Hotărâre nr. 146 din 04.03.2020

GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

H O T Ă R Â R E

cu privire la aprobarea Avizului la proiectul de lege

pentru modificarea unor acte normative

nr. 146  din  04.03.2020

 (în vigoare 06.03.2020) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 70-74 art. 209 din 06.03.2020

* * *

Guvernul HOTĂRĂŞTE:

Se aprobă şi se prezintă Parlamentului Avizul la proiectul de lege pentru modificarea unor acte normative.

Aprobat

prin Hotărârea Guvernului nr.146/2020

AVIZ

la proiectul de lege pentru modificarea unor acte normative

Guvernul a examinat proiectul de lege pentru modificarea unor acte normative, înaintat cu titlu de iniţiativă legislativă (nr.241 din 25 octombrie 2019) de către un grup de deputaţi în Parlament, şi comunică următoarele.

Actualmente, categoriile de activităţi specificate la art.5 pct.36) din Codul fiscal nr.1163/1997 pot fi practicate de persoana fizică fără ca aceasta să se înregistreze într-o formă organizatorico-juridică, fără drept de deducere a cheltuielilor, cu excepţia deducerilor aferente sumelor pentru primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală şi a contribuţiilor obligatorii în bugetul asigurărilor sociale de stat (art.36 din Codul fiscal nr.1163/1997).

În vederea determinării corecte a obligaţiei fiscale, în cazul desfăşurării unei activităţi cu oferirea dreptului de deducere a cheltuielilor, aceasta implică necesitatea de înregistrare într-o formă organizatorico-juridică, stabilită de legislaţie.

De asemenea, menţionăm că, ţinând cont de specificul activităţii profesionale desfăşurate în sectorul justiţiei, s-a stabilit un regim separat, preferenţial pentru aceştia. Prin urmare, se consideră inoportună catalogarea activităţilor profesionale în sectorul justiţiei şi în domeniul sănătăţii drept activităţi profesionale independente, întrucât aceste activităţi sunt similare activităţii de întreprinzător.

Cu privire la acceptarea deducerii cheltuielilor în baza documentelor electronice, inclusiv în baza bonurilor de casă, relatăm că, potrivit art.11 alin.(1) şi (5) din Legea contabilităţii şi raportării financiare nr.287/2017, faptele economice se contabilizează în temeiul documentelor primare. Documentele primare întocmite atât pe suport de hârtie, cât şi în formă electronică au aceeaşi putere juridică. Astfel, pentru asigurarea corectitudinii deducerii cheltuielilor este necesară respectarea normelor menţionate supra.

Privind semnătura aplicată pe documente, aceasta este necesară să fie olografă sau electronică, modalităţile respective fiind unicele acceptate de legislaţie. Documentul scanat poate implica riscuri de realizare a unor tranzacţii fictive.

Referitor la limitarea deducerii cheltuielilor confirmate doar în baza bonurilor fiscale, remarcăm că această prevedere se regăseşte, în prezent, la art.24 alin.(10) din Codul fiscal nr.1163/1997, potrivit căruia se permite deducerea cheltuielilor ordinare şi necesare suportate de contribuabil pe parcursul perioadei fiscale, neconfirmate documentar, în mărime de 0,2% din venitul impozabil.

Totodată, menţionăm că, în esenţă, bonul fiscal nu se conformează cerinţelor stabilite în art.11 din Legea contabilităţii şi raportării financiare nr.287/2017, şi anume nu permite identificarea cumpărătorului, ceea ce ar implica riscul evaziunii fiscale.

Calitatea materialelor folosite la imprimarea bonurilor nu este supusă unor cerinţe speciale, aşadar informaţia imprimată pe bonuri nu se păstrează o perioadă îndelungată. Astfel, relevăm că termenul de prescripţie pentru determinarea obligaţiilor fiscale este de 4 ani, iar pentru păstrarea documentelor care justifică faptele economice – 6 ani.

Observăm că posibilitatea deducerii cheltuielilor în baza bonului fiscal urmează a fi analizată suplimentar, după implementarea conceptului “Monitorizarea electronică a vânzărilor”, care va permite stocarea datelor din bonul fiscal în sistemul informaţional al Serviciului Fiscal de Stat.

Cu privire la reducerea cotei impozitului pe venit persoanelor care desfăşoară activitate profesională în sectorul justiţiei de la 18% la 12%, menţionăm că, în condiţiile regimului fiscal actual, această propunere nu poate fi acceptată, deoarece aceste persoane beneficiază de un regim fiscal special, beneficiind de dreptul la deducerea cheltuielilor suportate în procesul activităţii, analogic persoanelor juridice şi fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător, precum şi de scutiri personale, asemenea persoanelor fizice care nu desfăşoară activitate de întreprinzător.

Totodată, tratamentul fiscal aplicat asupra veniturilor persoanelor care desfăşoară activităţi profesionale în sectorul justiţiei, inclusiv prin prisma asigurărilor sociale şi medicale, urmează a fi supus unei analize complexe suplimentare, în contextul realizării acţiunii prevăzute în Planul anual al Guvernului pentru anul 2020, sub aspectul impactului şi implicaţiilor bugetare.

Referitor la extinderea prevederilor art.92 alin.(8) asupra agenţilor economici nou-înregistraţi pe o perioadă ce nu va depăşi 3 ani calendaristici consecutivi, remarcăm că, potrivit art.92 alin.(8) din Codul fiscal nr.1163/1997, întreprinzătorul individual, gospodăria ţărănească (de fermier) al căror număr mediu anual de salariaţi, pe parcursul perioadei fiscale, nu depăşeşte 3 unităţi şi care nu sunt înregistraţi ca plătitori de T.V.A. prezintă, nu mai târziu de 25 martie al anului următor anului fiscal de gestiune, darea de seamă fiscală unificată.

Darea de seamă fiscală unificată include raportarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit (cum ar fi nota de informare IALS, INR etc.) şi a impozitelor, precum şi a taxelor locale.

Prevederea art.92 alin.(8) din Codul fiscal nr.1163/1997 este exhaustivă şi se răsfrânge numai asupra categoriilor de contribuabili menţionaţi, în celelalte cazuri contribuabilii urmând să raporteze informaţia despre plăţile efectuate persoanelor fizice până la 25 ianuarie, după anul de gestiune.

Mai mult decât atât, darea de seamă unificată este caracteristică statutului juridic al întreprinzătorilor individuali şi al gospodăriilor ţărăneşti (spre exemplu, beneficierea de scutiri personale) şi nu poate fi aplicată societăţilor cu răspundere limitată.

De asemenea, considerăm inoportună completarea Codului fiscal nr.1163/1997 cu o noţiune specială pentru factura fiscală electronică generată în Sistemul informaţional automatizat “e-Factura”, deoarece noţiunea de factură fiscală, expusă în art.93 pct.16) din Codul fiscal nr.1163/1997, cuprinde deja noţiunea facturii fiscale electronice.

Cu privire la propunerea de completare a Codului fiscal nr.1163/1997 cu prevederi care ar permite deducerea T.V.A. în baza bonului echipamentelor de casă şi control, menţionăm că aceasta nu poate fi susţinută din următoarele considerente:

1) calitatea materialelor folosite la imprimarea bonurilor nu este supusă unor cerinţe speciale, aşadar informaţia imprimată pe bonuri nu se păstrează o perioadă îndelungată. Astfel, menţionăm că termenul de prescripţie pentru determinarea obligaţiilor fiscale este de 4 ani, iar pentru păstrarea documentelor care justifică faptele economice – 6 ani;

2) comerţul cu amănuntul şi prestările de servicii în locurile special amenajate şi comerţul electronic, cu plata în numerar şi/sau prin intermediul instrumentelor de plată fără numerar, în cadrul căruia se eliberează bonul echipamentelor de casă şi control, este activitate desfăşurată de comercianţii care vând produse direct consumatorilor pentru uzul personal al acestora (consumul final). În cazul procurărilor efectuate în cadrul comerţului cu amănuntul de către persoane care practică activitate de întreprinzător, potrivit art.117 alin.(3) din Codul fiscal nr.1163/1997, este prevăzut dreptul nelimitat în timp de a solicita factura fiscală de la furnizor.

Relevăm că posibilitatea deducerii T.V.A. în baza bonului fiscal urmează a fi analizată suplimentar, după implementarea conceptului “Monitorizarea electronică a vânzărilor”, care va permite stocarea datelor din bonul fiscal în sistemul informaţional al Serviciului Fiscal de Stat.

Propunerea aferentă termenului eliberării facturii fiscale în formă electronică, care nu poate depăşi 10 zile a lunii următoare celei în care a avut loc livrarea, nu poate fi acceptată, deoarece interdicţia eliberării facturii fiscale peste 10 zile de la data livrării va afecta dreptul cumpărătorului la deducerea sumelor T.V.A.

Privind completarea art.12 din Legea contabilităţii şi raportării financiare nr.287/2017 cu prevederea “În cazul întocmirii documentului primar cu regim special în formă electronică, element obligatoriu îl reprezintă aplicarea semnăturii electronice a persoanei responsabile”, remarcăm că, potrivit prevederilor Legii nr.91/2014 privind semnătura electronică şi documentul electronic, semnătura electronică a semnatarului este un element obligatoriu al documentului electronic.

Concomitent, o dispoziţie derogatorie de la această cerinţă este stabilită în Legea contabilităţii şi raportării financiare nr.287/2017 pentru documentele primare întocmite în formă electronică, cu excepţia documentelor primare cu regim special. Astfel, conform art.11 alin.(9) din Legea contabilităţii şi raportării financiare nr.287/2017, în cazul în care documentele primare, cu excepţia documentelor primare cu regim special, sunt întocmite în formă electronică, semnătura nu constituie un element obligatoriu. În astfel de cazuri, modalitatea de identificare a persoanelor care au iniţiat, au dispus şi/sau au aprobat efectuarea faptelor economice respective se stabileşte prin proceduri interne.

Astfel, indiferent de modul de întocmire a documentului primar cu regim special (pe suport de hârtie sau în formă electronică), semnătura reprezintă un element obligatoriu.

În acest context, considerăm inoportună modificarea art.12 din Legea contabilităţii şi raportării financiare nr.287/2017, deoarece cadrul normativ deja reglementează acest aspect.

Cu privire la completarea art.2 din Legea nr.202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori cu alin.(7) “În cazul contractelor de credit pentru entităţi micro şi mici clasificate conform Legii contabilităţii şi raportării financiare nr.287/2017, se aplică art.1-3 şi art.10-23”, remarcăm că această propunere nu poate fi susţinută, deoarece excede obiectul de reglementare al Legii nr.202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori – contractele de credit pentru consumator.

Potrivit art.3 din Legea nr.202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori, consumator este persoană fizică care intenţionează să comande ori să procure sau care comandă, procură ori foloseşte produse şi servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de antreprenor sau de cea profesională.

Totodată, semnalăm că Legea nr.202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori a avut drept scop armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene, iar potrivit art.3 lit.(a) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, “consumator” înseamnă o persoană fizică care, în cadrul operaţiunilor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale sau profesionale”.

Astfel, în contextul celor expuse, Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă în cauză.