de toate informaţiile privind ipotezele participanţilor pe piaţă, disponibile în mod rezonabil. Datele de intrare neobservabile create în maniera descrisă mai sus sunt considerate ipoteze ale participanţilor pe piaţă şi întrunesc obiectivul evaluării la valoarea justă.

90 La punctul B36 se descrie utilizarea intrărilor de nivel 3 pentru active şi datorii specifice.

Prezentarea informaţiilor

91 O entitate trebuie să prezinte informaţii care să permită utilizatorilor situaţiilor sale financiare să evalueze următoarele două aspecte:

(a) pentru activele şi datoriile evaluate la valoarea justă în mod recurent sau nerecurent în situaţia poziţiei financiare după recunoaşterea iniţială, tehnicile de evaluare şi datele de intrare utilizate în efectuarea evaluărilor respective.

(b) pentru evaluări la valoarea justă efectuate în mod recurent pe baza unor date de intrare neobservabile (de nivel 3) semnificative, efectul evaluărilor asupra profitului sau pierderii sau asupra altui rezultat global, pentru perioada respectivă.

92 Pentru a îndeplini obiectivele de la punctul 91, o entitate trebuie să analizeze toate aspectele următoare:

(a) nivelul de detaliu necesar pentru a îndeplini dispoziţiile de prezentare de informaţii;

(b) gradul de atenţie care trebuie acordat fiecărei dispoziţii;

(c) gradul de agregare sau de dezagregare a datelor; şi

(d) dacă utilizatorii situaţiilor financiare au nevoie de informaţii suplimentare pentru a evalua informaţiile cantitative prezentate.

Dacă informaţiile prezentate în conformitate cu prezentul IFRS împreună cu cele prevăzute de alte IFRS-uri nu sunt suficiente pentru a întruni obiectivele de la punctul 91, o entitate trebuie să prezinte orice informaţii suplimentare necesare pentru a întruni obiectivele respective.

93 Pentru a îndeplini obiectivele de la punctul 91, o entitate trebuie să prezinte cel puţin informaţiile următoare pentru fiecare clasă de active sau datorii (a se vedea punctul 94 pentru informaţii privind stabilirea clasei corespunzătoare activelor sau datoriilor) evaluate la valoarea justă (inclusiv evaluările bazate pe valoarea justă care intră sub incidenţa prezentului IFRS) în situaţia poziţiei financiare după recunoaşterea iniţială:

(a) pentru evaluările la valoarea justă efectuate în mod recurent şi nerecurent, evaluarea la valoarea justă efectuată la finalul perioadei de raportare, iar pentru evaluările la valoarea justă efectuate în mod nerecurent, motivele efectuării evaluării. Evaluările recurente la valoarea justă ale activelor sau datoriilor sunt cele solicitate sau permise de alte IFRS-uri în situaţia poziţiei financiare la finalul fiecărei perioade de raportare. Evaluările nerecurente la valoarea justă ale activelor sau datoriilor sunt cele prevăzute sau permise de alte IFRS-uri în situaţia poziţiei financiare în anumite circumstanţe (de exemplu, o entitate evaluează un activ deţinut în vederea vînzării, fără costurile generate de vînzare, în conformitate cu IFRS 5 Active imobilizate deţinute în vederea vînzării şi activităţi întrerupte, deoarece valoarea justă a activului fără costurile generate de vînzare este mai scăzută decît valoarea sa contabilă).

(b) pentru evaluările la valoarea justă recurente şi nerecurente, nivelul la care sunt clasificate evaluările la valoarea justă în întregime în ierarhia valorii juste (nivelul 1, 2 sau 3).

(c) pentru activele şi datoriile deţinute la finalul perioadei de raportare şi care sunt evaluate recurent la valoarea justă, valorile oricăror transferuri între nivelul 1 şi nivelul 2 în ierarhia valorii juste, motivele acelor transferuri şi politica entităţii de a stabili cînd se estimează că au avut loc transferurile între niveluri (a se vedea punctul 95). Transferurile către fiecare nivel trebuie prezentate şi discutate separat de transferurile de la fiecare nivel.

(d) pentru evaluările la valoarea justă recurente şi nerecurente clasificate la nivelul 2 şi la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, o descriere a tehnicii(lor) de evaluare şi a datelor de intrare utilizate în evaluarea la valoarea justă. Dacă există o modificare a tehnicii de evaluare (de exemplu, schimbarea abordării în bazate piaţă cu abordarea pe bază de venit sau utilizarea unei tehnici de evaluare suplimentare), entitatea trebuie să prezinte modificarea respectivă şi motivul(ele) pentru care a efectuat-o. Pentru evaluările la valoarea justă clasificate la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, o entitate trebuie să furnizeze informaţii cantitative privind datele de intrare neobservabile semnificative utilizate în evaluarea la valoarea justă. O entitate nu trebuie să creeze informaţii cantitative pentru a se conforma prezentei dispoziţii de prezentare a informaţiilor dacă datele neobservabile cantitative nu sunt elaborate de entitate atunci cînd evaluează valoarea justă (de exemplu, atunci cînd o entitate utilizează, fără a le ajusta, preţuri dintr-o tranzacţie anterioară sau informaţii privind stabilirea preţurilor provenite de la terţe părţi). Cu toate acestea, atunci cînd furnizează aceste informaţii, o entitate nu va omite datele cantitative neobservabile cu un rol important în evaluarea la valoarea justă şi care sunt disponibile entităţii în mod rezonabil.

(e) pentru evaluări la valoarea justă recurente clasificate la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, o reconciliere de la soldurile de deschidere la soldurile de închidere, prezentînd separat modificările din perioada respectivă atribuibile următoarelor:

(i) cîştiguri sau pierderi totale pentru perioada respectivă recunoscute în profit sau pierdere şi elementul(ele)-rînd din profit sau pierdere în care sunt recunoscute acele cîştiguri sau pierderi.

(ii) cîştiguri sau pierderi totale pentru perioada respectivă recunoscute în alte elemente ale rezultatului global şi elementul(ele)-rînd din alte elemente ale rezultatului global în care sunt recunoscute acele cîştiguri sau pierderi.

(iii) achiziţii, vînzări, emisiuni sau decontări (fiecare din tipurile respective de modificări fiind prezentate separat).

(iv) valorile oricăror transferuri la sau de la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, motivele acelor transferuri şi politica entităţii de a stabili cînd se estimează că au avut loc transferurile între niveluri (a se vedea punctul 95). Transferurile către nivelul 3 trebuie prezentate şi discutate separat faţă de transferurile de la nivelul 3.

(f) pentru evaluările la valoarea justă recurente clasificate la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, valoarea cîştigurilor sau a pierderilor totale pentru perioada de la punctul (e) litera (i) incluse în profit sau pierdere, care sunt atribuibile modificării în cîştiguri sau pierderi nerealizate aferente activelor şi datoriilor respective deţinute la finalul perioadei de raportare şi elementul(ele)-rînd din profit sau pierdere în care sunt recunoscute acele cîştiguri sau pierderi nerealizate.

(g) pentru evaluările la valoarea justă recurente şi nerecurente clasificate la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, o descriere a procesului de evaluare utilizat de entitate (inclusiv, de exemplu, modul în care o entitate îşi alege politicile şi procedurile de evaluare şi analizează modificările evaluărilor la valoarea justă de la o perioadă la alta).

(h) pentru evaluările la valoarea justă recurente clasificate la nivelul 3 în ierarhia valorii juste:

(i) pentru toate evaluările de acest fel, o descriere narativă a sensibilităţii evaluării la valoarea justă la modificarea datelor neobservabile, dacă modificarea valorii datelor respective ar avea drept rezultat o evaluare la valoarea justă mult mai ridicată sau mai scăzută. Dacă există interdependenţe între datele de intrare respective şi alte date neobservabile utilizate în evaluarea valorii juste, o entitate trebuie să furnizeze o descriere a interdependenţelor respective şi cum pot acestea să majoreze sau să diminueze efectul modificării datelor neobservabile asupra evaluării la valoarea justă. Pentru a îndeplini această dispoziţie de prezentare a informaţiilor, descrierea narativă privind sensibilitatea la modificarea datelor de intrare neobservabile trebuie să includă minimum datele de intrare neobservabile prezentate pentru conformitatea cu punctul (d).

(ii) pentru active financiare şi datorii financiare, dacă modificarea uneia sau mai multor date de intrare neobservabile pentru a reflecta o ipoteză alternativă posibilă în mod rezonabil ar modifica semnificativ valoarea justă, o entitate trebuie să prezinte acest fapt şi efectele acelor modificări. Entitatea trebuie să prezinte modul de calcul al efectului unei modificări menite să reflecte o ipoteză alternativă posibilă în mod rezonabil. În acest sens, importanţa trebuie estimată ţinînd cont de profit sau pierdere şi de activele sau datoriile totale sau, atunci cînd modificările valorii juste sunt recunoscute în alte elemente ale rezultatului global, ţinînd cont de capitalurile proprii totale.

(i) pentru evaluările la valoarea justă recurente şi nerecurente, dacă cea intensă şi cea mai bună utilizare a activului nefinanciar este diferită de utilizarea actuală, o entitate trebuie să prezinte acest fapt şi să explice de ce activul nefinanciar este utilizat în altă manieră decît cea mai intensă şi cea mai bună utilizare a sa.

94 O entitate trebuie să stabilească categoriile de active şi de datorii corespunzătoare, pe baza următoarelor:

(a) natura, caracteristicile şi riscurile activului sau datoriei; şi

(b) nivelul la care este clasificată evaluarea la valoarea justă în ierarhia valorii juste.

Este posibil să fie nevoie de un număr mai mare de categorii pentru evaluările la valoarea justă clasificate la nivelul 3 în ierarhia valorii juste, deoarece evaluările respective au un nivel mai mare de incertitudine şi subiectivitate. Este necesar raţionamentul profesional pentru stabilirea categoriilor corespunzătoare ale activelor şi ale datoriilor pentru care trebuie prezentate informaţii cu privire la evaluarea la valoarea justă. O categorie de active şi de datorii va necesita deseori o dezagregare mai amplă decît elementele-rînd din situaţia poziţiei financiare. Cu toate acestea o entitate trebuie să furnizeze informaţii suficiente pentru a permite reconcilierea elementelor-rînd din situaţia poziţiei financiare. Dacă un alt IFRS prevede o categorie pentru un activ sau o datorie, o entitate poate să utilizeze categoria respectivă pentru a prezenta informaţiile prevăzute de prezentul IFRS, dacă categoria respectivă îndeplineşte dispoziţiile de la acest punct.

95 O entitate trebuie să prezinte şi să urmărească în mod consecvent politica proprie de stabilire a momentului în care se estimează ca au avut loc transferuri între nivelurile ierarhiei valorii juste, în conformitate cu punctul 93 literele (c) şi (e) subpunctul (iv). Politica privind momentul recunoscut al transferurilor trebuie să fie aceeaşi pentru transferurile către niveluri cu aceea pentru transferurile de la niveluri. Exemple de politici de stabilire a momentului transferurilor cuprind următoarele:

(a) data evenimentului sau a modificării circumstanţelor care au determinat transferul.

(b) începutul perioadei de raportare.

(c) finalul perioadei de raportare.

96 Dacă o entitate ia o decizie contabilă să utilizeze excepţia de la punctul 48, aceasta trebuie să prezinte acest fapt.

97 Pentru fiecare categorie de active sau de datorii care nu sunt evaluate la valoarea justă în situaţia poziţiei financiare, dar a căror valoare justă este prezentată, o entitate trebuie să furnizeze informaţiile prevăzute la punctul 93 literele (b), (d) şi (i). Cu toate acestea, unei entităţi nu i se impune să prezinte informaţii cantitative privind datele de intrare neobservabile semnificative utilizate în evaluările la valoarea justă clasificate la nivelul 3 în ierarhia valorii juste prevăzute la punctul 93 litera (d). Pentru astfel de active şi datorii, nu este necesar ca o entitate să prezinte celelalte informaţii prevăzute de prezentul IFRS.

98 Pentru o datorie evaluată la valoarea justă şi emisă cu o ameliorare a condiţiilor de credit inseparabilă a unei terţe părţi, un emitent trebuie să prezinte existenţa acelei ameliorări a condiţiilor de credit şi dacă această ameliorare se reflectă în evaluarea la valoarea justă a datoriei.

99 O entitate trebuie să prezinte informaţiile cantitative prevăzute de prezentul IFRS sub formă de tabel, cu excepţia cazului în care un alt format este mai adecvat.

Anexa A

Termeni definiţi

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS.

Anexa B

Îndrumări de aplicare

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS. Anexa descrie modul de aplicare a punctelor 1-99 şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS-ului.

B1 Raţionamentele aplicate în diferite situaţii de evaluare pot fi distincte. În prezenta anexă se descriu raţionamentele care ar putea fi aplicabile atunci cînd o entitate evaluează valoarea justă în diferite situaţii de evaluare.

Abordarea evaluării la valoarea justă

B2 Obiectivul unei evaluări la valoarea justă este de a estima preţul la care ar avea loc o tranzacţie reglementată de vînzare a unui activ sau de transfer al unei datorii între participanţii pe piaţă, la data evaluării, în condiţii de piaţă actuale. Pentru o evaluare la valoarea justă este necesar ca o entitate să stabilească cumulat următoarele:

(a) activul sau datoria care face obiectul evaluării (corespunzător unităţii de cont).

(b) pentru un activ nefinanciar, premisa de evaluare adecvată (corespunzătoare celei mai intense şi celei mai bune utilizări).

(c) piaţa principală (sau cea mai avantajoasă) pentru activ sau pentru datorie.

(d) tehnica(ile) de evaluare adecvată, ţinînd cont de datele disponibile pentru elaborarea datelor de intrare care reprezintă ipotezele pe care le-ar folosi participanţii pe piaţă pentru a stabili preţul activului sau al datoriei şi nivelul de clasificare a datelor de intrare în ierarhia valorii juste.

Premisa de evaluare pentru activele nefinanciare (punctele 31-33)

B3 Atunci cînd se evaluează valoarea justă a unui activ nefinanciar utilizat ca grup în combinaţie cu alte active (astfel cum a fost instalat sau configurat pentru utilizare) sau în combinaţie cu alte active sau datorii (de exemplu, o întreprindere), efectul premisei de evaluare depinde de circumstanţe. De exemplu:

(a) valoarea justă a activului poate fi aceeaşi fie că este utilizat de sine stătător, fie în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii. Un astfel de caz poate fi dacă activul este o întreprindere pe care participanţii pe piaţă o vor menţine în funcţionare. În acel caz, tranzacţia va implica evaluarea întreprinderii în totalitate. Utilizarea activelor ca grup într-o întreprindere cu activitate neîntreruptă ar genera sinergii disponibile participanţilor pe piaţă (adică sinergii accesibile participanţilor pe piaţă care, prin urmare, ar trebui să afecteze valoarea justă a activului individual sau în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii).

(b) utilizarea unui activ în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii se poate integra în evaluarea la valoarea justă prin ajustarea valorii activului utilizat de sine stătător. Un astfel de caz poate fi dacă activul este un utilaj, iar evaluarea la valoarea justă se efectuează pe baza unui preţ observat la un utilaj asemănător (care nu este instalat sau configurat pentru utilizare), ajustat în ceea ce priveşte costurile de transport şi de instalare, astfel încît evaluarea la valoarea justă reflectă condiţia şi amplasamentul actuale ale utilajului (instalat sau configurat pentru utilizare).

(c) utilizarea unui activ în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii se poate integra în evaluarea la valoarea justă prin ipotezele unui participant pe piaţă utilizate pentru a evalua valoarea justă a activului. De exemplu, dacă activul este un stoc unic de producţie în curs de execuţie, iar participanţii pe piaţă ar converti stocul în produse finite, valoarea justă a stocului va presupune că participanţii pe piaţă au achiziţionat sau ar achiziţiona orice instalaţie specializată pentru a transforma stocul în produse finite.

(d) utilizarea unui activ în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii se poate integra în tehnica de evaluare utilizată pentru a evalua valoarea justă a activului. Un astfel de caz poate fi atunci cînd se utilizează metoda cîştigurilor în plus pe mai multe perioade pentru a evalua valoarea justă a unei imobilizări necorporale, pentru că acea tehnică de evaluare ţine cont în mod special de aportul oricăror active complementare şi a datoriilor asociate în grupul în care se utilizează imobilizările necorporale.

(e) în situaţii mai limitate, cînd o entitate utilizează un activ dintr-un grup de active, entitatea poate evalua activul la o valoare care estimează valoarea sa justă atunci cînd alocă valoarea justă a grupului de active la activele individuale care formează grupul. Un astfel de caz poate fi dacă procesul de evaluare implică o proprietate imobiliară, iar valoarea justă a proprietăţii îmbunătăţite (adică un grup de active) este alocată activelor sale componente (precum terenul sau îmbunătăţirile).

Valoarea justă la recunoaşterea iniţială (punctele 57-60)

B4 Atunci cînd stabileşte dacă valoarea justă la recunoaşterea iniţială este egală cu preţul tranzacţiei, o entitate trebuie să ţină cont de factorii specifici tranzacţiei şi activului sau datoriei. De exemplu, este posibil ca preţul tranzacţiei să nu reprezinte valoarea justă a unui activ sau a unei datorii la recunoaşterea iniţială, dacă există vreuna dintre următoarele condiţii:

(a) Tranzacţia se desfăşoară între părţi afiliate, deşi se poate utiliza preţul unei tranzacţii între părţi afiliate ca intrare pentru o evaluare la valoarea justă, dacă entitate are dovezi că tranzacţia a fost încheiată în condiţii de piaţă.

(b) Tranzacţia are loc sub constrîngere sau vînzătorul este obligat să accepte preţul în tranzacţie. De exemplu, un astfel de caz poate fi dacă vînzătorul are dificultăţi financiare.

(c) Unitatea de cont reprezentată de preţul tranzacţiei este diferită de unitatea de cont a activului sau datoriei evaluat(ă) la valoarea justă. De exemplu, un astfel de caz poate fi dacă activul sau datoria evaluat(ă) la valoarea justă reprezintă doar unui dintre elementele tranzacţiei (de exemplu, într-o combinare de întreprinderi), iar tranzacţia cuprinde drepturi şi privilegii nedeclarate care sunt evaluate separat în conformitate cu alt IFRS sau preţul tranzacţiei include costurile tranzacţiei.

(d) Piaţa pe care are loc tranzacţia este diferită de piaţa principală (sau piaţa cea mai avantajoasă). De exemplu, pieţele respective pot fi diferite dacă entitatea este un dealer care încheie o tranzacţie cu un client de pe piaţa de vînzare cu amănuntul, dar piaţa principală (sau cea mai avantajoasă) pentru tranzacţia realizabilă este cu alţi dealeri de pe piaţa de dealeri.

Tehnici de evaluare (punctele 61-66)

Abordarea bazată pe piaţă

B5 Abordarea bazată pe bază utilizează preţurile şi alte date relevante generate de tranzacţiile pieţei, care implică active, datorii sau un grup de active şi datorii identice sau comparabile (adică, similare), cum ar fi o întreprindere.

B6 De exemplu, tehnicile de evaluare corespunzătoare abordării bazate pe piaţă utilizează deseori multipli de piaţă derivaţi dintr-un set de valori comparabile. Multiplii pot fi în intervale cu un multiplu diferit pentru fiecare valoare comparabilă. Alegerea multiplului corespunzător din interval necesită raţionamente, analizarea factorilor calitativi şi cantitativi specifici evaluării.

B7 Tehnicile de evaluare corespunzătoare abordării pe bază de piaţă includ matricea de stabilire a preţurilor. Matricea de stabilire a preţurilor este o tehnică matematică utilizată în principal pentru evaluarea unor tipuri de instrumente financiare, precum titlurile de creanţă, fără a se baza exclusiv pe preţuri cotate pentru titluri specifice, ci mai degrabă pe relaţia titlurilor cu alte titluri de referinţă cotate.

Modelul costului

B8 Modelul costului reflectă valoarea care ar fi necesară în acel moment pentru a înlocui capacitatea de serviciu a activului (denumită deseori costul actual de înlocuire).

B9 Din perspectiva unui participant pe piaţă vînzător, preţul ce ar fi obţinut pentru activ se bazează pe costurile suportate de un participant pe piaţă cumpărător pentru a achiziţiona sau construi un activ înlocuitor cu utilitate comparabilă, ajustat pentru uzură morală. Aceasta se datorează faptului că un participant pe piaţă cumpărător nu va plăti pentru un activ mai mult decît valoarea necesară pentru a înlocui capacitatea de serviciu a activului respectiv. Uzura morală presupune deteriorarea fizică, uzura funcţională (tehnologică) şi uzura economică (externă) şi este mai vastă decît amortizarea în scopul raportării financiare (o alocare a costului istoric) sau al impozitării (pe baza unei durate de funcţionare specificată). În multe cazuri, pentru a evalua valoarea justă a activelor corporale utilizate în combinaţie cu alte active sau cu alte active şi datorii, se foloseşte metoda costului curent de înlocuire.

Abordarea pe bază de venit

B10 Abordarea pe bază de venit transformă valorile viitoare (de exemplu, fluxuri de trezorerie sau venituri şi cheltuieli) într-o singură valoare actuală (adică actualizată). Cînd se utilizează abordarea pe bază de venit, evaluarea valorii juste reflectă estimările actuale ale pieţei privind acele valori viitoare.

B11 Aceste tehnici de evaluare cuprind, de exemplu, următoarele:

(a) tehnicile valorii actualizate (a se vedea punctele B12-B30);

(b) modele de evaluare a opţiunii, cum ar fi formula Black-Scholes-Merton sau un model binomial (adică, modelul raster – lattice model), care includ tehnici de obţinere a valorii actualizate şi reflectă atît valoarea timp, cît şi valoarea intrinsecă a unei opţiuni; şi

(c) metoda veniturilor în plus pe mai multe perioade, utilizată pentru evaluarea valorii juste a unor imobilizări necorporale.

Tehnicile valorii actualizate

B12 La punctele B13–B30 se descrie utilizarea tehnicilor valorii actualizate pentru evaluarea valorii juste. Punctele respective sunt axate pe o tehnică de ajustare a ratei de actualizare şi pe o tehnică a fluxurilor de trezorerie preconizate (valoarea actualizată preconizată). Punctele respective nu prevăd utilizarea unei singure tehnici specifice a valorii actualizate, nici nu limitează utilizarea tehnicilor valorii actualizate în evaluarea valorii juste la tehnicile prezentate. Tehnicile valorii actualizate utilizate pentru evaluarea valorii juste vor depinde de date şi circumstanţe specifice activului sau datoriei evaluate (de exemplu, dacă pot fi observate pe piaţă preţuri comparabile ale activelor sau datoriilor) şi de existenţa unor date suficiente.

Componentele evaluării valorii actualizate

B13 Valoarea actualizată (adică o aplicare a abordării pe bază de venituri) este un instrument utilizat pentru a face legătura între valori viitoare (de exemplu, fluxuri de trezorerie sau valori) şi o valoare actuală, pe baza unei rate de actualizare. O evaluare la valoarea justă a unui activ sau a unei datorii prin tehnica valorii actualizate include toate elementele următoare, din perspectiva participanţilor pe piaţă, la data de evaluare:

(a) o estimare a fluxurilor de trezorerie viitoare pentru activul sau datoria evaluat(ă).

(b) preconizarea posibilelor variaţii ale valorii şi a plasării în timp a fluxurilor de trezorerie, reprezentînd incertitudinea inerentă fluxurilor de trezorerie.

(c) valoarea-timp a banilor, reprezentată prin rata la activele monetare fără risc cu date sau durate de scadenţă care coincid cu perioadele acoperite de fluxurile de trezorerie, pentru care nu există incertitudini cu privire la plasarea în timp, nici risc de neplată al deţinătorului (adică o rată a dobînzii fără riscuri).

(d) preţul suportării incertitudinii inerente fluxului de trezorerie (adică o primă de risc).

(e) alţi factori de care ar ţine cont participanţii pe piaţă în astfel de circumstanţe.

(f) pentru o datorie, riscul nerespectării obligaţiilor aferent datoriei, inclusiv riscul de credit al entităţii (adică al debitorului).

Principii generale

B14 Tehnicile valorii actualizate includ în mod diferit elementele de la punctul B13. Cu toate acestea, toate principiile generale următoare stau la baza aplicării oricărei tehnici a valorii actualizate utilizată în evaluarea valorii juste:

(a) Fluxurile de trezorerie şi ratele de actualizare trebuie să reflecte ipotezele pe care le-ar utiliza participanţii pe piaţă atunci cînd ar stabili preţul activului sau al datoriei.

(b) Fluxurile de trezorerie şi ratele de actualizare trebuie să ţină cont de factorii atribuibili activului sau datoriei evaluat(e).

(c) Pentru a evita dubla contabilizare sau omiterea efectelor indicatorilor de risc, ratele de actualizare trebuie să reflecte ipoteze corespunzătoare celor inerente fluxurilor de trezorerie. De exemplu, o rată de actualizare care reflectă incertitudinile preconizărilor privind evenimentele de neplată viitoare este adecvată dacă se utilizează fluxuri de trezorerie contractuale asociate unui împrumut (adică o tehnică de ajustare a ratei de actualizare). Nu trebuie utilizată aceeaşi rată de actualizare dacă se utilizează fluxuri de trezorerie preconizate (adică ponderate cu probabilităţile) (altfel spus tehnica valorii actualizate preconizate), deoarece fluxurile de trezorerie preconizate reflectă ipoteze privind incertitudinea unor evenimente de neplată viitoare; în schimb, trebuie să se utilizeze o rată de actualizare proporţională cu riscul inerent al fluxurilor de trezorerie preconizate.

(d) Ipotezele privind fluxurile de trezorerie şi ratele de actualizare trebuie să fie consecvente pe plan intern. De exemplu, fluxurile de trezorerie nominale, care includ efectul inflaţiei, trebuie actualizate la o rată care include efectul inflaţiei. Rata dobînzii nominale fără risc include efectul inflaţiei. Fluxurile de trezorerie reale, care nu includ efectul inflaţiei, trebuie actualizate la o rată care nu include efectul inflaţiei. În mod similar, fluxurile de trezorerie după impozitare trebuie actualizate la o rată de actualizare după impozitare. Fluxurile de trezorerie anterioare impozitării trebuie actualizate la o rată corespunzătoare acelor fluxuri de trezorerie.

(e) Ratele de actualizare trebuie să corespundă factorilor economici de bază ai monedei în care sunt exprimate fluxurile de trezorerie.

Riscuri şi incertitudini

B15 O evaluare la valoarea justă pe baza tehnicilor valorii actualizate se efectuează în condiţii de incertitudine deoarece fluxurile de trezorerie utilizate sunt mai degrabă estimări decît valori cunoscute. În multe cazuri, atît valoarea cît şi plasarea în timp a fluxurilor de trezorerie sunt incerte. Chiar şi valorile fixe stabilite contractual, precum plăţile la un împrumut, sunt incerte dacă există un risc de nerespectare a obligaţiilor.

B16 În general, participanţii pe piaţă solicită compensaţii (adică prime de risc) pentru a suporta incertitudinea implicită a fluxurilor de trezorerie ale unui activ sau ale unei datorii. O evaluare la valoarea justă trebuie să includă o primă de risc care să reflecte valoarea pe care ar solicita-o participanţii pe piaţă drept compensaţii pentru incertitudinea implicită a fluxurilor de trezorerie. Altfel, evaluarea nu ar reprezenta fidel valoarea justă. În unele cazuri poate fi dificil să se calculeze prima de risc adecvată. Cu toate acestea, numai gradul de dificultate nu este suficient pentru a nu include o primă de risc.

B17 Tehnicile valorii actualizate sunt diferite prin modul în care efectuează ajustări de risc şi prin tipurile de fluxuri de trezorerie pe care le utilizează. De exemplu:

(a) Tehnica de ajustare a ratei de actualizare (a se vedea punctele B18-B22) utilizează o rată de actualizare ajustată la risc şi fluxuri de trezorerie contractuale, promise sau foarte probabile.

(b) Metoda 1 a tehnicii valorii actualizate preconizate (a se vedea punctul B25) utilizează fluxuri de trezorerie preconizate ajustate la risc şi o rată fără risc.

(c) Metoda 2 a tehnicii valorii actualizate preconizate (a se vedea punctul B26) utilizează fluxuri de trezorerie preconizate care nu sunt ajustate la risc şi o rată de actualizare ajustată pentru a include prima de risc solicitată de participanţii pe piaţă. Această rată este diferită faţă de cea utilizată în tehnica ajustării ratei de actualizare.

Tehnica ajustării ratei de actualizare

B18 Tehnica ajustării ratei de actualizare utilizează un singur set de fluxuri de trezorerie din intervalul de valori preconizate disponibile, fie fluxuri de trezorerie contractuale, fie promise (cum ar fi în cazul unei obligaţiuni), fie foarte probabile. În toate cazurile, fluxurile de trezorerie respective depind de evenimente specifice (de exemplu, fluxurile de trezorerie contractuale sau promise ale unei obligaţiuni depind de debitor să îşi respecte obligaţiile). Rata de actualizare utilizată în tehnica ajustării ratei de actualizare este derivată pe baza ratelor de rentabilitate observate la active sau datorii comparabile tranzacţionate pe piaţă. În consecinţă, fluxurile de trezorerie contractuale, promise sau foarte probabile sunt actualizate la o rată a pieţei observată sau estimată pentru astfel de fluxuri de trezorerie condiţionale (adică rata de rentabilitate a pieţei).

B19 Tehnica ajustării ratei de actualizare necesită o analiză a datelor pieţei pentru active sau datorii comparabile. Comparabilitatea se stabileşte pe baza analizării naturii fluxurilor de trezorerie (de exemplu, dacă fluxurile de trezorerie sunt contractuale sau necontractuale şi dacă este probabil să reacţioneze similar la modificările condiţiilor economice), precum şi a altor factori (de exemplu, bonitatea, garanţii reale, durata, clauze restrictive şi lichiditate). Alternativ, dacă un(o) singur(ă) activ sau datorie comparabil(ă) nu reflectă corect riscul inerent fluxurilor de trezorerie ale activului sau datoriei evaluate, poate fi posibil să se extragă o rată de actualizare pe baza datelor de la mai multe active sau datorii comparabile împreună cu curba randamentului fără risc (adică utilizînd o abordare “construită” – build-up).

B20 Pentru a ilustra o abordare construită, se va presupune că Activul A este un drept contractual de încasare a 800 u.m.¹ într-un an (adică nu există incertitudini privind plasarea în timp). Există o piaţă stabilită pentru active comparabile şi informaţii despre active, inclusiv informaţii despre preţuri. În ceea ce priveşte activele comparabile respective:

(a) Activul B este un drept contractual de încasare a 1.200 u.m. într-un an şi are un preţ de piaţă de 1.083 u.m. Prin urmare, rata de rentabilitate anuală implicată (adică o rată a rentabilităţii pieţei pe un an) este de 10,8% [(1.200 u.m./1.083 u.m.) – 1]

(b) Activul C este un drept contractual de încasare a 700 u.m. în doi ani şi are un preţ de piaţă de 566 u.m. Prin urmare, rata de rentabilitate anuală implicată (adică o rată a rentabilităţii pieţei pe doi ani) este de 11,2% [(700 u.m./566 u.m.) ^ 0,5 – 1].

(c) Toate cele trei active sunt comparabile în ceea ce priveşte riscul (adică dispersia plăţilor posibile şi a creditului).

B21 Pe baza plasării în timp a plăţilor contractuale ce trebuie încasate de la Activul A în comparaţie cu plasarea în timp a Activului B şi a Activului C (adică un an pentru Activul B comparabil cu doi ani pentru Activul C) se consideră că Activul B este mai comparabil cu Activul A. Pe baza plăţilor contractuale ce trebuie încasate pentru Activul A (800 u.m.) şi a ratei pieţei la un an, derivată de la Activul B (10,8%), valoarea justă a Activului A este de 722 u.m. (800 u.m./1.108). Alternativ, în lipsa unor informaţii de piaţă disponibile pentru Activul B, rata de piaţă la un an poate fi dedusă de la Activul C pe baza abordării construite. În acel caz, rata de piaţă de doi ani indicată de Activul C (11,2%) va fi ajustată la o rată de piaţă de un an utilizînd structura termenelor curbei randamentului fără riscuri. Este posibil să fie necesare informaţii şi analize suplimentare pentru a stabili dacă primele de risc pentru activele pe un an şi pe doi ani sunt aceleaşi. Dacă se stabileşte că primele de risc pentru activele pe un an şi pe doi ani nu sunt aceleaşi, rata de rentabilitate pe doi ani a pieţei va fi ajustată din nou pentru a reflecta acel efect.

B22 Atunci cînd tehnica ajustării ratei de actualizare se aplică pentru încasări sau plăţi fixe, ajustarea pentru riscul inerent fluxurilor de trezorerie ale activului sau datoriei evaluat(ă) este inclusă în rata de actualizare. Uneori, cînd se aplică tehnica ajustării ratei de actualizare la fluxurile de trezorerie care nu sunt încasări sau plăţi fixe, este posibil să fie necesară o ajustare a fluxurilor de trezorerie pentru a obţine un grad de comparabilitate cu activul sau datoria observate, din care se deduce rata de actualizare.

Tehnica valorii actualizate preconizate

B23 Tehnica valorii actualizate preconizate utilizează ca punct de pornire un set de fluxuri de trezorerie care reprezintă media ponderată cu probabilităţile a tuturor fluxurilor de trezorerie viitoare (adică fluxurile de trezorerie preconizate). Estimarea care rezultă este identică cu valoarea preconizată, care, în termeni statistici, reprezintă media ponderată a valorilor posibile ale unei variabile aleatorii discrete, cu probabilităţile respective drept ponderi. Deoarece toate fluxurile de trezorerie sunt ponderate cu probabilităţile, fluxurile de trezorerie preconizate rezultate nu depind de un anumit eveniment (spre deosebire de fluxurile de trezorerie utilizate în tehnica ajustării ratei de actualizare).

B24 Atunci cînd iau o decizie de investiţie, participanţii pe piaţă refractari la asumarea riscurilor ar lua în calcul riscul ca fluxurile de trezorerie curente să fie diferite de fluxurile de trezorerie preconizate. Teoria portofoliului distinge două tipuri de risc:

(a) riscul nesistematic (diversificabil), un risc specific unui anumit activ sau unei anumite datorii.

(b) riscul sistematic (nediversificabil), care este riscul obişnuit împărţit între un activ sau o datorie şi alte elemente dintr-un portofoliu diversificat.

Teoria portofoliului susţine că într-o stare de echilibru a pieţei participanţii pe piaţă vor primi compensaţii doar pentru suportarea riscului sistematic inerent fluxurilor de trezorerie. (Pe pieţele care nu sunt eficiente sau în dezechilibru, pot fi disponibile alte forme de compensare sau de randament).

B25 Metoda 1 a tehnicii valorii actualizate preconizate ajustează fluxurile de trezorerie preconizate ale unui activ la riscul sistematic (adică de piaţă) prin scăderea unei prime de risc în numerar (adică fluxuri de trezorerie preconizate ajustate la risc). Aceste fluxuri de trezorerie preconizate ajustate la risc reprezintă un flux de trezorerie cu o certitudine echivalentă, actualizat la o rată a dobînzii fără risc. Un flux de trezorerie cu o certitudine echivalentă se referă la un flux de trezorerie preconizat (aşa cum a fost definit), ajustat la risc astfel încît un participant pe piaţă nu va avea preferinţe faţă un flux de trezorerie cert comparativ cu un flux de trezorerie preconizat. De exemplu, dacă un participant pe piaţă ar fi dispus să schimbe un flux de trezorerie preconizat de 1 200 u.m. cu un flux de trezorerie cert de 1 000 u.m., valoarea de 1 000 u.m. reprezintă o certitudine echivalentă cu cea a valorii de 1 200 u.m. (adică 200 u.m. ar reprezenta prima de risc în numerar). În acest caz, participantul pe piaţă nu manifestă preferinţe în ceea ce priveşte activul deţinut.

B26 În opoziţie, metoda 2 a tehnicii valorii actualizate preconizate face ajustarea la riscul sistematic (adică de piaţă) aplicînd prima de risc la rata dobînzii fără risc. În consecinţă, fluxurile de trezorerie preconizate sunt actualizate la o rată care corespunde unei rate preconizate asociate fluxurilor de trezorerie ponderate cu probabilităţile (adică o rată de rentabilitate preconizată). Pentru a estima rata de rentabilitate preconizată pot fi utilizate modelele de determinare a preţurilor activelor cu risc, precum modelul de determinare a valorii activelor de capital. Deoarece rata de actualizare utilizată în tehnica ajustării ratei de actualizare este o rată de rentabilitate aferentă fluxurilor de trezorerie condiţionale, este probabil ca aceasta să fie mai ridicată decît cea utilizată în metoda 2 a tehnicii valorii actualizate preconizate, care este o rată de rentabilitate preconizată aferentă fluxurilor de trezorerie preconizate sau ponderate cu probabilităţile.

B27 Pentru a ilustra metodele 1 şi 2 se va presupune că un activ are fluxuri de trezorerie preconizate de 780 u.m. într-un an, determinate pe baza fluxurilor de trezorerie posibile şi a probabilităţilor ilustrate mai jos. Rata dobînzii fără risc aplicabilă fluxurilor de trezorerie pe o perioadă de un an este de 5%, iar prima de risc sistematic pentru un activ cu acelaşi profil de risc este de 3%.

B28 În această ilustrare simplă, fluxurile de trezorerie preconizate (780 u.m.) reprezintă media ponderată cu probabilităţile a trei rezultate posibile. În situaţii mai realiste, pot exista multe rezultate posibile. Cu toate acestea, pentru a aplica tehnica valorii actualizate preconizate nu este mereu necesar să se ţină cont de repartizările tuturor fluxurilor de trezorerie posibile prin utilizarea de modele şi tehnici complexe. Mai degrabă, este posibil să se elaboreze un număr limitat de scenarii şi probabilităţi discrete posibile prin care să se reprezinte gama de fluxuri de trezorerie posibile. De exemplu, o entitate ar putea utiliza fluxurile de trezorerie realizate în anumite perioade anterioare relevante, ajustate la modificări ulterioare ale circumstanţelor (de exemplu, modificarea factorilor externi, inclusiv condiţiile de piaţă sau economice, precum şi modificarea factorilor interni care influenţează semnificativ entitatea), ţinînd cont de ipotezele participanţilor pe piaţă.

B29 Teoretic, valoarea actualizată (adică valoarea justă) a fluxurilor de trezorerie ale activului este aceeaşi, fie că este calculată prin metoda 1, fie prin metoda 2, după cum urmează:

(a) Utilizînd metoda 1, fluxurile de trezorerie preconizate sunt ajustate la riscul sistematic (adică de piaţă). În lipsa unor date de piaţă care indică direct valoarea ajustării de risc, o astfel de ajustare poate fi dedusă în cadrul unui model de stabilire a preţului activului bazată pe principiul certitudinii echivalente. De exemplu, ajustarea de risc (adică, o primă de risc în numerar de 22 u.m.) ar putea fi calculată utilizînd prima de risc sistematic de 3% (780 u.m. – [780 u.m. × (1,05/1,08)]), care are drept rezultat fluxuri de trezorerie preconizate ajustate la risc de 758 u.m. (780 u.m. – 22 u.m.). Valoarea de 758 u.m. reprezintă certitudinea echivalentă a valorii de 780 u.m. şi este actualizată la rata dobînzii fără risc (5%). Valoarea actualizată (adică, valoarea justă) a activului este de 722 u.m. (758 u.m./1,05).

(b) Utilizînd metoda 2, fluxurile de trezorerie preconizate nu sunt ajustate la riscul sistematic (adică de piaţă). Mai degrabă, ajustarea pentru acel risc este inclusă în rata de actualizare. Prin urmare, fluxurile de trezorerie preconizate sunt actualizate la o rata de rentabilitate de 8% (adică o rată a dobînzii fără risc de 5% plus o primă de risc sistematic de 3%). Valoarea actualizată (adică, valoarea justă) a activului este 722 u.m. (780 u.m./1,08).

B30 Cînd se utilizează o tehnică a valorii actualizate preconizate pentru a evalua valoarea justă se poate utiliza fie metoda 1, fie metoda 2. Alegerea între metoda 1 şi metoda 2 va depinde de datele şi circumstanţele specifice activului sau datoriei evaluat(e), a măsurii în care sunt disponibile date suficiente şi de raţionamentele aplicate.

Aplicarea tehnicilor valorii actualizate la datorii şi la propriile instrumentele de capitaluri proprii ale unei entităţi care nu sunt deţinute de alte părţi sub formă de active (punctele 40 şi 41)

B31 Atunci cînd se utilizează tehnica valorii actualizate pentru a evalua valoarea justă a unei datorii care nu este deţinută de o altă parte sub formă de activ (de exemplu, datorii de dezafectare), printre altele, o entitate trebuie să estimeze ieşirile de numerar viitoare pe care participanţii pe piaţă s-ar aştepta să le suporte pentru onorarea obligaţiei. Acele ieşiri de numerar viitoare trebuie să includă preconizările participanţilor pe piaţă privind costurile de onorare a obligaţiei şi compensaţia pe care ar solicita-o un participant pe piaţă în schimbul preluării obligaţiei. O astfel de compensaţie include rentabilitatea solicitată de un participant pe piaţă în schimbul următoarelor:

(a) preluarea activităţii (adică valoarea îndeplinirii obligaţiei; de exemplu, prin utilizarea resurselor care ar putea fi utilizate pentru alte activităţi); şi

(b) asumarea riscului asociat obligaţiei (adică, o primă de risc care reflectă riscul ca ieşirile de numerar actuale să fie diferite de ieşirile de numerar preconizate; a se vedea punctul B33).

B32 De exemplu, o datorie nefinanciară nu cuprinde o rata de rentabilitate contractuală şi nu există niciun randament observabil al pieţei pentru datoria respectivă. În unele cazuri, componentele rentabilităţii pe care ar solicita-o participanţii pe piaţă nu vor putea fi separate una de cealaltă (de exemplu, cînd se utilizează preţul pe care l-ar solicita un terţ contractor pe baza unui comision fix). În alte cazuri, o entitate trebuie să estimeze acele componente separat (de exemplu, atunci cînd se utilizează preţul pe care l-ar solicita un terţ contractor pe baza unui contract “cost plus”, deoarece în acel caz contractorul nu ar suporta riscul modificărilor viitoare ale costurilor).

B33 O entitate poate să includă o primă de risc în evaluarea valorii juste a unei datorii sau a unui instrument propriu de capital care nu este deţinut de altă parte sub formă de activ în unul din următoarele moduri:

(a) prin ajustarea fluxurilor de trezorerie (adică sub forma unei creşteri a valorii fluxurilor de trezorerie); sau

(b) prin ajustarea ratei utilizate pentru actualizarea fluxurilor de trezorerie viitoare la valoarea lor actualizată (adică sub forma unei reduceri a ratei de actualizare).

O entitate trebuie să se asigure că nu face o dublă contabilizare sau omite ajustările de risc. De exemplu, dacă se majorează fluxurile de trezorerie pentru a se ţine cont de compensaţia pentru asumarea riscului asociat obligaţiei, rata de actualizare nu trebuie ajustată pentru a reflecta acel risc.

Date de intrare pentru tehnicile de evaluare (punctele 67-71)

B34 Exemple de pieţe în care pot fi observabile date de intrare pentru anumite active şi datorii (de exemplu, instrumente financiare) cuprind următoarele:

(a) Pieţele bursiere. Pe o piaţă bursieră, preţurile de închidere sunt disponibile rapid şi, în general, reprezintă valoarea justă. Un exemplu de astfel de piaţă este Bursa de Valori din Londra.

(b) Pieţele de dealeri. Pe o piaţă de dealeri, dealerii sunt pregătiţi să tranzacţioneze (să cumpere şi să vîndă în nume propriu), furnizînd astfel lichidităţi prin utilizarea capitalului lor, pentru a deţine un stoc al elementelor pentru care constituie o piaţă. În mod normal, preţurile de ofertă şi de cerere (reprezentînd preţul la care dealerul este dispus să cumpere şi, respectiv, preţul la care dealerul este dispus să vîndă) sunt disponibile mult mai rapid decît preţurile de închidere. Pieţele nereglementate (pe care preţurile sunt raportate public) sunt pieţe de dealeri. Există pieţe de dealeri şi pentru alte active şi datorii, inclusiv unele instrumente financiare, mărfuri şi active fizice (de exemplu, echipament folosit).

(c) Pieţele de brokeri. Pe o piaţă de brokeri, brokerii încearcă să reunească cumpărătorii cu vînzătorii, dar nu sunt pregătiţi să tranzacţioneze în nume propriu. Cu alte cuvinte, brokerii nu utilizează capital propriu pentru a deţine un stoc al elementelor pentru care constituie o piaţă. Brokerul cunoaşte preţul de ofertă şi preţul cerut de părţile respective, dar, în general, părţile nu cunosc cerinţele de preţ ale celorlalţi. Uneori, sunt disponibile preţurile tranzacţiilor finalizate. Pieţele de brokeri cuprind reţele de comunicaţii electronice, în cadrul cărora se combină ordinele de cumpărare şi de vînzare, precum şi pieţele de proprietăţi imobiliare comerciale şi rezidenţiale.

(d) Pieţele fără intermediari. Pe pieţele fără intermediari, tranzacţiile, atît cele iniţiale cît şi cele de revînzare, sunt negociate independent, fără niciun intermediar. Foarte puţine informaţii despre aceste tranzacţii pot fi făcute publice.

Ierarhia valorii juste (punctele 72-90)

Date de intrare de nivel 2 (punctele 81-85)

B35 Exemple de date de intrare de nivel 2 pentru anumite active şi datorii cuprind următoarele:

(a) Contract swap pe rata dobînzii cu rată variabilă de plată şi cu rată fixă de încasare pe baza ratei de swap London Interbank Offered Rate (LIBOR). O dată de intrare de nivel 2 ar fi rata de swap LIBOR, dacă acea rată ar fi observabilă la intervale cotate regulat, în mare măsură, pentru toată durata contractului swap.

(b) Contract swap pe rata dobînzii cu rată variabilă de plată şi cu rată fixă de încasare pe baza unei curbe a randamentului exprimată în valută. O informaţie de intrare de nivel 2 ar fi rata de swap bazată pe o curbă a randamentului exprimată în valută, dacă acea rată ar fi observabilă la intervale cotate regulat, în mare măsură pentru toate durata contractului swap. Acest fapt ar fi valabil dacă termenul contractului swap este de 10 ani, iar rata poate fi observată la intervale cotate regulat timp de 9 ani, cu condiţia ca orice extrapolare rezonabilă a curbei randamentului pentru anul 10 să nu influenţeze semnificativ toată evaluarea la valoarea justă a contractului swap.

(c) Contract swap pe rata dobînzii cu rată variabilă de plată şi cu rată fixă de încasare pe baza ratei preferenţiale oferite de o bancă. O informaţie de intrare de nivel 2 ar fi rata preferenţială a băncii obţinută pe baza extrapolării, dacă valorile extrapolate sunt coroborate cu date observabile pe piaţă, de exemplu cu o rată a dobînzii observabile în mare măsură pe toată durata contractului swap.

(d) Opţiune pe o perioadă de trei ani pentru acţiuni tranzacţionate la bursă. O dată de intrare de nivel 2 ar fi volatilitatea implicită pentru activele derivate prin extrapolarea la anul 3, dacă se îndeplinesc cumulat condiţiile următoare:

(i) Preţurile la acţiuni pentru un an şi pentru doi ani sunt observabile.

(ii) Volatilitatea implicită extrapolată a opţiunii pe trei ani este coroborată cu date observabile pe piaţă, în mare măsură, pentru tot termenul opţiunii.

În acest caz, volatilitatea implicită poate fi derivată prin extrapolare din volatilitatea implicită a opţiunilor pe un an şi pe doi ani ale acţiunilor şi coroborată cu volatilitatea implicită a opţiunilor pe trei ani pentru acţiuni comparabile ale entităţii, cu condiţia să se stabilească corelarea cu volatilităţile implicite pe un an şi pe doi ani.

(e) Angajament pentru acordarea licenţei. Pentru un angajament de acordare a licenţei obţinut într-o combinare de întreprinderi şi care a fost negociat recent de entitatea dobîndită (parte în angajamentul pentru acordarea licenţei) cu o parte neafiliată, o dată de intrare de nivel 2 ar fi rata redevenţei contractului cu partea neafiliată la iniţierea angajamentului.

(f) Stocul de produse finite la un punct de desfacere. Pentru un stoc de produse finite dobîndit într-o combinare de întreprinderi, o dată de intrare de nivel 2 poate fi fie preţul solicitat clienţilor pe o piaţă cu amănuntul, fie preţul pentru comercianţii cu amănuntul pe o piaţă cu ridicata, ajustat în funcţie de diferenţele de condiţii şi amplasament dintre elementul de natura stocurilor şi elemente de natura stocurilor comparabile (adică similare) astfel încît evaluarea la valoarea justă să reflecte preţul ce poate fi obţinut într-o tranzacţie de vînzare a stocului unui alt comerciant cu amănuntul, care va finaliza eforturile necesare de vînzare. În principiu, evaluarea la valoarea justă va fi aceeaşi indiferent dacă ajustările sunt efectuate pentru preţul de vînzare cu amănuntul (de diminuare) sau pentru preţul de vînzare cu ridicata (de majorare). În general, pentru evaluarea la valoarea justă trebuie să se utilizeze preţul care necesită cele mai puţine ajustări subiective.

(g) O clădire deţinută şi utilizată. O dată de intrare de nivel 2 poate fi preţul pe metru pătrat al clădirii (un multiplu de evaluare) dedus pe baza datelor observabile pe piaţă, de exemplu, multipli deduşi pe baza preţurilor observate în tranzacţii cu clădiri comparabile (adică similare), pe amplasamente similare.

(h) Unitate generatoare de numerar. O dată de intrare de nivel 2 poate fi un multiplu de evaluare (de exemplu, un multiplu al cîştigurilor şi veniturilor dintr-o evaluare similară a performanţei) dedus pe baza datelor observabile pe piaţă, de exemplu, multipli deduşi pe baza preţurilor observate în tranzacţii cu întreprinderi comparabile (adică similare), ţinînd cont de factorii operaţionali, de piaţă, financiari şi nefinanciari.

Date de intrare de nivel 3 (punctele 86-90)

B36 Exemple de date de intrare de nivel 3 pentru anumite active şi datorii cuprind următoarele:

(a) Swap valutar pe termen lung. O dată de intrare de nivel 3 ar fi rata dobînzii într-o monedă specificată, neobservabilă şi care nu poate fi coroborată cu date observabile ale pieţei la intervale cotate regulat sau altminteri pentru toată durata contractului swap valutar. Ratele dobînzii într-un contract swap valutar sunt ratele de swap calculate pe baza curbei randamentului ţării respective.

(b) Opţiune pe o perioadă de trei ani pentru acţiuni tranzacţionate la bursă. O dată de intrare de nivel 3 poate fi volatilitatea istorică, adică volatilitatea acţiunilor dedusă pe baza preţurilor istorice ale acţiunilor. În mod normal, volatilitatea istorică nu reprezintă estimările actuale ale participanţilor pe piaţă cu privire la volatilitatea viitoare, chiar dacă acestea sunt singurele informaţii disponibile pentru a stabili valoarea unei opţiuni.

(c) Contract swap pe rata dobînzii. O dată de intrare de nivel 3 poate fi preţul de consens mediu de pe piaţă (neobligatoriu) al contractului swap elaborat pe baza datelor neobservabile direct şi care nu poate fi coroborat cu date observabile ale pieţei.

(d) Datorie de dezafectare asumată într-o combinare de întreprinderi. O dată de intrare de nivel 3 poate fi o estimare actuală efectuată pe baza datelor entităţii privind ieşirile de numerar viitoare care urmează să fie plătite pentru a onora obligaţia (inclusiv estimările participanţilor pe piaţă privind costurile de onorare a obligaţiei şi compensaţia pe care ar solicita-o un participant pe piaţă pentru a prelua obligaţia de a dezafecta activul) dacă nu există informaţii disponibile în mod rezonabil care să indice că participanţii pe piaţă ar utiliza ipoteze diferite. Data de intrare de nivel 3 ar fi utilizată într-o tehnică a valorii actualizate împreună cu alte date de intrare, de exemplu, o rată a dobînzii fără risc actuală sau o rată fără risc ajustată la credit, dacă efectul solvabilităţii entităţii asupra valorii juste a datoriei este reflectat mai degrabă în rata de actualizare, decît în estimarea ieşirilor de numerar viitoare.

(e) Unitate generatoare de numerar. O dată de intrare de nivel 3 poate fi o previziune financiară (de exemplu, de fluxuri de trezorerie sau de profit sau de pierdere) elaborată pe baza datelor entităţii, dacă nu există informaţii disponibile în mod rezonabil care să indice că participanţii pe piaţă ar utiliza ipoteze diferite.

Evaluarea valorii juste atunci cînd volumul sau nivelul de activitate al unui activ sau al unei datorii a scăzut semnificativ

B37 Valoarea justă a unui activ sau a unei datorii poate fi afectată atunci cînd volumul sau nivelul de activitate al unui activ sau al unei datorii scade semnificativ comparativ cu activitatea normală a activului sau datoriei (sau a activelor sau datoriilor similare). Pentru a stabili dacă, pe baza informaţiilor disponibile, volumul sau nivelul de activitate al activului sau al datoriei a scăzut semnificativ, o entitate trebuie să evalueze importanţa şi relevanţa unor factori, precum:

(a) Există puţine tranzacţii recente.

(b) Cotaţiile de preţ nu sunt determinate pe baza unor informaţiilor recente.

(c) Cotaţiile de preţ variază semnificativ fie în timp, fie între cele ale cumpărătorilor sau vînzătorilor pe piaţă (de exemplu, unele pieţe de brokeri).

(d) Se demonstrează că indicii care erau anterior bine corelaţi cu valorile juste ale activului sau datoriei nu mai sunt corelaţi cu indicaţiile recente ale valorii juste a activului sau datoriei respective.

(e) Se înregistrează o creştere semnificativă a primelor de risc de lichiditate implicite, a indicatorilor de rentabilitate sau performanţă (precum ratele de neplată sau dimensiunea pierderilor) a tranzacţiilor observate sau a preţurilor cotate, cînd sunt comparate cu valoarea estimată a entităţii privind fluxurile de trezorerie preconizate, ţinînd cont de toate datele disponibile pe piaţă privind riscul de credit sau alte riscuri de neperformanţă ale activului sau datoriei.

(f) Există o marjă de licitaţie extinsă sau marja de licitaţie s-a majorat semnificativ.

(g) Se înregistrează un declin al activităţii sau o lipsă de activitate a unei pieţe pentru elemente noi (adică o piaţă principală) a activului sau datoriei sau a unor active sau datorii similare.

(h) Sunt disponibile puţine informaţii publice (de exemplu, privind tranzacţii care au loc pe o piaţă fără intermediari).

B38 Dacă o entitate ajunge la concluzia că volumul sau nivelul de activitate al activului sau al datoriei a scăzut semnificativ comparativ cu activitatea normală pe piaţă a activului sau datoriei (sau a unor active sau datorii similare), este necesară o analiză mai aprofundată a tranzacţiilor sau a preţurilor cotate. Este posibil ca o scădere a volumului sau nivelului de activitate pe cont propriu să nu însemne că preţul tranzacţiei sau preţul cotat nu reprezintă valoarea justă sau că nu este o tranzacţie sistematică pe acea piaţă. Cu toate acestea, dacă o entitate stabileşte că un preţ al tranzacţiei sau un preţ cotat nu reprezintă valoarea justă (de exemplu, pot exista tranzacţii nesistematice), este necesară o ajustare a preţurilor tranzacţiei sau a preţurilor cotate, în cazul în care entitatea utilizează acele preţuri drept bază în evaluarea la valoarea justă, iar ajustarea respectivă poate influenţa semnificativ toată evaluarea la valoarea justă. Pot fi necesare ajustări şi în alte circumstanţe (de exemplu, atunci cînd un preţ al unui activ similar trebuie ajustat substanţial pentru a deveni comparabil cu activul evaluat sau atunci cînd preţul este învechit).

B39 Prezentul IFRS nu prevede o metodologie pentru efectuarea ajustărilor substanţiale la preţurile tranzacţiilor sau la preţurile cotate. A se vedea punctele 61-66 şi B5-B11 pentru o dezbatere privind utilizarea tehnicilor de evaluare în evaluarea valorii juste. Indiferent de tehnica de evaluare folosită, o entitate trebuie să includă ajustări corespunzătoare de risc, inclusiv o primă de risc care să reflecte valoarea pe care ar solicita-o participanţii pe piaţă drept compensaţie pentru incertitudinea implicită a fluxurilor de trezorerie ale activului sau datoriei (a se vedea punctul B17). Altfel, evaluarea nu reprezintă fidel valoarea justă. În unele cazuri poate fi dificil să se stabilească ajustarea de risc adecvată. Cu toate acestea, numai gradul de dificultate nu este suficient pentru a nu include o ajustare de risc. Ajustarea de risc trebuie să reflecte o tranzacţie sistematică între participanţi pe piaţă, la data de evaluare, în condiţii de piaţă actuale.

B40 Dacă volumul sau nivelul de activitate al activului sau al datoriei a scăzut semnificativ, poate fi adecvată schimbarea tehnicii de evaluare sau utilizarea mai multor tehnici de evaluare (de exemplu, utilizarea unei abordări pe bază de piaţă şi a unei tehnici a valorii actualizate). Atunci cînd analizează indiciile de valoare justă rezultate în urma utilizării mai multor tehnici de evaluare, o entitate trebuie să ţină cont de caracterul rezonabil al evaluărilor la valoarea justă. Obiectivul este de a stabili punctul din acel interval care este cel mai reprezentativ pentru valoarea justă în condiţii de piaţă actuale. O varietate de evaluări la valoarea justă pot să indice necesitatea unei analize mai aprofundate.

B41 Chiar şi atunci cînd volumul sau nivelul de activitate al activului sau al datoriei a scăzut semnificativ, obiectivul unei evaluări la valoarea justă rămîne neschimbat. Valoarea justă reprezintă preţul care ar fi încasat pentru vînzarea unui activ sau plătit pentru transferul unei datorii într-o tranzacţie reglementată (adică nu o lichidare sau vînzare forţată) între participanţi pe piaţă, la data evaluării, în condiţii de piaţă actuale.

B42 Estimarea preţului la care participanţii pe piaţă ar fi dispuşi să încheie o tranzacţie la data de evaluare, în condiţii de piaţă actuale, dacă volumul sau nivelul de activitate al activului sau al datoriei a scăzut semnificativ, depinde de datele şi de circumstanţele de la data evaluării şi necesită raţionamente. Intenţia unei entităţi de a deţine activul sau de a deconta ori de a onora în alt mod obligaţia nu este relevantă în evaluarea valorii juste, deoarece valoarea justă este o evaluare în funcţie de piaţă, nu o evaluare specifică unei entităţi.

Identificarea tranzacţiilor care nu sunt reglementate

B43 Este mai dificil să se stabilească dacă o tranzacţie este (sau nu este) reglementată în cazul în care volumul sau nivelul de activitate al unui activ sau al unei datorii scade semnificativ comparativ cu activitatea normală a activului sau datoriei (sau a activelor sau datoriilor similare). În astfel de circumstanţe nu este adecvat să se concluzioneze că toate tranzacţiile pieţei sunt nereglementate (adică lichidare sau vînzare forţată) Circumstanţe care pot indica faptul că o tranzacţie nu este reglementată cuprind următoarele:

(a) Nu a existat o expunere adecvată la piaţă pe o perioadă anterioară datei de evaluare pentru a permite desfăşurarea activităţilor de marketing normale şi obişnuite pentru o tranzacţie care implică astfel de active şi datorii, în condiţii de piaţă actuale.

(b) A existat o perioadă normală şi obişnuită de marketing, dar vînzătorul a prezentat activul sau datoria numai unui singur participant pe piaţă.

(c) Vînzătorul se află sau este aproape în faliment sau în regim de administrare judiciară (adică vînzătorul este pus sub sechestru).

(d) Vînzătorul a fost obligat să vîndă pentru a îndeplini dispoziţii reglementare sau juridice (adică, vînzătorul a fost forţat).

(e) Preţul tranzacţiei este o valoare excepţională atunci cînd este comparat cu alte tranzacţii recente cu un activ sau o datorie identic(ă) sau similar(ă).

O entitate trebuie să evalueze circumstanţele pentru a stabili dacă, în funcţie de dovezile disponibile, tranzacţia este reglementată.

B44 O entitate trebuie să ţină cont de următoarele atunci cînd evaluează valoarea justă sau estimează primele de risc de piaţă:

(a) Dacă dovezile indică faptul că o tranzacţie nu este reglementată, o entitate trebuie să atribuie preţului tranzacţiei o pondere redusă sau nicio pondere (în comparaţie cu alţi indicatori ai valorii juste).

(b) Dacă dovezile indică faptul că o tranzacţie este reglementată, o entitate trebuie să ţină cont de preţul tranzacţiei. Ponderea atribuită preţului tranzacţiei atunci cînd este comparat cu alţi indicatori ai valorii juste va depinde de date şi circumstanţe, cum ar fi următoarele:

(i) volumul tranzacţiei.

(ii) comparabilitatea tranzacţiei cu activul sau datoria evaluat(ă).

(iii) cît de recentă este tranzacţia faţă de data de evaluare.

(c) Dacă o entitate nu deţine suficiente informaţii pentru a decide dacă o tranzacţie este reglementată, aceasta trebuie să ţină cont de preţul tranzacţiei. Cu toate acestea, este posibil ca preţul respectiv al tranzacţiei să nu reprezinte valoarea justă (adică preţul tranzacţiei nu este în mod necesar valoarea unică şi principală pe baza căreia se evaluează valoarea justă sau se estimează primele de risc de piaţă). Atunci cînd o entitate nu deţine informaţii suficiente pentru a decide dacă anumite tranzacţii sunt reglementate, entitatea trebuie să aloce o pondere mai mică acelor tranzacţii atunci cînd le compară cu alte tranzacţii despre care cunoaşte că sunt sistematice.

Nu este necesar ca o entitate să facă eforturi excesive pentru a stabili dacă o tranzacţie este reglementată, dar nu va ignora informaţiile disponibile în mod rezonabil. Atunci cînd o entitate este parte într-o tranzacţie, se presupune că deţine informaţii suficiente pentru a decide dacă tranzacţia este reglementată.

Utilizarea preţurilor cotate furnizate de terţe părţi

B45 Prezentul IFRS nu interzice utilizarea preţurilor cotate furnizate de terţe părţi, cum ar fi servicii de stabilire a preţului sau brokeri, dacă o entitate a stabilit că preţurile cotate furnizate de părţile respective sunt elaborate în conformitate cu prezentul IFRS.

B46 Dacă volumul sau nivelul de activitate al activului sau al datoriei a scăzut semnificativ, o entitate trebuie să evalueze dacă preţurile cotate furnizate de terţe părţi sunt elaborate pe baza unor informaţii recente care reflectă tranzacţii reglementate sau pe baza unei tehnici de evaluare care reflectă ipoteze ale participanţilor pe piaţă (inclusiv ipoteze privind riscul). Atunci cînd alocă o pondere preţului cotat utilizat ca informaţie de intrare într-o evaluare la valoarea justă, o entitate va aloca o pondere mai scăzută (atunci cînd face o comparaţie cu alţi indicatori ai valorii juste care reflectă rezultatele tranzacţiilor) cotaţiilor care nu reflectă rezultatele tranzacţiilor.

B47 În plus, atunci cînd se alocă ponderi pentru informaţiile disponibile, trebuie să se ţină cont de natura unei cotaţii (de exemplu, dacă cotaţia este un preţ orientativ sau o ofertă irevocabilă) şi se va plasa o pondere mai mare cotaţiilor care reprezintă oferte irevocabile, furnizate de terţe părţi.

Anexa C

Data intrării în vigoare şi tranziţia

Prezenta anexă este parte integrantă din IFRS şi are aceeaşi autoritate ca şi celelalte secţiuni ale IFRS.

C1 O entitate trebuie să aplice prezentul IFRS pentru perioadele anuale care încep la 1 ianuarie 2013 sau ulterior acestei date. Se permite aplicarea anterior acestei date. Dacă o entitate aplică prezentul IFRS pentru o perioadă anterioară, entitatea trebuie să prezinte acest fapt.

C2 Prezentul IFRS trebuie aplicat în mod prospectiv de la începutul perioadei anuale în care este aplicat iniţial.

C3 Dispoziţiile de prezentare a informaţiilor din prezentul IFRS nu trebuie aplicate informaţiilor comparative furnizate pentru perioade anterioare aplicării iniţiale a prezentului IFRS.