Ordin nr.52 din 28.04.2007 cu privire la aprobarea a două reglementări tehnice

MINISTERUL TEHNOLOGIEI INFORMAŢIEI
ŞI COMUNICAŢIILOR

O R D I N

cu privire la aprobarea a două reglementări tehnice

nr. 52  din  28.04.2007

 (în vigoare 01.09.2007) 

Monitorul Oficial nr.74-77 art.353 din 01.06.2007

* * *

Notă: Vezi Legea nr.21-XVIII din 18.09.2009 pentru modificarea Legii nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern (se reorganizează Ministerului Dezvoltării Informaţionale în Ministerul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor)

În temeiul Legii nr.420-XVI din 22.12.2006 privind activitatea de reglementare tehnică şi întru executarea Hotărîrii Guvernului nr.873 din 30.07.2004 cu privire la aprobarea Programului naţional de elaborare a reglementărilor tehnice,

ORDON:

1. A aproba reglementarea tehnică "Radiocomunicaţii şi radiodifuziune. Utilizarea efectivă a spectrului de frecvenţe şi evitarea perturbaţiilor nocive" (se anexează).

2. A aproba reglementarea tehnică "Sisteme de televiziune analogică prin eter şi cablu. Norme şi parametri" (se anexează).

3. Prezentele reglementări tehnice vor intra în vigoare în termen de trei luni de la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

4. Asigurarea publicării reglementărilor respective se pune în sarcina dlui T.Ciclicci, director al ÎS "Inspectoratul de Stat al Comunicaţiilor" şi dlui V.Bădulescu, Director al ÎS "Radiocomunicaţii".

5. Controlul executării prezentului ordin se pune în sarcina dlui P.Buceaţchi, viceministrul dezvoltării informaţionale.

REGLEMENTARE TEHNICĂ

"Radiocomunicaţii şi radiodifuziune. Utilizarea efectivă a spectrului

de frecvenţe şi evitarea perturbaţiilor nocive"

1. DOMENIUL DE APLICARE

Prezenta Reglementare tehnică se referă la utilizarea efectivă a spectrului de frecvenţe radioelectrice şi evitarea perturbaţiilor nocive pentru asigurarea compatibilităţii electromagnetice a echipamentelor tehnice de radiocomunicaţii şi radiodifuziune cu destinaţie neguvernamentală

2. TERMINOLOGIE

Termenii utilizaţi în prezenta reglementare tehnică au următoarele semnificaţii:

Alocare (a unei frecvenţe sau a unui canal radio): înscrierea canalului radio determinat în planul coordonat, primit de către conferinţa competentă, cu scopul utilizării lui de către una sau mai multe administraţii pentru serviciile de radiocomunicaţii terestre sau spaţiale în una sau mai multe ţări indicate sau zone geografice în condiţii determinate.

Asignare (a unei frecvenţe sau canal radio): Autorizarea dată, de către autoritatea competentă, unei staţii de radiocomunicaţii pentru a utiliza o anumită frecvenţă radio sau un canal radio în condiţiile specificate.

 Atribuire (a unei benzi de frecvenţă): Înscrierea în Tabelul atribuirii benzilor de frecvenţe, a unei benzi de frecvenţe determinate, în scopul utilizării sale de către unul sau mai multe servicii de radiocomunicaţii terestre sau spaţiale, sau de către serviciul de radioastronomie, în condiţii specificate.

 BRIFIC - Radiocommunication bureau international frequency information circular.

 Compatibilitate electromagnetică (CEM): Capacitatea unui echipament de a funcţiona satisfăcător în cîmpul electromagnetic înconjurător, fără a produce perturbări prejudiciabile altor echipamente.

DVB-T – standard european de televiziune digitală terestră (Digital Video Broadcasting - Terrestrial);

DVB-T2 – standard european de televiziune digitală terestră de generaţia a doua (Digital Video Broadcasting - Second Generation Terrestrial).

Emisie: radiaţie produsă, sau producerea unei radiaţii de către o staţie radioemiţătoare. De exemplu, energia radiată de către oscilatorul local al unui receptor radio, nu este o emisie, ci o radiaţie.

Emisii neesenţiale: Emisii pe una sau mai multe frecvente situate în afara benzii necesare şi al căror nivel poate fi redus fără a se afecta transmiterea informaţiei. În emisiile neesenţiale sînt cuprinse emisiile pe armonici, emisiile parazite, produsele de intermodulaţie şi de conversie a frecvenţei, dar sînt excluse emisiile în afara benzii.

 Emisii în afara benzii: Emisiile pe una sau mai multe frecvenţe situate în afara lărgimii de banda necesare dar în imediata ei vecinătate, datorate procesului de modulaţie. Sînt excluse radiaţiile neesenţiale.

Emisii nedorite: Ansamblul emisiilor neesenţiale şi al emisiilor în afara benzii.

Frecvenţa asignată: Centrul benzii de frecvenţe asignate unei staţii.

Gestiunea spectrului de frecvenţe radio: Ansamblul de proceduri administrative, juridice şi tehnice necesare pentru a asigura exploatarea staţiilor de radiocomunicaţii ale diferitor servicii în condiţii de compatibilitate electromagnetică.

Mijloc radioelectronic (MRE): mijloc de radiocomunicaţii (emiţător, receptor, sau combinarea emiţătoarelor şi receptoarelor), ce intră în componenţa staţiei de radiocomunicaţii.

Perturbaţie: Efectul, asupra recepţiei într-un sistem de radiocomunicaţii, al unei energii nedorite datorate unei emisii, unei radiaţii sau unei inducţii (sau unei combinaţii de emisii, radiaţii sau inducţii), manifestîndu-se printr-o degradare a calităţii transmisiei, o deformare sau o pierdere a informaţiei care ar fi putut fi obţinute în absenţa acestei energii nedorite.

Perturbaţii nocive: Perturbaţiile care compromit funcţionarea unui serviciu de radionavigaţie sau a altor servicii de securitate sau care cauzează o gravă deteriorare a calităţii unui serviciu de radiocomunicaţii funcţionînd conform prevederilor regulamentelor în vigoare, îl jenează sau îl întrerupe în mod repetat.

Perturbaţii admisibile: perturbaţii prognozabile sau observabile, corespunzătoare criteriilor de cantitate a perturbaţiilor şi a criteriilor de superpoziţie, prezentate în Reglementarea dată sau în Recomandările UIT-R sau în Acordurile Speciale, prezentate în Reglementarea dată.

Perturbaţii acceptabile: perturbaţiile cu nivel mai înalt decît cel permis, care sînt coordonate între două sau mai multe administraţii fără a prejudicia altor administraţii.

Notă: Termenii "perturbaţii admisibile" şi "perturbaţii acceptabile" se utilizează la coordonarea asignărilor de frecvenţe între administraţii de telecomunicaţii.

Protecţia radiocomunicaţiilor: Ansamblul măsurilor tehnice, organizatorice şi administrative luate în scopul eliminării totale sau a reducerii perturbărilor sub nivelul la care acestea ar afecta calitatea radiocomunicaţiilor.

Rata de protecţie: valoarea minimală a ratei nivelului semnalului util către nivelul semnalului perturbator la intrarea în receptor (exprimat de obicei în dB), la care se asigură calitatea necesară de recepţie.

Reţea de radiocomunicaţii: Ansamblul staţiilor de radiocomunicaţii fixe, mobile sau portabile, care utilizează în comun una sau mai multe frecvenţe radioelectrice într-un mod de lucru determinat şi într-o zonă determinată.

Regulamentul radiocomunicaţiilor: Regulamentul elaborat în cadrul Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor (UIT) şi care completează Convenţia internaţională de telecomunicaţii.

Serviciu de radiocomunicaţii: Serviciu care implică transmisia, emisia şi/sau recepţia de unde radio pentru scopuri specifice de telecomunicaţii. În acest material, în lipsa altor specificaţii, orice serviciu de radiocomunicaţii se referă la radiocomunicaţii terestre.

Spectrul de frecvenţe: undele radio în banda de frecvenţe între 9 kHz şi 3000 GHz, care se propagă fără ghid artificial.

Serviciu de radiodifuziune: Serviciu de radiocomunicaţii în care emisiile sînt realizate în scopul recepţiei directe de către public; acestea pot include transmisii de sunet, transmisii de (programe de) televiziune şi alte tipuri de transmisii.

Sistem de difuziune: sistem, prevăzut pentru formarea şi transmiterea programelor de difuziune nemijlocit populaţiei şi altor utilizatori. În dependenţă de tipul programelor, se disting sisteme de difuziune audio şi televiziune, iar în dependenţă de mediul de propagare - prin fir (cablu) şi prin eter, inclusiv şi prin satelit.

Sistem de difuziune televizată: sistemul de difuziune, destinat pentru formarea şi transmiterea programelor televizate.

Sistem de radiodifuziune: sistemul de difuziune, destinat pentru formarea şi transmiterea programelor audio.

Staţie: unul sau mai multe emiţătoare sau receptoare sau o combinaţie de emiţătoare şi receptoare, cuprinzînd şi echipamentele accesorii necesare, pentru a asigura un serviciu de radiocomunicaţii, sau un serviciu de radioastronomie, într-un amplasament dat. Fiecare tip de staţie se defineşte după serviciul de radiocomunicaţii în care ea operează permanent sau temporar.

Standard de difuziune: totalitatea parametrilor normativi, ce determină sistemul de difuziune.

Tabelul naţional al atribuirii benzilor de frecvenţă: document oficial care determină atribuirile benzilor de frecvenţă pentru serviciile de radiocomunicaţii şi condiţiile şi categoriile utilizării lor.

T-DAB - Terrestrial - Digital Audio Broadcasting

[Pct.2 modificat prin Ordinul Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor nr.98 din 30.11.2015, în vigoare 11.12.2015]

3. CERINŢELE ESENŢIALE ŞI SUPLIMENTARE REFERITOARE LA UTILIZAREA

EFECTIVĂ A SPECTRULUI ŞI EVITAREA PERTURBAŢIILOR NOCIVE

3.1. Generalităţi

Caracteristicile, care reprezintă cerinţele esenţiale referitoare la utilizarea efectivă a spectrului şi evitarea perturbaţiilor nocive sînt menţionate în p.3.2, iar cele suplimentare sînt menţionate la p.3.3. al acestei reglementări.

Spectrul de frecvenţe face parte din resursele naturale limitate şi utilizarea efectivă a lui este o sarcină primordială. Legile fizice de propagare ale undelor radio, precum şi caracteristicile tehnice ale echipamentului de emisie/recepţie de radiocomunicaţii şi radiodifuziune impun anumite restricţii în managementul spectrului de frecvenţe.

Spectrul se află sub presiune atît din partea serviciilor noi cît şi din partea extinderii serviciilor de radiocomunicaţii deja existente. În acelaşi timp, utilizatorilor existenţi trebuie să li se asigure nivelul respectiv de protecţie împotriva perturbaţiilor.

Compatibilitatea electromagnetică (CEM) a mijloacelor radioelectronice face posibilă funcţionarea mijloacelor radioelectronice (MRE) încît perturbaţiile la recepţie (inclusiv acţiunea perturbaţiilor industriale) nu duc la o micşorare esenţială a calităţii funcţionării. În cazul funcţionării simultane a MRE (precum şi a dispozitivelor electrotehnice, ce emit unde electromagnetice), apariţia perturbaţiilor la recepţie este inevitabilă. Intensitatea perturbaţilor se determină de numărul de emiţătoare în funcţiune, puterea, amplasarea lor în spaţiu, forma diagramei directivităţii antenelor, condiţiile de propagare ale undelor radio etc. Asigurarea CEM se reduce la crearea condiţiilor pentru o funcţionare normală mutuală a tuturor MRE.

 Măsurile de asigurare ale CEM se împart în organizaţionale şi tehnice. La cele organizaţionale se referă: aplicarea divizării spaţiale MRE - utilizarea simultană a aceloraşi benzi de frecvenţă în diferite zone geografice; aplicarea ecartului în timp - funcţionarea alternantă a MRE pe o singură purtătoare după un program stabilit în timp; aplicarea ecartului de frecvenţe - funcţionării simultane pe diverse purtătoare de frecvenţă în una şi aceeaşi porţiune de timp etc. La cele tehnice se referă, în primul rînd, elaborarea echipamentelor de radioemisie şi electrotehnice, mai perfecţionate din punct de vedere al micşorării influenţei perturbaţiilor nocive şi elaborarea dispozitivelor de radiorecepţie, ce posedă o sensibilitate mai mică la astfel de perturbaţii etc.

3.2. Cerinţele esenţiale

Cerinţele esenţiale referitoare la utilizarea efectivă a spectrului şi evitarea perturbaţiilor nocive:

- frecvenţa;

- lărgimea benzii de emisie;

- emisii nedorite;

- puterea aparent radiată (P.A.R.).

3.2.1. Frecvenţa

Este necesar de asigurat ca frecvenţele de lucru ale emiţătoarelor să corespundă frecvenţelor asignate. În caz contrar perturbaţiile nocive sînt inevitabile.

Toleranţa admisibilă de frecvenţă a benzilor de frecvenţă (excluzînd limita de sus şi de jos) conform categoriilor staţiilor determinate este indicată în Tabelul nr.1.

[Tabelul nr.1 modificat prin Ordinul Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor nr.98 din 30.11.2015, în vigoare 11.12.2015]

3.2.2. Lărgimea benzii de emisie

Lărgimea benzii de emisie trebuie să fie minimală şi să asigure calitatea necesară a transmiterii informaţiei în condiţii determinate.

Lărgimea benzii de emisie necesară trebuie să se determine prin una din următoarele metode:

a) utilizînd formulele şi exemplele pentru lărgimea de bandă necesară şi indicatoarele emisiei respective, indicate în Recomandarea UIT-R SM.1138;

b) utilizînd calcularea conform altor Recomandări UIT-R;

c) măsurători, în cazurile cînd metodele a) şi b) sînt inadmisibile.

3.2.3. Emisii nedorite

Emisiile nedorite constau din emisii neesenţiale şi emisii în afara benzii de frecvenţe. Emisiile în afara benzii constituie componentul principal al emisiilor nedorite, iar emisiile neesenţiale devin dominante la distanţe de la emisia de bază.

[Alin.2, tabelul nr.2 abrogate prin Ordinul Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor nr.98 din 30.11.2015, în vigoare 11.12.2015]

În Tabelul nr.3 sînt indicate valorile atenuării, aplicate la calculul nivelelor maxim admisibile ale puterii emisiei neesenţiale, pentru utilizarea în echipamentele de radiocomunicaţii şi care se aplică la toate emiţătoarele.

[Alin. în redacţia Ordinului Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor nr.98 din 30.11.2015, în vigoare 11.12.2015]

[Tabelul nr.3 modificat prin Ordinul Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor nr.98 din 30.11.2015, în vigoare 11.12.2015]

3.2.4. Puterea aparent radiată

Puterea aparent radiată (P.A.R) (pe direcţia dată) este produsul multiplicării valorii puterii emiţătorului la borna de ieşire cu coeficientul de amplificare al antenei faţă de amplificarea dipolului jumătate de undă pe direcţia dată.

P.A.R trebuie să fie limitată pînă la nivelul minimal necesar pentru funcţionarea satisfăcătoare a sistemelor de radiocomunicaţii şi radiodifuziune. Absenţa controlului acestui parametru duce la crearea interferenţelor, care utilizează aceeaşi frecvenţă în diferite zone geografice.

P.A.R a staţiei de emisie de radiocomunicaţii trebuie să corespundă valorii, menţionate în autorizaţia de asignare a frecvenţei.

3.3. Cerinţele suplimentare

Cerinţele suplimentare referitoare la utilizarea efectivă a spectrului şi evitarea perturbaţiilor nocive sînt următorii parametrii tehnici de emisie:

- înălţimea efectivă a antenei de emisie;

- diagrama de directivitate a antenei;

- polarizarea semnalului.

3.3.1. Înălţimea efectivă a antenei de emisie

Înălţimea efectivă a antenei de emisie se determină ca înălţimea antenei de emisie asupra nivelului mediu deasupra nivelului solului între distanţele 3 km şi 15 km de la emiţător în direcţia receptorului.

3.3.2. Diagrama de directivitate a antenei

Diagrama de directivitate a antenei se determină ca curbă reprezentantă coeficientului de amplificare al antenei pe diferite direcţii în planul dat.

3.3.3. Polarizarea semnalului

Polarizarea semnalului se determină ca caracteristica emisiei electromagnetice în care vectorul cîmpului electric este perpendicular vectorului cîmpului electromagnetic.

Polarizarea poate fi:

- orizontală - vectorul cîmpului electric este situat în plan orizontal,

- verticală - vectorul cîmpului electric este situat în plan vertical,

- mixtă - termin general pentru semnalele la care vectorul cîmpului electric este situat atît în plan orizontal cît şi vertical. Termenul include polarizarea elipsoidă (inclusiv circulară), unghiulară şi dublă.

4. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL SPECTRULUI DE FRECVENŢE RADIO

4.1. Generalităţi

Planificarea, selectarea, coordonarea şi notificarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune sînt părţile componente ale sistemului de management al spectrului de frecvenţe radio şi trebuie să fie efectuată în conformitate cu:

a) prevederile Regulamentului Radiocomunicaţii UIT;

b) prevederile acordurilor bilaterale şi multilaterale, parte a cărora este Republica Moldova:

- "Actele Finale ale Conferinţei Europene pentru Radiodifuziune în diapazonul VHF/UHF" Stockholm 1961 - Acordul Stockholm-61;

- "Actele Finale ale Conferinţei Regionale Administrative pentru Planificarea Radiodifuziunii Sonore (Regiunea 1 şi o parte a regiunii 3), Geneva, 1984 - Acordul Geneva-84;

- "Acordul Special al Conferinţei Europene al Administraţiilor Poştei şi Telecomunicaţiilor referitor la utilizarea benzilor de frecvenţe 1452 - 1479.5 MHz pentru difuziunea digitală sonoră terestră (T-DAB)", Maastricht, 2002 - Acordul Maastricht 2002 (MA-02);

- "Actele Finale ale Conferinţei Regionale de Radiocomunicaţii referitor la planificarea serviciului difuziune digitală terestră în unele părţi ale Regiunilor 1 şi 3 în benzile de frecvenţe 174-230 MHz şi 470-862 MHz", Geneva, 2006 - Acordul Geneva-06);

c) legislaţia în vigoare în domeniul comunicaţiilor electronice;

d) Tabelul naţional al atribuirii benzilor de frecvenţă;

e) Recomandările Conferinţei Europene a Poştei şi Telecomunicaţiilor (CEPT) şi Recomandările UIT (să fie luate în consideraţie, în limita posibilităţilor).

[Pct.4.1 completat prin Ordinul Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor nr.98 din 30.11.2015, în vigoare 11.12.2015]

4.2. Planificarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune

Planificarea frecvenţelor pentru crearea reţelelor serviciului de radiodifuziune constă în repartizarea spaţial-spectrală a staţiilor pe teritoriul dat. Soluţionarea acestei sarcini în mod general o pot oferi reţelele idealizate, la baza formării cărora sînt puse două principii-grilă geometric regulată (uniformă) şi schema lineară de repartizare a canalelor (frecvenţelor).

La realizarea acestor principii se aplică următoarele prevederi - toate staţiile din reţeaua idealizată au identice - puterile aparent radiate precum identice sînt şi înălţimile efective ale antenelor de emisie şi recepţie, diagrame circulare de directivitate ale antenelor de emisie, polarizarea şi condiţiile de propagare ale undelor radio.

Staţiile reţelei idealizate se amplasează în vîrfurile triunghiurilor isoscele, iar zonele de deservire sînt identice şi se intersectează în centrul triunghiului. Astfel are loc acoperirea totală a teritoriului cu radiodifuziune cu suprapunere minimală a zonelor de deservire.

Reţelele idealizate de difuziune TV şi VHF FM trebuie utilizate în procesul explorării noilor benzi de frecvenţă la planificarea reţelelor de emisie, ce constă din emiţătoare de putere înaltă.

Planificarea reţelelor pentru difuziunea digitală TV (DVB-T) şi audio (T-DAB), se realizează atît în baza planificării asignărilor de frecvenţă, cît şi în baza planificării alocărilor de frecvenţă (inclusiv şi în baza reţelelor sincrone), care pe parcurs de realizare vor fi convertite în asignări de frecvenţă digitale

4.3. Selectarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune

În procesul selectării asignărilor de frecvenţă a serviciului de radiodifuziune, la planificarea reţelelor de difuziune TV şi VHF FM, se întîlnesc două tipuri de sarcini. Prima sarcină - asignarea noilor canale (frecvenţe), care are loc după selectarea unui canal (frecvenţe) într-un punct concret. A doua sarcină - modificarea canalului (frecvenţe) existent(-e) prin schimbarea coordonatelor geografice sau parametrilor tehnici ale asignării de frecvenţă.

La adoptarea deciziei despre posibilitatea selectării asignării de frecvenţă pentru staţia examinată, este necesar:

- de determinat acţiunea perturbatoare a staţiei examinate faţă de staţiile reţelei de difuziune TV şi VHF FM coordonate. O atenţie deosebită se va acorda staţiilor supuse perturbaţiilor maxime,

- de determinat zona de deservire a staţiei examinate, luînd în consideraţie perturbaţiile de la staţiile coordonate ale reţelei şi a aprecia corespunderea ei zonei de deservire necesară.

Sarcinile menţionate se rezolvă prin metoda efectuării calculelor CEM la introducerea staţiei examinate în reţeaua existentă de difuziune TV şi VHF FM.

Calculele pentru staţiile difuziunii digitale (DVB-T şi T-DAB) în general sînt aceleaşi, deoarece canalele sînt amplasate în benzile existente, repartizate pentru serviciul radiodifuziune.

La planificarea frecvenţelor, intensităţile cîmpului electromagnetic al semnalelor util şi perturbător în locul recepţiei se calculează statistic - după procentul localitate şi timp a recepţiei, deoarece intensitatea cîmpului se variază în timp şi localitate, fiind urmare a influenţei reliefului, şi după loc, fiind urmare a stării nestabile a troposferei.

La baza calculelor CEM stau calculele intensităţii cîmpului ale staţiilor utile şi perturbatoare. Mai jos se prezintă formulele, conform cărora se efectuează calculele necesare ale intensităţii cîmpului.

Zona de deservire a staţiei analogice sau digitale reprezintă un teritoriu, în limitele căruia se îndeplinesc următoarele condiţii pentru intensitatea cîmpului a staţiei utile (Es), intensitatea utilizată a cîmpului electromagnetic (Eu) şi intensitatea cîmpului utilizată minimă (Emin):

Еs > Еu > Еmin        (4.1)

Intensitatea cîmpului utilizată minimă este determinată de prezenţa zgomotului de origine diferită. Astfel zona de deservire va fi maximală şi în cazul antenei de emisie omnidirecţionale şi terenului puţin accidentat reprezintă un cerc. La hotarul zonei de deservire Es = Emin.

Valoarea Emin pentru televiziunea analogică în diapazoanele de frecvenţă I, III, IV şi V sînt indicate în Tabelul 1 a Recomandării ITU-R BT.417. Valoarea Emin pentru televiziunea analogică în diapazonul II este de 52 dB.

Valoarea Emin pentru televiziunea digitală DVB-T recepţie fixă, mobilă şi portabilă în diapazoanele de frecvenţă III, IV şi V, precum şi pentru T-DAB sînt indicate în capitolul II al Anexei 2 a Acordului GE-06.

Valoarea Emin pentru VHF FM este indicată în Acordul GE-84 şi Tabelul 1 al Recomandării ITU-R BS.412.

Intensitatea utilizată a cîmpului electromagnetic este caracterizată de acţiunea comună a perturbaţiilor produse de alte staţii. De aceea zona de deservire poate fi mai mică de cea maxim posibilă. La hotarul zonei Es = Eu.

Din cauza perturbaţiilor de la alte staţii intensitatea cîmpului electromagnetic, care asigură nivelul de recepţie dorit va fi mai mare decît Emin.

Valoarea Eu depinde de situaţia reală electromagnetică şi nu poate fi normată.

La planificare (în special în regiunile de hotar) pot fi coordonate valorile intensităţii cîmpului acceptabile pentru planificare, care trebuie protejate contra perturbaţiilor. În cazul dat intensitatea cîmpului utilizat se va numi etalon, dar ea nu trebuie să fie mai mică decît Emin pentru zonele rurale.

Astfel, la elaborarea Planului GE-84 şi coordonarea asignărilor de frecvenţe între ţările membre, în calitate de intensitate a cîmpului etalon, în punctul instalării staţiei, s-a stabilit valoarea 60 dB. Valoarea calculată a intensităţii cîmpului a oricărei staţii, la includerea iniţială a staţiei în Plan, este determinată ca etalon, supusă apoi protecţiei faţă de staţiile noi incluse în Plan.

Intensitatea cîmpului staţiei analogice sau digitale utile în orice punct al zonei de deservire se calculează după formula:

Еs = Е(50,50) + Р, dB(ľV/m),         (4.2)

unde:

E (50,50) - intensitatea cîmpului electromagnetic în 50% localităţi şi 50% timp a recepţiei, determinată din curbele respective expuse în Recomandarea ITU-R P.1546 sau în Acordul GE-84, dB(ľV/m);

P - PAR a staţiei utile în direcţia punctului de calcul, dB kW.

Nivelul intensităţii cîmpului electromagnetic produs de staţia perturbătoare la recepţia staţiilor de televiziune analogică sau radiodifuziune VHF FM în orice punct în cazul perturbaţiilor troposferice se calculează după formula

Еt = Е(50,T) + Рi + Аt + ∆А, dB(ľV/m),        (4.3)

unde:

E(50,T) - intensitatea cîmpului electromagnetic în 50% localităţi şi T% timp a recepţiei, determinată din curbele respective expuse în Recomandarea ITU-R P.1546;

Pi - PAR a staţiei perturbătoare în direcţia punctului de calcul, dB kW.

At - raportul de protecţie în cazul perturbaţiilor troposferice, dB;

∆А - corecţia raportului de protecţie, ce ţine cont de atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate a receptoarelor TV sau de radiodifuziune sau protecţia bazată pe ortogonalitatea antenelor de emisie ale staţiilor utilă şi perturbătoare, dB.

Nivelul intensităţii cîmpului electromagnetic produs de staţia perturbătoare la recepţia staţiilor de televiziune analogică sau radiodifuziune FM în orice punct în cazul perturbaţiilor constante se calculează după formula:

Еc = Е(50,50) + Рi + Аc + ∆А, dB(ľV/m)         (4.4)

unde:

E (50,50) - intensitatea cîmpului electromagnetic în 50% localităţi şi 50% timp a recepţiei, determinată din curbele respective expuse în Recomandarea ITU-R P.1546 sau în Acordul GE-84, dB(mV/m);

Pi - PAR a staţiei perturbătoare în direcţia punctului de calcul, dB kW.

Ac - raportul de protecţie în cazul perturbaţiilor constante, dB;

∆А - corecţia raportului de protecţie, ce ţine cont de atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate a receptoarelor TV sau de radiodifuziune sau protecţia bazată pe ortogonalitatea antenelor de emisie a staţiilor utilă şi perturbătoare, dB.

Nivelul intensităţii cîmpului electromagnetic produs de staţia perturbătoare la recepţia staţiilor de televiziune sau radiodifuziune digitale (DVB-T sau T-DAB) în orice punct se calculează după formula

Еi = Е(50,1) + Рi + А + С, dB(ľV/m)         (4.5)

unde:

E (50,1) - intensitatea cîmpului electromagnetic în 50% localităţi şi 1% timp a recepţiei, determinată din curbele respective expuse în Recomandarea ITU-R P.1546;

A - raportul de protecţie, dB;

C - corecţia pe amplasament, dB.

Ratele de protecţie sînt expuse:

- pentru televiziunea analogică - în Recomandarea ITU-R BT.655,

- pentru radiodifuziunea cu modulaţie în frecvenţă FM în banda de frecvenţe 87,5-108 MHz - în Acordul GE-84,

- pentru radiodifuziunea cu modulaţie în frecvenţă FM în banda de frecvenţe 65,9-74 MHz - în Recomandarea ITU-R BS.412

- pentru difuziunea digitală DVB-T şi T-DAB - în Acordul GE-06 şi în Recomandarea ITU-R BT.655

Corecţia ratei de protecţie A, ce ţine cont de atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate a receptoarelor TV analogice sau protecţia bazată pe ortogonalitatea antenelor de emisie a staţiilor utilă şi perturbătoare TV analogice sînt expuse în Recomandarea ITU-R BT.419, iar pentru VHF FM sînt expuse în Recomandarea ITU-R BS.599 şi Acordul GE-84.

Pentru difuziunea DVB-T şi T-DAB la trecerea de la 50% la 99% localităţi a recepţiei se ea în consideraţie corecţia pe amplasament de 13 dB.

În difuziunea analogică TV şi radiodifuziune intensităţile cîmpului perturbător se calculează pentru cazurile perturbaţiilor troposferice şi constante din formulele (4.3) şi (4.4). În calculele ulterioare se ea în consideraţie valoarea mai mare.

Totalitatea perturbaţiilor, în cazurile prezenţei mai multor surse perturbătoare, se ia în consideraţie utilizînd două metode:

- metoda multiplicării simplificate,

- metoda de sumare a intensităţii cîmpului perturbător prin putere.

Calculele se efectuează luînd în consideraţie 20 surse perturbătoare cu cel mai mare nivel al cîmpului perturbător în punctul de calcul.

Sfericitatea Pămîntului se aplică în calcule în baza ecuaţiilor trigonometrice indicate mai jos.

Coordonatele geografice ale punctului de recepţie se calculează din coordonatele amplasării staţiei utile din formulele:

unde:

φs, λs - latitudinea şi longitudinea respectiv a amplasării staţiei utile, grade;

Rs - distanţa de la staţia utilă pînă la punctul de recepţie, km;

φ - azimutul punctului de recepţie faţă de direcţia Nord, luat în direcţia acelor de ceas din punctul instalării staţiei utile, grade;

α - raza medie a Pămîntului, km.

Coordonatele geografice ale staţiei perturbătoare se calculează analogic.

Distanţa între staţiile utilă şi analogică, km, se determină după formula:

R = α ˇ arccos [sinφs sinφi + cosφs cosφi cos(λs - λi)],         (4.7)

unde:

φi, λi - latitudinea şi longitudinea respectiv a amplasării staţiei perturbătoare, grade.

Distanţa între staţia utilă şi punctul de recepţie, la fel ca distanţa între staţia perturbătoare şi punctul de recepţie se calculează analogic.

Unghiul din punctul de recepţie, grade, dintre direcţia spre staţia utilă şi direcţia spre staţia perturbătoare se calculează după formula:

unde:

unghiul se află în limitele 0⁰< θr < 180⁰;

Ri - distanţa între staţia perturbătoare şi punctul de recepţie, km.

Unghiul, calculat după formula (4.8), determină corecţia ratei de protecţie, care ea în consideraţie atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate a receptoarelor TV sau radiodifuziune.

4.3.1. Algoritmul calculelor

Calculele de planificare ale frecvenţelor reţelelor de radiocomunicaţii tele şi radiodifuziune se efectuează prin utilizarea calculatorului personal şi se utilizează unul din următoarele variante de calcul:

- în locul instalării antenei utile,

- în punctul de referinţă,

- determinarea zonei de deservire a staţiei utile.

4.3.2. Calculul în locul instalării staţiei utile

Calculul în locul instalării staţiei utile reprezintă varianta calculelor convenţionale a intensităţii utilizate a cîmpului electromagnetic în locul instalării staţiei utile de televiziune sau radiodifuziune. Calculul respectiv se utilizează pentru estimarea preventivă a situaţiei perturbătoare în punctul respectiv. Calculul se efectuează pentru un singur punct.

Algoritmul extins conţine următoarele etape:

1. Din baza de date se alege staţia utilă de televiziune sau radiodifuziune, sau se introduce o staţie nouă cu parametrii corespunzători.

2. În baza frecvenţei şi amplasării geografice respective se efectuează selectarea staţiilor perturbătoare, ce pot provoca interferenţe staţiei utile (noi).

3. Se efectuează calculele nivelelor intensităţii cîmpului perturbător pentru cazurile perturbaţiilor troposferice şi constante de la fiecare din staţiile perturbătoare şi se alege valoarea maximă a nivelului perturbaţiilor de la fiecare staţie.

4. Se efectuează calculele intensităţii utilizate a cîmpului electromagnetic prin metoda multiplicării simplificate sau metoda sumării perturbaţiilor după putere.

5. Suplimentar se calculează intensitatea cîmpului a staţiei utile la distanţa minimă de 1 km de la locul instalării.

6. Rezultatele calculelor se prezintă pe monitorul calculatorului personal şi se memorează într-un fişier special.

4.3.3. Calculele în punctul de referinţă

Punctul de referinţă poate fi situat în orice loc al zonei de deservire a staţiei utile, la hotarul zonei de deservire şi în afara ei. Calculele se efectuează pentru un singur punct concret.

Algoritmul extins conţine următoarele etape:

1. Din baza de date se alege staţia utilă de televiziune sau radiodifuziune, sau se introduce o staţie nouă cu parametrii corespunzători.

2. În baza frecvenţei şi amplasării geografice respective se efectuează selectarea staţiilor perturbătoare, care pot provoca interferenţe staţiei utile (noi).

3. Se introduce punctul de referinţă prin coordonatele sale geografice sau distanţa de la staţia utilă şi direcţia (azimutul spre ea).

4. Se calculează intensitatea cîmpului staţiei utile în punctul de referinţă.

5. Se efectuează calculele nivelelor intensităţii cîmpului perturbător pentru cazurile perturbaţiilor troposferice şi constante de la fiecare din staţiile perturbătoare şi se alege valoarea maximă a nivelului perturbaţiilor de la fiecare staţie.

6. Se efectuează calculele intensităţii utilizate a cîmpului electromagnetic prin metoda multiplicării simplificate sau metoda sumării perturbaţiilor după putere.

7. Rezultatele calculelor se prezintă pe monitorul calculatorului personal şi se memorează într-un fişier special.

4.3.4. Determinarea zonei de deservire a staţiei utile

Calculele se efectuează pentru un număr anumit de direcţii în plan orizontal, care de obicei sînt situate uniform peste fiecare 10⁰ după acele de ceas, începînd de la direcţia Nord. În fiecare direcţie se calculează raza zonei de deservire prin metoda aproprierii consecutive. Calculele se efectuează pentru mai multe puncte.

Algoritmul extins conţine următoarele etape:

1. Din baza de date se alege staţia utilă de televiziune sau radiodifuziune sau se introduce o staţie nouă cu parametrii corespunzători.

2. Se selectează staţiile perturbătoare, care pot provoca interferenţe staţiei utile.

3. În prima direcţie prin metoda aproprierii consecutive se calculează raza zonei de deservire, care satisface condiţia:

Еs = Еu (Еs = Еmin).

4. La fel se calculează raza zonei de deservire în celelalte direcţii.

5. Rezultatele calculelor se prezintă pe monitorul calculatorului personal şi se memorează într-un fişier special.

4.4. Coordonarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune

Coordonarea asignărilor de frecvenţă reprezintă un proces de coordonare a asignărilor de frecvenţă, în cadrul căruia asignările de frecvenţă calculate obţin un statut determinat pentru protecţia lor ulterioară de influenţa perturbaţiilor nocive posibile.

Există două tipuri de coordonare:

- coordonare internă,

- coordonare internaţională.

Coordonarea internă se aplică pentru benzile de utilizare partajată, specificate în Tabelul Naţional de atribuire a benzilor de frecvenţă.

Coordonarea internaţională a asignărilor de frecvenţă se petrece cu Administraţiile de telecomunicaţii ale ţărilor afectate, determinate în baza prevederilor Acordurilor internaţionale sau Regulamentului radiocomunicaţii UIT.

4.5. Notificarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune

Notificarea asignărilor de frecvenţă se realizează în scopul protecţiei internaţionale a frecvenţelor asignate staţiilor de radiocomunicaţii şi radiodifuziune şi se efectuează, ca regulă, după finalizarea cu succes a procedurii de coordonare.

Procesul notificării asignărilor de frecvenţă reprezintă îndeplinirea unui şir de măsuri, scopul cărora este înscrierea asignărilor de frecvenţă ale staţiilor de radiocomunicaţii şi radiodifuziune în Planurile respective mondiale şi regionale şi/sau în Lista internaţională a frecvenţelor (IFL).

Procedura notificării se efectuează în conformitate cu prevederile acordurilor mondiale sau regionale respective sau conform Articolului 11 al Regulamentului radiocomunicaţii UIT. Cerinţa în formă electronică sau tipărită, completată conform formularului respectiv cu indicarea parametrilor expuşi în Anexa nr.4 a Regulamentului radiocomunicaţii UIT, se expediază Biroului de radiocomunicaţii UIT, responsabil pentru prelucrarea, întreţinerea şi păstrarea Planurilor şi IFL. Biroul de radiocomunicaţii publică în BRIFIC cerinţa primită, examinează cerinţa referitor la corespunderea ei Planurilor mondiale şi regionale şi Tabelului de atribuire a benzilor de frecvenţă, expus în Articolul 5 al Regulamentului radiocomunicaţii UIT şi formulează concluzia sa. Rezultatele examinării sînt de asemenea publicate în BRIFIC. În cazul concluziei pozitive - asignarea de frecvenţă se înscrie în Planul respectiv sau în IFL, în caz contrar - cerinţa se întoarce administraţiei solicitante cu indicarea cauzei concluziei negative.

Înscrierea asignării de frecvenţă în Planul respectiv sau IFL acordă dreptul la protecţia internaţională a asignării de frecvenţă în cauză.

5. SISTEME DE EMISIE ŞI RECEPŢIE ÎN SERVICIUL RADIODIFUZIUNE

5.1. Sistemele televiziunii analogice

Pentru difuziunea TV în Republica Moldova se utilizează sistemele TV analogice standard D, K şi sistemele de crominanţă SECAM sau PAL.

Standardul D se utilizează în banda de frecvenţă a undelor metrice (diapazonul de frecvenţă I - III), iar sistemul K - în banda de frecvenţă a undelor decimetrice (diapazonul de frecvenţă IV - V).

La îndeplinirea calculelor în zona de coordonare este necesar de luat în consideraţie nu numai staţiile TV ale Republicii Moldova, dar şi staţiile TV a statelor vecine. La momentul de faţă, în ţările din zona de coordonare a Republicii Moldova se utilizează următoarele standarde şi sisteme de crominanţă - D, K / SECAM, B, G / PAL, D, G / PAL.

Ecartul purtătoarelor imagine şi sunet pentru standardele D, K constituie 6,5 MHz, pentru standardele B, G - 5,5 MHz.

Datele detaliate privind sistemele TV menţionate mai sus sînt prezentate în Recomandările ITU-R BT.470, ITU-R BT.1700, ITU-R BT.1701.

5.2. Sistemele radiodifuziunii analogice

Pentru difuziunea VHF FM, în Republica Moldova se utilizează sisteme de difuziune cu modulaţie de frecvenţă, care au următorii parametri:

- devierea maximă a frecvenţei la emisia mono şi stereo:

a) 50 kHz în banda 65,9 - 74.0 MHz;

b) 75 kHz în banda 87.5 - 108 MHz;

- distorsiunea semnalului audio: constanta de timp a distorsiunilor - 50 ms;

- sisteme de emisie stereo:

- în banda 65,9 - 74.0 MHz - sistem cu modulaţie polară cu subpurtătoare parţial suprimată (-14dB) pe frecvenţa 31.25 kHz;

- în banda 87.5 - 108 MHz - sistem cu ton-pilot cu sub-purtătoare suprimată pe frecvenţa 38.0 kHz şi cu ton-pilot cu frecvenţa 19 kHz;

- sistemul de emisie al semnalelor suplimentare: ARI, RDS, DARC etc.;

- pasul grilei de frecvenţe:

a) în banda 65,9 - 74.0 MHz - 30 kHz;

b) în banda 87.5 - 108 MHz - 100 kHz.

Asignarea frecvenţelor ce nu sînt multiple pasului grilei de frecvenţe nu se permite.

5.3. Sistemele difuziunii digitale

La momentul de faţă în Europa se prevede utilizarea a patru sisteme de televiziune digitală, conform cărora sînt elaborate şi aprobate standardele Institutului european de standardizare în telecomunicaţii:

- televiziunea digitală terestră DVB-T/DVB-T2;

- televiziunea digitală prin satelit DVB-S;

- televiziunea digitală prin cablu DVB-C;

- televiziunea digitală mobilă DVB-H.

Radiodifuziunea digitală terestră în Europa se dezvoltă în baza standardului T-DAB.

Bazele tehnice ale planificării difuziunii DVB-T/DVB-T2 şi T-DAB sînt prezentate în materialele Acordului GE-06 şi în Recomandarea ITU-R BT.1368.

[Pct.5.3 completat prin Ordinul Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor nr.98 din 30.11.2015, în vigoare 11.12.2015]

5.4. Sistemele de recepţie de televiziune

Calculul la recepţia semnalului TV analogic se efectuează luînd în consideraţie corecţia ratei de protecţie şi care ţine cont de atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate de recepţie. Corecţiile pentru diapazoanele de frecvenţă I, III, IV şi V sînt prezentate în desenul 1 al Recomandării ITU-R BT.419. Corecţia pentru diapazonul de frecvenţe II, se aplică ca şi pentru diapazonul I.

În cazul ortogonalităţii polarizării antenelor de emisie ale staţiilor utile şi perturbatoare, se aplică corecţia, care ţine cont de acţiunea reciprocă a directivităţii antenei de emisie şi ortogonalitate. Corecţia este prezentată în Nota 3 la desenul 1 al Recomandării ITU-R BT.419.

La planificarea frecvenţelor pentru televiziunea analogică, se iau în consideraţie frecvenţele intermediare a purtătoarelor imagine şi sunet, de care se ţine cont în rapoartele de protecţie a canalelor imagine.

În televiziunea DVB-T, corecţiile directivităţii antenei de emisie şi ortogonalitatea polarizării antenelor de emisie ale staţiilor utile şi perturbatoare, se aplică la planificarea recepţiei fixe.

5.5. Sistemele de recepţie de radiodifuziune sonoră

Planificarea frecvenţelor pentru sistemele de recepţie VHF FM se efectuează, reieşind din condiţia, că recepţia programelor va fi realizată cu dispozitive de recepţie, caracteristicile cărora nu vor fi mai mici de cele determinate de Recomandarea ITU-R.BS.704.

În T-DAB, corecţiile la directivitatea antenei de recepţie şi ortogonalitatea polarizării antenelor de emisie a staţiilor utile şi perturbatoare, nu se iau în consideraţie.

6. COMPATIBILITATEA ELECTROMAGNETICĂ. PERTURBAŢII, INTERFERENŢE

ŞI RATE DE PROTECŢIE ÎN SERVICIUL DE RADIODIFUZIUNE

6.1. Generalităţi

Conform noţiunii, prin compatibilitate electromagnetică se înţelege posibilitatea unui echipament electronic sau electric de a funcţiona normal într-un mediu de cîmpuri electromagnetice fără a influenţa acest mediu în care funcţionează şi alte echipamente.

Compatibilitatea electromagnetică (CEM) include două aspecte principale:

- funcţionare agreabilă - echipamentul nu este susceptibil la semnalele electromagnetice generate de alte echipamente, ce funcţionează în acelaşi mediu electromagnetic;

- excluderea perturbaţiilor nocive - semnalele electromagnetice generate de echipament nu creează perturbaţii nocive altor echipamente, ce funcţionează în acelaşi mediu electromagnetic.

CEM determină utilizarea efectivă a spectrului de frecvenţe radio.

Pentru asigurarea CEM este necesar de realizat următoarele măsuri:

- reglementări tehnice ai parametrilor de emisie ai echipamentelor, care funcţionează în mediul electromagnetic;

- monitorizarea în eter a parametrilor de emisie ai mijloacelor radioelectronice.

6.2. Perturbaţii şi rate de protecţie în serviciul de radiodifuziune

Nivelul perturbaţiilor admisibile sînt expuse în Recomandările UIT şi/sau alte acorduri internaţionale. Principalele caracteristici pentru planificare, care determină calitatea recepţiei programelor de difuziune sînt valorile intensităţii cîmpului minimal utilizabil şi ratele de protecţie (vezi compartimentul 4).

La planificarea frecvenţelor pentru televiziunea analogică trebuie de luat în consideraţie următoarele restricţii:

La planificarea reţelelor de difuziune TV analogică se întîlnesc combinaţii de canale, astfel încît în punctul de recepţie apar perturbaţii reciproce (canale adiacente, imagine şi heterodine).

Perturbaţiile apar din cauza insuficienţei gradului de protecţie a receptoarelor (televizoarelor). De aceea combinaţiile de canale menţionate mai sus nu se recomandă de utilizat la planificare.

Aceste combinaţii de canale pot fi utilizate numai atunci cînd în punctul de recepţie se asigură valorile necesare ale ratei de protecţie.

a) Canale heterodine.

În cazul dat tensiunea heterodinului receptorului sau a armonicilor lui creează perturbaţii la recepţia pe alt canal de frecvenţe.

Acţiunea perturbătoare a semnalelor heterodinului şi a armonicilor lui se reflectă în apariţia lor pe imagine (pe ecranul receptorului TV) şi este determinată de diferenţa între frecvenţa semnalului util şi frecvenţa perturbătoare.

b) Canale adiacente.

Canale adiacente se numesc canalele nemijlocit limitrofe. Lucrul emiţătoarelor TV analogice pe canale adiacente nu garantează lipsa perturbaţiilor reciproce la recepţia televiziunii analogice, ceea ce se explică prin selectivitatea mică a receptoarelor TV pe canale adiacente.

c) Canale imagine.

Canalele TV sînt repartizate în eter astfel, încît emiţătoarele pot crea perturbaţii pe canalul imagine numai în diapazonul undelor decimetrice. În diapazonul undelor metrice, perturbaţii în televiziune pe canalul imagine pot crea MRE a altor servicii de radiocomunicaţii, iar în reţelele de recepţie colectivă şi televiziune prin cablu - canalele speciale.

Dintre canalele imagine de televiziune, pentru standardul de televiziune K, perturbătoare sînt canalele "n+8" şi "n+9" faţă de canalul "n", unde "n" este numărul canalului.

- Perturbaţii de la canalul imagine prin eter "n+9"

În cazul canalelor imagine "n+9", perturbaţiile sînt create de purtătoarea video. Perturbaţia de la canalul "n+9", transmisă prin eter, se atenuează pe baza selectivităţii pe canalul imagine a televizorului.

Totuşi, utilizarea în aceeaşi zonă a emiţătoarelor pe canale imagine cu numerele "n" şi "n+9", indiferent de tipurile de emiţătoare, poate duce la perturbaţii majore la recepţia canalului "n".

Nu se permite planificarea în aceeaşi zonă a canalelor "n" şi "n+9". În caz contrar, este necesar de concretizat condiţiile de utilizare a fiecărui canal în parte, luînd în considerare că recepţia individuală nu va fi asigurată cu protecţia necesară. Criteriu de calcul reprezintă asigurarea la recepţie a valorii necesare a raportului de protecţie.

- Perturbaţii de la canalul imagine prin eter "n+8".

În cazul canalelor imagine "n+8", perturbaţiile sînt create de purtătoarea sonoră. Utilizarea în comun a canalelor prin eter "n" şi "n+8" nu duce la perturbaţii majore pe canalul imagine şi poate fi aplicată în practică cu condiţia evidenţei stricte a raportului semnal-zgomot la recepţie. Sînt posibile perturbaţii pe canalul imagine şi în cazurile, cînd valoarea puterii de emisie a emiţătorului canalului imagine depăşeşte considerabil valoarea puterii de emisie a emiţătorului canalului "n", sau distanţa dintre emiţătoarele date este considerabilă. În aşa cazuri, în unele puncte la recepţie poate apărea situaţia, cînd intensitatea cîmpului electromagnetic a emiţătorului canalului imagine va fi cu mult mai mare decît intensitatea cîmpului emiţătorului canalului "n".

6.3. Parametrii tehnici ai staţiilor serviciului radiodifuziune

Pentru analiza CEM bazele de date ale staţiilor serviciului radiodifuziune trebuie să conţină:

În baza de date a fiecărei staţii TV analogice trebuie să se conţină cel puţin parametrii indicaţi mai jos:

- denumirea staţiei;

- ţara;

- standardul TV şi sistemul de culori;

- coordonatele geografice (latitudinea, longitudinea) ale antenei;

- numărul canalului TV;

- frecvenţele purtătoarelor video şi sunet, MHz;

- offset, kHz;

- puterea aparent radiată maximă (P.A.R. max) a purtătoarelor video şi sunet a semnalului TV, dBW;

- atenuarea P.A.R. a purtătoarei video în 36 direcţii, dBW;

- directivitatea antenei de emisie (direcţională sau omnidirecţională);

- polarizarea emisiei (orizontală sau verticală);

- înălţimea antenei de emisie de la nivelul suprafeţei terestre, m;

- altitudinea locului instalării antenei, m;

- înălţimea efectivă maximă a antenei de emisie, m;

- diferite informaţii despre starea staţiei, coordonarea locală şi internaţională.

Pentru staţiile DVB-T adăugător se indică:

- frecvenţa mijlocie a canalului, MHz;

- varianta sistemului de difuziune DVB-T.

Înălţimea efectivă a antenei de emisie corespunde înălţimii antenei de la nivelul mediu al reliefului pe distanţa între 3 şi 15 km în direcţia antenei de recepţie.

În baza de date a fiecărei staţii VHF FM analogice trebuie să se conţină cel puţin parametrii indicaţi mai jos:

- denumirea staţiei;

- ţara;

- sistemul de emisie;

- coordonatele geografice (latitudinea, longitudinea) ale antenei;

- frecvenţa, MHz;

- puterea aparent radiată maximă (P.A.R.max) a semnalului, dBW;

- atenuarea P.A.R. în 36 direcţii, dBW;

- directivitatea antenei de emisie (direcţională sau omnidirecţională);

- polarizarea emisiei (orizontală, verticală sau mixtă);

- înălţimea antenei de emisie de la nivelul suprafeţei terestre, m;

- altitudinea locului instalării antenei, m;

- înălţimea efectivă maximă a antenei de emisie, m;

- diferite informaţii despre starea staţiei, coordonarea locală şi internaţională.

 Pentru staţiile T-DAB adăugător se indică:

- numărul blocului de frecvenţe;

- frecvenţa mijlocie a blocului, MHz.

Lărgimea benzii de frecvenţă, toleranţa frecvenţei purtătoare, nivelul emisiilor spurioase sînt indicate în compartimentul 3.

6.4. Monitorizarea eterului

Monitoringul în eter este un proces de măsurători ai parametrilor tehnici MRE în baza cărora se efectuează analiza utilizării spectrului de frecvenţe radio, depistarea perturbaţiilor şi emisiilor neautorizate.

Complexitatea echipamentelor, interacţiunea lor cu alte echipamente, defecţiunile sau utilizarea lor incorectă aduce la apariţia perturbaţiilor.

Radiomonitoringul în eter este o verigă importantă în procesul managementului utilizării spectrului de frecvenţe şi se realizează prin măsurări în eter, fără conectarea la MRE, a caracteristicilor tehnice a emisiilor.

În procesul de radiomonitoring se efectuează:

- depistarea şi eliminarea perturbaţiilor nocive;

- măsurarea parametrilor tehnici de emisie ale staţiilor de radiocomunicaţii în scopul conformării lor cerinţelor esenţiale;

- efectuarea măsurărilor şi monitorizării în scopul asigurării suportului administrării şi planificării spectrului de frecvenţe radio (determinarea ocupării spectrului, măsurarea nivelelor semnalelor în diapazonul de frecvenţe determinat, investigarea mediului electromagnetic în localităţile indicate);

- localizarea emiţătoarelor ilicite şi aplicarea măsurilor de suprimare a funcţionării.

Radiomonitoringul trebuie să se efectueze în baza prevederilor Recomandărilor respective UIT.

7. SUPRAVEGHEREA ÎNDEPLINIRII PREVEDERILOR PREZENTEI REGLEMENTĂRI

Autoritatea competentă în scopul asigurării îndeplinirii prevederilor prezentei Reglementări este organul central de specialitate al administraţiei publice în domeniul dezvoltării informaţionale, care exercită şi activităţile de supraveghere.

Autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate poate să restricţioneze prestarea serviciilor de planificare, selectare, coordonare şi notificare a frecvenţelor radioelectrice.

În situaţia în care Autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate a luat o hotărîre de restricţie a prestării serviciilor, acesta trebuie să specifice motivele pentru adoptarea ei.

8. Dispoziţii finale şi tranzitorii

Prezenta Reglementare tehnică intră în vigoare la trei luni de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

REGLEMENTARE TEHNICĂ

"Sisteme de televiziune prin eter şi prin cablu.

Norme şi parametri"

I. OBIECT ŞI DOMENIU DE APLICARE

Prezenta Reglementare tehnică este elaborată în conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la standardizare nr.590-XIII din 22.09.95, Legea Republicii Moldova privind barierele tehnice în calea comerţului nr.866-XIV din 10.03.2000, precum şi cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.873 din 30.07.2004 "Cu privire la aprobarea Programului naţional de elaborare a reglementărilor tehnice".

Prezenta Reglementare stabileşte normele şi parametrii sistemelor de televiziune prin eter ce se folosesc în Republica Moldova, şi anume cerinţele esenţiale obligatorii pentru aplicare şi utilizare de către agenţii economici ce activează în domeniul televiziunii (surse de program, posturi de televiziune, întreprinderi specializate în domeniu etc.).

Normele, parametrii şi cerinţele esenţiale obligatorii pentru televiziunea prin cablu sînt stabilite în Standardul moldovean SM CEI 60728 "Reţele de distribuţie prin cablu", care este în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova.

II. REFERINŢE

Standardele şi documentele interstatale aplicate ca standarde moldovene pe teritoriul Republicii Moldova:

• SM CEI 60728 "Reţele de distribuţie prin cablu".

• ГОСТ 7845-92 Система вещательного телевидения. Основные параметры. Методы измерений.

• ГОСТ 20532-83 Радиопередатчики телевизионные I-V диапазонов. Основные параметры, технические требования и методы измерений.

• ГОСТ Р 50890-96 "Передатчики телевизионные маломощные. Основные параметры. Технические требования. Методы измерений".

• ГОСТ 23611-79 Совместимость технических средств электромагнитная. Термины и определения.

• СанПиН 2.2.4/2.1.8.055-96 "Электромагнитные излучения радиочастотного диапазона".

• Recommendation ITU-R BT.419-3 "Directivity and polarization discrimination of antennas in the reception of television broadcasting".

• Recommendation ITU-R BT.470-6 "Conventional television systems".

• Recommendation ITU-R P.1546-2 "Method for point-to-area predictions for terrestrial services in the frequency range 30 MHz to 3000 MHz".

III. TERMINOLOGIE

Antena: dispozitiv radiant considerat unitate (de sine stătătoare), la care se poate conecta direct (sau prin sisteme de comutare, adaptare, ori de distribuţie etc.) fiderul.

Emisie: procese legate de generarea controlată a oscilaţiilor radioelectrice, modularea lor şi radiaţia acestor unde electromagnetice.

Echipament (de emisie): instalaţie complexă completă, care permite radiodifuzarea în eter a unui anumit program şi care se compune în principal din: emiţător (emiţători - cu sistem de însumarea puterilor etc.) tablouri de electroalimentare distribuţie, sistem de răcire tehnologică proprie, diplexor (multiplexor) etc., fider şi sistem radiant, instalate într-un amplasament bine definit.

Emiţător de televiziune: totalitatea mijloacelor tehnice strict specializate, care sînt folosite în procesul de radiodifuzare a programelor de televiziune (semnale de imagine şi sunetul însoţitor) precum şi a mijloacelor anexe ale acestora, excluzînd mijloacele tehnice aparţinînd sursei, căii de program şi surselor exterioare de electroalimentare.

Parametrii de radiaţie: acei parametri ai sistemului(lor) radiant(e) al(e) emiţătorului de televiziune sau translatorului - care determină zona de serviciu a acestuia, cum sînt: caracteristica de radiaţie a antenei (diagrama în plan H şi V) puterea aparent radiată, riplurile în diagrama de radiaţie, azimuturi, polarizare, înălţimea echivalentă a antenei, puterea maximă admisă (în caz de însumare a mai multor emiţătoare) etc.

P.A.R. = putere aparent radiată, reprezintă puterea de radiofrecvenţă cu care se alimentează un radiator etalon (dipol în λ/2) instalat în locul sistemului radiant - care pe o direcţie considerată, produce o valoare de cîmp electromagnetic - de acelaşi nivel cu cea a sistemului radiant, dacă e orientat cu direcţia sa principală de radiaţie, pe direcţia considerată (în kW sau dBW - decibeli faţă de 1W).

Semnale de test: semnale cu ajutorul cărora se pot măsura obiectiv, principalii parametri tehnici ai lanţului de transmisie (ori ai emiţătorului TV de imagine etc.) cum sînt: liniaritatea, zgomot, bandă (caracteristica) de frecvenţă, procese tranzitorii, precum şi indicii calitativi caracteristici pentru semnalele TV color, cîştig, faza diferenţială etc. Acestea sînt înserate în semnalul transmis în mod normal, dintr-un generator de semnale de test. Operaţiunea se face la studiou, sau la sursa de program.

În general sînt semnale tip, recomandate de C.C.I.R. (Recom.473-4-vol.XII 1986) şi care sînt inserate în liniile 17(330) şi 18(331)- în sistemul TV cu 625 de linii (Recom.472) în timpul programului de televiziune. Măsurătorile cantitative - de control se pot efectua în acest fel, pe toată durata transmisiunii.

Televiziune: sisteme de radiocomunicaţii care asigură transmisia de imagini fixe sau imagini dinamice, subiecte din viaţa cotidiană etc., în general asociate cu insecţiile sonore, adecvate.

IV. NOŢIUNI DE BAZĂ DESPRE TELEVIZIUNEA PRIN ETER

Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode şi tehnici de natură electronică, utilizate pentru transmiterea la distanţă a imaginilor în mişcare, prin intermediul canalelor de comunicaţie.

Folosirea televiziunii, ca modalitate de transmitere simultană a imaginilor şi a sunetelor, în cele mai diverse domenii de activitate, a adus la o diversificare a aparatelor şi sistemelor de televiziune.

Din punct de vedere al calităţii informaţiei de imagine, sistemele de televiziune se pot clasifica în:

• Sisteme de televiziune alb-negru;

• Sisteme de televiziune în culori;

• Sisteme de televiziune de înaltă definiţie;

• Sisteme de televiziune în spaţiu.

Din punct de vedere al modului în care sînt procesate informaţiile (captare imagine, prelucrare, transmisie, refacere imagine etc.), sistemele de televiziune se împart în:

• Sisteme de televiziune analogică;

• Sisteme de televiziune analog-digitală;

• Sisteme de televiziune digitală.

Din punct de vedre al destinaţiei sistemele de televiziune se pot clasifica în:

• Sisteme de televiziune difuzată, care cuprinde:

> sisteme de televiziune prin eter;

> sisteme de televiziune prin cablu (coaxial sau optic);

• Sisteme de televiziune aplicată, care cuprinde multitudinea de sisteme din economie, medicină, industrie etc.

Sisteme

Varietatea de sisteme de televiziune amintite prezintă particularităţi determinate de condiţiile diferite de aplicare. Aceasta are implicaţii şi asupra caracteristicilor şi parametrilor funcţionali care variază într-o gamă foarte largă de la un sistem de televiziune la altul.

Televiziunea în culori (TVC) pentru marele public s-a dezvoltat pe infrastructura existentă în cadrul reţelei de difuzare a televiziunii alb-negru (TV-AN), ca singura soluţie posibilă la acea dată, datorită existenţei sutelor de emiţătoare şi a milioanelor de televizoare monocrome funcţionale în cadrul unor norme internaţionale.

Din acest motiv, sistemul de TVC trebuie să corespundă cerinţelor impuse în TV-AN. În televiziunea alb-negru se transmite un singur semnal de imagine, semnal care poartă informaţia referitoare la variaţia de luminanţă. În televiziunea color este necesar să fie transmise trei semnale care să poarte direct sau indirect informaţiile referitoare la cele trei culori primare (Red, Green, Blue) folosite în analiza şi sinteza imaginii. Modul în care se aleg şi mai ales cum se transmit aceste semnale trebuie să asigure ceea ce se numeşte compatibilitate faţă/cu de sistemul de televiziune alb-negru.

Tehnica televiziunii a fost supusă unor mari schimbări care au urmărit eliminarea neajunsurilor sistemelor de televiziune actuale, în sensul îmbunătăţirii calităţii imaginii. Televiziunea de înaltă definiţie HDTV (High Definition Television) asigură creşterea definiţiei de două ori faţă de sistemele actuale, ceea ce echivalează cu creşterea de patru ori a numărului de elemente de imagine de pe ecran. La aceste sisteme se îmbunătăţeşte reproducerea culorilor prin lărgirea benzilor de frecvenţă ale semnalelor de luminanţă şi de crominanţă, şi calitatea sunetului creşte prin transmiterea stereofonică a informaţiilor de sunet.

Semnalele televiziunii de înaltă definiţie au nevoie de o bandă de frecvenţă de 30 MHz, mult mai largă decît au reţelele actuale de difuzare de 6 MHz (pentru norma OIRT). Rezolvarea este asigurată prin metode de compresie atît în domeniul timp cît şi în domeniul frecvenţă. În acest sens sistemul MAC (Multiplex Analog Components) asigură transmiterea multiplexată în timp a semnalelor de luminanţă şi de crominanţă, iar sistemul MUSE (Multiple Sub-Nyquist Sampling Encoding) asigură multiplexarea şi subeşanţionarea semnalelor de imagine. Perspectivele sistemului de televiziune de înaltă definiţie a crescut odată cu prelucrarea numerică a semnalelor TV, prelucrare standardizată internaţional prin sistemul digital denumit generic 4:2:2.

Sistemele de televiziune actuale cu transmisie prin eter sau prin cablu se înscriu în prevederile unor normative cunoscute sub denumirea de standarde de televiziune.

4.1. Particularităţi ale transmiterii semnalului de imagine

Formarea semnalului ce caracterizează imaginea de televiziune, transmiterea acestuia şi reconstituirea imaginii originale, ca etape esenţiale ale comunicaţiilor în televiziune, prezintă o serie de aspecte particulare, specifice în raport cu transmiterea şi natura informaţiei. Pentru înţelegerea acestor aspecte este necesară cunoaşterea unor noţiuni de bază în domeniul sistemului de percepţie vizuală şi a colorimetriei. Este importantă, de asemenea, o vedere de ansamblu asupra principiului transmiterii imaginilor în televiziune.

Imaginea reprezintă o distribuţie de energie radiantă variabilă în timp şi color. Acest tip de imagine interesează în transmisiunile de televiziune.

Imaginea poate fi caracterizată de un vector luminanţă B(x,y,t), dependent de două dimensiuni spaţiale (x,y) - imagine plană - şi o dimensiune temporală (t) - imagine în mişcare. Vectorul B(x,y,t) poate fi descris prin trei componente, care reprezintă un set arbitrar de culori primare (R, G, B) alese astfel încît să egaleze subiectiv senzaţia de culoare produsă de culoarea originală:

B(x,y,t) = [BR(x,y,t), BG(x,y,t), BB(x,y,t)]          (4.1)

Canalele de transmisiune existente sînt canale unidimensionale, în sensul că pe canal se transmit semnale de o singură variabilă - timpul.

Problema specifică televiziunii este transformarea funcţiei vectoriale B(x,y,t) într-un semnal s(t), transmiterea acestuia pe canal şi reconstituirea imaginii Br(x,y,t) într-un mod cît mai fidel posibil. Formarea semnalului de televiziune, transmiterea acestuia pe canal, recepţionarea semnalului şi refacerea imaginii sînt realizate în mai multe etape.

În transformările B(x,y,t) →Br(x,y,t) este necesar să se ţină seama de următoarele aspecte:

a) în procesul de transformare imagine - semnal electric, vor trebui luate în consideraţie toate caracteristicile receptorului căruia îi este adresată informaţia - sistemul vizual uman -;

b) semnalul electric format trebuie să fie adaptat canalului de transmisiune.

În ambele transformări este necesar să se ţină cont de caracteristicile statice ale imaginii şi ale semnalului format.

4.2. Particularităţi ale sistemelor de televiziune color

Sistemele de televiziune color standardizate, cele mai răspîndite sînt:

• Sistemul NTSC (National Television System Colour), este un sistem american, primul sistem de televiziune color apărut şi care prezintă ca deficienţă majoră, sensibilitatea ridicată la defazările suferite de semnalele de culoare în procesul propagării, sensibilitate manifestată prin denaturarea culorilor pentru defazări mai mari de 50;

• Sistemul PAL (Phase Alternating Line), este un sistem german care, pentru eliminarea neajunsului funcţional al sistemului NTSC, utilizează principiul transmiterii cu fază schimbată de la o linie la alta a componentei de crominanţă E'_R - E'_Y. Transmiterea componentelor de crominanţă se face, ca şi în cazul sistemului NTSC, prin modularea în amplitudine a unei subpurtătoare de crominanţă cu frecvenţa de 4,433618 MHz;

• Sistemul SECAM (Sequientiel a Memoire), este un sistem francez care, pentru eliminarea neajunsului funcţional al sistemului NTSC, utilizează principiul transmiterii secvenţiale de la o linie la alta a componentelor semnalelor de culoare (o componentă (E'_B - E'_Y) pe o linie şi cealaltă componentă (E'_R - E'_Y) pe linia următoare. Transmiterea componentelor de crominanţă se face prin modularea în frecvenţă cu benzi laterale inegale, de către fiecare componentă, a unei subpurtătoare de crominanţă cu frecvenţele de 4,250 MHz şi respectiv 4,406 MHz.

În cele ce urmează se prezintă particularităţile sistemelor de televiziune PAL şi SECAM ca sisteme europene aflate în producţie şi exploatare în ţara noastră.

4.2.1. Semnale utilizate în sistemul de televiziune PAL

Sistem de televiziune PAL, adoptat şi la noi, foloseşte următoarele semnale de videofrecvenţă:

Semnalul de luminanţă (E'_Y ), transmis din motive de compatibilitate cu receptoarele alb-negru. Expresia semnalului de luminanţă a fost determinată prin experimente şi măsurări practice asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a sistemului vizual uman:

  E'_Y = 0,30 E'_R + 0,59 E'_G + 0,11 E'_B         (4.2)

Semnalul de crominanţă (E'_c), conţine informaţia privind culoarea imaginii şi este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferenţă de culoare

(E'_B - E'_Y) şi (E'_R - E'_Y).

Expresia componentelor de crominanţă este:

             (4.3)

         (4.4)

Componenta E'_V (relaţia 4.4) se transmite cu faza alternantă de la o linie la alta.

Semnalul de crominanţă se transmite modulînd în amplitudine un semnal de radiofrecvenţă avînd frecvenţa (fsc), astfel determinată încît să plaseze spectrul semnalului de culoare în partea superioară a spectrului semnalului de luminanţă şi întreţesut cu acesta. Valoarea frecvenţei subpurtătoare de crominanţă a fost determinată la 4,4336.. MHz.

Modulaţia de amplitudine utilizată în procesul codării informaţiei de culoare este o modulaţie în cuadratură (QAM) obţinută prin modularea în amplitudine de către componentele de culoare a subpurtătoarei de crominanţă cu fază zero şi cu fază de 90⁰. Se obţine astfel semnalul de crominanţă cu expresia:

  E'_C = E'_U sin ω_sct + E'_U cos ω_sct   pentru linia  n         (4.5)

E'_C = E'_U sin ω_sct – E'_U cos ω_sct   pentru linia  n+1         (4.6)

Semnalul de crominanţă ± E'c se poate reprezenta fazorial ca în figura 4.2.a şi din care se poate deduce expresia modulului şi a defazajului:

          (4.7)

conţine informaţie despre saturaţia culorii;

conţine informaţie despre nuanţa culorii.

Astfel, orice culoare poate fi codificată în vederea transmisiei prin modulul şi defazajul componentei de crominanţă.

Modul de transmisie a componentelor de crominanţă cu fază alternată de la o linie la alta permite, la recepţie, compensarea erorilor de fază şi eliminarea distorsiunilor de culoare datorate propagării.

Fig.4.1. Semnale ale semnalului de televiziune PAL

a) Reprezentarea fazorială a semnalului de crominanţă.

b) Semnalul de "burst" dispus pe palierul din dreapta al semnalului de stingere linii.

Compensarea erorilor de fază se realizează la recepţie în decodorul de culoare. Acesta este prevăzut cu o linie de întîrziere de 64ľs şi asigură însumarea semnalului de crominanţă de la două linii succesive. Prin această prelucrare sistemul de televiziune color PAL poate compensa şi procesa corespunzător semnale de crominanţă cu erori ale defazajului de pînă la 18⁰.

Pentru funcţionarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de televiziune, la emisie sînt transmise semnale de "burst" constituite din 12 oscilaţii complete de radiofrecvenţă avînd frecvenţa egală cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă. Semnalele de "burst" se transmit pe durata impulsurilor de stingere linii (fig.4.1.b).

4.2.2. Semnale utilizate în sistemul de televiziune SECAM

Parametrii sistemului de televiziune SECAM sînt determinaţi şi standardizaţi prin ГОСТ 7845-92. În baza cerinţelor standardului menţionat sistemul de televiziune SECAM foloseşte următoarele semnale de videofrecvenţă:

Semnalul de luminanţă (E′_Y), transmis din motive de compatibilitate cu receptoarele alb-negru. Expresia semnalului de luminanţă a fost determinată prin experimente şi măsurări practice asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a sistemului vizual uman:

E'_Y = 0,30 E'_R + 0,59 E'_G + 0,11 E'_B         (4.9)

Semnalul de crominanţă (E′c), conţine informaţia privind culoarea imaginii şi este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferenţă de culoare:

(E'_B-E'_Y) şi (E'_R - E'_Y).

Expresia componentelor de crominanţă, în concordanţă cu ponderea culorilor din natură, este:

D'_B = +1,5(E'_B – E'_Y)         (4.10)

D'_R = –1,9(E'_R – E'_Y)         (4.11)

Cele două componente de crominanţă D′_B şi D′_R, în vederea transmiterii, modulează în frecvenţă două subpurtătoare de crominanţă cu frecvenţele:

  ƒ_OB = 272 ƒ_H = 4,250 MHz        (4.12)

ƒ_OR = 282 ƒ_H = 4,406 MHz        (4.13)

Frecvenţele subpurtătoarelor de crominanţă sînt astfel alese încît să asigure compatibilitatea directă cu receptoarele alb negru (AN) şi eliminarea efectelor nedorite, perturbatoare, care pot să apară pe ecranele receptoarelor.

Modulaţia în frecvenţă a subpurtătoarelor f_OB şi f_OR se face cu benzi inegale, prin adoptarea unor deviaţii de frecvenţă asimetrice, astfel:

           (4.14)

Pentru funcţionarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de televiziune, la emisie sînt transmise semnale de "burst" şi semnale de identificare a culorii.

Semnalele de "burst" sînt constituite din 12 oscilaţii de radiofrecvenţă avînd frecvenţa egală cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă care se transmite pe linia respectivă f_OB sau f_OR. Semnalele de "burst" se transmit pe durata impulsurilor de stingere linii, asemănător cu modul de transmitere la sistemul PAL (fig.4.1), avînd însă durata de 5ľs şi amplitudini (71% sau 77%) determinate de procesul de predistorsionare de radiofrecvenţă cu filtru cu caracteristică anticlopot, din sistemul de emisie.

Semnalele de identificare a culorii (D_B, D_R), sînt impulsuri de videofrecvenţă care modulează în frecvenţă subpurtătoarele de crominanţă (f_OB, f_OR), obţinîndu-se impulsuri de radiofrecvenţă care se transmit pe durata impulsurilor de stingere cadre.

Semnalele de identificare a culorii sînt în număr de nouă pentru fiecare semicadru ocupînd liniile 7 la 15 şi respectiv 320 la 328 şi se transmit succesiv corespunzător transmiterii secvenţiale a componentelor de culoare.

Semnalele de identificare a culorii servesc sincronizării comutatorului SECAM din decodorul de culoare al receptorului de televiziune în vederea demodulării corecte a componentelor de culoare D′_B, şi D′_R.

Pornind de la sensibilitatea mult mai scăzută a sistemului vizual uman pentru informaţia de culoare comparativ cu cea de luminanţă (forma obiectelor), banda semnalelor de crominanţă este de (2x1,3) MHz în cazul sistemului PAL şi de 1,5 MHz în cazul sistemului SECAM (fig.4.2).

Potrivit principiului compatibilităţii, caracteristica amplitudine - frecvenţă a semnalelor de culoare este plasată în partea superioară a caracteristicii semnalului de luminanţă (fig.4.2). Frecvenţele subpurtătoarelor de crominanţă sînt astfel alese încît să se asigure întreţeserea spectrului semnalului de crominanţă cu spectrul semnalului de luminanţă.

Fig. 4.2 Caracteristica amplitudine-frecvenţă a semnalului de luminanţă

şi a semnalului de crominanţă în norma OIRT pentru sistemul:

a)PAL şi b)SECAM

4.2.3. Transmisiunea semnalelor în televiziune

Prin transmisiunea (transmiterea) semnalelor în televiziune se înţelege transferul semnalului complex de televiziune, deci a semnalului video complex şi a sunetului, la destinaţie unde sînt dispuse receptoarele de televiziune.

Transmisiunea imaginii se poate face în videofrecvenţă (VF), în banda de bază, sau în radiofrecvenţă (RF), în diverse benzi de frecvenţă, prin medii diferite de transmisie.

Transmisiunea imaginii în VF se face pe distanţe scurte:

• de ordinul zecilor sau sutelor de metri între camere şi carele de reportaj sau între studiouri şi un studio de control general;

• de ordinul kilometrilor, mai rar, între un centru de TV şi un emiţător.

Transmisiunea se face prin cabluri coaxiale caracterizate prin:

• impedanţa caracteristică Z_C a cablului coaxial (de obicei Z_C = 50 Ω);

• valoarea şi variaţia timpului de întîrziere de grup τ_G;

• atenuarea pe unitatea de lungime şi variaţia atenuării cu frecvenţa:

α = ƒ(ω)

Transmisiunea semnalelor de imagine se poate face în radiofrecvenţă (RF) în una din benzile rezervate transmisiilor de televiziune prin radiaţie electromagnetică sau prin cablu coaxial/optic, potrivit unor norme internaţionale.

Norma reprezintă o colecţie de prescripţii metodologice şi tehnice care definesc atît sistemele de televiziune cît şi corelaţia dintre emisia şi recepţia unui program de televiziune. Sînt cunoscute, ca fiind cele mai extinse, normele:

• norma americană (FCC);

• normele europene (CCIR şi OIRT);

• norma franceză (L);

• norma engleză (I).

Standardul caracterizează sistemele de televiziune prin intermediul unei game largi de parametri tehnici specifici emisiei şi recepţiei de informaţii de natură video şi audio.

În anexa 1 sînt prezentaţi parametrii tehnici ai celor mai răspîndite norme de televiziune din Europa.

Pentru transmisiunea prin radiaţie electromagnetică, pentru televiziune, sînt prevăzute mai multe benzi de frecvenţă. În Europa aceste benzi sînt situate în două domenii de frecvenţă (FIF şi UIF). Fiecare bandă TV cuprinde un număr diferit de canale de televiziune. În anexele 2 şi 3 sînt prezentate repartizarea în frecvenţă a principalelor canale de televiziune.

Un canal TV din norma OIRT ocupă o bandă de 8MHz pentru transmisiunea de imagine şi sunet aferent. Deoarece pentru transmisiunea informaţiei de imagine se foloseşte modulaţia în amplitudine (MA) şi că banda semnalului în videofrecvenţă (VF) este de 6 MHz, nu se foloseşte o transmisiune clasică de MA cu banda dublă (BLD), ci se foloseşte o transmisiune cu bandă laterală parţial suprimată, denumită transmisiune cu rest de bandă laterală (RBL).

Pentru o transmisiune corectă a semnalului de televiziune, receptorul trebuie să aibă o caracteristică de frecvenţă (fig.4.3) cu atenuare progresivă în jurul purtătoarei şi să utilizeze o demodulare de produs sincronă şi cu defazaj nul.

Semnalul de televiziune se transmite pe principiul legăturilor de radiocomunicaţii bazat pe un emiţător (în studioul TV ) şi unul sau mai multe receptoare. Se folosesc undele radio asigurîndu-se transmisia atît a informaţiei de imagine cît şi a celei de sunet. Informaţia de imagine modulează în amplitudine un semnal de radio-frecvenţă denumit purtătoare de imagine (f_pi), iar informaţia de sunet modulează în frecvenţă o purtătoare de sunet (f_ps). Frecvenţele celor două purtătoare satisfac condiţia:

f_ps > f_pi

Diferenţa (f_ps - f_pi) dintre purtătoarea de sunet (f_ps) şi purtătoarea de imagine (f_pi) reprezintă ecartul de frecvenţă a cărui valoare este de 5,5 MHz pentru norma CCIR şi de 6,5 MHz pentru norma OIRT.

Banda de frecvenţă radio ocupată de purtătoarea de imagine modulată în amplitudine şi de purtătoarea de sunet modulată în frecvenţă poartă denumirea de canal de televiziune.

Semnalul videocomplex cu o lărgime de bandă de 6,5 MHz nu are o distribuţie continuă de energie în acest domeniu de frecvenţă. Aceasta datorită faptului că imaginea este "decupată" periodic de către sistemul de baleiaj atît cu frecvenţa liniilor cît şi cu frecvenţa semicadrelor.

Fig.4.3. Caracteristica de frecvenţă a canalului de televiziune,

corespunzător normei OIRT

Energia semnalului, corespunzător spectrului de frecvenţă, se grupează în pachete energetice formate din linii spectrale "centrate" în jurul unor multipli ai frecvenţei de explorare pe linii (f_H). Liniile spectrale sînt dispuse la intervale corespunzătoare frecvenţei de explorare pe verticală (f_V), aşa cum este reprezentat în figura 4.4.

Ponderarea cea mai mare a energiei semnalului de televiziune este concentrată în jurul componentelor spectrale cu frecvenţă joasă, unde componentele din marginile pachetelor energetice învecinate se întrepătrund.

În cazul unor imagini fixe, spectrul este discret şi are forma din figura 4.4, dacă se transmit imagini în mişcare are loc o pendulare a liniilor spectrale faţă de poziţia de repaus. Deoarece deplasarea elementelor imaginii optice în faţa camerei TV se face cu viteză mică (comparativ cu f_V), rezultă o pendulare a liniilor spectrale în jurul poziţiei de origine cu o frecvenţă de aproximativ 10 Hz, ceea ce permite să se considere, şi în acest caz, că spectrul semnalului de televiziune are o distribuţie discretă de energie.

 Fig.4.4. Spectrul semnalului de televiziune pentru imagini fixe

V. MĂSURAREA ŞI CONTROLUL CARACTERISTICILOR

SISTEMULUI DE TELEVIZIUNE

Sistemele de televiziune au ca produs final principal imaginea vizuală de televiziune. Calitatea imaginii de televiziune depinde de parametri şi caracteristicile sistemului de televiziune prin intermediul cărora are loc transferul de informaţie vizuală. Imaginea vizuală de televiziune se va deosebi de imaginea primară. Calitatea imaginii vizuale de televiziune se apreciază prin gradul de asemănare a acesteia cu imaginea primară.

Diferenţele dintre cele două imagini corespund unor distorsiuni, dar nu orice diferenţă trebuie interpretată ca distorsiune. Există limitări proprii ale sistemului de televiziune, aceasta impune ca în cadrul aceluiaşi sistem să se facă distincţie între distorsiuni şi limitări, fapt care nu este întotdeauna posibil.

5.1. Particularităţi ale proceselor de măsurare în televiziune

Dependenţa calităţii imaginii vizuale de televiziune de parametri şi caracteristicile canalului de televiziune, aflat într-o continuă evoluţie, reprezintă o problemă dificilă pentru practica măsurărilor, motiv pentru care măsurările în televiziune se află permanent în studiu, cercetare şi modernizare.

Stabilirea de relaţii cantitative între calitatea imaginii şi parametri sistemului de televiziune ridică probleme diverse şi complexe. Cu toate acestea, există parametri şi caracteristici care pot fi măsuraţi sau controlaţi în mod obiectiv, ale căror valori pot da informaţii asupra calităţii imaginii reproduse sau asupra calităţii transmisiei. Pe lîngă metodele specifice televiziunii, în tehnica măsurării acestor parametri se folosesc şi procedee din alte domenii, cum ar fi cele din tehnica iluminatului, a fotografiei, din tehnica impulsurilor.

În practica măsurărilor din televiziune prezintă importanţă cunoaşterea unor mărimi ca:

• puterea de rezoluţie a traductoarelor lumină-curent (dispozitivele videocaptoare) sau curent-lumină (tuburile cinescop);

• forma caracteristicilor de frecvenţă ale canalului de comunicaţie dintre cameră şi receptor;

• forma caracteristicii amplitudine-timp şi amplitudine-frecvenţă a diferitelor elemente ale sistemului;

• distorsiunile geometrice ale rastrului, datorate neliniarităţii baleiajelor în camera de televiziune sau în receptorul TV.

1) Măsurarea şi controlul parametrilor sistemelor de televiziune pot fi grupate în:

a) Măsurări de amplitudine şi de timp prin vizualizarea formei semnalelor în diferite puncte ale sistemului de televiziune;

b) Măsurarea unor parametrii sau caracteristici în timpul emisiunilor sistemului de televiziune;

c) Aprecierea calităţii imaginii de televiziune cu ajutorul Mirei TV de control universale sau speciale.

2) Măsurarea proceselor fizice din televiziune se referă în principal la:

• măsurări fotoelectrice;

• măsurări ale parametrilor.

Măsurările fotoelectrice se folosesc pentru determinarea caracteristicilor traductorului lumină-semnal şi necesită imagini speciale de control şi metode de măsurare cu ajutorul cărora pot fi evaluate aceste caracteristici în condiţii reale de lucru.

Măsurarea parametrilor include următorii parametrii:

• parametrii semnalului de televiziune (amplitudinea componentelor, durata fronturilor, durata impulsurilor);

• parametrii traductorului semnal-lumină (luminanţa, crominanţa, contrastul, puterea de rezoluţie);

• parametrii proceselor de explorare pentru analiza şi sinteza imaginilor.

Măsurările în televiziune sînt orientate spre:

• caracteristicile surselor de semnal (camere de televiziune, telecinematograf, videodisc, videomagnetoscoape, generatoare, etc.);

• caracteristicile canalelor de televiziune;

• măsurarea dispozitivelor de reconstituire a imaginii;

• controlului operativ pe timpul procesului de difuzare;

• măsurări de laborator.

Parametri tehnici principali, metodele de măsură precum şi alte prevederi specifice sistemelor de televiziune sînt cuprinse în standarde cu caracter internaţional.

În deosebi, pentru sistemul SECAM metodele de măsurare sînt indicate în ГОСТ 7845-92.

5.2. Caracteristici ale lanţului video

Lanţul video la emisie cuprinde totalitatea instalaţiilor situate între ieşirea traductorului de imagine şi intrarea dispozitivului modulator al emiţătorului de televiziune. Caracteristicile lanţului video se apreciază cu ajutorul caracteristicii amplitudine-frecvenţă A(ω), şi a caracteristicii faza-frecvenţă φ(ω), sau cu ajutorul caracteristicii de răspuns h(t) la semnal treaptă.

5.2.1. Determinarea caracteristicii amplitudine-frecvenţă

Ridicarea caracteristicii A(ω) prin metoda "punct cu punct" este dificilă deoarece elementele lanţului video sînt amplificatoare de banda largă (6 sau 8 MHz). Din acest motiv este preferată metoda vizualizării caracteristicii pe ecranul unui vobuloscop.

La folosirea vobuloscopului se au în vedere următoarele:

• semnalul vobulat se aplică la intrarea circuitului încercat printr-o sondă care asigură adaptarea la impedanţa caracteristică a cablului coaxial şi separarea componentei continue;

• amplitudinea semnalului vobulat trebuie să corespundă gamei dinamice a circuitului încercat, astfel încît să nu intervină limitări în amplitudine care să "aplatizeze" caracteristica A(ω);

• în cazul în care circuitul încercat este prevăzut cu un reglaj automat de amplificare, acesta va fi scos din funcţiune;

• dacă imaginea este instabilă pe ecran sau dacă axa de referinţă este intersectată de caracteristica afişată, se vor lua mai întîi măsuri de înlăturare a cauzelor acestei instabilităţi.

Pentru ridicarea caracteristicii amplitudine - frecventă cu ajutorul vobuloscopului, la intrarea circuitului de măsurat se aplică de la vobuloscop un semnal sinusoidal cu amplitudine constantă a cărei frecvenţă variază în limitele intervalului în care trebuie controlată caracteristica. La ieşirea elementului de măsurat apare o modulaţie în amplitudine, a cărei înfăşurătoare va reflecta forma caracteristicii K(ω). Înfăşurătoarea este separată cu ajutorul unui detector de amplitudine (sonda de măsură) şi se aplică pe intrarea Y de afişare pe ecranul osciloscopului. Dacă pe intrarea X a acestuia se aplică tensiunea liniar variabilă cu care a fost modulat oscilatorul vobuloscopului, atunci pe ecran va apărea caracteristica K(ω). Pentru determinarea amplitudinii caracteristicii K(ω) în funcţie de frecventă, vobuloscopul este prevăzut cu un generator de markeri de frecvenţă.

Pentru situaţiile în care intrarea şi ieşirea circuitului supus măsurării se afla la o distantă inaccesibilă folosirii vobuloscopului, semnalul de la generator va conţine şi impulsuri de sincronizare a baleiajului pe orizontală a osciloscopului. De asemenea, trebuie să se ţină seama de existenţa circuitelor de axare a nivelului semnalului video, pentru aceasta semnalul modulat în frecvenţă într-o gama limitată (de exemplu 0,5 ¸ 20 MHz) se va repeta cu frecvenţa semicadrelor (f_C) şi va conţine semnalul complex de stingere şi de sincronizare (fig.5.1):

În vederea măririi operativităţii de măsurare pot fi transmise cîte două impulsuri de formă dreptunghiulară, dispuse la începutul şi la sfîrşitul semnalului de măsurare corespunzător unei linii.

Modulaţia parazită de amplitudine m a caracteristicii amplitudine - frecvenţă vizualizată pe ecranul osciloscopului (fig.5.1) se determină cu relaţia:

 Fig. 5.1 Semnal vobulat pe semicadre pentru determinarea

caracteristicii amplitudine-frecvenţă

Controlul operativ al caracteristicii amplitudine-frecvenţă a canalului de televiziune se face cu semnale de test care conţin pachete de sinusoide cu frecvenţe fixe cunoscute (f₁ ÷ 6) şi de amplitudini egale (UC), dispuse în interiorul unui semicadru sau al unei linii de televiziune (fig.5.2):

 Fig.5.2 Forma semnalului video cu pachete de sinusoide

pentru controlul caracteristicii amplitudine-frecvenţă

Pentru fiecare pachet de sinusoide modulaţia parazită de amplitudine a caracteristicii amplitudine-frecvenţă se determină cu relaţia:

în care:

U_k - amplitudinea semnalelor din pachetele de sinusoide (f1 - f6), determinată la ieşirea circuitului;

U_C - amplitudinea pachetelor de sinusoide aplicate la intrarea circuitului testat.

5.2.2. Măsurarea distorsiunilor de fază

Caracteristică de fază, φ(ω), reprezintă dependenţa argumentului coeficientului de transfer în funcţie de frecvenţă.

Distorsiunile de fază se determină prin abaterea caracteristicii φ(ω) faţă de dependenţa liniară exprimată de relaţia: φ(ω)=?ω (fig.5.3).

Cunoaşterea caracteristicii de fază permite determinarea timpului de propagare, tφ(ω), (fig.5.4) prin relaţia:

  Fig.5.3 Caracteristica φ(ω)

  Fig.5.4 Caracteristica tφ(ω)

În cazul liniilor lungi de comunicaţii este dificil de măsurat parametrii φ(ω) şi tφ(ω), deoarece trebuie comparate semnalele la intrarea şi la ieşirea canalului. De asemenea apar dificultăţi de natură practică fiind necesară măsurarea simultană a fazei semnalului atît la intrare cît şi la ieşirea circuitului testat.

Din aceste considerente, în practică se foloseşte caracteristica timpului de propagare de grup (denumit şi caracteristica timpului de întîrziere de grup) (fig.5.5) calculată prin relaţia:

Deoarece timpul de propagare (întîrziere) prin canal a semnalelor video nu prezintă importanţă, în practică se măsoară doar variaţia timpului de propagare de grup în raport cu valoarea unei frecvenţe de referinţă (de obicei, de joasă frecvenţă).

  Fig.5.5 Caracteristica t_gr(ω)

Timpul de propagare de grup (t_gr), corespunde pantei caracteristicii de fază la frecvenţă unghiulară (ω). Măsurînd t_gr la diferite frecvenţe şi reprezentînd grafic variaţia acestuia cu frecvenţa t_gr(ω), se poate aprecia indirect efectul distorsiunilor de fază, pe baza considerentelor:

• pentru o caracteristică de faza liniară (fig.5.6.a), definită prin relaţiile:

caracteristica timpului de propagare de grup este o paralelă la axa absciselor (fig.5.6.b);

• pentru o caracteristică de faza neliniară (fig.5.6.c), caracteristica t_gr(ω) are variaţii cu atît mai importante cu cît distorsiunile de fază sînt mai mari (fig.5.6.d).

În practică, timpul absolut de întîrziere a semnalelor video nu prezintă importanţă, motiv pentru care se determină variaţia timpului de întîrziere de grup. Determinarea se face în limitele benzii de frecvenţe ale circuitului testat în raport cu valoarea lui la o frecvenţă joasă, luată ca referinţă. Reglementările sînt cuprinse în normele CCIR sau OIRT pentru lanţul de videofrecvenţă.

  Fig.5.6 a) Caracteristica de fază liniară; c) Caracteristica de fază neliniară;

b) şi d) Caracteristica timpului de propagare de grup

Funcţionarea aparatelor care măsoară t_gr, se bazează pe criteriul lui Nyquist, care constă în aceea că, dacă la intrarea cuadripolului încercat se aplică un semnal sinusoidal din spectrul frecventelor video ƒ_v=ω_v/2π care este modulat în amplitudine cu un semnal sinusoidal de frecvenţă joasă, F=Ω/2π defazajul Ψ al înfăşurătoarei acestei oscilaţii la ieşirea cuadripolului este proporţional cu timpul de întîrziere de grup t_gr la frecvenţa purtătoarei f_v, adică:

În practică, ridicarea caracteristicii t_gr(ω) se reduce la măsurări ale defazajelor Ψ ale înfăşurătoarei pentru diferitele frecvenţe ale baleiajului vertical f_v din cadrul benzii semnalului video.

5.3. Parametrii imaginii de televiziune

Parametri calitativi ai imaginii de televiziune pot fi grupaţi în: parametri de lumină′ şi parametri de rastru. Parametri de lumină sînt: luminozitatea, contrastul, numărul gradaţiilor de luminanţă, gama culorilor reproduse, fineţea, puterea de rezoluţie, distribuţia luminanţei şi cromaticităţii pe imagine. Parametri de rastru sînt: dimensiunile şi raportul de aspect al imaginii, distorsiunile neliniare şi geometrice ale rastrului, suprapunerea rastrelor de culoare, stabilitatea poziţiei rastrului.

5.3.1. Măsurarea parametrilor de lumină

Parametri de lumină ai imaginii de televiziune sînt parametri de calitate de unde şi denumirea de indici de calitate ai receptorului TV. Aceştia se referă la gama de măsurări privind luminanţa şi gradaţiile acesteia, contrastul, fidelitatea cromatică şi fineţea imaginii.

a) Măsurarea luminanţei. Luminanţa ecranului de reconstituire a imaginii se măsoară pe poţiuni mari de suprafaţă cu luminanţa constantă (minim 1 ÷ 2 cm²), dispuse în centrul ecranului, cu focalizare maximă. Culoarea albă trebuie să fie culoarea albă de referinţă folosită în receptor (albul C sau D65 de obicei). Pentru măsurarea luminanţei se folosesc aparate fotometric cu gama de măsurare între cîteva cd/m² şi sute de cd/m².

b) Măsurarea contrastului. Pentru determinarea contrastului trebuie să se măsoare luminanţa maximă şi luminanţa minimă a unor porţiuni mari din suprafaţa ecranului. În practică se utilizează imagini test pentru a măsura contrastul maxim şi contrastul detaliilor. Imaginea test este prevăzută cu detalii pentru măsurarea luminanţei (Li) sub formă de pătrate cu dimensiuni (a) foarte mici comparativ cu lungime (h) a imaginii (a=h/25).

Contrastul maxim (Kmax) se măsoară pentru imagini test în care suprafaţa albă este aproximativ jumătate din suprafaţa ecranului şi ajunge la valori de 100 ÷ 200.

în care:

L₁ şi L₂ - valori ale luminanţei măsurate în absenţa luminii înconjurătoare;

L₀ - luminanţa măsurată în prezenţa luminii înconjurătoare.

Contrastul detaliilor (Kd) se măsoară cu ajutorul imaginilor test în care detaliile au dimensiunile aproximativ egale cu dublul grosimii sticlei ecranului tubului cinescop şi ia valori între 8 ÷ 15:

c) Măsurarea gradaţiilor de luminanţă. Pentru evaluarea gradaţiilor de luminanţă reproduse se folosesc imagini test sau semnale care, pe ecranul tubului de recepţie, apar sub formă de benzi verticale sau orizontale de diferite luminanţe. În figura 5.7 sînt indicate nivelurile semnalului test care generează pe ecranul tubului cinescop 10 benzi cu contrast maxim de 34.

Fig. 5.7 Semnal test pentru măsurarea gradaţiilor de luminanţă

Pentru aprecierea liniarităţii traductoarelor lumină-semnal, nivelurile de luminanţă ale imaginii test vor varia după o lege liniară.

d) Gama culorilor reproduse. Calitatea reproducerii culorilor se apreciază pe suprafeţe mari de imagine (c.c.a. 10 elemente de imagine), pentru a lua în considerare banda redusă de frecvenţă a semnalului de crominanţă. Se aleg culori de saturaţie apropiată, de saturaţie maximă, de obicei de pe axele culorilor fundamentale şi complementare. Se foloseşte criteriul fidelităţii cromatice, prin compararea măsurărilor coordonatelor tricromatice ale imaginii primare şi ale imaginii reproduse. Se recomandă folosirea diagramei de cromaticitate cu contrast uniform.

e) Măsurarea fineţii imaginii. Fineţea imaginii se evaluează prin numărul maxim de benzi albe şi negre care mai pot fi deosebite pe imagine. Imaginile test (spre exemplu Mira TV) conţin grupuri de benzi verticale şi orizontale, cu ajutorul cărora se apreciază fineţea pe orizontală şi respectiv pe verticală.

Pentru determinarea fineţii maxime se determină locul în care benzile dintr-o grupă mai pot fi încă deosebite, după care ele se contopesc. Lăţimea fiecărei benzi (D) se calculează din relaţia:

în care:

h - este dimensiunea pe verticală a ecranului TV;

N - poate fi egal cu numărul total de linii (Z) sau cu numărul liniilor active din rastru (Z)a.

În practică pe imaginea test se trece numărul N (300, 400, 500, 550, 600).

Considerînd fineţea pe orizontală egală cu cea pe verticală, se poate efectua o calibrare a benzilor verticale în frecvenţă, rezultînd:

ƒ = 0,0127 N [MHz]    şi    N = 78,72ƒ

Fineţea pe verticală se poate măsura şi cu ajutorul imaginilor de test, imagini sub forma zonelor Fresnel (imagini cu reţea de zone curbe de diverse grosimi). În acest caz se foloseşte relaţia:

         (5.9b)

în care:

D - reprezintă grosimea fiecărui semn şi este o constantă care determină dimensiunea zonei Fresnel;

m = 1,2,3,... este numărul liniei de despărţire a zonelor de reţea.

5.3.2. Măsurarea parametrilor de rastru

Distorsiunile de rastru sînt distorsiuni ale formei şi distorsiuni ale geometriei imaginii reproduse. Din punct de vedere al percepţiei lor vizuale, acestea sînt distorsiuni neliniare şi distorsiuni geometrice.

Distorsiunile neliniare de rastru (sau distorsiunile de formă ale imaginii) se exprimă prin coeficientul de neliniaritate:

în care:

∆x, ∆y - sînt lăţimea şi înălţimea unui dreptunghi nedistorsionat;

∆x₀, ∆y₀ - sînt lăţimea şi înălţimea aceluiaşi dreptunghi distorsionat.

Distorsiunile geometrice de rastru pot fi exprimate în procente, cu relaţiile:

în care:

h₂, h₁, l₂, l₁ - sînt dimensiunile maxime şi minime ale rastrului distorsionat;

l - dimensiunea rastrului pe orizontală;

h - dimensiunea rastrului pe verticală.

Pentru măsurarea distorsiunilor de rastru se folosesc imagini de test (fig.5.8). Pentru aprecierea şi reglarea suprapunerii rastrelor în televiziunea în culori, intersecţiile liniilor verticale şi orizontale pot fi marcate cu un cerc, deoarece ochiul este foarte sensibil la distorsiunile acestuia.

Liniile verticale şi orizontale au grosimea de (0,00333 + 10%)h şi sînt dispuse la distante egale cu (0,104 + 1%)h.

Fig. 5.8 Imagini test pentru măsurarea distorsiunilor de rastru

5.3.3. Măsurarea şi controlul sincronizării

Controlul sincronizării imaginilor de televiziune presupune măsurarea şi controlul semnalelor de sincronizare pe orizontală şi pe verticală ale imaginii şi controlul întreţeserii explorării.

Nivelul şi forma componentei de sincronizare se măsoară şi se controlează cu osciloscopul.

Osciloscoapele specializate pentru controlul semnalelor de televiziune (monitoare de undă) permit vizualizarea semnalului pe linii, pe cadre, sau selectînd oricare linie din rastrul TV.

Metoda de control a semnalului cu ajutorul osciloscopului nu permite întotdeauna să se pună în evidenţă modulaţia de fază a impulsurilor de linii, calitatea întreţeserii explorării şi nu este operativă în determinarea duratei şi poziţiei relative ale impulsurilor de egalizare, impulsurilor de crestare, semnalelor de sincronizare a culorii. Există o altă metodă de control, metoda de control cu ajutorul rastrului de televiziune de pe ecranul monitorului de control.

Pentru realizarea metodei de control pe monitor este necesar ca baleiajele pe orizontală şi verticală să fie sincronizate cu impulsuri întîrziate faţă de impulsurile de sincronizare conţinute în semnalul video complex. Rezultatul unei asemenea sincronizări se poate observa în figura 5.9b, în care imaginea provine din figura 5.9a, normal sincronizată.

Pe fondul impulsurilor de stingere 1 se pot observa impulsurile de sincronizare linii 2. Pe fondul impulsurilor de stingere semicadre 3 se pot observa impulsurile de egalizare 4 şi impulsurile de sincronizare cadre 5. Prin deplasarea pe orizontală a imaginii se pot vizualiza şi celelalte impulsuri de pe durata de stingere pe semicadre. În vizualizarea semnalului video complex NTSC şi PAL va apare o dungă verticală mai închisă în intervalul 6, iar la vizualizarea semnalului video complex SECAM va mai apare, în plus, şi o dungă orizontală în intervalul 7 (fig.5.9b).

Fig. 5.9 Controlul impulsurilor de stingere şi sincronizare

pe ecranul monitorului

5.4. Caracteristici specifice sistemelor de televiziune color

Pentru sistemele de televiziune color sînt şi caracteristici specifice determinate de semnale necesare transmiterii informaţiei de culoare. Astfel de caracteristici se referă la: amplificarea şi faza diferenţială, distorsiunile de amplificare şi de întîrziere dintre semnalul de luminanţă şi semnalul de culoare, influenţa reciprocă dintre canalul de luminanţă şi canalul de crominanţă, distorsiunile neliniare specifice celor două canale de prelucrare a semnalelor.

Este necesar să fie prezentate şi aceste aspecte particulare ale televiziunii color însoţite de prezentarea generală a metodelor specifice de măsură.

5.4.1. Amplificarea diferenţială şi faza diferenţială

a) Amplificarea diferenţială (A_d) caracterizează variaţia amplitudinii subpurtătoarei de crominanţă cu frecvenţa f_sp de nivelul semnalului de luminanţă E_Y.

Amplificarea diferenţială se determină măsurînd, la ieşirea circuitului controlat, amplitudinea minimă m şi amplitudinea maximă M aparţinînd unui semnal sinusoidal cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă f_sp, suprapus peste un semnal în formă de dinte de ferăstrău (sau în trepte - fig.5.10b) care are frecvenţa egală cu frecvenţa liniilor f_H.

La ieşirea instalaţiei (circuitelor) controlate se conectează un filtru care extrage subpurtătoarea, măsurîndu-se apoi m şi M cu ajutorul osciloscopului catodic (fig.5.10a). La valori ale amplificării diferenţiale A_d > 3-5% pot apare modificări nedorite ale saturaţiei culorilor la redare, dependente de strălucirea imaginii.

b) Faza diferenţială (∆φ_d) caracterizează dependenţa fazei semnalului subpurtătoarei de culoare, de valoarea vîrf la vîrf a semnalului de luminanţă E_Y.

Faza diferenţială ∆φ_d se măsoară tot cu ajutorul semnalului din figura 5.10b, făcîndu-se diferenţa dintre defazările maximă şi minimă ale frecvenţei subpurtătoarei de crominanţă (f_sp) la diferite nivele ale semnalului în dinte de ferăstrău (sau în trepte - fig.5.10b), la ieşirea instalaţiei testate:

∆φ_d = φ_max - φ_min        (5.12)

În situaţiile în care ∆φ_d > 5⁰-10⁰ se poate schimba nuanţa culorii în funcţie de strălucirea imaginii.

Valoarea vîrf-vîrf a semnalului în dinte de ferăstrău (în trepte) acoperă intervalul dintre nivelele impulsului de stingere şi nivelul-limită de alb. Semnalul de test în trepte de luminanţă include şi semnalele de sincronizare necesare funcţionării normale a circuitului măsurat. Semnalul de la ieşirea circuitului testat este aplicat la intrarea unui filtru (1) care separă semnalul de crominanţă de semnalul de luminanţă. Semnalul de luminanţă se aplică la amplificatorul X al osciloscopului (5), astfel încît poziţia fasciculului pe ecranul tubului catodic (6) corespunde valorii instantanee a semnalului E'_Y (în această situaţie, poziţia extremă din stînga a fasciculului corespunde nivelului de negru, iar poziţia extremă din dreapta, nivelului de alb). Semnalul de crominanţă supus unor distorsiuni diferenţiale în instalaţia controlată, trece printr-un filtru de bandă îngustă realizat cu cuarţ (2), care asigură la ieşire un semnal cu frecvenţa de referinţă f_sp.

Fig. 5.10 Măsurarea amplificării diferenţiale şi a fazei diferenţiale

a) Schema bloc a circuitului de măsurare;

b) Semnale utilizate

Semnalul distorsionat şi semnalul de referinţă, după ce sînt amplificate şi detectate, sînt comparate cu ajutorul unui circuit în punte (3).

În poziţia ∆φ_d a comutatorului K, la intrarea Y a osciloscopului se aplică o tensiune proporţională cu diferenţa valorilor instantanee ale fazei semnalului distorsionat şi ale fazei semnalului de referinţă f_sp.

În poziţia A_d a comutatorului K, la intrarea Y a osciloscopului se aplică diferenţa dintre valorile instantanee ale amplitudinilor semnalului distorsionat şi semnalului de referinţă f_sp.

Ca urmare, deviaţia pe verticală a spotului de electroni este proporţională cu valorile ∆φ_d sau A_d, introduse de circuitele sistemului de televiziune controlat.

5.4.2. Întîrzierea dintre semnalul de luminanţă şi semnalul de crominanţă

Diferenţa de amplificare şi decalajul de timp ale semnalelor de luminanţă şi de crominanţă se datorează distorsiunilor care apar datorită caracteristicilor amplitudine - frecvenţă ale canalului de televiziune.

Distorsiunile, în acest caz, se manifestă sub forma distorsiunilor de imagine TV care apar la trecerile bruşte de la o culoare la alta sau de la un nivel de luminanţă la altul.

Pentru a pune în evidenţă aceste distorsiuni, se foloseşte un semnal sin² complex, de durată mare, T₀=10T sau 20T, care se obţine prin mixarea semnalului sin² color cu semnalul modulator sin² (fig.5.11a).

 Fig.5.11 Măsurarea diferenţei de amplificare şi a decalajului de timp ale semnalelor

de luminanţă şi crominanţă: a) semnalul de luminanţă; b) semnalul de crominanţă;

c) suma semnalelor a şi b; d) - spectrul semnalului sin² cu durată mare.

Cu ajutorul spectrului semnalului sin² cu durată mare (fig.5.11.d) se pot evidenţia distorsiunile canalului TV în domeniile de frecvenţă unde se concentrează energia principală a semnalelor de luminanţă şi crominanţă.

Semnalul de test (fig.5.11) aplicat şi trecut prin canalul de televiziune, în funcţie de formele caracteristicilor amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă ale acestuia, prezintă o serie de deformări (fig.5.12). În practică, deformarea semnalului "sin² complex" se datorează acţiunii simultane a distorsiunilor de amplificare şi fază.

5.4.3. Distorsiuni introduse de canalul de luminanţă asupra semnalului de luminanţă

Distorsiunile introduse de canalul TV asupra semnalului de luminanţă se manifestă în următoarele domenii de timp:

• domeniul timpilor foarte mari (frecvenţe mai joase decît frecvenţa cîmpurilor TV care este de 50/60 Hz -;

• domeniul timpilor mari (frecvenţe joase - frecvenţa cîmpurilor şi armonici ale acesteia);

• domeniul timpilor medii (frecvenţe medii - frecvenţa liniilor şi armonici ale acesteia);

• domeniul timpilor mici (frecvenţe înalte).

Pentru măsurarea distorsiunilor introduse de canalul de luminanţă asupra semnalului de luminanţă se folosesc ca semnale de test semnale sub formă de impulsuri a căror caracteristică de timp este influenţată în mod diferit de către elementele canalului de televiziune.

a) Domeniul timpilor foarte mari. În domeniul timpilor foarte mari pot apare distorsiuni la schimbarea bruscă a componentei medii (continue) a semnalului video (fig.5.13), distorsiuni care se manifestă sub forma unui proces tranzitoriu, care poate dura zecimi sau unităţi de secundă.

  Fig. 5.12 Deformări ale semnalului de măsurare " sin² complex" :

a) - caracteristicile canalului TV, K(f) şi t_gr(f);

b) - distorsiunile corespunzătoare ale semnalului " sin² complex".

În prezenţa unor neliniarităţi în canalul de transmisie, pot apare limitări, care pot conduce la desincronizare, aşa cum este reprezentat în figura 5.14.

În practică se foloseşte un semnal care îşi schimbă componenta continuă cu perioada de T=5s şi un filtru trece - jos (fig.5.15), pentru a se vizualiza pe osciloscop doar procesul tranzitoriu (fig.5.14) şi pentru a se determina prin măsurare distorsiunile ∆ potrivit relaţiei:

  Fig. 5.13 Semnal de test pentru măsurarea distorsiunilor introduse

de canalul de luminanţă în domeniul timpilor foarte mari

Durata procesului tranzitoriu ty se măsoară din momentul apariţiei pînă în momentul în care amplitudinea U₁(U₂) scade sub 5% din valoarea maximă.

Fig. 5.14 Forma semnalului distorsionat de către canalul

de luminanţă în domeniul timpilor foarte mari

d) Domeniul timpilor mari. Măsurarea distorsiunilor în domeniul timpilor mari se efectuează folosind un semnal cu frecvenţa semicadrelor f_V = 1/T_V (fig.5.16.a).

Înclinarea palierelor se măsoară în punctele a₁, a₂, dispuse la c.c.a. 4T_H, (T_H - durata unei linii TV) faţă de fronturile anterior şi posterior (fig.5.16) şi se determină valoarea distorsiunii:

 Fig. 5.15 Filtru trece-jos pentru separarea procesului tranzitoriu

de măsurare a distorsiunilor în domeniul timpilor foarte mari,

datorate canalului de luminanţă

c) Domeniul timpilor medii. Măsurarea distorsiunilor în domeniul duratelor medii se efectuează folosind un semnal de măsură de frecvenţa liniilor (f_H =1/T_H).

  Fig.5.16 Măsurarea distorsiunilor datorate canalului

de luminanţă în domeniul timpilor mari

Înclinarea palierelor se măsoară în punctele b₁, b₂, (fig.5.17) dispuse la aproximativ 1ľs faţă de frontul anterior şi respectiv frontul posterior, determinînd:

d) Domeniul timpilor mici. Măsurarea distorsiunilor în domeniul timpilor mici se poate face pe baza răspunsului canalului TV la un impuls treaptă sau la un impuls de forma cos² sau sin², aşa cum este reprezentat în figura 5.18.

Caracteristica de răspuns tranzitoriu h(t) a canalului, care se obţine aplicînd la intrare un semnal treaptă cu durata frontului sub 10 ns. Forma care se poate vizualiza pe osciloscop este asemănătoare cu cea din figura 5.18.

În acest caz, se măsoară pe osciloscop durata frontului tf, între nivelele 0,1 U₀ şi 0,9 U₀, iar supracreşterile se apreciază din relaţia:

 Fig.5.17 Măsurarea distorsiunilor datorate canalului

de luminanţă în domeniul timpilor medii

Erorile de determinare a duratei introduse în procesul de măsurare de osciloscop pot fi evaluate. Între durata t_f, durata t₀ a caracteristicii tranzitorii proprie osciloscopului şi durata determinată pe osciloscop t_f0, există relaţia:

          (5.16)

Fig.5.18 Măsurarea distorsiunilor datorate canalului de luminanţă

în domeniul timpilor mici, folosind caracteristica de răspuns tranzitoriu

Din relaţia (5.16) rezultă că osciloscopul trebuie să fie de bandă largă, cu t₀ foarte mic. De exemplu, pentru o durată t_f = 50 ns şi o eroare de măsurare de 1% (adică tf₀ = 50,5 ns), osciloscopul trebuie să aibă t₀H^~7,1 ns.

Verificarea canalului TV de videofrecvenţă cu ajutorul funcţiei treaptă prezintă dezavantajul că spectrul de frecvenţă al acesteia este mult mai larg decît banda de trecere a canalului de videofrecvenţă. De aceea, în practică se foloseşte un semnal dreptunghiular cu durata de creştere de forma cos² a cărui expresie poate fi dată de relaţiile (5.17) sau (5.19):

         (5.17)

în care:  

          (5.19)

Semnalele U_d(t) şi U_c(t) sînt foarte apropiate ca formă de semnalele video livrate de traductorul lumină - semnal.

Spectrele de frecvenţă ale semnalelor U_d(t) şi U_c(t) sînt prezentate în figura 5.19.b prin curba 1, respectiv 2.

Distorsiunile impulsului cos² datorate canalului de videofrecvenţă se determină, conform cu reprezentările din figura 5.20, parcurgînd etapele:

- se determină variaţia relativă a amplitudinii impulsului;

- se calculează amplitudinea supracreşterilor;

- se măsoară durata impulsului t_c la jumătate din amplitudinea U₀ şi se compară cu durata nominală T:

∆t_c = t_c - T              (5.23)

- se determină poziţiile relative ale primelor două supracreşteri, măsurate faţă de mijlocul impulsului, t- şi t+.

  a) Semnale de măsurare de forma cos²

  b) Spectrele de frecvenţă ale semnalelor de măsurare cos²

Fig. 5.19 Forma semnalelor de măsurare cos² şi

spectrele de frecvenţă ale acestora

Fig. 5.20 Măsurarea distorsiunilor impulsului cos²

datorate canalului de luminanţă

În practică, pentru determinări de mărimi specifice semnalelor mai sus prezentate, se folosesc şabloane tipizate, recomandate de comisii specializate ale organismelor internaţionale în domeniu (CCIR, OIRT).

De asemenea, se folosesc impulsuri cu durata T şi cu durata 2T.

Impulsul T - este utilizat pentru a evidenţia distorsiunile în domeniul frecvenţelor din jurul frecvenţei maxime a canalului.

Impulsul 2T - este utilizat pentru a evidenţia distorsiunile în zona frecvenţelor medii ale canalului.

Pentru un canal cu f_max=f₀= 6 MHz , din relaţia (5.18) se determină [2] duratele:T=83 ns şi 2T=166 ns.

5.4.4. Distorsiuni neliniare în canalul de luminanţă

Pentru măsurarea distorsiunilor caracteristicii de amplitudine U_e=f(U_i) se folosesc semnale liniar variabile sau semnale sub formă de trepte peste care se suprapune un semnal sinusoidal, avînd amplitudinea 14% din amplitudinea semnalelor suport şi de frecvenţă (0,1 - 1,2) MHz.

Deoarece în canalul TV semnalul este amplificat fără restabilirea prealabilă a componentei continue (c.c) se folosesc trei semnale de test (fig.5.21):

• semnale avînd componenta continuă la mijlocul semnalului;

• semnale avînd componenta continuă aproape de nivelul de alb;

• semnale avînd componenta continuă aproape de nivelul de negru.

Prin suprapunerea semnalului sinusoidal în punctul de măsurare, se determină coeficientul de distorsiuni neliniare:

5.4.5. Distorsiuni neliniare în canalul de crominanţă

Pentru determinarea acestor distorsiuni n₁[%] şi n₂[%] se folosesc semnalele de forma celor din figura 5.22 şi se calculează pe baza relaţiilor:

          (5.25)

în care:

a1, a2 , a3, sînt amplitudinile treptelor subpurtătoarei de crominanţă, suprapuse peste nivelul U₀ al semnalului de luminanţă şi aflate în raportul a1:a2:a3 = 1:3:5.

Fig. 5.21 Măsurarea distorsiunilor neliniare în canalul de luminanţă

a) semnal avînd nivelul c.c. la mijloc;

b) semnal avînd nivelul c.c. spre alb;

c) semnal avînd nivelul c.c. spre negru;

d) semnal demodulat distorsionat.

Distorsiunile neliniare ale semnalului de crominanţă provoacă distorsiuni ale semnalului de luminanţă, distorsiuni puse în evidenţă în figura 5.22.b. Mărimea distorsiunilor se calculează cu relaţia:

Fig. 5.22 Măsurarea distorsiunilor neliniare în canalul de crominanţă

a) semnalul de măsurare;

b) distorsiuni ale semnalului de luminanţă datorate influenţei semnalului de crominanţă

VI. ECHIPAMENTUL DE TELEVIZIUNE

Echipamentul de televiziune folosit de agenţii economici ce activează pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să fie certificat de către Sistemul Naţional de Certificare a Republicii Moldova.

Emiţătoarele de televiziune ca echipament de bază ce determină calitatea şi parametrii semnalului de televiziune emis trebuie să corespundă standardelor: ГОСТ 20532-83 şi ГОСТ P 50890-96.

Valoarea intensităţii cîmpului electromagnetic (Emin) a emiţătoarelor de televiziune, indiferent de puterea de emisie, pentru televiziunea analogică în diapazoanele de frecvenţă I, III, IV şi V sînt indicate în Recomandarea ITU-R BT.417.

Intensitatea cîmpului electromagnetic radiat în urma funcţionării echipamentului de televiziune trebuie să corespundă cerinţelor şi normelor sanitare СанПиН 2.2.4/2.1.8.055-96.