Lege nr. 851 din 03.01.1992

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA

L E G E

cu privire la faliment

nr. 851-XII  din  03.01.1992

 (în vigoare 30.01.1992) 

Monitorul Parlamentului Republicii Moldova nr.1/10 din 1992

* * *

Abrogat: 05.09.1996

Legea R.Moldova nr.786-XIII din 26.03.1996

Prezenta Lege stabileşte bazele juridice ale răspunderii proprietarului de eficienţa gospodăririi şi administrării întreprinderii în condiţiile relaţiilor de piaţă şi are drept scop satisfacerea maximă a cerinţelor patrimoniale ale creditorilor, precum şi apărarea altor drepturi şi interese legitime ale creditorilor şi debitorilor.

Capitolul I

DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 1. Efectul prezentei Legi se extinde asupra întreprinderilor, organizaţiilor şi altor persoane juridice, indiferent de forma de proprietate, care activează pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv asupra celor ce aparţin persoanelor juridice şi fizice ale altor state.

Legea reglementează relaţiile cu participarea persoanelor fizice care practică activităţi individuale şi de antreprenor, încheie diferite tranzacţii de achiziţionare şi înstrăinare a proprietăţii, a mărfurilor, de prestare a serviciilor, de efectuare a unor operaţiuni de împrumut şi de alte tipuri de obligaţii.

Articolul 2. Persoana juridică sau persoana fizică, care în urma unei activităţi economice şi administrative nereuşite (ineficiente) nu este în stare să-şi achite creanţele, al căror termen a expirat, se declară falită în conformitate cu prezenta Lege şi cu alte acte legislative în vigoare. Se interzice a declara falită persoana juridică sau cea fizică, în cazul în care aceasta nu este în stare să-şi achite creanţele ca urmare a acţiunilor (sau a lipsei de inacţiuni) organelor de stat care au creat condiţii obiective pentru faliment. Organelor de stat li se interzice de asemenea să adopte acte normative care creează condiţii obiective ce ar cauza falimentul persoanelor juridice şi al celor fizice.

Articolul 3. Plasarea în cîmpul muncii a lucrătorilor întreprinderii falite, precum şi protecţia lor socială, se efectuează conform legislaţiei.

Capitolul II

INTENTAREA PROCESULUI DE FALIMENT

Articolul 4. Procesul de declarare falită a persoanelor juridice se intentează de către arbitraj, iar a persoanelor fizice, de către instanţa de judecată de la locul de activitate a acestora. Procedura proceselor de faliment este reglementată de prezenta Lege, precum şi de alte acte legislative.

Articolul 5. Procesul de faliment poate fi intentat în cazul în care debitorul nu este în stare sau refuză să îndeplinească în termenii stabiliţi condiţiile creanţei.

Procesul de faliment se intentează la cererea creditorului (creditorilor), precum şi la cererea debitorului.

Cererea pentru declararea falită a întreprinderii poate fi retrasă de către reclamant pînă la momentul în care arbitrajul sau instanţa de judecată adoptă o hotărîre asupra cauzei respective.

Articolul 6. Reclamanţii creditori prezintă la arbitraj sau la instanţa de judecată probele care constată legitimitatea revendicărilor lor şi anume: date privind suma creanţelor, existenţa unui gaj patrimonial, insolvabilitatea debitorului faţă de creanţele ale căror termene au expirat.

Dacă cererea este înaintată de debitor sau de creditori şi faptul îi este comunicat debitorului, acesta din urmă prezintă probele care explică starea de nerentabilitate a întreprinderii sale, care confirmă suma creanţelor şi prezenţa gajului, prezintă lista creanţelor debitoare şi a sumelor creditoare, altă informaţie asupra stării financiare şi patrimoniale.

Articolul 7. Faptul primirii spre dezbatere a cauzei de declarare falită a întreprinderii se comunică:

organului republican de presă în decurs de cinci zile publică anunţul respectiv;

organului-fondator sau organului care a înregistrat întreprinderea;

Inspectoratului fiscal al Ministerului Finanţelor;

Băncii Naţionale a Moldovei, băncilor comerciale şi altor instituţii bancare;

Fondului social şi Fondului extrabugetar:

Articolul 8. După intentarea procesului de faliment, procedura examinării altor cauze referitoare la patrimoniul debitorului încetează.

Articolul 9. În scopul asigurării acţiunii pentru declararea falită pot fi efectuate următoarele măsuri:

sechestrarea activelor, conturilor şi a documentelor întreprinderii:

transmiterea dreptului de dispunere a patrimoniului debitorului către un procurist, numirea unei comisii de lichidare;

gajarea de către debitor a unui bun, pe care îl stabileşte arbitrajul sau instanţa de judecată (egal ca valoare cu suma revendicată în acţiune) pentru a-şi menţine dreptul de administrare a averii sale;

separaţia bunurilor gajate pentru acordarea creditului, care trec necondiţionat în posesia creditorilor în cazul în care debitorul încalcă condiţiile creanţei;

achitarea de către debitor a sumei gajului sau a unei părţi din ea în cazul în care există pericolul de a se pierde valoarea bunurilor gajate sau gajul reprezintă mijloace băneşti în numerar;

folosirea gajului exprimat în mijloace băneşti pentru a menţine funcţionarea normală a întreprinderii, în cazul în care există pericolul încetării funcţionării ei.

Capitolul III

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR LA PROCESUL DE FALIMENT

Articolul 10. Debitorul are dreptul, pînă la dispoziţia specială a arbitrajului sau a instanţei de judecată, să continue orice activitate economică, în limitele şi condiţiile stabilite de prezenta Lege, inclusiv să cumpere, să vîndă şi să folosească proprietatea după cum crede de cuviinţă.

Debitorul poate propune măsuri pentru lichidarea sau reorganizarea întreprinderii şi poate participa la toate acţiunile efectuate în această direcţie.

Articolul 11. Din momentul intentării procesului de faliment, întreprinderea încetează să plătească dividende, dobînzi, taxe de rentă şi de arendă, impozite pe avere şi pe venit. Sumele alocate se virează la conturi speciale sub controlul procuristului şi se examinează în continuare împreună cu toate activele.

Articolul 12. Debitorul e dator să prezinte arbitrajului sau instanţei de judecată lista creditorilor lui, balanţa desfăşurată a activelor şi pasivelor şi darea de seamă privind starea financiară, să acorde ajutor persoanelor participante la proces în exercitarea drepturilor acordate lor şi să pună la dispoziţie informaţia necesară din registre, conturi şi documente.

Articolul 13. Creditor este considerată persoana juridică sau persoana fizică, care are revendicări patrimoniale faţă de întreprinderea, contra cărei a fost intentat procesul de faliment.

Creditorii sînt obligaţi să-şi declare drepturile la instanţa de judecată sau la arbitraj în termen de o lună de la data la care au fost anunţaţi despre intentarea procesului de faliment, iar creditorii care nu au fost anunţaţi - în termen de două luni după publicarea în presă a anunţului respectiv. Ei mai sînt obligaţi să facă explicaţii privind suma creanţelor şi prezenţa unui gaj patrimonial, precum şi să prezinte documentele ce confirmă drepturile lor. Creditorii care în termenii stabiliţi nu şi-au declarat drepturile se consideră că au renunţat la ele.

Articolul 14. Drepturi ale creditorilor, în legătură cu procesul de faliment, sînt considerate drepturile care existau pînă la declararea falită a întreprinderii, precum şi acele drepturi al căror termen de satisfacere la momentul declarării falite a întreprinderii încă nu începuse. Ultimele sînt satisfăcute cu reţinerea procentelor, dacă termenul de achitare a acestora încă nu a început.

Articolul 15. Creditorii ale căror drepturi au apărut pînă la declararea falită a întreprinderii şi sînt asigurate cu un gaj patrimonial dispun de drept preferenţial de a-şi satisface revendicările din contul gajului dat.

În ce priveşte partea cererii care depăşeşte valoarea bunurilor date în gaj şi partea rămasă neachitată, drepturile creditorilor sînt satisfăcute în modul stabilit de prezenta Lege. În acelaşi mod se satisfac revendicările acestor creditori în cazul în care ei renunţă la dreptul de a-şi satisface revendicările din contul gajului.

Articolul 16. Toţi creditorii ale căror drepturi sînt recunoscute de către arbitraj sau de instanţa de judecată participă la adunarea creditorilor şi dispun de dreptul de vot deliberativ, exceptînd acei ale căror drepturi sînt asigurate cu un gaj patrimonial, acei care nu renunţă la dreptul de a-şi satisface revendicările din contul gajului, precum şi rudele debitorului sau persoanele care au alte interese în cauza respectivă.

Adunarea creditorilor se convoacă în măsura necesităţii, în termenele stabilite de arbitraj sau de instanţa de judecată, de procurist, de comisia de lichidare sau la cererea a cel puţin o pătrime din numărul total de creditori, ale căror drepturi nu sînt asigurate cu gaj.

Adunarea creditorilor se consideră deliberativă, dacă la ea sînt prezenţi creditorii cu drept de vot, care pretind la cel puţin 50 la sută din obligaţiile debitorului.

Articolul 17. Adunarea creditorilor:

cercetează documentele ce confirmă drepturile respective, poate recunoaşte prezenţa gajului patrimonial şi valoarea acestuia;

adoptă (aprobă) programul privind dispunerea de averea falitului şi repartizarea ei;

poate încheia cu debitorul o tranzacţie de stabilire a unor noi termene de achitare a creanţelor.

Hotărîrea adunării se adoptă cu votul majorităţii creditorilor, care înaintează revendicări într-un volum mai mare de jumătate din datoriile debitorului, neasigurate cu gaj patrimonial. Pentru a încheia tranzacţia de stabilire a unor noi termene de achitare a creanţelor este necesar votul creditorilor care dispun de cel puţin două treimi din drepturile neasigurate cu gaj.

Hotărîrea adunării creditorilor este obligatorie pentru toţi creditorii.

Adunarea creditorilor poate alege un comitet alcătuit din 3 - 7 persoane care înaintează debitorului principalele revendicări neasigurate cu gaj. Comitetul exercită controlul necesar asupra activităţii procuristului, a comisiei de lichidare şi a debitorului.

Articolul 18. Procuristul şi comisia de lichidare, care activează sub conducerea acestuia, sînt numiţi de organul-fondator în cazul întreprinderilor de stat şi de organul de înregistrare în cazul altor întreprinderi, în termen de 10 zile de la primirea spre examinare a cauzei de faliment.

Procuristul îndeplineşte atribuţiile şefului întreprinderii falite şi poate să-şi numească contabilul său. În cazul în care debitorului i se menţine dreptul de administrare a patrimoniului său, procuristul îndeplineşte atribuţiile revizorului.

Articolul 19. Comisia de lichidare:

administrează bunurile debitorului şi controlează activitatea întreprinderii;

examinează starea în care se află bunurile debitorului;

stabileşte componenţa revendicărilor către debitor;

stabileşte şi întocmeşte programul de reorganizare sau de lichidare a întreprinderii;

ia hotărîri de anulare sau continuare a îndeplinirii contractelor neexecutate. Compensaţia pentru pierderile privind anularea contractului se examinează în calitate de drept în cadrul procesului de faliment;

propune de a considera nule tranzacţiile de vînzare a bunurilor sau a creanţelor debitorului, efectuate în decursul unui an de pînă la declararea falimentului, dacă operaţiile au fost efectuate în interesele rudelor debitorului sau în alte interese, în scopul tăinuirii bunurilor, eschivării de la achitarea datoriilor, tranzacţiile din care debitorul a avut un venit vădit inferior valorii reale a bunurilor şi dacă debitorul era insolvabil în momentul efectuării acestor tranzacţii sau a devenit insolvabil ca rezultat al acestora, tranzacţiile în care debitorul a renunţat la drepturile sale ca creditor ori a achitat creanţele, al căror termen nu a început;

poate contracta credite pentru instruirea cauzei, inclusiv prezentînd bunurile date în gaj.

Activitatea procuristului şi a comisiei de lichidare se consideră terminată după încheierea examinării cauzei de faliment şi achitarea tuturor datoriilor faţă de creditori.

Capitolul IV

DECLARAREA FALIMENTULUI, REORGANIZAREA

ŞI LICHIDAREA ÎNTREPRINDERII FALITE

Articolul 20. Pe parcursul a şase luni de la data intentării procesului de faliment, spre prevenirea declarării falite a întreprinderii şi lichidării sau reorganizării ei, părţile interesate sînt în drept:

să întreprindă acţiuni, antrenînd pentru aceasta, în măsura posibilităţilor, terţe persoane (pentru asanarea stării întreprinderii, acoperirea pierderilor, achitarea datoriilor, restabilirea solvabilităţii întreprinderii şi reluarea activităţii economice a acesteia);

să încheie acorduri de stabilire a unor termene noi de achitare a obligaţiilor.

În cazul în care nu s-a ajuns la un asemenea acord sau dacă acesta nu se îndeplineşte, precum şi dacă starea patrimonială a debitorului nu se restabileşte, deşi au fost luate măsuri pe parcursul a şase luni din ziua intentării procesului de faliment, întreprinderea se declară falită şi cauza se examinează în fond, în conformitate cu revendicările părţilor şi cu avizul comisiei de lichidare.

Articolul 21. Reorganizarea întreprinderii falite are ca scop menţinerea ei ca unitate economică în condiţiile satisfacerii complete sau parţiale a revendicărilor creditorilor.

Programul de reorganizare a întreprinderii se stabileşte şi se prezintă de către comisia de lichidare, cu participarea debitorului şi a creditorilor, şi se ia spre executare, dacă pentru el au votat cel puţin o jumătate din creditorii care pretind la două treimi din valoarea totală a acţiunii examinate.

Acţiunile pentru reorganizarea întreprinderii falite trebuie să stabilească volumul de bunuri ale debitorului care sînt necesare pentru achitarea creanţelor (a revendicărilor creditorilor), vinderea unei părţi a acestora în scopul satisfacerii revendicărilor creditorilor şi repartizarea pe grupe a creanţelor.

Aceste acţiuni pot fi completate, în baza unui acord între părţi, cu alte condiţii privind reorganizarea întreprinderii falite.

Articolul 22. În caz de reorganizare, întreprinderea debitorului continuă activitatea economică.

Dacă reorganizarea întreprinderii falite nu este posibilă, se înfăptuieşte lichidarea ei.

Falitul (persoană juridică sau persoană fizică) îşi continuă activitatea sub controlul organului numit de adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor este în drept să stabilească şi un alt mod de control.

Lichidarea întreprinderii se efectuează în conformitate cu prezenta Lege.

Articolul 23. Falitul poartă răspundere patrimonială în faţa creditorilor. Bunurile debitorului se stabilesc prin evaluarea activelor acestuia, prin revizia tuturor creanţelor şi prin înfăptuirea unei inventarieri cu participarea debitorului, a comisiei de lichidare şi cu antrenarea experţilor.

1. Averea (activele) debitorului se compune din mijloacele fixe şi cele circulante, din activele financiare şi nemateriale, din bunurile personale aflate în administrarea economică a întreprinderii la data la care aceasta a fost declarată falită, precum şi din bunurile primite după declararea falimentului pînă la încheierea procesului. În ea intră:

a) mijloacele fixe: clădirile, amenajările, mecanismele de transmisie, maşinile şi utilajul, calculatoarele şi mijloacele de programare, aparatele de măsură şi de reglare, mijloacele de transport, sculele, inventarul pentru producţie şi cel gospodăresc, vitele productive şi de muncă, plantaţiile multianuale etc.;

b) mijloacele circulante: stocurile de producţie (materia primă, materialele, combustibilul, obiectele de mică valoare şi uşor uzabile, piesele de schimb, ambalajul etc.), producţia nefinită, cheltuielile proiectate, producţia finită, mărfurile (inclusiv cele aflate în traficuri) şi alte stocuri şi cheltuieli;

c) activele financiare: mijloacele băneşti, aflate în casă şi la conturile instituţiilor bancare, hîrtiile de valoare (acţiunile, obligaţiile, certificatele, cambiile etc.), depunerile, investiţiile financiare de scurtă şi cele de lungă durată, creanţele debitoare;

d) activele nemateriale: drepturile de folosire a terenurilor, apelor şi a altor resurse naturale, a clădirilor, amenajărilor şi a utilajului, alte drepturi patrimoniale, inclusiv dreptul la produsele activităţii intelectuale (brevete, licenţe etc.).

2. La averea debitorului se alătură şi bunurile rambursate în urma rezilierii sau anulării tranzacţiilor. În această avere nu se includ bunurile care sînt deja date în gaj, cu excepţia părţii care depăşeşte suma datoriei asigurării de gaj.

În averea debitorului destinată, prin hotărîrea instanţei de judecată, achitării cu creditorii se include şi averea lui personală (imobilele, bijuteriile, hîrtiile de valoare etc.), precum şi averea familiei acestuia, dacă ea a fost acumulată (procurată) în urma unor tranzacţii nelegale şi a altor acţiuni ce vin în contradicţie cu legea, comise pe contul creditelor acordate.

În averea debitorului - persoană fizică, precum şi a membrului unei întovărăşiri sau al colectivului de arendaşi, nu se includ veniturile provenite din pensii şi din ajutoare băneşti.

3. Creanţele (pasivele, cu excepţia subvenţiilor, dotaţiilor, mijloacelor proprii şi a altor surse) întreprinderii se constituie din mijloacele de împrumut şi din cele investite, după cum urmează:

a) mijloace de împrumut: creditele instituţiilor bancare de durată scurtă, medie şi lungă, mijloacele de împrumut de scurtă şi lungă durată ce aparţin întreprinderilor şi organizaţiilor (cu excepţia creditelor bancare);

b) mijloace investite: restanţe creditoare, inclusiv datoria faţă de buget, faţă de asigurare şi de retribuire a muncii.

Articolul 24. Averea debitorului, stabilită în conformitate cu articolul 23 din prezenta Lege, după acoperirea din aceasta a cheltuielilor de administrare, de desfacere şi distribuire a bunurilor, de recompensare a personalului, după achitarea cheltuielilor pentru procesul de faliment, se distribuie pentru amortizarea datoriilor, precum urmează:

1. Satisfacerea revendicărilor (pretenţiilor) creditorilor, cărora li se distribuie prioritar averea debitorului:

a) amortizarea datoriilor pentru plătirea salariilor personalului întreprinderii-debitoare, precum şi a datoriilor pentru plătirea pensiilor şi a ajutoarelor băneşti;

b) achitarea datoriilor şi a obligaţiunilor fată de buget.

2. Satisfacerea revendicărilor posesorilor de acţiuni.

3. Satisfacerea drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de întreprinderi şi a altor revendicări.

Revendicările din fiecare tranşă se satisfac numai după ce au fost satisfăcute pe deplin revendicările din tranşa precedentă. În cazul în care suma percepută pentru satisfacerea pe deplin a tuturor revendicărilor unei tranşe este neîndestulătoare, aceste revendicări se satisfac proporţional cu suma ce i se cuvine fiecărui creditor.

Articolul 25. Bunurile se vînd de către procurist care comunică începutul vînzării bunurilor debitorului, informînd un număr cît mai mare de persoane interesate asupra condiţiilor de procurare a acestora şi asupra termenelor în care acestea pot să-şi anunţe dorinţa de a procura bunurile.

În cazul în care au fost depuse mai multe cereri, procuristul convoacă o şedinţă pentru organizarea licitaţiei.

Bunurile se vînd cumpărătorului care propune cel mai mare preţ.

Articolul 26. După încheierea distribuirii bunurilor debitorului, procuristul prezintă arbitrajului sau instanţei de judecată hotărîrea respectivă a comisiei de lichidare. Creanţele întreprinderii se consideră plătite, dacă aceasta s-a achitat cu creditorii în conformitate cu cerinţele articolelor 23 şi 24 din prezenta Lege şi şi-a încetat completamente activitatea ca persoană juridică. Creanţele neachitate ale debitorului-persoană fizică nu se sting şi urmează a fi achitate, dacă în decurs de cinci ani de la adoptarea hotărîrii de faliment acesta va fonda o nouă întreprindere sau va participa la o altă întreprindere.

Capitolul V

DISPOZIŢII FINALE

Articolul 27. Hotărîrea în cauza de faliment se comunică organelor şi organizaţiilor interesate, conform articolului 7 din prezenta Lege.

În hotărîre se indică sumele, ce trebuie să i se plătească fiecărui creditor conform creanţelor, şi soldul activelor debitorului.

În cazul achitării depline a datoriilor faţă de creditori, prin hotărîrea în cauza de faliment debitorul este declarat liber de obligaţii. Lipsa unei eliberări de obligaţii nu-i dă posibilitate debitorului să beneficieze de credite bancare, să primească comenzi şi subvenţii de stat.

Articolul 28. Hotărîrea privind reorganizarea sau lichidarea întreprinderii făcute poate fi reexaminată la procesul de faliment, la cererea oricărei părţi, în modul prevăzut de legislaţie.

Hotărîrea în cauza de faliment se reexaminează în cazul în care debitorul:

a tăinuit sau a transmis o parte din bunurile sale altei persoane în decursul unui an de pînă la intentarea cauzei de faliment;

a tăinuit sau a falsificat informaţia necesară din dările de seamă, inclusiv registrele, conturile şi alte documente;

nu a prezentat explicaţii întemeiate privind pierderile pe active.

Reexaminarea hotărîrii în cauza de faliment poate fi efectuată şi la stabilirea altor fapte şi documente nelegitime, care au servit drept temei pentru luarea hotărîrii respective.

Articolul 29. Acţiunile în cauzele de faliment sînt achitate cu taxe de stat, în modul şi în mărimile stabilite de legislaţie.

Mărimile cheltuielilor legate de examinarea cauzei de faliment se stabilesc de către comisia de lichidare. Recompensarea procuristului şi a membrilor comisiei de lichidare se stabileşte prin hotărîrea adunării creditorilor.

Cheltuielile creditorilor pentru participarea la procedura legată de examinarea cauzei de faliment nu se califică ca drept patrimonial.

În cazul respingerii acţiunii, pierderile suportate de debitor ca urmare a înaintării acţiunii neîntemeiate se recuperează de depunătorii cererilor.

Articolul 30. După satisfacerea revendicărilor creditorilor şi achitarea cheltuielilor pentru examinarea cauzei, restul valorii bunurilor întreprinderii lichidate le primeşte debitorul. În cazul lichidării întovărăşirii sau a colectivului de arendaşi, restul valorii bunurilor se distribuie în conformitate cu statutele acestora.

Articolul 31. În cazul în care arbitrajul sau instanţa de judecată a demonstrat că falimentul întreprinderii a survenit ca urmare a unor acţiuni ilicite (cu scop de înşelare sau de acaparare) a persoanelor cu funcţii de răspundere, aceste persoane se sancţionează în conformitate cu legislaţia.