Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova\rRaport privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2006

CENTRUL PENTRU DREPTURILE OMULUI DIN MOLDOVA

R A P O R T

privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova

în anul 2006

 (în vigoare 28.08.2007) 

Monitorul Oficial nr.131-135BIS din 28.08.2007

* * *

PREAMBUL

În aplicarea dispoziţiilor art.34 din Legea nr.1349-XIII cu privire la avocaţii parlamentari, prezentăm Raportul privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2006.

Prezentul raport este elaborat după exemplul Rapoartelor precedente şi este consacrat analizei situaţiei privind respectarea drepturilor omului în ţară, din prisma autosesizărilor şi investigaţiilor iniţiate de avocaţii parlamentari, plîngerilor examinate, informaţiei acumulate din alte surse, inclusiv selectate din presă ş.a. În Raport se face o privire generală asupra domeniilor vulnerabile, în care se atestă cele mai frecvente încălcări ale drepturilor constituţionale ale omului.

În prezent ideea drepturilor omului se bucură de o popularitate considerabilă. În context, Republica Moldova a întreprins paşi concreţi privind promovarea şi protecţia drepturilor omului prin aderarea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, desfăşurarea procesului continuu de racordare a legislaţiei naţionale la standardele internaţionale, democratizarea şi reformarea instituţiilor de drept din ţară, elaborarea şi implementarea Planului Naţional de Acţiuni în domeniul Drepturilor Omului. Însă, nu este suficient să proclamăm ataşamentul faţă de valorile umane, să le declarăm drept obiective majore, ci trebuie să le promovăm şi să le respectăm, instituind mecanisme eficiente de realizare.

Moldova mai are multe restanţe în domeniul respectării drepturilor omului, în pofida acţiunilor întreprinse în acest sens, şi, este apreciată în măsura în care reformele înfăptuite devin eficiente. Astfel, respectarea drepturilor omului în republică este direct proporţională cu gradul de implementare a reformelor, de racordare a legislaţiei naţionale la normele europene de domeniu.

Cel mai frecvent se încalcă drepturile sociale, dreptul la proprietate, siguranţa persoanei, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil. Drept dovadă serveşte numărul impunător de cereri adresate Curţii Europene şi numărul crescînd de cauze pierdute de Republica Moldova. Această stare de lucruri are la bază atît motive de ordin obiectiv, cît şi subiectiv, printre care situaţia social-economică a ţării şi lipsa unei discipline executorii. Principalele carenţe ţin, în general, de transpunerea în viaţă a reformelor şi legilor adoptate. Anumite structuri şi persoane cu funcţii de răspundere mai au o atitudine formală faţă de acest domeniu şi nu conştientizează responsabilitatea pe care o poartă. Deficienţele existente trebuie să constituie obiectul unor preocupări serioase ale Guvernului.

Anul precedent a fost unul dintre cei mai importanţi în istoria modernă a Moldovei, ca rezultat al reformelor implementate în diverse sfere.

În iunie 2006 Parlamentul a votat modificările la Constituţie, prin care a fost abolită pedeapsa cu moartea chiar şi în cazuri excepţionale. A fost ratificat Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau a altor tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, a fost aprobată Concepţia privind cooperarea dintre Parlament şi societatea civilă. Au fost adoptate unele modificări referitoare la statutul magistraţilor şi organizarea judecătorească, constituit Institutul Naţional de Justiţie, adoptat Codul audiovizualului, Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi etc.

Totodată, unele reformări au provocat controverse în societate şi au generat acţiuni de protest din partea cetăţenilor.

De-a lungul anilor regiunea transnistreană a Republicii Moldova rămîne un spaţiu în care, zilnic, se încalcă drepturile omului. O problemă nesoluţionată rămîne a fi imposibilitatea avocaţilor parlamentari de a interveni întru apărarea drepturilor şi libertăţilor populaţiei din stînga Nistrului. Încercările de a stabili relaţii de colaborare eficientă cu ombudsmanul transnistrean nu s-au încununat de succes.

Avocatul parlamentar este o raliere la realităţile societăţii şi exprimă cel mai clar tendinţa de racordare a Republicii Moldova la valorile şi exigenţele umane şi juridice europene. Pornind de la acest fapt, avocaţii parlamentari se văd actori importanţi în realizarea Planului de acţiuni Republica Moldova-UE la capitolul drepturile omului, deoarece de reuşita acestei implementări va depinde în mare măsură atingerea scopului propus - integrarea europeană.

CONSIDERAŢII GENERALE

Creat în 1998, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova este o autoritate independentă care pune competenţele sale în serviciul cetăţenilor, în special pentru ameliorarea relaţiilor lor cu administraţia şi serviciile publice.

Avocaţii parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetăţenilor, verifică dacă instituţia - subiect al unei plîngeri - se conformează misiunii serviciului public cu care este împuternicită, relevă carenţele funcţionale şi contribuie la restabilirea în drepturi a solicitanţilor.

Dacă o decizie administrativă vine să afecteze drepturile constituţionale ale persoanei, avocaţii parlamentari dispun de competenţa de a înainta avize, recomandări şi sesizări, contribuind la soluţionarea conflictelor dintre persoanele fizice şi autorităţile administraţiei publice, pe cale amiabilă, prin mediere, prin dialog.

Avocaţii parlamentari sînt împuterniciţi cu dreptul de a remite autorităţilor publice centrale şi locale obiecţii şi propuneri de ordin general referitoare la asigurarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, la îmbunătăţirea activităţii aparatului administrativ.

În activitatea sa, Instituţia ombudsmanului se conduce de Principiile privind Statutul Instituţiilor Naţionale pentru Promovarea şi Protejarea Drepturilor Omului (Principiile de la Paris), unul dintre documentele fundamentale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, care şi-a găsit reglementare în Legea cu privire la avocaţii parlamentari.

Instituţiile naţionale nu substituie activitatea organelor de drept, a autorităţilor publice locale sau a organizaţiilor neguvernamentale. Instituţia ombudsmanului exercită o funcţie complementară, şi consolidarea acesteia contribuie la sporirea eficienţei sistemelor naţionale şi internaţionale de promovare şi protejare a drepturilor omului.

Instituţia avocaţilor parlamentari este şi trebuie să rămînă autoritatea care să înlesnească echilibrul între autorităţile publice şi societatea civilă.

Ar fi greşit să credem că un atare mecanism de protejare a drepturilor omului este capabil să soluţioneze toate problemele de domeniu, de care este preocupată comunitatea internaţională, fiecare stat sau individ în parte.

Şefii Statelor şi Guvernelor Statelor membre ale Consiliului Europei, reuniţi la Summit-ul de la Varşovia (mai 2005), au decis crearea Grupului Înţelepţilor, cu misiunea de a studia măsurile necesare pentru a asigura eficienţa pe termen lung a mecanismului de control al Convenţiei Europene a drepturilor omului. În raportul Grupului Înţelepţilor, prezentat în decembrie 2006, se menţionează printre altele că instituţiile naţionale (mediatorii, ombudsmanii) ar putea contribui considerabil la reducerea volumului de lucru al Curţii, cu concursul Comisarului pentru Drepturile Omului.

Eficienţa instituţiei depinde în mare parte de mandatul juridic pe care îl deţine. Este oportună necesitatea reglementării constituţionale a activităţii avocaţilor parlamentari, conform exemplului majorităţii statelor europene. Modificările de ordin constituţional şi legal vor favoriza procesul de consolidare a Instituţiei avocaţilor parlamentari, în exercitarea atribuţiilor de apărători ai drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice.

Întru eficientizarea activităţii instituţiei au fost înaintate propuneri de modificare a Legii cu privire la avocaţii parlamentari şi propus un nou regulament, de o altă structură, iar întru excluderea confundării cu organizaţiile neguvernamentale, s-a propus schimbarea denumirii instituţiei din "Centrul pentru Drepturile Omului" în "Oficiul avocaţilor parlamentari". La momentul actual în republică activează mai multe Centre (Centrul pentru drepturile omului al Partidului popular republican, Centrul pentru drepturile copilului, Centre de drept în teritoriu ş.a) şi deseori cetăţenii, funcţionarii şi chiar unii demnitari cu înalte funcţii consideră că Instituţia este un ONG sau că avocaţii parlamentari sînt avocaţi ai Parlamentului.

La ziua de 31 decembrie 2006, instituţia avocaţilor parlamentari avea în schema de personal un număr total de 37 de posturi, inclusiv 15 posturi la Filialele din Bălţi, Cahul şi Comrat. Pe parcursul anului de referinţă au fost vacante, în medie, 8 posturi.

Criza de personal, fluctuaţia cadrelor şi remunerarea insuficientă a funcţionarilor care asigură activitatea avocaţilor parlamentari sînt cele mai mari impedimente la realizarea unor obiective, pe care şi le-au propus ombudsmanii. Regulamentul actual prevede 2 categorii de funcţionari - specialişti şi specialişti principali. Avînd în vedere că pînă în prezent nu au fost operate modificările înaintate referitoare la funcţiile Centrului, rămîne imposibilă aplicarea integrală a prevederilor anexei nr.4 din Legea cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr.355 din 23.12.2005, în compartimentul funcţiilor şi grilei respective de salarizare.

Cu toate că statutul Centrului pentru Drepturile Omului este la un nivel înalt, fiind situat în Clasificatorul unic al funcţiilor publice pe locul al optulea, între primele zece autorităţi publice ale statului, remunerarea nu corespunde acestui nivel. În comparaţie cu alte instituţii publice de acelaşi nivel, grila de salarizare a funcţionarilor Centrului, conform Legii nr.355, este minimă. Aceste circumstanţe diminuează din autoritatea instituţiei nu numai la nivel naţional, dar şi internaţional. Or, în majoritatea ţărilor europene cu structuri similare funcţionarii şi personalul tehnic al instituţiei sînt asimilaţi personalului din structurile de specialitate ale Parlamentului.

În mod firesc, şi în trecut şi acum, se pune problema eficienţei activităţii Instituţiei avocaţilor parlamentari. Fiind instituţie de tip ombudsman, Centrul pentru Drepturile Omului încearcă deblocarea conflictelor dintre cetăţeni şi autorităţile publice prin mediere, prin solicitarea de regăsire a unei soluţii. Eficienţa unei asemenea modalităţi de lucru este direct proporţională cu calitatea profesională şi gradul de receptare al celor implicaţi. Avocaţii parlamentari nu dispun şi nu trebuie să dispună de mijloace de constrîngere (amenzi, anulări de acte etc., care ar limita considerabil independenţa şi imparţialitatea avocaţilor parlamentari). Dacă ar opera cu asemenea mijloace, ar înceta să mai fie o instituţie de tip ombudsman.

În această ordine de idei este necesară întreprinderea unor măsuri din partea statului şi societăţii, direcţionate spre sporirea eficacităţii institutului ombudsmanului. Prioritar ar fi respectul conştient faţă de instituţia statală de apărare a drepturilor omului şi faţă de acele valori democratice pe care ea le promovează. În condiţiile actuale ale Republicii Moldova, avocatul parlamentar trebuie să aibă o pondere reală, şi nu declarativă. Anume aşa va fi posibilă realizarea rolului firesc de mediator între stat şi societatea civilă, fapt deja conştientizat în multe ţări ale lumii, de partener esenţial al structurilor abilitate ale Consiliului Europei în lupta pentru implementarea reală a drepturilor omului, conform standardelor europene.

Sprijinul parlamentar ar permite Instituţiei avocaţilor parlamentari realizarea unei comunicări mai eficiente cu autorităţile publice, cu puterea executivă şi judecătorească. S-au înregistrat unele reuşite în relaţia cu executivul, dar nu putem deocamdată vorbi despre o receptare atentă a problemelor la acest nivel.

Aşadar, nu poate fi trecută cu vederea atitudinea formală sau uneori chiar lipsa absolută a reacţiei din partea Baroului de avocaţi, Ministerului Educaţiei şi Tineretului, Ministerului Afacerilor Interne, Primăriei municipiului Chişinău, Consiliului Superior al Magistraturii, Procuraturii Generale.

Un caz ieşit din comun s-a produs, cînd datorită acţiunilor ilegale ale colaboratorilor Serviciului de grăniceri, avocaţii parlamentari au ratat vizita de studiu la Institutul European al Ombudsmanului, organizată de această autoritate, în cooperare cu Consiliul Europei şi Guvernul Austriei. Organizarea acestei vizite a cerut mult efort din partea tuturor părţilor implicate şi situaţia creată artificial de colaboratorii Serviciului de grăniceri a pus la îndoială bunele relaţii stabilite pînă la moment cu Institutul European al Ombudsmanului şi Consiliul Europei. Avocaţii parlamentari nu exclud lipsa de interes pentru viitor faţă de institutul naţional al ombudsmanului din partea organismelor internaţionale.

Prin urmare, este inadmisibilă atitudinea paternalistă şi nihilismul faţă de autoritatea şi statutul instituţiei ombudsmanului. Este necesară dezrădăcinarea completă a ignorării interpelărilor avocatului parlamentar sau prezentarea unor răspunsuri formale, practici reprobabile într-un stat democratic.

Eficienţa instituţiei depinde în mare măsură şi de mediatizarea sa. În acest aspect, deşi s-au înregistrat progrese, nu ne putem lăuda cu realizări deosebite, pentru că mijloacele de care dispune instituţia sînt modeste. Este binevenit ca mass-media să sesizeze necesitatea reflectării mai ample a activităţii Centrului pentru Drepturile Omului.

Cît priveşte volumul general de activitate, acesta poate fi apreciat ca expresie a unui spor cantitativ faţă de anul 2005.

În cifre globale această activitate se prezintă astfel: au fost primiţi în audienţă 1715 de cetăţeni; au fost înregistrate 1913 petiţii; au fost înaintate 25 de avize de repunere în drepturi în temeiul art.27 din Legea cu privire la avocaţii parlamentari şi 8 sesizări în temeiul art.24 din lege. Au fost înaintate 14 propuneri de modificare a actelor normative; a fost sesizată Curtea Constituţională de 2 ori; au fost expuse 8 puncte de vedere asupra sesizărilor depuse la Curtea Constituţională şi 10 - asupra proiectelor de acte normative (anexe).

În primul semestru al anului 2006, Centrul pentru Drepturile Omului a lansat site-ul său (www.ombudsman.md), care a înregistrat 5060 vizite în decursul perioadei de referinţă.

În virtutea rostului instituţiei de a proteja drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţeanului în raporturile sale cu autorităţile publice, ne-am preocupat de problema realizării civilizate şi eficiente a primirii şi examinării petiţiilor, astfel încît orice cetăţean care vine în instituţie să beneficieze de sprijin, răspuns sau, cel puţin, o explicaţie. În afară de preocupările pentru soluţionarea problemelor concrete, am realizat unele acţiuni pentru protejarea drepturilor unor segmente de populaţie, atunci cînd plîngerile individuale erau numeroase într-un domeniu sau altul. Prin deschiderea instituţiei către cetăţean, transparenţa în activitate se explică sporirea anuală a solicitărilor.

Dezvoltarea contactelor cu autorităţile administraţiei publice ar permite utilizarea unor proceduri informale de soluţionare a petiţiilor şi creşterea receptivităţii publice faţă de Instituţia avocaţilor parlamentari.

Eforturile avocaţilor parlamentari de a contribui la repunerea în drepturi a cetăţenilor rămîn zadarnice atunci cînd actele normative în vigoare permit tratarea echivocă a problemei. În majoritatea cazurilor, în vederea înlăturării discrepanţelor, se propune modificarea actelor respective.

Însă se atestă cazuri în care autorităţile publice centrale şi locale aplică legislaţia în vigoare, conducîndu-se de unele "explicaţii" ale comisiilor parlamentare, întocmite cu concursul direcţiei juridice a Parlamentului, care nu întotdeauna corespund întocmai sensului dispoziţiilor normative şi generează soluţii juridice greşite de realizare a normei de drept. Or, conform Constituţiei şi prevederilor Legii privind actele legislative, interpretarea oficială a actelor legislative ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului şi se înfăptuieşte prin lege.

Drepturile şi libertăţile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie protejate în primul rînd la nivel naţional. Autorităţile naţionale şi-au reafirmat responsabilitatea în acest domeniu, ratificînd Protocolul nr.14 la Convenţie. Urmează să fie consolidată capacitatea sistemului legal naţional de prevenire şi compensare a încălcărilor drepturilor omului. În acest nou context, în care accentul trebuie pus pe ridicarea nivelului de protecţie naţională, cunoştinţele persoanelor implicate în realizarea actului de justiţie nu pot fi limitate doar la cadrul legislativ intern şi jurisprudenţa naţională. Este importantă realizarea cunoştinţelor de drept internaţional, mai cu seamă a actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, ţinîndu-se cont de prioritatea reglementărilor internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, în caz de neconcordanţă a legislaţiei interne cu pactele şi tratatele internaţionale de domeniu. Aici un loc important îi revine şi jurisprudenţei CEDO.

În Recomandarea Rec(2002)13 către statele membre privind publicarea şi difuzarea în statele membre a textului Convenţiei Europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Comitetul de Miniştri cheamă guvernele Statelor membre să asigure, printre altele, publicarea hotărîrilor pertinente din jurisprudenţa Curţii în presa oficială sau în alte surse media utilizate de comunitatea juridică.

Deşi Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale nr.173 din 06.07.1994 a suferit modificări în ianuarie 2006, care prevăd publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a deciziilor şi hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele în care Moldova are calitatea de pîrît, acestea nu se realizează.

De menţionat că unul din temeiurile revizuirii dispoziţiilor judecătoreşti, conform Codului de procedură civilă, este constatarea de către Curtea Europeană a unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar printre persoanele care sînt în drept să depună cerere de revizuire se numără şi acelea care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească. În această ordine de idei publicarea, neîntîrziată a hotărîrilor Curţii capătă o importanţă şi pentru revizuienţi.

De altfel, Statele membre ale Consiliului Europei au admis obligaţiunea de a adopta măsuri generale drept rezultat al unei hotărîri a Curţii Europene a Drepturilor Omului luate împotriva lor. Traducerea şi difuzarea hotărîrilor Curţii la nivelul autorităţilor naţionale este un procedeu, căruia Comitetul de Miniştri chiar de la origini i-a fost foarte ataşat, deoarece încălcarea Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii provin mai puţin dintr-o lipsă de voinţă a autorităţilor naţionale de a-şi onora obligaţiunile internaţionale, decît dintr-o nerecunoaştere, mai ales din partea autorităţilor administrative, a exigenţelor europene.

COPII

Constatînd că drepturile copilului sînt încă departe de a fi respectate în totalitate în Europa bogată şi dezvoltată şi că ei constituie deseori primele victime ale conflictelor armate, reculului economic, sărăciei şi, în special, ale restricţiilor bugetare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la 24 ianuarie 1996, a adoptat Recomandarea nr.1286 cu privire la o strategie europeană pentru copii.

Adunarea a menţionat că copilul este un cetăţean al societăţii actuale şi al celei de mîine. Societatea are o responsabilitate pe termen lung faţă de copii şi trebuie să recunoască drepturile familiei în interesul copilului. Respectarea drepturilor, intereselor şi necesităţilor copilului trebuie să fie o prioritate politică. Acest deziderat, cît şi garantarea egalităţii între copii şi adulţi vor contribui la păstrarea pactului între generaţii şi vor servi cauzei democraţiei.

Indiferent de faptul dacă copiii cresc şi se dezvoltă în familiile biologice sau sînt instituţionalizaţi, frecventează sau nu şcoala, sînt sănătoşi sau bolnavi, toţi ei beneficiază de o serie întreagă de drepturi pe care statul moldav s-a obligat să le asigure începînd cu anul 1990, cînd a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului.

Constituţia Republicii Moldova obligă statul să asigure un regim special de asistenţă copiilor şi tinerilor întru realizarea drepturilor lor.

Statele membre ale Consiliului Europei au fost îndemnate să transforme drepturile copilului într-o prioritate politică, inclusiv prin instituirea unui mediator (ombudsman) pentru copii sau altă structură, care să asigure garanţii de independenţă şi competenţe necesare pentru o reală promovare a destinului copilului, organism accesibil publicului, în special, prin ştafete locale. În acest context, Planul Naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului a preconizat studierea posibilităţii creării institutului "Avocatul copilului".

Prin urmare, sîntem martori ai mai multor factori interni şi externi, care conferă statului onorarea obligaţiunilor asumate.

În Republica Moldova activează trei ombudsmani, cu competenţă generală. Problematica drepturilor copilului este abordată de rînd cu alte probleme, nefiind o preocupare exclusivă. Aceasta influenţează negativ starea de lucruri la capitolul promovarea drepturilor celor mici. În această ordine de idei este inoportună, dar şi costisitoare, repetarea greşelilor multor ţări, care iniţial au instituit subdiviziuni de promovare a drepturilor copilului în cadrul Oficiului naţional al Ombudsmanului, ca peste un timp să se vadă nevoite să instituie oficii separate.

Avocaţii parlamentari susţin formula instituirii unui oficiu al Ombudsmanului, cu competenţă specială - pe problemele copiilor şi tinerilor, care s-ar încadra în spaţiul normelor constituţionale.

În favoarea unui Ombudsman specializat şi independent de oficiul naţional vorbesc mai multe aspecte, în primul rînd domeniul vast de activitate pe fundalul subiectului special. În viziunea avocaţilor parlamentari, Oficiul Ombudsmanului pentru drepturile copiilor şi tinerilor urmează să-şi orienteze activitatea pe cîteva direcţii, avînd în calitate de obiect de monitorizare: situaţia copiilor de vîrstă preşcolară (inclusiv, domeniul sănătăţii reproductive, deoarece copilul trebuie să fie protejat încă pînă la naştere, abandonul după naştere, adopţia, tutela etc.); copiilor de vîrstă şcolară; copiilor instituţionalizaţi, aflaţi în conflict cu legea.

Necesitatea promovării drepturilor omului, democraţia, supremaţia Legii sînt abordate la nivelul cel mai înalt pe plan internaţional, dar şi la nivel naţional. Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat anii 2003-2012 - Deceniul ONU pentru alfabetizare: Educaţie pentru toţi, iar anii 2005-2014 - Deceniul ONU pentru educaţie în spiritul dezvoltării durabile, atribuind programelor sale prioritate din perspectiva de promovare a drepturilor omului.

Analiza efectuată de către Oficiul avocaţilor parlamentari denotă faptul că în mare parte copiii continuă să fie priviţi de către adulţi ca nişte simpli beneficiari de drepturi şi acţiuni de binefacere şi asistenţă. Astfel, opinia publică, autorităţile publice locale trec cu vederea o nouă viziune asupra drepturilor copilului, care presupune nu doar acordarea unor drepturi copiilor, ci şi implicarea lor în formularea şi realizarea acestora. Opiniile copiilor sînt importante şi vocea lor trebuie să fie auzită în discuţiile privind protecţia, aplicarea şi apărarea drepturilor lor.

În 2006 avocaţii parlamentari au sesizat Ministerul Educaţiei şi Tineretului în legătură cu modificarea Curriculum-ului educaţional preuniversitar, conform căruia, începînd cu anul de studiu 2006-2007, a fost redus numărul de ore la unele discipline, iar în scopul optimizării programului de învăţămînt, obiectele "Educaţia Civică", "Noi şi Legea" etc., au fost trecute în categoria disciplinelor opţionale.

De remarcat că unul din obiectivele procesului de educaţie este dezvoltarea personalităţii elevului, pregătirea lui pentru o viaţă activă, orientată spre dezvoltarea societăţii în condiţiile unei democraţii autentice. Astfel, de la vîrstă fragedă tinerii urmează să însuşească noţiuni valorice care să le educe sentimentul civic în condiţiile societăţii democratice, ce presupune un comportament efectiv şi responsabil în viaţa socială. În acest scop, curriculum-ul şcolar trebuie să asigure, pe principii de flexibilitate, dar şi coerenţă, formarea competenţelor comunicative, gîndirii critice, deprinderilor de viaţă etc., ori în această etapă de dezvoltare a personalităţii este, în opinia avocaţilor parlamentari, oportună injectarea unor deprinderi-cheie pentru a fi ulterior folosite ca instrument de autoperfecţionare continuă în decursul întregii vieţi. Aceste oportunităţi constituie obiect de realizare în cadrul unor cursuri, precum sînt "Educaţia civică", "Noi şi Legea", care au menirea de a trezi copiilor interesul cunoaşterii şi promovării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, demnitatea, respectul reciproc şi toleranţa, supremaţia Legii, calităţi pe care trebuie să le cultivăm generaţiei în creştere, pentru a garanta progrese în democratizarea societăţii.

Or, întru promovarea dezideratelor constituţionale, Planul Naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului, aprobat de Parlamentul Republicii Moldova la 24.10.2003, stăruie asupra sporirii conştientizării drepturilor omului, necesităţii modernizării curriculumurilor educaţionale prin ralierea specificului naţional la standardele internaţionale. În această ordine de idei, Convenţia din 15.12.1960 privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului (Republica Moldova a aderat la aceasta, prin Hotărîrea Parlamentului nr.707 din 10.09.91) recomandă statelor participante să asigure ca "...educaţia să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi întărirea respectului drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că ea trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia..."

În acest context, avocaţii parlamentari sînt convinşi de corectitudinea includerii la timpul respectiv a disciplinelor vizate în curriculum-ul educaţional preuniversitar, cu statut de disciplină obligatorie, fiind astfel apreciată la justa valoare contribuţia lor în formarea personalităţii şcolarului.

În anul precedent, la Centrul pentru Drepturile Omului au fost înregistrate cîteva plîngeri de la foştii absolvenţi ai şcolilor de tip internat, care au invocat problemele asistenţei sociale şi medicale, asigurării cu spaţiu locativ, încadrării în cîmpul muncii etc.

Fiind alarmaţi de cele relatate de copiii orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească, avocaţii parlamentari şi-au propus să identifice problemele cu care se confruntă această categorie de copii şi soluţiile optime pentru rezolvarea acestora.

În cadrul discuţiilor cu elevii din şcolile de tip internat pentru copii orfani şi rămaşi fără îngrijirea părinţilor, cu directorii instituţiilor şi reprezentanţii autorităţilor tutelare s-au constatat unele fapte necunoscute publicului. De altfel, soluţionarea problemelor fiecărui copil orfan în parte este practic imposibilă, se impune necesitatea unor măsuri eficiente întru redresarea situaţiei, în ansamblu.

Majoritatea copiilor instituţionalizaţi fac parte din categoria celor rămaşi fără îngrijire părintească sau provin din familii socialmente-vulnerabile şi doar o mică parte sînt orfani de ambii părinţi (spre exemplu, în şcoala internat din Căzăneşti 14 copii din 266 sînt orfani; Ungheni - 13 din 239; Hînceşti - 22 din 447; Bălţi - 22 din 350 etc.). În unele cazuri copiii orfani au susţinere din partea rudelor, dispun de loc de trai după absolvire, au posibilitatea să-şi continue studiile liceale şi superioare. Este mult mai dificilă situaţia celor, care nu au rude şi nici nu-şi cunosc părinţii.

Situaţia "orfanilor sociali" de asemenea este grea. Printre cauzele principale ale răspîndirii fenomenului "orfanilor sociali" sînt diminuarea prestigiului social al familiei, situaţia economică precară a familiilor, lipsa spaţiului locativ şi migraţia masivă a populaţiei, numărul copiilor născuţi în afara căsătoriei şi numărul sporit al părinţilor care duc un mod de viaţă antisocial.

După absolvirea şcolilor de tip internat, copiii se confruntă cu un şir de probleme, pe care nu le pot înfrunta de sine stătător. În opinia unor reprezentanţi ai UNICEF, şcoala nu pregăteşte copiii pentru a face faţă riscurilor şi provocărilor vieţii cotidiene, axîndu-se pe oferirea de cunoştinţe şi mai puţin pe dezvoltarea unor abilităţi care le-ar permite să se descurce independent. Aceasta este una dintre cele mai acute probleme, de rînd cu lipsa spaţiului locativ, imposibilitatea încadrării în cîmpul muncii.

Majoritatea îşi continuă studiile la şcolile polivalente sau la şcolile de meserii din localităţile respective, însuşesc cîte 2-3 profesii pentru a prelungi timpul aflării în aceste instituţii, deoarece sînt asiguraţi cu hrană şi spaţiu locativ. Cu toate acestea, ei nu-şi pot găsi un loc de lucru permanent, pentru că meseria însuşită nu este utilă sau pentru că angajatorii plătesc prea puţini bani.

Din afirmaţiile directorilor instituţiilor de învăţămînt, mulţi absolvenţi preferă să plece la muncă peste hotare, decît să muncească pentru salariu mizer. O parte din ei săvîrşesc infracţiuni şi nimeresc în penitenciare.

Conform datelor oferite Centrului pentru Drepturile Omului, în anul 2006 a sporit circa de trei ori numărul absolvenţilor instituţiilor rezidenţiale, care au beneficiat de servicii de informare şi consiliere profesională (anul 2005 - 54 persoane; anul 2006 - 156 persoane). Cu concursul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă au fost plasate în cîmpul muncii 73 de persoane.

Încadrarea în cîmpul muncii a copiilor orfani şi copiilor rămaşi fără îngrijire părintească - absolvenţi ai instituţiilor de tip internat este dificilă datorită mai multor factori: lipsa surselor financiare pentru a se întreţine pe perioada de studii la cursurile de formare profesională; lipsa specialiştilor-îndrumători de orientare profesională în şcoli; posibilităţi minime de angajare de la vîrsta de 16 ani; salariile propuse de angajatori nu acoperă cheltuielile pentru închirierea spaţiului locativ, hrană, îmbrăcăminte.

Deşi legislaţia în vigoare prevede dreptul copiilor orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească la spaţiu locativ, ei nu şi-l pot realiza din cauza lipsei acestuia. În anul 2004, Consiliul municipal Chişinău a aprobat Programul municipal de acţiuni "Copii orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească pentru anii 2004-2007", pentru realizarea căruia se prevedea alocarea mijloacelor financiare destinate acordării apartamentelor sociale copiilor din categoria vizată. La situaţia din 08.08.06, necesitau spaţiu locativ 102 tineri orfani, băştinaşi ai municipiului Chişinău. De asemenea, erau luaţi la evidenţa Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului 5 cupluri tinere (care au la întreţinere copii) şi 4 mame solitare.

În raioanele republicii autorităţile publice locale nu abordează în nici un mod problema asigurării cu spaţiu locativ a absolvenţilor şcolilor de tip internat. Reprezentanţii autorităţilor tutelare au afirmat că nu au fost înregistrate cazuri de asigurare a absolvenţilor cu spaţiu locativ sau cu teren pentru construcţia caselor.

În această situaţie copiii caută singuri modalităţi de a-şi asigura un loc de trai. În unele cazuri ei formează grupuri din cîteva persoane şi închiriază spaţiu locativ, în alte cazuri locuiesc în subsoluri, lucrează în gospodăriile ţărăneşti în schimbul asigurării cu alimente şi loc de trai. În orice caz, acestea sînt nişte soluţii temporare şi asigurarea cu spaţiu locativ rămîne a fi una dintre cele stringente probleme, fapt confirmat, de altfel, şi de adresările absolvenţilor şcolilor-internat către Instituţia avocaţilor parlamentari, care sînt în continuă creştere.

Pornind de la dezideratul constituţional, conform căruia învăţămîntul liceal, profesional şi cel superior de stat este egal accesibil tuturor, în bază de merit, unii directori ai şcolilor-internat consideră oportună crearea liceelor în localităţile unde există şcoli-internat sau a cîtorva centre liceale, fapt care ar facilita accesibilitatea copiilor la studii liceale şi extinderea posibilităţii de a face ulterior studii în instituţiile de învăţămînt superioare. Ar fi logic ca unele licee să deţină "apartamente sociale" pentru absolvenţii şcolilor-internate, care doresc să-şi continue studiile.

În opinia unor directori ai şcolilor de tip internat, ar fi binevenită crearea centrelor de plasament pentru această categorie de copii în localităţile în care au absolvit şcoala, dată fiind persistentă problema de asigurare cu spaţiu locativ a adolescenţilor vizaţi.

Or, în condiţiile în care copiii orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească se află în şcolile-internat pînă la absolvirea acestora, adică pînă la 16 ani, chiar şi cei mai dotaţi şi capabili absolvenţi ai gimnaziilor sînt privaţi de posibilitatea reală de a-şi continua studiile liceale, deoarece nu le este asigurată întreţinerea.

În această situaţie avocaţii parlamentari atestă o încălcare a normelor constituţionale conform cărora toate preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani şi ai celor lipsiţi de ocrotirea părinţilor revin statului şi societăţii.

În teritoriu s-au identificat un şir de probleme, cu care se confruntă administraţiile şcolilor de tip internat în cadrul asigurării condiţiilor optime pentru viaţa copiilor orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească. Majoritatea directorilor au afirmat că sursele financiare bugetare acoperă doar circa 65-70% din necesităţi. Deseori îmbrăcămintea şi încălţămintea pentru copii este oferită de ONG-uri sau misiuni de caritate. În unele şcoli s-a făcut reparaţie, s-au amenajat încăperi igienice în interiorul blocurilor locative, s-au construit cazangerii graţie suportului agenţilor economici autohtoni şi străini. De suport financiar extrabugetar sau de donaţii beneficiază în mare parte şcolile aflate în centre raionale şi în raza municipiului Chişinău. şcolile aflate la periferii şi în sate se află într-o situaţie mai dificilă.

Întru asigurarea continuităţii procesului de învăţămînt, se impune necesitatea reamenajării sălilor de lectură cu mobilier nou, completării fondului de carte; dotării şcolilor cu tehnică modernă, calculatoare; suplimentării cu materiale didactice - "caietul elevului", care constituie un supliment la manualele de fizică, biologie, limba engleză; hărţi de contur, atlase, dicţionare etc.

Pentru unele şcoli organizarea odihnei copiilor în perioada vacanţelor, deplasarea copiilor la locul de trai al părinţilor sau altor rude sînt unele dintre cele mai acute probleme. Chiar dacă majoritatea instituţiilor dispun de transport propriu, acesta practic nu este utilizat din cauza uzurii sporite sau din lipsa motorinei. Uneori elevii se deplasează acasă datorită bunătăţii şoferilor de autobuze sau microbuze, care sînt de acord să-i transporte pe gratis. În acest context, ar fi oportună deplasarea gratuită a acestei categorii de copii.

Se resimte lipsa cadrelor medicale, a psihologilor (majoritatea specialiştilor activează prin cumul), a medicamentelor de primă necesitate.

Pentru şcolile aflate în afara centrelor raionale este dificilă procedura perfectării actelor de identitate pentru copiii care împlinesc 16 ani. Cu toate că buletinele de identitate se eliberează gratuit, apar cheltuieli suplimentare, neprevăzute în buget, pentru colectarea sîngelui în vederea stabilirii grupei de sînge, pentru transportarea copiilor la centrele medicale şi la secţiile de evidenţă şi documentare a populaţiei.

Au fost înregistrate cazuri în care pentru colectarea sîngelui se încasau bani. La adresarea către autorităţile competente, avocaţii parlamentari au fost informaţi că colectarea sîngelui pentru stabilirea grupei se efectuează la cererea directorului şcolii, cu anexarea listei copiilor. Avocaţii parlamentari consideră că colectarea gratuită a sîngelui de la copiii orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească trebuie să fie prevăzută în actele normative care reglementează prestarea serviciilor medicale.

Studiul efectuat, schimbul de opinii cu directorii şcolilor de tip internat şi cu reprezentanţii autorităţilor tutelare au permis identificarea unor soluţii pentru redresarea situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi absolvenţilor şcolilor de tip internat.

Unii specialişti susţin ideea transformării şcolilor rezidenţiale în şcoli cu statut obişnuit, fapt ce ar permite diminuarea diferenţei între copiii orfani sau rămaşi fără îngrijire părintească şi cei care sînt crescuţi şi educaţi în familie.

Se ştie că această categorie de copii nu este pregătită să-şi cîştige existenţa, dimpotrivă, este obişnuită să primească totul gratuit. Alocarea unei sume de bani simbolice tip "bani de buzunar" fiecărui elev, i-ar obişnui pe copii să-şi gestioneze, pe viitor, sursele financiare şi i-ar pregăti pentru viaţa de sine stătătoare.

Este necesară aprobarea unui nou Regulament cu privire la organizarea activităţii tutelare în privinţa minorilor, care să reglementeze condiţiile organizării şi realizării activităţii autorităţilor tutelare privind protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor minori, inclusiv ale copiilor orfani şi ai celor rămaşi fără ocrotire părintească, stabilirea responsabilităţilor autorităţilor tutelare şi ale tutorilor/curatorilor.

În opinia specialiştilor de domeniu, autorităţile tutelare ar trebui să activeze în calitate de autorităţi autonome, nesubordonate ministerelor sau departamentelor. Astfel, ar spori gradul de independenţă şi obiectivitate în cadrul îndeplinirii obligaţiunilor de serviciu. Este stringentă majorarea numărului specialiştilor pe problemele drepturilor copilului, din cadrul direcţiilor teritoriale de educaţie şi tineret, inclusiv psihologi, jurişti, asistenţi sociali. La momentul actual în fiecare raion activează doar cîte un singur specialist, care participă în procesele de judecată, soluţionează problemele ce ţin de instituirea tutelei, curatelei, se ocupă de problemele adopţiei etc.

De asemenea, se impune reglementarea expresă a noţiunii de "copil rămas fără ocrotire părintească", care, de altfel, este mai defavorizat faţă de "copil orfan", implementarea unor reglementări asupra obligativităţii asigurării de către părinţi, pentru perioada absenţei lor (ex. plecare peste hotare), a unui reprezentant legal pentru copilul minor, cît şi adoptarea Legii cu privire la copilul în dificultate.

Este binevenită şi operarea unor modificări şi completări în Codul cu privire la contravenţiile administrative, care ar stipula responsabilitatea părinţilor pentru neonorarea obligaţiunilor părinteşti de educaţie, instruire şi întreţinere a copilului.

În acelaşi context, este oportună elaborarea unor mecanisme de legalizare a muncii peste hotare, care ar permite părinţilor plecaţi să-şi viziteze sistematic copiii şi să menţină legătura afectivă cu aceştia, fără riscul de a-şi pierde locul de muncă în străinătate.

Pentru copiii ai căror părinţi sînt plecaţi peste hotare, în opinia directorilor, ar fi binevenită şi crearea unor servicii contra plată. Este necesar ca faptul plecării părinţilor peste hotare să fie adus la cunoştinţa autorităţilor abilitate, iar acestea din urmă să asigure plasarea şi educarea copilului în şcoala-internat, însă cu achitarea de către această categorie de părinţi a unor taxe oficiale în contul şcolii. Mulţi părinţi plecaţi peste hotare, care au plasat copiii în instituţiile rezidenţiale, transmit sume băneşti rudelor, buneilor, vecinilor, pentru ca aceştia să aibă grijă suplimentară de copii. Cu toate acestea, copiii se află, practic, la întreţinerea deplină a statului, de rînd cu copiii orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească.

În aceeaşi ordine de idei, ar fi binevenită o receptivitate mai mare din partea autorităţilor publice faţă de problemele copiilor, în special, a administraţiei publice locale, care este familiarizată cu situaţia la subiect. Ea trebuie să reacţioneze prompt la diversele iniţiative şi cereri înaintate la nivel local.

Drept exemplu în acest sens constituie petiţia unui cetăţean aflat în detenţie, care şi-a manifestat îngrijorarea pentru soarta copiilor săi minori. În procesul efectuării investigaţiilor de rigoare, avocaţii parlamentari au solicitat concursul autorităţilor abilitate întru stabilirea locului aflării minorilor. S-a constatat că copiii îşi făceau studiile în liceul din localitate şi se aflau la îngrijirea buneilor, mama lor părăsindu-i. Concomitent, s-a stabilit că asupra copiilor nu a fost instituită tutela, iar unul din copii nu avea certificat de naştere.

Deşi legislaţia în vigoare reglementează expres care anume autorităţi teritoriale sînt responsabile de protecţia drepturilor copiilor, acestea au întreprins careva măsuri vizavi de cei doi copii minori, doar în urma solicitării şi intervenţiei avocaţilor parlamentari. Prin urmare, este necesară o mai bună cunoaştere de către autorităţile locale a situaţiei concrete din teritoriu, îndeplinirea cu mai multă responsabilitate a atribuţiilor legale privind acordarea serviciilor cu caracter primar şi de colaborare pentru soluţionarea cazurilor de dificultate socială.

La ora actuală, din păcate, persistă problema abandonului şcolii de către copiii din sistemul învăţămîntului secundar, ca rezultat al exodului de forţă de muncă peste hotarele ţării.

Potrivit informaţiei furnizate de către Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului, nu scade numărul acţiunilor înaintate în instanţa de judecată în interesele copiilor rămaşi fără ocrotire părintească, cu decăderea din drepturile părinteşti, şi al acţiunilor privind determinarea locului de trai al minorilor.

Sporirea numărului de acţiuni privind decăderea din drepturile părinteşti este condiţionată, în primul rînd, de diminuarea nivelului de trai, creşterea ratei şomajului şi, nu în ultimul rînd, de extinderea procesului de migraţiune a cetăţenilor în căutarea unei surse de venit peste hotarele ţării, aceasta fiind prin urmare, şi cauza divorţurilor şi a apariţiei litigiilor menţionate.

O dată cu sporirea fenomenului muncii migraţionale peste hotarele republicii, a sporit şi numărul hotărîrilor neexecutate, cum ar fi cele privind plata pensiei de întreţinere. Această problemă rămîne în multe cazuri fără soluţionare.

Fluxul migraţional al populaţiei peste hotarele Moldovei capătă proporţii, în urma căruia suferă în primul rînd, copiii minori, care rămîn la întreţinerea unuia dintre părinţi. Art.48 din Constituţia Republicii Moldova stabileşte expres îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor şi această obligaţie constituţională se referă în egală măsură la ambii părinţi şi are la bază respectul faţă de drepturile copilului.

Migraţiunea în masă a cetăţenilor reprezintă un factor ce generează şi apariţia problemelor sociale, cum ar fi destabilizarea instituţiei familiei, neadaptarea copilului în societate, creşterea criminalităţii juvenile etc.

Cu referinţă la consolidarea şi dezvoltarea capacităţilor instituţionale, este salutabilă crearea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului. Este oportună instituirea unor servicii publice specializate pentru protecţia copilului în raioane, în care ar activa următoarele categorii de personal: asistent social, psiholog, jurist, medic, alţi specialişti - colaboratori pe perioade determinate, spre exemplu, interpret pentru copiii surdo-muţi, interpret pentru copiii imigranţilor etc.

Guvernul Republicii Moldova, cu sprijinul UNICEF şi al Uniunii Europene (TACIS), în cadrul Proiectului "Dezvoltarea serviciilor sociale integrate pentru familiile vulnerabile şi copiii în situaţii de risc" a iniţiat reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului, scopul acesteia fiind reducerea numărului copiilor ce cresc şi se dezvoltă separat de familie. În opinia Ministerului Educaţiei şi Tineretului, acest lucru poate fi realizat prin reintegrarea în familia naturală sau extinsă a majorităţii copiilor care se află astăzi în internate sau case de copii, deci prin prevenirea instituţionalizării copiilor.

Statistica denotă că circa 85% din copiii din instituţiile rezidenţiale au unul sau ambii părinţi în viaţă. Potrivit ultimelor date, în aceste instituţii trăiesc şi învaţă circa 10350 de copii.

Reforma prevede ca unele instituţii rezidenţiale să fie transformate în centre comunitare, iar altele, deşi vor fi menţinute, să aibă un număr mai mic de copii, care să beneficieze de condiţii mai bune. De asemenea, în cadrul reformei se prevede crearea şi dezvoltarea de noi servicii comunitare de protecţie a copilului şi a familiilor vulnerabile.

De menţionat că opiniile asupra demarării reformei rezidenţiale s-au divizat. Astfel, directorii instituţiilor rezidenţiale consideră că crearea instituţiilor de alternativă celor de instituţionalizare pentru reintegrarea şi reabilitarea copiilor în situaţii de risc nu constituie soluţia optimă pentru ultimii, deoarece deseori reintegrarea copilului în familia lui biologică (ca serviciu de alternativă), care deseori este inaptă de a asigura copilului un trai decent şi o educaţie adecvată (însăşi părinţii fiind persoane aflate în situaţii de risc), poate avea impact nefast asupra personalităţii acestuia.

Prin urmare, promovarea şi dezvoltarea instituţiilor de alternativă presupune iniţial implementarea unei educaţii adecvate la nivel de conştientizare a obligaţiilor ce le revin persoanelor responsabile de îngrijirea şi educarea copilului.

O altă problemă majoră, abordată, de altfel, şi în Raportul Centrului pentru Drepturile Omului privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2005 este lipsa unităţilor preşcolare în regiunile rurale.

Astfel, potrivit informaţiei furnizate de către Ministerul Educaţiei şi Tineretului (conform situaţiei din septembrie 2006), nu dispuneau de instituţii preşcolare următoarele localităţi: r.Anenii Noi (8 sate), r.Briceni (9 sate), r.Cahul (5 sate), r.Călăraşi (10 sate), r.Cantemir (5 sate), r.Căuşeni (7 sate), r.Criuleni (5 sate), r.Cimişlia (12 sate), r.Donduşeni (1 sat), r.Drochia (4 sate), r.Dubăsari (2 sate), r.Edineţ (8 sate), r.Făleşti (18 sate), r.Floreşti (12 sate), r.Glodeni (11 sate), r.Hînceşti (4 sate), r.Ialoveni (3 sate), r.Leova (8 sate), r.Ocniţa (13 sate), r.Orhei (18 sate), r.Nisporeni (10 sate), r.Rezina (10 sate), r.Rîşcani (12 sate), r.Sîngerei (19 sate), r.Soroca (23 sate), r.Şoldăneşti (2 sate), r.Ştefan Vodă (1 sat), r.Taraclia (7 sate), r.Teleneşti (15 sate), r.Ungheni (10 sate).

Localităţile în care nu funcţionează instituţii preşcolare pe motiv de demolare/ privatizare sînt următoarele: r.Anenii Noi (1 instituţie privatizată), r.Cahul (3 instituţii închise din 1991), r.Călăraşi (8 instituţii - din 1996, avariate; 6 instituţii - din 1992 privatizate ca spaţiu locativ, magazin, brutărie), r.Căuşeni (6 instituţii); r.Cimişlia (7 instituţii avariate); r.Criuleni (2 instituţii privatizate, cotă valorică); r.Donduşeni (7 instituţii - reparaţie capitală); r.Drochia (12 instituţii din 1987, reducere a numărului de copii; 2 instituţii demolate); r.Dubăsari (6 instituţii - din 1958-1988); r.Edineţ (6 instituţii privatizate); r.Făleşti (2 instituţii demolate; 2 staţionează; 2 biserici; 1 privatizată); r.Floreşti (19 instituţii necesită reparaţie; 1 privatizată, spaţiu locativ); r.Glodeni (1 demolată); r.Hînceşti (8 arendate; 2 biserici; 2 biblioteci; 4 case de locuit); r.Ialoveni (6 instituţii privatizate, case de locuit; 4 la reparaţie); r.Leova (1 instituţie); r.Nisporeni (7 instituţii din 1996 la reparaţie capitală); r.Ocniţa (13 instituţii; 2 demolate din lipsă de finanţe); r.Orhei (4 nu funcţionează; 3 au fost vîndute şi sînt în proces de judecată); r.Rezina (10 instituţii nu funcţionează; 5 demolate; 5 arendate); r.Rîşcani (12 instituţii arendate, spaţiu locativ); r.Sîngerei (3 privatizate; 2 demolate); r.Soroca (4 instituţii privatizate); r.Străşeni (3 instituţii, ca spaţiu locativ; 1 biserică); r.Şoldăneşti (2 instituţii privatizate, spaţiu locativ); r.Ştefan Vodă (1 vîndută şi privatizată; 9 necesită reparaţii); r.Taraclia (1 - reparaţie capitală); r.Teleneşti (1 - reparaţie capitală); r.Ungheni (1 privatizată); UTAG (2 - reparaţie capitală).

Astfel, 51 de instituţii preşcolare au fost privatizate, 21 - demolate, 119 - arendate, 20 - avariate, 12 - vîndute, 85 necesită reparaţie capitală.

Ministerul Educaţiei şi Tineretului a comunicat că în perioada 2003-2006 au fost redeschise 109 instituţii preşcolare. Din numărul total (pe republică) 217596 de copii cu vîrsta între 1-7 ani, doar 120463 frecventează grădiniţa.

Prin urmare, doar 55,37% din numărul total de copii (cu vîrsta între 1-7 ani) frecventează instituţiile preşcolare.

La acelaşi capitol este de menţionat incapacitatea, în unele cazuri, a serviciilor publice de a asigura ajutorul şi asistenţa socială necesară pentru funcţionarea instituţiilor preşcolare.

Centrul pentru Drepturile Omului a fost sesizat de către un grup de părinţi, copiii cărora frecventau o instituţie preşcolară din mun.Chişinău, afirmînd că sînt perioade în care în alimentarea copiilor lipsea pîinea cîte 2-3 zile. S-a constatat că faptele relatate de părinţi corespundeau realităţii. Mai mult, din cauza epuizării rezervelor de zahăr, directorul instituţiei a fost nevoit să ia cu împrumut de la magazinul satului produsul respectiv. Directoarea a menţionat că responsabilă de situaţia creată este primăria din localitatea respectivă, care nu încheie la timp contractele cu furnizorii şi nu transferă mijloacele financiare necesare pentru procurarea pîinii, precum şi a celorlalte produse alimentare. În aceeaşi zi, avocatul parlamentar a întreţinut o discuţie şi cu primarul din localitate, care în cele din urmă a recunoscut existenţa acestor probleme.

Fiind extrem de îngrijoraţi de situaţia la zi creată în instituţiile preşcolare, avocaţii parlamentari s-au autosesizat din oficiu, pentru a contribui, în limita competenţei, la soluţionarea celor mai stringente probleme cu care se confruntă aceste instituţii. Drept imbold, în acest sens, a servit şi un articol publicat în presa cotidiană, prin care colaboratorii unei instituţii preşcolare au invocat problemele existente, de altfel caracteristice pentru majoritatea instituţiilor preşcolare publice din republică, situaţii precare care diminuează în mod direct calitatea educaţiei preşcolare.

De rînd cu cele invocate, este de subliniat salarizarea mizeră a personalului instituţiilor preşcolare, de care depinde calitatea procesului instructiv-educativ al copiilor. Or, este bine cunoscut faptul că primii ani din viaţa unui copil sînt decisivi pentru modelarea personalităţii lui, pentru acumularea celor mai importante valori general-umane.

Angajaţii sistemului educaţional preşcolar rămîn în speranţa că situaţia se va ameliora o dată cu implementarea integrală a prevederilor Legii cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr.355 din 23.12.2005.

JUSTIŢIE

Justiţia constituie ansamblul instituţiilor, prin intermediul cărora funcţia judiciară se poate executa. Ea este menită să soluţioneze toate conflictele care apar în viaţa socială atunci cînd se reclamă încălcarea sau contestarea unor drepturi.

Protecţia dreptului ar fi lipsită de sens, dacă n-ar fi onorată de o justiţie independentă şi imparţială, garanţie a unui proces echitabil.

Aspiraţiile de integrare europeană ale Republicii Moldova au determinat conştientizarea necesităţii consolidării capacităţilor sistemului judecătoresc. În acest context, Parlamentul, asigurînd implementarea unor angajamente luate faţă de Consiliul Europei la capitolul independenţă şi consolidarea capacităţilor justiţiei, a modificat mai multe legi care reglementează statutul judecătorului, organizarea judecătorească, activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, Curţii Supreme de Justiţie etc. Cu toate acestea, schimbările din justiţie încă nu se prea resimt în societate, şi asta, în opinia ministrului Justiţiei, pentru că felul în care se lucrează nu s-a schimbat.

A fost adoptată Legea cu privire la sistemul de executare silită, care stabileşte competenţa sistemului de executare silită, statutul juridic al personalului, drepturile şi obligaţiile, garanţiile personale şi sociale ale executorului judecătoresc, precum şi responsabilitatea acestora.

Totodată, Guvernul s-a văzut nevoit să dezbată problema executării hotărîrilor judecătoreşti, dată fiind situaţia acută în domeniul vizat şi existenţa unui număr mare de hotărîri neexecutate. Conform unor date, circa 50 la sută din documentele executorii rămîn neexecutate.

Competenţa extinsă a Procuraturii Generale este un subiect de îngrijorare pentru Comisia Europeană, la fel ca şi nerespectarea hotărîrilor Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

Cu toate acestea, reforma continuă a sistemului judecătoresc rămîne a fi o prioritate.

Din păcate, reformele implementate nu au sporit încrederea populaţiei în sistemul judecătoresc. Aceasta o demonstrează adresările frecvente ale cetăţenilor. Sistemul judecătoresc este conceput de populaţie mai mult ca o piedică la realizarea drepturilor lor pe mai multe motive:

• nivelul corupţiei din sistem;

• accesul limitat la serviciile unui avocat calificat;

• tergiversarea examinării cauzelor;

• diverse forme de presiune din partea judecătorilor asupra participanţilor la proces;

• calitatea hotărîrilor judecătoreşti şi neexecutarea acestora.

În circa 25% din adresările către avocaţii parlamentari, este invocată problema accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. Analiza statisticii din ultimii cîţiva ani (2004 - 26,2%; 2005 - 27,7%; 2006 - 25,7%) demonstrează că măsurile întreprinse în vederea asigurării acestor drepturi nu sînt suficiente şi confirmă necesitatea continuării reformei în justiţie.

În timpul audienţelor zilnice la Centrul pentru Drepturile Omului, cetăţenii frecvent invocă dezacordul cu hotărîrile instanţelor judecătoreşti. Este firesc că în cadrul examinării cauzei civile, una dintre părţi să rămînă nemulţumită de rezultatul soluţionării litigiului. Însă, avocaţii parlamentari şi colaboratorii Centrului pentru Drepturile Omului nu rareori sesizează erori în aplicarea legislaţiei, fapt care influenţează temeinicia hotărîrilor judecătoreşti. De cele mai multe ori, însă, aceste hotărîri sînt irevocabile şi cetăţenii nu mai dispun de procedee de contestare, majoritatea petiţionarilor reafirmîndu-şi intenţia de a apela la CEDO.

Avocaţii parlamentari, ţinînd cont de faptul că puterea judecătorească este independentă şi neavînd intenţia să se amestece în înfăptuirea actului de justiţie, indică în adresările către Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Supremă de Justiţie neregulile şi greşelile depistate, cer verificarea unor cazuri concrete, solicită generalizarea practicii judiciare în anumite situaţii etc. În majoritatea cazurilor răspunsurile la adresările Centrului pentru Drepturile Omului sînt formale şi atestă atitudinea ignorantă faţă de sesizările şi avizele avocaţilor parlamentari. Atîta timp cît aceste instituţii vor examina superficial plîngerile şi adresările vizavi de activitatea judecătorilor şi a instanţelor judecătoreşti, sistemul nu va cunoaşte îmbunătăţiri ale stării de lucruri.

În aceeaşi ordine de idei ar fi de menţionat că în anul precedent Comisiile Parlamentare au remis Centrului pentru Drepturile Omului spre examinare circa 175 de plîngeri de la cetăţenii republicii, marea majoritate referindu-se la aceeaşi problemă - dezacordul cu hotărîrea instanţei judecătoreşti sau calitatea actului de justiţie. Instituţia ombudsmanului este nevoită să explice că avocaţii parlamentari, în cadrul exercitării atribuţiilor lor, nu sînt în drept să intervină în activitatea instanţelor judecătoreşti, deoarece la înfăptuirea justiţiei judecătorii sînt independenţi şi se supun exclusiv legii, iar hotărîrile emise pot fi controlate sau reexaminate doar de instanţele judecătoreşti competente, în ordinea stabilită de legislaţie. Drept consecinţă, unii petiţionari îşi exprimă nemulţumirea pentru nesoluţionarea problemelor cu care se confruntă.

Uneori persistă şi indignarea pentru faptul că petiţia a fost remisă avocaţilor parlamentari, cetăţenii insistînd asupra examinării problemei lor anume de deputatul căruia i-a fost adresată aceasta. De fiecare dată petiţionarilor li se explică cu răbdare modalitatea de soluţionare, competenţele organelor abilitate, inclusiv competenţele deputaţilor, care nu au dreptul să intervină în procesul de exercitare a justiţiei.

Neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti rămîne, ca şi în anii precedenţi, o problemă stringentă.

Frecvent, petiţionarii invocă neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti cu privire la neachitarea pensiei alimentare, încasarea datoriilor, încasarea restanţelor salariale, repunerea în funcţia anterior deţinută, acţiunile executorilor judecătoreşti.

Cauzele rămîn aceleaşi. Debitorii nu sînt încadraţi în cîmpul muncii, nu dispun de bunuri care ar putea fi urmărite şi realizate în contul achitării datoriei sau sînt plecaţi peste hotarele republicii.

O dată cu sporirea fenomenului muncii migraţionale, s-a majorat considerabil numărul hotărîrilor neexecutate vizavi de plata pensiei de întreţinere. Aderarea Republicii Moldova la Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate ar diminua într-o oarecare măsură problema.

Executarea unor hotărîri judecătoreşti ţine direct de competenţa organelor administraţiei publice centrale, locale, agenţi economici care nu-şi onorează obligaţiunile sale în calitate de debitor întru restabilirea creditorilor în funcţie sau achitarea salariilor, compensaţiilor la demisionare.

Sînt înregistrate cazuri, în care ministerele nu execută hotărîrile judecătoreşti privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat nelegitim şi hotărîrile prin care pîrîtul este obligat la plata despăgubirii pentru perioada absenţei forţate de la lucru, în cazul eliberării nelegitime din serviciu.

În acest context, Ministerul Educaţiei şi Tineretului este autoritatea publică centrală cu restanţe grave la acest capitol. În cadrul examinării plîngerilor cu privire la neexecutarea de către ministerul vizat a hotărîrilor judecătoreşti, avocaţii parlamentari au constatat că executorii judecătoreşti au întreprins măsurile de executare necesare, însă cerinţele acestora privind executarea hotărîrilor au fost ignorate. Oficialităţile ministerului nu răspundeau la demersurile înaintate, nu eliberau permise executorilor judecătoreşti pentru a intra în incintă, pentru a verifica executarea documentelor executorii.

În alte cazuri autorităţile publice (spre exemplu, Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare ş.a.), ignorînd decizia instanţelor judecătoreşti care urmează a fi executată imediat, recurg la acţiuni procedurale, solicitînd suspendarea sau amînarea executării pînă la examinarea cererii de recurs.

Multe adresări către avocaţii parlamentari sînt generate de acţiunile/inacţiunile executorilor judecătoreşti. În unele cazuri avocaţii parlamentari sînt impuşi de situaţie să constate la faţa locului că petiţionarii au dreptate atunci cînd invocă atitudinea formală a executorilor faţă de atribuţiile de serviciu. Materialele respective sînt generalizate şi transmise organelor procuraturii pentru întreprinderea măsurilor. În cazul petiţionarului C., după intervenirea avocaţilor parlamentari, a fost pornită urmărire penală conform prevederilor art.320 alin.(2) din Codul penal.

Este insuficientă şi implicarea organelor de drept pe astfel de cazuri. Nu se fac investigaţii operative pentru a stabili sursele de existenţă a debitorului, acest fapt ar dovedi intenţia eschivării de la executarea hotărîrilor judecătoreşti. De cele mai dese ori, însă, organele de drept se limitează la constatări de genul: debitorul nu lucrează, nu are patrimoniu. Respectiv, nu este vorba de intenţie, ci lipsă a posibilităţilor. Uneori nu se ţine cont nici chiar de informaţia prezentată de creditor despre veniturile şi genul de activitate a debitorului. Este regretabilă practica cînd executorii judecătoreşti, neutilizînd toate modalităţile îndreptate spre executare, recurg la proceduri de schimbare a sancţiunii în baza art.26 din Codul cu privire la contravenţiile administrative.

În timpul examinării condiţiilor de detenţie provizorie, avocaţii parlamentari deseori constată deţinerea în arest administrativ a cetăţenilor care nu au executat sancţiunea administrativă sub formă de amendă. S-au constatat cazuri de încarcerare a cetăţenilor pentru neachitarea restanţelor la impozite. Cazuri similare au fost abordate de cetăţeni şi în cadrul adresărilor la Centrul pentru Drepturile Omului.

Este de menţionat că legislaţia în vigoare nu stabileşte mecanismul şi procedura de examinare a demersului de înlocuire a sancţiunii aplicate sub formă de amendă cu arest. Dimpotrivă, capitolul 25 din Codul cu privire la contravenţiile administrative reglementează expres procedura de executare a amenzii administrative, iar în Codul de executare sînt prevăzute pîrghiile de influenţă ale executorului judecătoresc, inclusiv dreptul de a înainta demers în instanţa de judecată doar în cazul în care acţiunile/inacţiunile persoanei conţin elemente de contravenţie (neachitarea amenzii administrative nu constituie o contravenţie).

Analizînd practica înlocuirii sancţiunii amenzii cu arest administrativ, avocaţii parlamentari concluzionează că aceasta prezintă un pericol social pentru un număr mare de cetăţeni. În acest context trezeşte îngrijorare şi Hotărîrea Guvernului nr.1015 din 05.09.2006, prin care a fost aprobat regulamentul privind controlul achitării primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală în sumă fixă, care prevede mecanismul de identificare şi sancţionare administrativă a cetăţenilor care nu au achitat prima de asigurare, inclusiv pentru anii precedenţi.

Raportînd cuantumul primei de asigurare obligatorie de asistenţă medicală în sumă fixă la starea financiară precară a multor familii, mai ales din mediul rural, avocaţii parlamentari nu exclud încarcerări în masă a populaţiei în temeiul art.26 alin.(5) din Codul cu privire la contravenţiile administrative.

Centrul pentru Drepturile Omului a adresat propuneri de modificare a legislaţiei, dar, ţinînd cont de faptul că procesul legislativ necesită anumit timp, a solicitat concomitent Consiliului Superior al Magistraturii examinarea posibilităţii intervenirii întru prevenirea situaţiilor de diminuare a drepturilor cetăţenilor. Consiliul Superior al Magistraturii a propus, la rîndul său, Curţii Supreme de Justiţie "să efectueze generalizarea practicii judiciare în chestiunea dată şi, în dependenţă de rezultate, să reacţioneze în modul corespunzător".

În anul precedent, circa 11,9% de solicitanţi s-au adresat la Centrul pentru Drepturile Omului pentru a beneficia de consultaţii juridice gratuite. Unii se adresează cu solicitări de a întocmi o cerere de chemare în judecată, un apel sau un recurs, de a reprezenta interesele în instanţa de judecată şi rămîn descurajaţi de imposibilitatea de a-şi realiza dreptul accesului la justiţie. Avocaţii parlamentari periodic ţin să menţioneze şi să explice că, în virtutea obligaţiilor şi competenţelor, nu exercită şi nu substituie atribuţiile avocaţilor.

Petiţionarii continuă să invoce calitatea serviciilor prestate de avocaţi, refuzul acordării asistenţei legale din oficiu chiar şi în cazurile expres prevăzute de legislaţia naţională. Regretabil, dar Baroul Avocaţilor nu a răspuns niciodată la actele de reacţionare sau solicitările avocaţilor parlamentari nici în anul de referinţă, nici în anii precedenţi.

Avocatura, fiind o instituţie de drept independentă a societăţii civile, este menită să asigure, pe bază profesională, acordarea de asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al accesului la înfăptuirea justiţiei.

În opinia avocaţilor parlamentari, Consiliul Baroului, conştientizînd importanţa misiunii nobile asumate, trebuie să întreprindă măsuri întru asigurarea necondiţionată a dreptului la apărare garantat de Constituţie, conformîndu-se legislaţiei în vigoare, inclusiv Legii cu privire la avocaţii parlamentari.

În anul 2006 a fost votat în prima lectură proiectul legii cu privire la asistenţa juridică garantată de stat, care are menirea să asigure accesul liber şi egal pentru toate persoanele la asistenţă juridică calificată, îndeosebi categoriilor defavorizate. Necesitatea implementării unui mecanism eficient privind accesul populaţiei la justiţie şi asistenţă juridică gratuită în Republica Moldova se impune demult, dar asigurarea calitativă a acestor servicii cere din partea avocaţilor diligenţă şi promptitudine, din partea statului - crearea unui mediu propice şi remunerare adecvată. Totodată, în opinia avocaţilor parlamentari, proiectul vizat conţine un mecanism extrem de sofisticat, cu impact negativ asupra obiectivelor propuse.

Conform Legii cu privire la avocaţii parlamentari, în baza analizei datelor privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor şi în baza examinării cererilor, ombudsmanii sînt în drept să prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecţionării legislaţiei în vigoare, să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului asupra corespunderii lor principiilor general-acceptate şi actelor juridice internaţionale cu privire la drepturile omului.

Cetăţenii care nu-şi pot realiza drepturile constituţionale ca urmare a imperfecţiunii legislaţiei, dar sînt versaţi pe problemele de care se preocupă Centrul pentru Drepturile Omului, recurg deseori la ajutorul avocaţilor parlamentari în speranţa că aceştia vor face uz de competenţele sus-menţionate. Însă, în unele cazuri, pentru repunerea în dreptul lezat nu există nici o soluţie. În acest context sînt de menţionat următoarele:

Conform Legii Supreme a statului nici o lege sau un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Legile şi celelalte acte normative, adoptate pînă la 27 august 1994, rămîn în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei.

Curtea Constituţională, potrivit art.31 alin.(2) din Legea cu privire la Curtea Constituţională nr.317 din 13.12.1994, exercită controlul constituţionalităţii actelor normative, care au fost adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei, adică adoptate după 27 august 1994.

În această ordine de idei, instanţele judecătoreşti, la rezolvarea litigiilor, urmează de sine stătător să aprecieze calitatea actelor normative adoptate pînă la 27 august 1994 şi, în cazurile necesare, urmează să aplice Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă.

În situaţia în care actul normativ nu poate fi supus controlului constituţionalităţii, iar Guvernul nu acceptă operarea modificărilor propuse, instanţa de judecată rămîne unica posibilitate de soluţionare a problemei, prin prisma normelor constituţionale.

Din practica Centrului pentru Drepturile Omului se poate afirma că instanţele judecătoreşti interpretează şi folosesc în mod diferit dreptul de a aplica la rezolvarea litigiilor numai normele de drept conforme Constituţiei. Uneori acestea nu examinează demersurile privind contestarea constituţionalităţii actelor normative de către una dintre părţi, le resping neîntemeiat sau nu se pronunţă asupra cererii de a aplica direct Constituţia, fără a prezenta vreo motivare.

Avocaţii parlamentari consideră că pentru garantarea apărării eficiente a drepturilor omului prin mecanismele juridice se impune necesitatea instituirii unui mecanism eficient de excludere a aplicării actelor normative care contravin Constituţiei, dar care nu pot fi supuse controlului constituţionalităţii în contextul art.31 alin.(2) din Legea cu privire la Curtea Constituţională.

DETENŢIE

În anul 2006 a sporit considerabil numărul adresărilor de la deţinuţi, acesta ajungînd la 52,6% (1008 reclamaţii) din numărul total de petiţii înregistrate la Centrul pentru Drepturile Omului.

În cadrul audienţelor zilnice, 239 de persoane - foşti condamnaţi sau rudele persoanelor aflate în detenţie - au abordat condiţiile de detenţie şi igienă, dezacordul cu hotărîrile judecătoreşti.

Cele mai multe plîngeri au parvenit de la Instituţia penitenciară nr.13 Chişinău (278), Instituţia penitenciară nr.18 Brăneşti (117), Instituţia penitenciară nr.3 Leova (90), Instituţia penitenciară nr.15 Cricova (64) ş.a.

Numărul sporit al plîngerilor la acest capitol i-a motivat pe avocaţii parlamentar să monitorizeze în continuare situaţia din penitenciare.

Este incontestabil faptul că în ultimii 2 ani au fost întreprinse acţiuni în vederea reformării sistemului penitenciar din ţară: s-au desfăşurat lucrări de reparaţii capitale şi curente în penitenciare, s-au intensificat măsurile de atragere a donatorilor pentru acordarea ajutoarelor umanitare, s-au dat în exploatare două blocuri de regim cu capacitatea de 100 locuri fiecare în Penitenciarul nr.1 din Taraclia, s-a reconstruit un bloc locativ din Penitenciarul Rusca, s-a iniţiat implementarea tratamentului antituberculos conform strategiei DOTS "+" în Penitenciarul nr.16 Pruncul, s-a dat în exploatare un bloc cu o capacitate de 100 de locuri în spitalul de tuberculoză din cadrul Penitenciarului nr.17 Rezina, precum şi staţia de epurare a apelor reziduale, blocul medical şi alimentar ale aceluiaşi spital, s-a procurat aparataj medical pentru efectuarea fibrogastroscopiei şi encefalogramei, s-a procurat, inclusiv cu suportul unor organizaţii, literatură juridică pentru completarea fondului de carte al bibliotecilor din penitenciare.

Prin verificările efectuate pe parcursul anului la faţa locului s-a constatat, că condiţiile de detenţie n-au cunoscut o îmbunătăţire substanţială. Există deficienţe serioase în ceea ce priveşte respectarea normei de spaţiu locativ, aprovizionarea cu apă şi energie electrică, încălzire în perioada rece a anului. Starea sanitaro-igienică este deplorabilă, iluminarea şi aerisirea naturală sînt insuficiente, în celule persistă un grad înalt de umiditate.

Asistenţa medicală a deţinuţilor este sub limita minimă necesară, se resimte o insuficienţă acută de medicamente, lipseşte echipamentul medical şi personalul medical calificat. Se înregistrează o atitudine indiferentă a personalului medical faţă de solicitările deţinuţilor.

De menţionat că această stare de lucruri în mare parte se datorează austerităţii financiare.

La solicitarea avocaţilor parlamentari, Ministerul Finanţelor a informat că pentru realizarea sarcinilor prevăzute în Concepţia reformei sistemului penitenciar pe anii 2004-2013 este necesară atragerea unui suport financiar considerabil în sumă totală de 126,9 mil.lei, dintre care pentru anii 2004-2006, respectiv, 4,2 mil.lei, 8,2 mil.lei şi 12,9 mil.lei, pe cînd posibilităţile bugetului de stat pentru această perioadă au fost extrem de limitate.

Pentru activitatea Departamentului Instituţiilor Penitenciare, prin Legea bugetului de stat pe anul 2006 au fost aprobate mijloace financiare în sumă de 93854,2 mii lei, cu o majorare de 8322,5 mii lei faţă de anul 2005. Aceste mijloace urmau a fi gestionate pentru acoperirea întregului an financiar.

La etapa elaborării şi definitivării Cadrului de cheltuieli pe termen mediu 2007-2009, Ministerul Finanţelor a propus, în limita veniturilor estimate, a fi prevăzute mijloace adiţionale pentru anul 2007 în sumă de 6,3 mil.lei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.

La solicitarea Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Ministerul Finanţelor urma să dispună examinarea oportunităţii elaborării de către Republica Moldova a unui proiect de modernizare a sistemului penitenciar din ţară, finanţat de către Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE), implementarea căruia ar favoriza realizarea unor acţiuni în vederea ameliorării situaţiei la acest capitol.

În timp ce sînt întreprinse măsuri direcţionate spre înlăturarea dificultăţilor ce ţin de suportul financiar, au rămas în umbră problemele care depind de factorul uman - asigurarea drepturilor procesuale ale deţinuţilor, instruirea personalului, crearea condiţiilor de schimbare în bine a atitudinii faţă de deţinuţi.

În cadrul vizitelor sistematice la penitenciarele din ţară, s-au înregistrat cazuri în care a fost pusă în pericol securitatea deţinuţilor şi a personalului. Frecvent deţinuţii sînt supuşi abuzurilor din partea altor deţinuţi. Anume tratamentul înjositor suportat de unii deţinuţi din partea altor deţinuţi generează numărul considerabil al persoanelor aflate la sineizolare (asigurarea securităţii personale la cerere).

S-a constatat că deţinuţii care, în opinia unor colaboratori ai penitenciarelor creează probleme, sînt supuşi presiunii, intimidării fizice şi psihice. De altfel, din mărturisirile unor condamnaţi, relaţiile între ei şi gardieni depind de simpatiile personale ale colaboratorilor instituţiilor penitenciare. În majoritatea cazurilor cad în dizgraţie condamnaţii care adresează plîngeri în diferite instituţii; cei care cer insistent respectarea drepturilor lor; persoanele care nu doresc să colaboreze cu administraţia în vederea prestării anumitelor informaţii. Deţinuţii dezagreabili gardienilor sînt încarceraţi sistematic şi trecuţi în categoria persoanelor cu grad sporit de periculozitate. În consecinţă, această categorie de condamnaţi nu poate beneficia de liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, antrenarea în muncă cu compensarea privilegiată a zilelor lucrate ş.a.

În instituţiile penitenciare sînt înregistrate şi cazuri de maltratare a condamnaţilor. Avocaţii parlamentari au investigat cazul condamnatului P.V., care a comunicat neîntîrziat despre aplicarea violenţei de către un angajat al penitenciarului. În timpul aflării la faţa locului, colaboratorul Centrului pentru Drepturile Omului a constatat existenţa leziunilor corporale. Departamentul Instituţiilor Penitenciare a confirmat şi a stabilit circumstanţele în care condamnatului i s-au provocat leziunile. La adresarea sa către Procuratura municipiului Chişinău de a cerceta faptul maltratării condamnatului P.V., ombudsmanul a fost informat că nu au fost depistate leziuni corporale şi faptul maltratării nu a avut loc şi, respectiv, nu există temei pentru începerea urmăririi penale împotriva colaboratorului penitenciarului.

În toamna-iarna anului 2006, în adresa Centrului pentru Drepturile Omului au parvenit 117 plîngeri de la deţinuţii Penitenciarului nr.18 Brăneşti, în care s-a abordat problema relaţiilor ostile dintre personal şi condamnaţi. Aceeaşi problemă a fost sesizată şi în discuţiile cu condamnaţii, la faţa locului. S-a făcut referire la lipsa totală a respectului faţă de deţinuţi, crearea artificială a unor impedimente la realizarea drepturilor condamnaţilor la întrevederi, sancţionarea severă a condamnaţilor pentru cele mai nesemnificative încălcări, maltratarea şi insultarea condamnaţilor, precum şi la alte acţiuni orientate spre destabilizarea situaţiei, adică instigarea condamnaţilor la conflicte atît între ei, cît şi cu personalul penitenciarului.

Chiar şi în timpul convorbirilor întreţinute de către reprezentanţii Centrului pentru Drepturile Omului cu condamnaţii, intervenţiile verbale ale personalului penitenciar purtau un pronunţat caracter de desconsiderare. În acest sens, avocatul parlamentar a subliniat inadmisibilitatea unui asemenea comportament din partea personalului faţă de condamnaţi, mai cu seamă a maltratării acestora.

Majoritatea deţinuţilor aflaţi în izolatoare disciplinare şi-au exprimat dezacordul cu măsura disciplinară aplicată, aceasta nefiind proporţională încălcării. Totodată, s-a constatat că administraţia penitenciarului nu respectă prevederile art.268 alin.4 din Codul de executare, conform căruia plîngerea asupra sancţiunii disciplinare sub formă de încarcerare suspendă executarea sancţiunii şi se examinează în regim de urgenţă. În condiţiile în care nu funcţionează mecanismul de examinare a plîngerilor deţinuţilor, neconformarea cerinţelor sus-indicate poate fi îndreptăţită în anumite cazuri. Or, situaţia din penitenciare se află în permanentă tensiune şi în lipsa unor pîrghii eficiente de constrîngere (în cazul dat încarcerarea) poate genera consecinţe nefaste atît pentru condamnaţi, cît şi pentru personalul penitenciarelor. În această ordine de idei se impune întreprinderea unor măsuri urgente direcţionate spre activizarea funcţionării Comitetului pentru Plîngeri, prin alocarea mijloacelor bugetare, asigurarea cu sediu, angajarea unui aparat administrativ, stabilirea procedurilor de lucru şi dotarea cu inventarul necesar.

În opinia avocaţilor parlamentari, componenţa actuală a Comitetului pentru Plîngeri, precum şi aflarea acestuia la aceeaşi adresă juridică cu Ministerul Justiţiei diminuează din imparţialitatea acestei instituţii. Regretabil, dar de opinia avocaţilor parlamentari asupra componenţei Comitetului pentru Plîngeri nu s-a ţinut cont.

De menţionat că atare situaţie în relaţiile dintre deţinuţi şi personal este caracteristică multor penitenciare din republică.

În procesul examinării stării de lucruri în penitenciare, avocaţii parlamentari informează Departamentul Instituţiilor Penitenciare despre neregulile depistate, cu înaintarea propunerilor şi recomandărilor de înlăturare a acestora.

La avizele avocaţilor parlamentari, autorităţile de competenţă, în cazul în care recunosc existenţa problemei, prezintă informaţii despre măsurile întreprinse în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie, dar rareori fac referire la relaţiile personal-deţinuţi. Trezeşte îngrijorare nedorinţa recunoaşterii acestei probleme existente.

În acest context, avocaţii parlamentari consideră că administraţiile instituţiilor penitenciare trebuie să încurajeze personalul să-şi schimbe atitudinea faţă de condamnaţi, să dea dovadă de o anumită încredere faţă de ei, ceea ce va reduce nu numai riscul iscării unor noi conflicte, dar va consolida, de asemenea, controlul şi securitatea în penitenciare. Necesită atenţie şi problema instruirii juridice a personalului penitenciarelor. S-a constatat, cu regret, că unii angajaţi nu cunosc prevederile legislaţiei de domeniu.

O altă problemă deosebit de importantă pentru deţinuţi este modul de compensare privilegiată a zilelor de muncă ale condamnaţilor. Centrul pentru Drepturile Omului a constatat o aplicare absolut diferită a normelor legislative, după intrarea în vigoare a Codului de executare. În unele Instituţii penitenciare, la calcularea zilelor conform compensării privilegiate a zilelor de muncă, se aplică preferenţial prevederile art.95 şi 98 (alin.1) din Codul muncii, încluzînd în calculul zilelor (conform compensării privilegiate a zilelor de muncă) doar munca prestată de luni pînă vineri. În alte instituţii penitenciare se aplică preferenţial prevederile art.106 din Codul muncii, incluzîndu-se în calculul zilelor (conform compensării privilegiate a zilelor de muncă) timpul de muncă prestat efectiv de fiecare condamnat, inclusiv munca prestată în zilele de repaus şi zilele de sărbătoare nelucrătoare.

Prin prisma prevederilor art.257 al Codului de executare, condamnaţii care nu încalcă regimul de deţinere şi îndeplinesc conştiincios sarcinile de producţie, au şanse reale de a fi eliberaţi mai devreme din detenţie. În acelaşi timp, şansele condamnaţilor de a se folosi pe deplin de aceste facilităţi devin minime în situaţia în care administraţiile unor penitenciare, la calcularea zilelor conform compensării privilegiate a zilelor de muncă, se călăuzesc strict de prevederile Codului muncii, conform cărora timpul de muncă constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, neluînd în considerare timpul efectiv lucrat. Această situaţie se complică în condiţiile în care modul de compensare privilegiată a zilelor de muncă diferă considerabil de la instituţie la instituţie. Analizînd situaţia la faţa locului, discutînd cu colaboratorii Instituţiilor penitenciare şi cu condamnaţii, avocaţii parlamentari au constatat că prezenta problemă este complicată, dar importantă şi au insistat asupra elaborării în regim de urgenţă a unui regulament la acest capitol, care ar permite unificarea modului de calcul al zilelor conform compensării privilegiate a zilelor de muncă.

În condiţia de suprapopulare a penitenciarelor, încadrarea în muncă a condamnaţilor şi, respectiv, compensarea privilegiată a zilelor de muncă conform unui mecanism bine ajustat, ar permite încurajarea condamnaţilor la un comportament pozitiv, cu eventuala posibilitate de a fi eliberaţi din detenţie înainte de termenul stabilit prin sentinţa instanţei de judecată. Totodată, angajarea în cîmpul muncii a condamnaţilor care sînt pe calea corectării şi resocializării ar servi drept exemplu şi pentru ceilalţi condamnaţi.

În anul de referinţă a rămas actuală problema asigurării condamnaţilor cu pensii. În scopul excluderii discrepanţelor care limitează dreptul garantat la asigurarea persoanelor private de libertate cu pensii şi evitării unor coliziuni ale normelor de drept, Ministerul Economiei şi Comerţului a susţinut propunerea avocaţilor parlamentari de revizuire a Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat şi a Legii asigurării cu pensii a militarilor şi persoanelor din corpul de comandă şi trupele organelor afacerilor interne, pentru a le aduce în concordanţă cu dispoziţiile Codului de executare. Cu regret, proiectele de lege elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Apărării nu au fost examinate.

Centrul pentru Drepturile Omului a remarcat, în repetate rînduri, că de la intrarea în vigoare a Codului de executare, persoanele care exercită pedeapsa privativă de libertate au fost lipsite de posibilitatea de a achita prejudiciul material şi/sau moral, stabilit prin hotărîrea instanţei de judecată, deoarece administraţiile penitenciarelor nu au temei juridic pentru reţinerea sumelor respective. Această situaţie se datorează faptului că titlul executoriu se eliberează de către prima instanţă creditorului, care, la rîndul lui, îl prezintă spre executare, conform prevederilor alin.1 art.17 din Codul de executare. Respectiv, titlurile executorii rămîn de facto la creditori sau la executorii judecătoreşti.

De menţionat că pentru a beneficia de unele facilităţi ce ţin de posibilitatea obţinerii libertăţii sau de reducere a termenului pedepsei, condamnatul trebuie să repare integral daunele cauzate de infracţiunea pentru săvîrşirea căreia îşi execută pedeapsa.

Situaţia expusă mai sus face imposibilă aplicarea amnistiei şi liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

În acest context, avocaţii parlamentari au propus revizuirea şi completarea art.17 din Codul de executare cu reglementări, prin care titlul executoriu eliberat de către instanţa de judecată să fie transmis spre executare din oficiu. În aprilie 2006 Ministerul Justiţiei a prezentat avocaţilor parlamentari un proiect de lege cu privire la modificarea respectivă, însă pînă în prezent modificările preconizate nu au fost operate, fapt care nu diminuează torentul de adresări de la condamnaţi.

În anul 2006 din locurile de detenţie au fost eliberaţi 2001 cetăţeni. Adaptarea lor socială rămîne a fi anevoioasă. Dintr-un cumul de cauze, scopul educativ şi de reinserţie socială ulterioară se atinge doar parţial. Întru asigurarea unei reuşite reintegrări în societate a foştilor condamnaţi este nevoie de o colaborare între serviciul socio-educativ din cadrul instituţiei penitenciare şi serviciile de reintegrare socială (probaţiune) care, la rîndul lor, urmează a focaliza activităţile instituţiilor sociale din comunitate.

Conform statisticii, peste 50% din foştii deţinuţi comit infracţiuni în mod repetat, după care ajung iarăşi în locurile de detenţie. Aceşti oameni se pomenesc, frecvent, în situaţia în care nu au nici casă, nici masă, nici un loc de muncă şi, din aceste considerente, preferă să se întoarcă în penitenciare, în care au un acoperiş de asupra capului şi sînt hrăniţi.

Un rol important în cadrul realizării procesului de resocializare a infractorilor îl deţine educaţia prin muncă, educaţia morală şi juridică, instruirea generală, lucrul individual, justiţia restaurativă. Deşi stipulări de acest ordin există în actele legislative, funcţionalitatea lor lasă mult de dorit. Antrenarea condamnatului în muncă, precum şi instruirea lui generală şi/sau profesională se realizează doar în măsura posibilităţilor; resursele umane (cadre profesionale înalt calificate) şi financiare sînt insuficiente; asistenţa psihologică şi socială (foarte importante în procesul de resocializare) se află la un nivel primar. Mecanismul actual al resocializării delicvenţilor nu asigură reeducarea lor şi reorientarea persoanei spre o conduită conformată.

Potrivit reformei sistemului penitenciar, în scopul resocializării condamnaţilor şi pregătirii acestora pentru o viaţă onestă în societate, prin ordinul Departamentului Instituţiilor Penitenciare, nr.36 din 20.03.2006, a fost aprobat Programul cu privire la pregătirea pentru eliberarea din detenţie "PROSOCIAL". Conform programului respectiv, cu 6 luni înainte de eliberarea din detenţie, condamnaţii sînt implicaţi în diverse activităţi, scopul cărora este promovarea unui mod corect de viaţă în societate, instruirea persoanelor în vederea soluţionării problemelor care apar o dată cu eliberarea din detenţie şi, ulterior, a reintegrării cu succes în societate.

Deocamdată, statisticile arată că eforturile Departamentului Instituţiilor Penitenciare obţin rezultate minime, dat fiind că alte instituţii blochează revenirea foştilor condamnaţi în societate. Agenţii economici şi agenţiile de amplasare a forţei de muncă deseori denotă reticenţe în cazuri de angajare a persoanelor cu antecedente penale.

Cu toate acestea, potrivit datelor furnizate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în anul 2006 la agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă au fost înregistrate 220 de persoane eliberate din locurile de detenţie, dintre care 14 femei. Prin intermediul agenţiilor teritoriale au fost angajate 61 de persoane, dintre care 11 femei, iar persoanele care nu s-au putut angaja după eliberarea din detenţie au beneficiat de alocaţii de integrare şi reintegrare profesională.

Din cele menţionate de directorul uneia dintre agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, pe parcursul anului trecut 29 de persoane care şi-au ispăşit pedeapsa şi care s-au înregistrat la AOFM, au ridicat indemnizaţii lunare. Din păcate, au fost încadrate în cîmpul muncii doar 2 persoane din cele 29. Majoritatea foştilor deţinuţi stau la evidenţă două-trei luni, iar apoi dispar şi nu mai dau de veste. Deşi multe persoane din această categorie au studii medii, iar uneori şi superioare, majoritatea agenţilor economici manifestă reticenţă la angajarea lor.

În Republica Moldova se mai constată o indiferenţă a comunităţii faţă de reforma penală. Sursele mass-media abordează extrem de vag problematica resocializării, lipsesc activităţile de promovare a interesului comunitar de a găsi soluţii eficiente la acest capitol. Reintegrarea socială a condamnaţilor poate fi considerată cea mai complexă componentă, deoarece de reuşita acesteia depinde statutul social al persoanei reîntoarse în societate.

În altă ordine de idei, de rînd cu crearea condiţiilor de deţinere a condamnaţilor, în conformitate cu prevederile Standardelor minime de detenţie, necesită atenţie din partea statului problemele angajaţilor sistemului penitenciar.

O condiţie prioritară pentru depăşirea dificultăţilor cu care se confruntă sistemul penitenciar ar fi soluţionarea multilaterală a problemelor personalului.

În opinia unor şefi de penitenciare, tratarea neobiectivă a problemelor sistemului penitenciar de către mass-media scrisă şi electronică conduce la formarea unei opinii greşite şi crearea unei imagini negative a activităţii întregului sistem, în ansamblu, şi a personalului, în particular.

Conform datelor Departamentului Instituţiilor Penitenciare, numai circa 20% din colaboratorii sistemului penitenciar sînt asiguraţi cu spaţiu locativ, majoritatea personalului fiind pus în situaţia de a închiria locuinţe. O bună parte a colaboratorilor sistemului penitenciar locuiesc în alte localităţi şi deplasarea la serviciu necesită cheltuieli de transport considerabile. Nu se respectă prevederile Legii cu privire la sistemul penitenciar, conform cărora colaboratorii care nu dispun de spaţiu locativ au dreptul la recuperare din contul instituţiilor în care activează, a cheltuielilor pentru închirierea locuinţelor. Această situaţie generează fluctuaţia cadrelor. La moment, sînt vacante 123 locuri de ofiţeri şi 276 locuri de subofiţeri.

O altă cauză a deficitului de cadre ar fi mediul emoţional-psihologic instabil, contactul permanent cu deţinuţii infectaţi HIV, tuberculoză şi alte maladii infecţioase. Astfel, pe parcursul anilor 2005 şi 2006 au fost înregistrate 12 şi, respectiv, 9 cazuri consecutive de îmbolnăvire cu tuberculoză a colaboratorilor penitenciarelor, inclusiv femei. Pentru evitarea infectării personalului, în ultima perioadă s-au întreprins anumite măsuri de redresare a situaţiei: a fost instalat sistem de ventilare cu presiune negativă în Penitenciarul nr.13 Chişinău şi Penitenciarul nr.16 Pruncul; finisate lucrările de proiectare a sistemului de ventilare în blocul curativ al penitenciarului nr.17 Rezina; procurate şi instalate lămpi bactericide în spitalele penitenciare şi izolatoarele de anchetă penală; repartizate respiratoare şi măşti individuale de protecţie.

Din unele penitenciare a parvenit informaţia că în timpul efectuării procedurilor de percheziţie nu se utilizează nici o măsură de protecţie pentru minimalizarea riscurilor infectării (mănuşi de piele sau de latex, măşti). Cauza este insuficienţa mijloacelor financiare.

În virtutea amplasării pe teritoriul Transnistriei şi nedorinţei de conlucrare a autorităţilor locale, Instituţiile penitenciare din oraşul Bender se află într-o situaţie critică. De rînd cu problemele asigurării cu spaţiu locativ şi numărul sporit de angajaţi contaminaţi de tuberculoză, penitenciarul nr.8 este deconectat de la aprovizionarea centralizată cu energie electrică, încălzire termică, apă şi canalizare.

În cadrul activităţii zilnice, angajaţii penitenciarelor sînt supuşi pericolului de a fi agresaţi de condamnaţi. Astfel de cazuri există, dar majoritatea lor sînt trecute sub tăcere. Lipsa echipamentului special şi a surselor de legătură în timpul efectuării serviciului sporesc acest pericol. La moment, unica măsură de securitate a colaboratorilor sistemului penitenciar este protejarea datelor privind domiciliul acestora.

În acest context, se impune necesitatea dotării penitenciarelor cu mijloace moderne de supraveghere a deţinuţilor şi de depistare a obiectelor şi substanţelor interzise.

Pe parcursul anului 2006, avocaţii parlamentari au depus efort pentru soluţionarea problemei recalculării pensiilor pentru pensionarii Ministerului Afacerilor Interne, foşti colaboratori ai instituţiilor penitenciare, care au activat în sistemul penitenciar pînă la data de 28.12.1995, cînd Direcţia instituţiilor penitenciare a fost trecută în subordinea Ministerului Justiţiei.

Luînd în considerare că salarizarea în ministere este diferită, respectiv şi mărimea pensiilor recalculate pensionarilor acestor ministere diferă. Foştii colaboratori ai sistemului penitenciar, care au devenit beneficiari de pensii pînă în anul 1996, în număr de 420 de persoane, au rămas la un nivel mai scăzut de protecţie socială din partea statului, comparativ cu foştii colaboratori ai sistemului penitenciar care au devenit beneficiari de pensii în cadrul Ministerului Justiţiei. Este îmbucurător faptul că această problemă, după mai bine de un an de conlucrare comună, a fost soluţionată prin Hotărîrea Guvernului nr.1486 din 27 decembrie 2006.

O dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.355 din 23.12.2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar, a devenit actuală problema salarizării angajaţilor civili din sistemul penitenciar. Din adresările colective către Centrul pentru Drepturile Omului şi Guvernul Republicii Moldova, cît şi din informaţiile oferite de directorii penitenciarelor rezultă că salariul acestei categorii de angajaţi a fost diminuat considerabil. Contrar Legii nr.355, care prevede plata diferenţei de salariu în cazurile în care, după punerea în aplicare a legii, salariile de bază, incluzînd sporurile şi suplimentele, vor fi mai mici decît salariile de bază anterioare, calcularea şi plata diferenţei de salariu nu s-a efectuat în anul 2006. În condiţiile în care sistemul penitenciar suportă deficit de specialişti, în special medici, pedagogi, psihologi calificaţi, problema salarizării adecvate a angajaţilor civili este deosebit de importantă.

Dintre problemele abordate de deţinuţii, care s-au adresat la Centrul pentru Drepturile Omului în anul 2006, frecvent au fost invocate condiţiile neadecvate de întreţinere în locurile de detenţie - suprapopularea, condiţiile sanitaro-igienice nesatisfăcătoare, subnutriţia, asistenţa medicală nesatisfăcătoare. În multe dintre petiţiile parvenite la acest capitol s-a sesizat asupra comportamentului neadecvat al colaboratorilor şi al administraţiei instituţiilor în cauză.

Situaţia din izolatoarele de detenţie preventivă, amplasate în incinta comisariatelor de poliţie raionale şi în sectoarele municipiului Chişinău, a constituit obiect de abordare din partea avocaţilor parlamentari, în anii precedenţi.

În anul 2004 starea de lucruri la acest capitol a fost examinată şi sintetizată, întocmindu-se şi prezentîndu-se în Parlament "Raportul privind respectarea şi asigurarea drepturilor persoanei la integritate fizică şi psihică, la libertate şi securitate în izolatoarele de detenţie provizorie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova".

Pe parcursul anului 2005, în baza petiţiilor cetăţenilor, avocaţii parlamentari au avizat Ministerul Afacerilor Interne asupra cazurilor de încălcare a drepturilor deţinuţilor în izolatoarele din Hînceşti, Comrat şi Cahul.

În anul de referinţă, avocaţii parlamentari au efectuat controale inopinate în izolatoarele de detenţie provizorie din Orhei, Călăraşi, Anenii Noi, Căuşeni. Cu toate că pe parcursul ultimilor doi ani situaţia întrucîtva s-a îmbunătăţit, cum ar fi: crearea iluminării naturale, reparaţii cosmetice, instalarea ventilaţiei, amenajarea curţilor pentru plimbări în aer liber etc., totuşi, la ora actuală, nici un izolator nu corespunde standardelor minime de detenţie. Principalele puncte vulnerabile, caracteristice de altfel, pentru majoritatea izolatoarelor din republică, sînt lipsa sau calitatea apei potabile, starea blocurilor sanitare, lipsa saltelelor şi lenjeriei, a odăilor igienice.

De rînd cu neregulile ce ţin de condiţiile de detenţie, au fost atestate cazuri de interogare a persoanelor în cadrul dosarelor penale, în perioada executării pedepsei arestului administrativ.

Contravenienţii declară că nu le sînt aduse la cunoştinţă motivele reţinerii şi explicate drepturile, inclusiv dreptul de a avea apărător şi de a ataca hotărîrea judecătorească.

Din discuţiile cu deţinuţii, rezultă că în timpul reţinerii ei sînt deseori maltrataţi de către colaboratorii poliţiei, li se incriminează crime pe care nu le-au săvîrşit, dar, sub presiune fizică şi psihică, sînt forţaţi să le recunoască. De cele mai deseori acţiunile violente sînt aplicate persoanelor anterior condamnate, suspectate de comiterea altor infracţiuni.

Lipsa în izolatoare a bibliotecilor sau cel puţin a Codului penal, Codului de procedură penală şi Codului cu privire la contravenţiile administrative, lipsa radioului şi a presei cotidiene constituie o abatere de la Standardele minime de detenţie şi nu permite realizarea drepturilor la informaţie, la apărare. În aceste condiţii, realizarea drepturilor deţinuţilor depinde de comportamentul discret al organelor de urmărire penală şi justiţie.

În timpul aflării în custodia poliţiei, deţinuţii nu au posibilitate să facă plîngeri, pentru că li se interzice acest lucru. În cazul în care persoana nu are avocat, ea nu mai poate demonstra faptul aplicării torturii, deoarece la momentul etapării la penitenciar dispar semnele vizibile ale violenţei suportate, iar unii medici ai instituţiilor penitenciare nu sînt dispuşi să examineze obiectiv starea deţinutului şi să constate provenienţa leziunilor depistate.

Examinarea acestei categorii de petiţii este extrem de dificilă şi nu dă rezultate scontate din mai multe motive. Avocaţii parlamentari consideră că tortura este indirect încurajată şi prin lipsirea persoanelor deţinute de dreptul la expertiza medicală imediat după încarcerarea în izolatoare. Aceste persoane sînt practic lipsite de posibilitatea să dovedească ulterior maltratarea de către colaboratorii poliţiei, în pofida faptului că, conform normelor internaţionale, anume autoritatea în custodia căreia s-a aflat persoana trebuie să demonstreze că nu a avut loc actul de tortură. Unii judecători de instrucţie, de altfel majoritatea fiind foşti procurori sau poliţişti, premeditat disimulează cazurile de maltratare, prin neexaminarea stării sănătăţii deţinuţilor aduşi în faţa instanţei.

În cele mai multe cazuri petiţionarii se adresează la Centrul pentru Drepturile Omului mult prea tîrziu după producerea evenimentului, în alte cazuri avizele şi sesizările avocaţilor parlamentari sînt examinate de comisariatele de poliţie sau MAI formal, ba chir sînt ignorate totalmente.

Astfel, în anul de referinţă au fost înaintate mai multe adresări către Ministerul Afacerilor Interne, în care se solicita examinarea faptelor expuse de petiţionari sau iniţierea unor anchete de serviciu. La majoritatea adresărilor ministerul sau nu răspunde sau remite răspunsuri care se reduc la formulările "faptele expuse nu s-au adeverit", "abateri sau încălcări ale legislaţiei în vigoare de către colaboratorii organelor de poliţie n-au fost depistate". În pofida răspunsurilor de acest gen, au fost înregistrate cazuri în care, la adresarea avocaţilor parlamentari, Procuratura Generală a pornit sau reluat urmărirea penală împotriva colaboratorilor poliţiei. În unele cazuri organele procuraturii nu s-au implicat principial în examinarea circumstanţelor invocate.

Este mult prea îngrijorătoare atitudinea MAI faţă de cazurile referitoare la eventuala maltratare, mai cu seamă atunci cînd invocările cetăţenilor despre maltratare sînt însoţite de certificate medicale sau rapoarte de expertiză medico-legală. La Centrul pentru Drepturile Omului au fost înregistrate cîteva plîngeri asupra tratării crîncene din partea poliţiştilor, cu anexarea confirmărilor respective. Cu regret, Ministerul Afacerilor Interne nu reacţionează prompt nici în aceste cazuri (petiţiile cetăţenilor F.; G. ş.a.).

Un caz clasic poate fi considerat deţinerea cîtorva cetăţeni din oraşul Edineţ în Centrul de triere şi izolatorul de detenţie preventivă al Comisariatului general de poliţie Chişinău, fără a li se incrimina ceva pe parcursul mai multor zile, cu scopul primirii informaţiei despre locul aflării rudei apropiate învinuite de omor.

Deşi avocaţii parlamentari au prezentat informaţia respectivă autorităţilor abilitate, cazul fiind mediatizat şi de presa republicană, nu a urmat nici o reacţie din partea instituţiilor responsabile.

Sînt înregistrate cazuri în care cetăţenii se adresează avocaţilor parlamentari cu cereri de retragere a plîngerilor, solicitînd încetarea investigărilor pe motiv de intimidare din partea colaboratorilor poliţiei.

La nivel statal a fost recunoscută existenţa fenomenului torturii în Republica Moldova, iar problemele asigurării respectării prevederilor legale în activitatea organelor de urmărire penală în vederea prevenirii şi combaterii fenomenului torturii, respectării legislaţiei privind drepturile fundamentale ale omului în cadrul aplicării măsurilor procesuale de constrîngere - reţinerea şi arestul preventiv - sînt apreciate drept nesatisfăcătoare.

De altfel, în Raportul Comisiei Europene asupra Planului de acţiuni Moldova - Uniunea Europeană se menţionează că "maltratarea persoanelor aflate în custodia poliţiei rămîne totuşi o problemă majoră, agravată de numărul sporit de arestări, ca rezultat al utilizării nereuşite a metodelor alternative arestului preventiv, dar şi a sistemului de cote şi remunerare a poliţiştilor pe baza numărului de crime soluţionate".

Analiza cauzelor penale instrumentate de procurori în privinţa colaboratorilor de poliţie a demonstrat că aceştia, în activităţile pe care le desfăşoară, admit acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor ce le sînt acordate prin lege, neîntemeiat fac uz de forţă şi aplică violenţa, torturează persoanele reţinute, motivele fiind următoarele: dobîndirea prin metode ilegale a probelor; urmărirea intereselor personale şi materiale; exteriorizarea sentimentului de superioritate faţă de victimele acţiunilor lor şi neglijarea regulilor generale de conduită; exercitarea abuzivă şi fără cunoaşterea legislaţiei şi a obligaţiilor de serviciu; alte motive josnice.

Procuratura Generală a constatat cazuri, în care persoanelor suspecte li s-au fabricat intenţionat dosare administrative, pentru a orienta instanţa de judecată să aplice arestul administrativ, fapt care înlesneşte posibilitatea aplicării metodelor ilegale şi punerea lor sub presiune în scopul autoincriminării de comitere a infracţiunilor.

Cauzele investigate de organele procuraturii pe faptul admiterii de către colaboratorii MAI a abuzului de putere sau tortură nu reflectă, în ansamblu, starea de facto, în special în cadrul şi perioada aplicării măsurilor procesuale de constrîngere - reţinerea şi arestul preventiv.

În adresările cetăţenilor către Centrul pentru Drepturile Omului se fac referiri la acţiunile abuzive ale poliţiştilor, aplicarea forţei şi maltratare. Avocaţii parlamentari consideră că în lipsa unei atitudini de rigoare faţă de fenomenul torturii în cadrul organelor de urmărire penală, acesta nu va fi contracarat şi, respectiv, va continua încălcarea drepturilor cetăţenilor şi va spori numărul adresărilor la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

De asemenea, se impune urgentarea soluţionării unor probleme, printre care transmiterea izolatoarelor de detenţie provizorie din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în subordinea Ministerul Justiţiei; crearea mecanismului de supunere obligatorie examenului medical independent al persoanelor aduse în izolatoarele de detenţie preventivă; selectarea mai exigentă a cadrelor în vederea excluderii admiterii în rîndul colaboratorilor Ministerului Afacerilor Interne a persoanelor cu nivel scăzut de instruire şi responsabilitate faţă de atribuţiile şi obligaţiile de funcţie; modificarea programelor de perfecţionare profesională a colaboratorilor poliţiei şi a personalului izolatoarelor de detenţie provizorie, în vederea diminuării procentului aplicării metodelor interzise de anchetare şi modelării comportamentului acestora în spiritul respectării drepturilor deţinuţilor şi a demnităţii lor umane; reintroducerea martorului asistent în procesul de urmărire penală.

Ar fi binevenit ca mass-media electronică şi scrisă să instituie rubrici permanente, care ar aborda fenomenul torturii.

De rînd cu nerespectarea dreptului la integritate fizică şi psihică, libertăţii individuale şi siguranţei persoanei, nerespectarea prezumţiei nevinovăţiei a devenit, cu regret, un fenomen răspîndit. Respectarea acestui principiu în Republica Moldova întîmpină dificultăţi serioase.

Difuzarea comunicatelor organelor de urmărire penală, în care se prezintă deschis identitatea persoanei reţinute la televiziunea naţională, în ziare a devenit normă. Reţinerea unor persoane se transformă uneori în evenimente senzaţionale atunci cînd este realizată de un număr impunător de colaboratori înarmaţi ai organelor de urmărire penală.

În altă ordine de idei, posturile TV niciodată nu difuzează informaţii despre încetarea urmăririi penale sau achitarea cetăţenilor, protagonişti ai secvenţelor difuzate anterior.

De menţionat că avocaţii parlamentari s-au adresat încă în anul 2004 cu un apel către directorii posturilor TV din republică, invocînd neadmiterea cazurilor de difuzare a informaţiilor în forma în care să influenţeze asupra respectării unui drept constituţional al persoanei, în particular, prezumţia nevinovăţiei, garantată de Legea Supremă a statului şi de actele internaţionale în domeniul drepturilor omului, la care Republica Moldova este parte. Cu regret, însă an de an situaţia nu se schimbă, dimpotrivă, fenomenul se extinde.

Ombudsmanii apelează către Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în calitatea lui de autoritate responsabilă pentru implementarea şi respectarea Codului audiovizualului şi garant al apărării interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, să reacţioneze prompt în situaţiile vizate.

În cadrul activităţii de monitorizare a instituţiilor de stat pentru persoanele social-vulnerabile, Instituţia avocaţilor parlamentari a verificat condiţiile de detenţie la Centrul de triere al vagabonzilor şi cerşetorilor al Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău.

Centrul de triere cu statut juridic de instituţie specializată activează în baza unui regulament, aprobat de Comisariatul General de Poliţie mun.Chişinău la 15.09.2005, ca o unitate structurală a Ministerului Afacerilor Interne. Conform prevederilor regulamentului, aici, de rînd cu persoanele străine, reţinute pentru aflare ilegală pe teritoriul Republicii Moldova, sînt plasaţi şi deţinuţi cetăţeni ai Republicii Moldova, care practică vagabondajul sau cerşitul, precum şi persoanele fără acte de identitate. Plasarea unor cetăţeni ai ţării în Centrul de triere are loc contrar solicitării sau acordului lor, aceştia fiind reţinuţi de colaboratorii poliţiei în timpul raziilor de control al locurilor publice, inclusiv străzi, parcuri, subsoluri, reţele termice, acoperişuri.

Ca rezultat al controlului efectuat, în activitatea acestei structuri au fost constatate mai multe neajunsuri şi lacune, inclusiv de ordin normativ şi instituţional-organizatoric, care au impact negativ asupra deţinuţilor.

Pentru concluzionare se remarcă că condiţiile de detenţie în Centrul de triere sînt mult mai inferioare cerinţelor Standardelor minime de tratament al deţinuţilor, aprobate de ONU în anul 1955, şi pot fi calificate drept tratament inuman şi degradant. În aceste condiţii plasaţii sînt deţinuţi multe zile în şir, fiind privaţi de libertate pe motiv că practică vagabondajul şi cerşitul sau că nu au acte de identitate, fapte care nu constituie delicte administrative sau crime.

Plasarea persoanelor în Centrul de triere se efectuează în baza Deciziei de reţinere administrativă, întocmită în temeiul alin.(7), art.13 din Legea cu privire la poliţie, avînd la bază raportul colaboratorului de poliţie care a reţinut şi a adus persoana respectivă, cu aprobarea şefului Centrului. Reţinerea pentru o perioadă de pînă la 10 zile este sancţionată de procurorul municipiului Chişinău, în conformitate cu alin.(1) al art.249 din Codul cu privire la contravenţiile administrative.

Conform Registrului de evidenţă a persoanelor plasate în Centrul de triere, aici zilnic sînt deţinute zeci de persoane, multe dintre acestea fiind plasate în repetate rînduri.

Cadrul juridic existent nu conţine reglementări la acest compartiment, prin urmare, izolarea cetăţenilor în Centrul de triere constituie o încălcare flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, garantate în articolele 24, 25, 27, 28 din Constituţia Republicii Moldova şi art.3, 5, 8, art.2 din Protocolul nr.4 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Conform constatărilor avocaţilor parlamentari, Centrul de triere al vagabonzilor şi cerşetorilor este utilizat în unele cazuri de către organele de urmărire penală în calitate de local pentru deţinerea persoanelor bănuite de comiterea infracţiunilor, în cazurile în care lipseşte mandatul de arest eliberat de judecătorul de instrucţiune. Cetăţenii reţinuţi sînt transportaţi aici în portbagajele autoturismelor, transmise colaboratorilor prin recipise. Centrul pentru Drepturile Omului a atenţionat organele abilitate, în repetate rînduri, despre aceste încălcări, însă petiţiile de la cetăţeni continuă să parvină.

În opinia avocaţilor parlamentari se impune necesitatea stringentă de schimbare radicală a situaţiei, reglementarea prin lege a activităţii acestor instituţii cu atribuirea unui statut conceptual nou - Centru de plasament bazat pe principiul liberului consimţămînt.

Aceste persoane au nevoie de sprijin efectiv din partea statului, ajutor la perfectarea actelor de identitate, asistenţă socio-psihologică, antrenare în procesul de pregătire sau reprofilare profesională, susţinere la angajarea în cîmpul muncii.

În cadrul examinării problemelor ce ţin de Centrul de triere, Ministerul Afacerilor Interne a prezentat Comisiei parlamentare pentru drepturile omului informaţia despre structura statelor de personal, capacitatea Centrului, procedura de plasare a persoanelor reţinute şi a invocat necesitatea transmiterii Centrului de triere a vagabonzilor în gestiunea Ministerului Justiţiei.

Avocaţii parlamentari consideră indezirabilă această decizie, pornind de la ideea că aceşti cetăţeni nu pot fi trataţi ca delicvenţi sau infractori. În acest context, personalul de deservire al instituţiilor de acest gen nu trebuie să fie militarizat, fapt care nu poate fi exclus în cazul transmiterii Centrului în gestiunea Ministerului Justiţiei.

La părerea avocaţilor parlamentari, ar fi mai raţională aflarea instituţiilor de acest gen în subordinea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului sau, avîndu-se în vedere oportunitatea deservirii pluridimensionale a acestei categorii de cetăţeni, transmiterea Centrului în gestiunea administraţiei publice locale, cu suport financiar de la bugetul de stat.

LIBERTATEA ÎNTRUNIRILOR, OPINIEI ŞI A EXPRIMĂRII

În ultimii doi ani avocaţii parlamentari au fost sesizaţi despre încălcarea unor drepturi şi libertăţi care nu au fost invocate anterior - libertatea conştiinţei, libertatea opiniei şi a exprimării, libertatea întrunirilor, care constituie o garanţie a pluralismului politic, o dovadă a caracterului democratic al statului.

De menţionat că exprimarea opiniilor are loc nu numai prin intermediul organelor de informare în masă, dar şi în cadrul întrunirilor, mitingurilor, demonstraţiilor, altor procesiuni şi manifestaţii. Oamenii au necesitatea de a se întruni în colectiv pentru a-şi exterioriza opiniile, a-şi manifesta atitudinea, individuală sau colectivă, faţă de anumite probleme care îi frămîntă sau care sînt actuale pentru societate, întru a sensibiliza opinia publică şi autorităţile publice, a apăra şi a susţine iniţiative sociale etc.

Rezonanţa pe care a căpătat-o problema în cauză în ultima perioadă de timp, precum şi semnificaţia principială a dreptului la libera întrunire în formarea şi dezvoltarea unei comunităţi democratice, a determinat avocaţii parlamentari să investigheze cum se respectă şi se asigură libertatea întrunirilor în Republica Moldova.

În cadrul monitorizării situaţiei privind respectarea libertăţii întrunirilor au fost sistematizate declaraţiile prealabile de desfăşurare a întrunirilor, depuse la Primăria municipiului Chişinău, primăriile oraşelor Cahul, Comrat şi Bălţi; au fost studiate unele dosare examinate de Curtea de Apel Chişinău pe faptul refuzului eliberării autorizaţiilor de desfăşurare a întrunirilor de către organele administraţiei publice locale.

S-a stabilit că în ultima perioadă de timp a sporit considerabil numărul declaraţiilor prealabile de desfăşurare a întrunirilor, depuse la Primăria municipiului Chişinău.

Deşi au fost înregistrate anumite progrese, cu regret, se impune constatarea că starea de lucruri la acest capitol este departe de a fi satisfăcătoare, ţinînd cont de limitările aduse exerciţiului libertăţii întrunirilor de către autorităţile publice locale, de voinţa cărora, de fapt, depinde exercitarea acestui drept constituţional.

Examinările în cauză au evidenţiat unele lacune şi imperfecţiuni în legislaţia în vigoare, cazuri de aplicare arbitrară a normelor juridice, care, în opinia avocaţilor parlamentari, aduc atingere exercitării de facto a libertăţii întrunirilor.

Deşi legea stabileşte expres cazurile în care nu se autorizează manifestaţiile, autorităţile publice deseori refuză autorizarea întrunirilor, invocînd pretexte subiective, cum ar fi: omiterea termenului de depunere a declaraţiei prealabile; în locul solicitat este deja autorizată desfăşurarea altei întruniri; în aceeaşi perioadă urmează să se desfăşoare întruniri organizate de autorităţile centrale; revendicările sînt deja satisfăcute prin adoptarea unui act administrativ; nu vor fi asigurate condiţiile desfăşurării paşnice a întrunirii; nu este justificată necesitatea desfăşurării întrunirilor etc.

O bună parte din motivele refuzării autorizării întrunirilor, invocate de Primăria municipiului Chişinău, nu-şi găsesc suport juridic. Conform prevederilor Legii nr.560 cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, "decizia privind refuzul eliberării autorizaţiei întrunirii trebuie să fie argumentată". Contrar acestor cerinţe, în majoritatea refuzurilor eliberării autorizaţiilor se face o enumerare a articolelor din Legea nr.560, fără argumentarea de rigoare.

Deşi Constituţia Republicii Moldova garantează expres libertatea întrunirilor, este evidentă dependenţa organizatorului întrunirii de comportamentul discreţional al reprezentantului administraţiei publice locale, în special, în cazurile în care sînt examinate declaraţiile prealabile pentru organizarea unor întruniri ce vizează nemijlocit activitatea organului administraţiei publice locale.

De menţionat, că însuşi regimul de autorizare a desfăşurării întrunirilor, prevăzut de legislaţia în vigoare, este permisiv, orice întrunire urmînd a fi declarată cu 15 zile înainte, fapt ce exclude organizarea unor întruniri spontane. Procedura obţinerii autorizaţiei este dificilă, contrar mecanismului de simplă informare asupra intenţiei de desfăşurare a întrunirii, prevăzut de standardele internaţionale.

Sînt relevante cazurile difuzate de mass-media, vizînd depăşirea atribuţiilor de serviciu de către colaboratorii organelor de poliţie, care, prin comportamentul şi acţiunile neconforme principiului proporţionalităţii, intervin abuziv în exercitarea libertăţii întrunirilor. Se atestă cazuri în care colaboratorii poliţiei recurg la acţiuni drastice neîntemeiate (spre exemplu reţinerea administrativă a participanţilor la întrunire), ignorînd prevederile art.23 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, conform cărora factorii de decizie din poliţie pot interveni doar în cazurile în care întrunirea pierde caracterul paşnic şi civilizat.

La capitolul vizat avocaţii parlamentari constată: în Republica Moldova nu se cunoaşte şi nu se respectă legislaţia în vigoare, care reglementează modul de organizare şi desfăşurare a întrunirilor; legislaţia este depăşită şi se impune elaborarea unui nou act legislativ de domeniu; organelor administraţiei publice locale li se deleagă, de fapt, înfăptuirea justiţiei, fiind abilitate cu dreptul de a aprecia temeinicia probelor pentru a autoriza sau refuza întrunirile; nu există reglementări clare şi transparente care să asigure modul previzibil de acţionare a organelor de poliţie în timpul desfăşurării întrunirilor.

Aşadar, pentru garantarea asigurării dreptului la libertatea întrunirilor paşnice este oportună elaborarea unui proiect nou de lege cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, conform standardelor internaţionale şi regionale unanim recunoscute, inclusiv a principiilor OSCE ce ţin de libertatea întrunirilor, cu iniţierea unui schimb de păreri la capitolul vizat şi consultarea prealabilă a societăţii civile. Soluţiile democratice vor contribui benefic asupra gradului de maturitate politică a societăţii.

Respectul pentru drepturile omului şi legalitate este o condiţie inerentă edificării ordinii de drept, preîntîmpinării oricăror abuzuri, statornicirii spiritului de dreptate atît în conştiinţa factorilor de decizie, cît şi a fiecărui cetăţean. Printre drepturile fundamentale ale cetăţeanului, libertatea opiniei şi exprimării are o relevanţă deosebită, pentru că fără acestea democraţia n-are sorţi de izbîndă. Acest fapt trebuie să motiveze abordarea deosebită a problemelor care pot aduce atingere acestui drept.

Conform articolului 32 din Constituţie, oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil. Sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.

Examinarea unor cazuri, la capitolul dat, mai recent fiind cel al cet. N, care picheta de una singură sediul unei instituţii din cadrul administraţiei publice centrale, i-a făcut pe avocaţii parlamentari să concluzioneze asupra respectării dreptului constituţional la libertatea opiniei şi exprimării în Republica Moldova.

Conform legislaţiei în vigoare, colaboratorii poliţiei au drept sarcină apărarea onoarei, demnităţii, drepturilor, libertăţilor, intereselor cetăţenilor; îşi organizează activitatea pe principiile legalităţii, umanismului şi echităţii sociale. Nici un fel de limitări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor nu sînt admise decît în temeiul şi în modul stabilit de lege. Cetăţenii sînt în drept să primească de la colaboratorii poliţiei explicaţii privind limitările drepturilor şi libertăţilor lor.

Contrar normelor legislative, de regulă, poliţiştii manifestă comportament necivilizat, nu se grăbesc să se legitimeze, să aducă la cunoştinţa persoanei temeiul intervenirii lor etc. În cel mai bun caz, ei comunică cetăţeanului că nu are voie să protesteze şi îi solicită prezentarea autorizaţiei de a desfăşura întrunirile, eliberată de Primărie, după care reţin persoanele şi le aduc la poliţie, unde se întocmesc procese-verbale pentru comiterea contravenţiilor administrative (nesubordonarea cu rea-voinţă dispoziţiei sau cererii legitime a colaboratorului de poliţie; încălcarea legislaţiei cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor; opunerea de rezistenţă colaboratorului poliţiei; ultragierea colaboratorului de poliţie etc.).

Investigaţiile efectuate demonstrează că în atare situaţii poliţiştii nu se deranjează în privinţa comportamentului său, folosesc cuvinte injurioase, aplică forţa fizică. Cetăţenii sînt deţinuţi în izolatoare de detenţie provizorie mai multe ore sau chiar zile, pînă a fi duşi în faţa judecătorului. Deseori, instanţa de judecată examinează superficial materialele, aplicînd pedeapsa administrativă, nestabilind circumstanţele şi vinovăţia persoanei, neasigurînd dreptul "contravenientului" la apărare.

Referinţa organelor de menţinere a ordinii publice la Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor nu are nici o relevanţă, deoarece acţiunile persoanei care pichetează de una singură nu cad sub incidenţa acestei legi, fiindcă ea nu reglementează desfăşurarea unipersonală a acţiunilor de protest.

În cazurile respective colaboratorul de poliţie, pînă a interveni către cetăţeanul care pichetează de unul singur, este determinat să constate că prin comportamentul şi înscrisurile avute la sine, persoana defăimează statul sau face îndemn la război, agresiune etc., toate acestea fiind documentate şi prezentate ulterior instanţei de judecată, în calitate de probe. În lipsa acestor împrejurări, intervenţiile colaboratorilor de poliţie către pichetant sînt lipsite de orice temei juridic, deoarece nu este vorba de o întrunire garantată de articolul 40 din Constituţie, cu toate procedurile şi consecinţele respective prevăzute de lege. În atare cazuri persoana este protejată de normele constituţionale, care garantează libertatea de exprimare şi libertatea circulaţiei - art.27, 32 din Constituţie.

Reţinerea persoanei în asemenea cazuri şi deţinerea în camera de detenţie provizorie aduce atingere drepturilor garantate de Constituţia Republicii Moldova, Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Declaraţia Universală a drepturilor omului şi constituie, în viziunea avocaţilor parlamentari, acţiuni abuzive, pasibile de răspundere penală, care la moment rămîn în afara atenţiei organelor de drept.

În contextul nerespectării dreptului constituţional la libertatea opiniei şi exprimării, avocaţii parlamentari au investigat cazul liceenei C., colaboratoare a ziarului pentru tineri "Asta-DA", care, în cadrul sondajului de opinie pe marginea introducerii în şcoli a cursului de istorie integrată, a iniţiat anchetarea elevilor claselor 6-12 ale liceului în care studiază. Tînăra a fost chemată la Direcţia raională de învăţămînt Căuşeni şi ameninţată cu excluderea din liceu, reproşîndu-i-se faptul că realizarea unor asemenea acţiuni contravine regulamentului liceului.

În cadrul examinării faptelor la faţa locului, s-a constatat că eleva îşi continuă studiile, problema exmatriculării nu a fost abordată în liceu, aceasta fiind doar o acţiune nechibzuită de intimidare din partea inspectorului Direcţiei de învăţămînt.

Din cele constatate a fost remarcată o situaţie rezultată din comportamentul nejustificat al colaboratorilor direcţiei, care contravine principiilor general acceptate şi necesare într-o societate democratică. Exprimîndu-şi profunda îngrijorare asupra modului de acţiune a autorităţii raionale în sfera învăţămîntului, avocaţii parlamentari au apreciat cele întîmplate drept exces de zel, arogare a unor atribuţii ce depăşesc competenţele prevăzute de legislaţia în vigoare, acţiuni care şi-au lăsat amprenta negativă asupra elevilor liceului, avînd consecinţe stresante deosebite, în special, pentru eleva C.

Avocaţii parlamentari au sesizat Direcţia de învăţămînt Căuşeni în vederea excluderii pe viitor a situaţiilor similare, care ar putea diminua drepturile copiilor la libertatea de exprimare, libertatea informaţiei şi exercitarea altor drepturi şi libertăţi fundamentale.

În Raportul de progres pentru Moldova, document care pune în lumină opinia Comisiei Europene referitor la felul în care Moldova a reuşit să-şi onoreze, în perioada februarie 2005 - noiembrie 2006, angajamentele asumate prin Planul de Acţiuni RM-UE, printre principalele oportunităţi se remarcă eficientizarea realizării drepturilor omului, inclusiv ameliorarea situaţiei privind libertatea mass-media, aceste probleme figurînd în capul listei.

În activitatea direcţionată spre satisfacerea necesităţilor cetăţenilor de acces la informaţie, libertate de opinie şi exprimare - drepturi şi libertăţi fundamentale garantate în Constituţia Republicii Moldova -, radiodifuzorii trebuie să contribuie la "...asigurarea pluralismului politic şi social, diversităţii culturale, lingvistice şi religioase, informarea, educarea şi divertismentul publicului…", ca factori indispensabili în procesul de democratizare a societăţii. La rîndul lor, autorităţile statului trebuie să asigure radiodifuzorilor condiţii adecvate pentru funcţionarea corespunzătoare, în scopul realizării drepturilor şi libertăţilor garantate ale cetăţenilor.

În 2006 a fost adoptat Codul audiovizualului, care încă pînă la adoptare a provocat discuţii şi aprecieri controversate, din partea experţilor interni şi externi.

În viziunea unor experţi străini, Codul audiovizualului are multe elemente pozitive, dar şi lacune, printre ultimele fiind enunţate: tendinţa excesiva de a controla politic serviciul public de radioteleviziune; sistemul de desemnare a Consiliului Coordonator al Audiovizualului; lipsa instituţiilor publice locale ale audiovizualului etc.

Unii experţi naţionali în domeniul mass-media consideră că, la elaborarea şi promovarea proiectului Codului audiovizualului, Legislativul nu a conlucrat eficient cu societatea civilă, nu a ţinut cont de recomandările înaintate în aspect instituţional şi, în special, în compartimentul referitor la audiovizualul public local.

Avocaţii parlamentari împărtăşesc punctul de vedere al celor care consideră că excluderea din legislaţie a radiodifuzorilor publici locali este un pas regresiv, deci, regretabil.

Întru realizarea prevederilor Codului audiovizualului au fost reorganizate posturile municipale Antena C şi Euro TV, care, de asemenea, au produs opinii şi aprecieri contradictorii. Posturile municipale respective au fost învinuite, în repetate rînduri, de către unii politicieni că fac politică editorială în interesele unor persoane anumite (în lipsa unor atare constatări din partea organului abilitat - CCA), fapt ce a influenţat opinia că anume aceasta a fost cauza principală pentru neincluderea în lege a radiodifuzorilor publici locali. Avocaţii parlamentari consideră că nici autorii proiectului, nici Legiuitorii sau Executivul nu au adus comunităţii explicaţii clare asupra motivelor renunţării la radiodifuzorii publici locali.

În opinia avocaţilor parlamentari, activitatea radiodifuzorilor publici locali constituia o sursă suplimentară de informare a populaţiei şi lipsa acestora nu poate fi calificată drept factor pozitiv, de pe poziţia asigurării dreptului constituţional al cetăţenilor la informaţie şi exprimare. În situaţia în care piaţa mediatică a Republicii Moldova încă nu poate oferi alternativă difuzorilor publici locali, statul urmează să asigure condiţii pentru realizarea dreptului constituţional la informaţie.

În perioada de referinţă, a fost adoptata Legea pentru completarea art.16 din Codul civil, prin care s-au detaliat criteriile de apreciere a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin difuzarea unor informaţii. Norma legii nu determină cuantumul maxim al despăgubirilor, atribuind această competenţă instanţei de judecată, principiu care nu şi-a găsit susţinere în afirmaţiile şi concluziile mai multor reprezentanţi ai sectorului asociativ, în special, care promovează accesul liber la informaţie, libertatea opiniei şi exprimării.

Avocaţii parlamentari sînt de acord că norma în redacţia adoptată este democratică, dar pornind de la prezumţia că societatea noastră abia construieşte democraţia, mai persistă pericolul aplicării unor sancţiuni instituţiilor mass-media pentru materiale cu conţinut critic sau analize de valoare, care ar putea conduce la falimentarea lor. Practica anilor trecuţi confirmă aceste îngrijorări.

Printre altele, studiul organizaţiei "Freedom House" demonstrează că libertatea presei în Moldova rămîne la un nivel nesatisfăcător. Republica Moldova se situează pe treapta a 146-a după indicele libertăţii presei.

PROPRIETATE PRIVATĂ

În anul precedent au continuat încălcările grave ale dreptului la proprietate. Spre finele anului 2006, Republica Moldova a suferit deja 24 de condamnări la CEDO pentru încălcarea acestui drept.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate, dat fiind că dreptul individului de a dispune de bunurile sale constituie un element tradiţional fundamental al dreptului de proprietate. Pentru a fi conformă cu CEDO, privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să respecte condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

În Republica Moldova dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia sînt garantate prin Constituţie.

În acest context, modalitatea actuală de plată a sumelor indexate pentru depunerile băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii poate fi considerată o violare a dreptului garantat şi nu corespunde întru totul concepţiei dreptului european asupra regimului proprietăţii şi cerinţelor constituţionale.

Generalizînd adresările referitoare la indexarea depunerilor băneşti în Banca de Economii, avocaţii parlamentari au înaintat în anul 2004 propuneri de a opera modificări în "Regulamentul privind indexarea şi modul de plată a sumelor indexate pentru depunerile băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii", conform cărora persoanele în etate ar putea beneficia de indexarea integrală a depunerilor băneşti.

Conştientizîndu-se necesitatea creării condiţiilor necesare pentru sporirea nivelului de trai al cetăţenilor, inclusiv a bătrînilor care se bucură de toate drepturile omului în egală măsură cu toţi ceilalţi membri ai societăţii, la finele anului 2006 în Parlamentul Republicii Moldova a intrat Proiectul legii pentru completarea art.5 din Legea nr.1530-XV din 12.12.2002 privind indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii, conform căruia depunătorii care au atins vîrsta de 90 de ani au dreptul la primirea sumei şi soldului integral, fără etapizări.

Indiscutabil, modificările propuse vor avea efect pozitiv asupra situaţiei deponenţilor în etate rămaşi în viaţă.

În acelaşi timp, conform raportului Global al Dezvoltării Umane 2006, prezentat la 9 noiembrie 2006 la Chişinău de către PNUD, Republica Moldova posedă o speranţă de viaţă la naştere de 68,1 ani. Printre cauzele înalte ale ratei mortalităţii sînt sărăcia şi calitatea joasă a serviciilor sociale de bază, cele mai vulnerabile categorii de populaţie fiind familiile numeroase, familiile cu un singur părinte şi bătrînii singuri. În acest context, avocaţii parlamentari insistă ca la discutarea modificărilor preconizate Legiuitorul să ţină cont de longevitatea vieţii cetăţenilor Republicii Moldova.

Un alt aspect al garantării respectării dreptului la proprietate privată şi protecţia acesteia ţine de indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor străini (ex-cetăţeni ai Republicii Moldova) în Banca de Economii.

Legea privind indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii nr.1530-XV din 12.12.2002 prevede obligaţiile statului faţă de cetăţenii Republicii Moldova care au avut depuneri băneşti în Banca de Economii la situaţia din 2 ianuarie 1992 şi stabileşte principiile de bază privind indexarea, cuantumul şi modul de plată a sumelor indexate. Articolul 2 din legea nominalizată stipulează expres indexarea depunerilor cetăţenilor Republicii Moldova.

Lezarea dreptului la proprietate a fost invocată de ex-cetăţenii Republicii Moldova beneficiari de indexare, care au obţinut cetăţenia altui stat şi nu pot beneficia de plata sumelor indexate pe motivul existenţei prevederilor Legii nr.1530-XV, care stipulează expres că subiecţi ai legii sînt doar cetăţenii Republicii Moldova.

În atare situaţie, cetăţenii-beneficiari de indexare, care au locuit şi au activat pe teritoriul Moldovei, dar în ultimii ani au devenit cetăţeni ai altor state, sînt lipsiţi de posibilitatea de a-şi ridica depunerile băneşti în Banca de Economii, astfel, fiind lezaţi în dreptul la proprietate garantat de Constituţie.

În acest context, avocaţii parlamentari consideră oportună operarea modificărilor în Legea nr.1530-XV din 12.12.2002 privind indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii, conform cărora de indexarea integrală a depunerilor băneşti ar putea beneficia şi persoanele (beneficiari de indexare) care au obţinut cetăţenia altui stat.

În adresările către avocaţii parlamentari, cetăţenii invocă problema incomodităţilor create în legătură cu amplasarea diferitelor servicii la parterul blocurilor locative, în spaţiile adaptate, destinaţia iniţială a cărora a fost cea locativă. Problema este mai des abordată de locuitorii municipiului Chişinău. Instituţia avocaţilor parlamentari a investigat unele cazuri privind legalitatea organizării sălilor de forţă, a atelierelor de croitorie, a barurilor ş.a. amplasate la parterul blocurilor, fie în subsolul acestora, solicitînd, după caz, concursul preturilor, comisariatelor de poliţie, Serviciului de pompieri, Centrului de medicină preventivă. De menţionat că toate autorităţile, cu excepţia preturilor, au intervenit în limita competenţelor, stabilind încălcările şi sancţionînd persoanele vinovate.

O situaţie aparte s-a constatat în activitatea preturilor, care nu exercită controlul eficient asupra modalităţii de schimbare a destinaţiei imobilelor şi, ca urmare a adresărilor avocaţilor parlamentari, nu întreprind măsurile care se impun în vederea aplanării situaţiilor de conflict apărute între locatari şi deţinătorii spaţiilor destinate activităţii comerciale. În special, este de menţionat pretura sect. Botanica.

În ultimii cîţiva ani s-a intensificat construcţia oficiilor, blocurilor locative. Cu certitudine, fiecare societate comercială care iniţiază construcţia, doreşte să primească terenuri amplasate în centrul municipiului Chişinău sau în alte zone ale oraşului care prezintă interes sporit.

Indiscutabil, prin construcţia noilor blocuri locative, populaţiei i se acordă alternative la soluţionarea problemei spaţiului locativ. Totodată, asigurarea cu spaţiu locativ a unei categorii de cetăţeni se face în detrimentul intereselor şi drepturilor altor cetăţeni. Sînt extrem de frecvente cazurile în care construcţiile demarează în curţile caselor de locuit, pe terenurile de joc ale copiilor, cu deteriorarea sau lichidarea spaţiilor verzi din jurul clădirilor, cu defrişarea arborilor şi cu îngrădirea accesului în curţi. În cîteva cazuri, după intervenirea avocaţilor parlamentari şi implicarea organelor responsabile, construcţiile au fost sistate.

A sporit considerabil numărul adresărilor, în care se invocă probleme ce ţin de construcţiile neautorizate şi lipsa unui control de rigoare în acest aspect. Persoanele fizice încep construcţia fără a dispune de actele necesare, inclusiv autorizaţii de construcţie şi proiecte de executare, şi creează impedimente şi incomodităţi vecinilor. În multe cazuri autorităţile publice locale nu doresc să intervină în soluţionarea problemelor de acest gen sau intervenţiile acestora nu au nici un efect asupra soluţionării conflictelor.

Un alt aspect al acestei probleme constituie demararea construcţiilor fără consultarea prealabilă a cetăţenilor care locuiesc în blocurile din apropiere. De altfel, la acest capitol există un şir de acte normative, care reglementează procedura de consultare a populaţiei în procesul elaborării şi aprobării documentaţiei de amenajare a teritoriului şi de urbanism: Legea privind principiile urbanismului şi amenajării teritoriului, Hotărîrea Guvernului nr.360 din 18.04.1997 despre aprobarea Regulamentului privind certificatul de urbanism şi autorizarea construirii sau desfiinţării construcţiilor şi amenajărilor, Hotărîrea Guvernului nr.951 din 14.10.1997 despre aprobarea Regulamentului privind consultarea populaţiei în procesul elaborării şi aprobării documentaţiei de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Potrivit acestor acte normative, responsabilitatea pentru organizarea consultării populaţiei îi revine autorităţilor publice locale abilitate cu aprobarea pachetului de documente respectiv. În municipiul Chişinău soluţionarea acestor chestiuni ţine de competenţa Primăriei.

O altă problemă abordată de către petiţionari se referă la modalitatea de atribuire a terenurilor aferente caselor de locuit cu mai multe apartamente, care nu constituie blocuri, transmitere în proprietate privată a loturilor de pămînt de pe lîngă casele din localităţile urbane.

În conformitate cu art.8 al Regulamentului cu privire la modul de transmitere în proprietate privată a loturilor de pămînt de pe lîngă casele în localităţile urbane în cazurile în care casa de locuit se află în proprietate comună în diviziune, administraţia publică locală transmite lotul de pămînt de pe lîngă casa de locuit în proprietate comună în diviziune, indicînd cota parte ideală a fiecărui proprietar, care este proporţională cu cota-parte de proprietate asupra casei de locuit. Aici problema apare atunci cînd posesorii loturilor repartizate doresc să le privatizeze sau solicită autorităţilor administraţiei publice trecerea lor în proprietate, la care fapt se cere acordul vecinilor, autentificat notarial. Deoarece nici un act normativ în vigoare nu conţine reglementări exprese la acest capitol, Primăria municipiului Chişinău în cazuri similare procedează diferit - uneori actele pentru construcţie sînt eliberate fără acordul notarial al vecinilor, altădată - numai după prezentarea acestuia. Primăria municipiului Chişinău practică autorizarea lucrărilor de construcţie fără a ţine cont de dreptul de vecinătate şi respectarea unor distanţe minime faţă de proprietăţile învecinate. Frecvent, aceste operări generează conflicte între cetăţeni.

Deseori, pentru demararea unei noi construcţii este necesar de a demola unele imobile aflate în proprietatea privată a cetăţenilor sau în proprietatea municipală. În aceste cazuri compensaţia propusă de către societăţile comerciale cetăţenilor, imobilele cărora urmează a fi expropriate, este net inferioară preţurilor de pe piaţa mobiliară. Există cazuri în care acordul cetăţenilor de a fi strămutaţi în alt spaţiu locativ este obţinut prin intimidări şi ameninţări.

Situaţia se face cu mult mai gravă în cazul evacuării cetăţenilor din imobilele proprietate municipală. În aceste cazuri, Primăria municipiului Chişinău adoptă decizii cu privire la darea în arendă a unor încăperi anumitelor societăţi comerciale, în care se prevede şi obligaţia ultimilor de a acorda locatarilor ce urmează a fi evacuaţi a unui alt spaţiu locativ, conform prevederilor Codului cu privire la locuinţe.

La toate sesizările avocaţilor parlamentari pe marginea acestor probleme, Primăria municipiului Chişinău informează că, chipurile, obligaţia de a asigura cu spaţiu locativ cetăţenii care urmează a fi evacuaţi le revine arendaşilor, trecînd cu vederea obligaţiunea proprie de a asigura controlul îndeplinirii deciziilor adoptate.

Lipsa unui control la acest capitol din partea Primăriei Chişinău generează numeroase litigii între cetăţeni şi societăţile comerciale, cărora li s-au repartizat anumite locaţii. Au fost atestate cazuri în care cetăţenii au rămas pe drumuri, fenomen caracteristic pentru sectorul Rîşcani al capitalei.

O dată cu introducerea noilor reguli de securitate în vederea eliminării riscului transportului de explozibili lichizi, intrate în vigoare pe 6 noiembrie 2006 pentru toţi pasagerii care pleacă de pe aeroporturile Uniunii Europene, a fost limitată cantitatea de lichide care pot fi trecute prin punctele de control. Aceste norme însă nu limitează cantităţile de lichide care pot fi achiziţionate de la magazinele situate dincolo de punctele de control şi ambalate în pungi de plastic transparente prevăzute cu element de închidere/deschidere.

Cu toate că Republica Moldova nu cade sub incidenţa acestor reguli, pasagerii care pleacă de pe aeroportul Chişinău, cu escală în ţările UE, trebuie să se conformeze cerinţelor sus-menţionate. Din adresările parvenite la Centrul pentru Drepturile Omului rezultă că mărfurile lichide procurate de pasageri în zona liberă a Aeroportului Chişinău, nefiind ambalate în pungi de plastic transparente, sînt confiscate în aeroporturile de escală.

Avînd în vedere că majoritatea rutelor internaţionale de pe Aeroportul Chişinău se efectuează cu escală în aeroporturi europene, respectiv, numărul de pasageri care ar putea suferi este destul de mare.

În această situaţie, avocaţii parlamentari au atestat o lezare a dreptului la proprietate, care ar putea fi evitată în condiţiile în care magazinele duty-free ar ambala lichidele comercializate conform cerinţelor Uniunii Europene şi au solicitat Ministerului Economiei şi Comerţului, Întreprinderii de Stat "Aeroportul internaţional Chişinău" şi operatorilor duty-free în Aeroportul internaţional Chişinău să întreprindă măsuri de urgenţă, care ar proteja proprietatea cetăţenilor.

Avocaţii parlamentari au fost informaţi că începînd cu 1 martie 2007 noile reguli de transportare a lichidelor vor avea caracter obligatoriu pentru Aeroportul internaţional Chişinău şi operatorii duty-free urmează să se conformeze acestora.

Restituirea averii victimelor represiunilor politice rămîne a fi o problemă acută a foştilor deportaţi rămaşi în viaţă. În adresările către avocaţii parlamentari, petiţionarii reclamă neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind compensarea valorii proprietăţilor confiscate. În cadrul examinării acestei categorii de petiţii s-a constatat că executarea hotărîrilor este imposibilă, deoarece bugetele locale nu sînt capabile de acoperire financiară.

Deşi au fost adoptate modificări la Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, care prevăd retrocedarea proprietăţilor şi compensarea valorii proprietăţilor ce nu pot fi retrocedate, cu suportarea cheltuielilor din bugetele locale şi bugetul de stat, avocaţii parlamentari consideră că acestea nu vor funcţiona adecvat şi prompt pe motiv de austerităţi ale bugetelor locale şi lipsei mecanismului respectiv. De menţionat că anterior Republica Moldova a fost condamnată de cîteva ori de CEDO pentru neexecutarea deciziilor de retrocedare a proprietăţilor către persoanele represate.

Într-o situaţie iremediabilă se află persoanele care nu pot prezenta documente ce atestă confiscarea, naţionalizarea bunurilor sau scoaterea lor în orice alt mod din posesie din cauza distrugerii arhivelor şi lipsei altor probe legale.

Spre exemplu, pentru cei care au avut proprietăţi în satele Pererîta şi Cocieri, arhivele cărora au ars în anii 50-60 ai secolului trecut, nu există vreo posibilitate de restabilire a documentelor despre evidenţa patrimoniului. Nu se exclude că şi în alte localităţi ale Republicii Moldova există asemenea problemă.

Din adresările parvenite la Centrul pentru Drepturile Omului din localităţile rurale, constatăm unele încălcări la capitolul atribuirea familiilor nou-formate a sectoarelor de teren din rezerva intravilanului pentru construcţia caselor de locuit, anexelor gospodăreşti şi grădini.

Primăriile săteşti refuză eliberarea loturilor de pămînt pentru construcţia caselor de locuit cetăţenilor căsătoriţi repetat.

Refuzul se face în baza unei tălmăciri a noţiunii de "familie nou-formată" interpretate de Comisia juridică pentru numiri şi imunităţi, la începutul anului 2005, conform căreia familia nou-formată, în sensul Codului funciar, trebuie să întrunească următoarele condiţii - neadmiterea căsătoriilor repetate a soţilor, lipsa în proprietatea soţilor a imobilului cu destinaţie locativă, inclusiv terenuri ocupate de case, anexe gospodăreşti şi grădini.

Refuzul autorităţilor locale nu numai contravine normei exprese a Codului funciar, dar mai aduce atingere şi drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, stipulate în art.46, 49 şi 50, conform cărora statul se obligă să acorde un regim special de asistenţă tinerilor şi să faciliteze prin diferite măsuri, inclusiv economice, formarea familiei şi îndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor care-i revin, şi, nu în ultimul rînd, contravine programelor strategice ale Guvernului, elaborate în scopul realizării dezideratelor constituţionale sus-invocate şi orientate spre crearea condiţiilor atractive, în special pentru familiile tinere, de a se stabili cu traiul în localităţile săteşti şi a contribui la dezvoltarea sectorului rural.

În unele cazuri organele administraţiei publice locale acceptă, în virtutea obligaţiilor pe care le au în asigurarea dreptului cetăţenilor la un trai decent, să le atribuie teren pentru construcţia casei de locuit, deciziile lor fiind dezaprobate de către organele teritoriale de control administrativ ale Ministerului Administraţiei Publice Locale, în rezultatul tălmăcirii noţiunii "familie nou-formată" din art.11 al Codului funciar.

În viziunea avocaţilor parlamentari tălmăcirea acestei noţiuni trebuie să pornească de la prevederile art.48-49 din Constituţie şi obiectul de reglementare al legii organice menţionate - relaţiile funciare.

Către Centrul pentru Drepturile Omului s-au adresat mai mulţi deponenţi ai Băncii Comerciale "Guineia" S.A. şi ai Concernului "Intercapital", invocînd lezarea unor drepturi constituţionale, inclusiv dreptul la proprietate.

Atît în cererile către avocaţii parlamentari, cît şi în adresarea colectivă către Comisia specială pentru controlul şi monitorizarea procesului de restituire a depunerilor băneşti ale deponenţilor Băncii Comerciale "Guineia" S.A. şi ai Concernului "Intercapital", instituită prin Hotărîrea Parlamentului nr.9 din 09.02.2006, petiţionarii au apreciat drept inadecvate acţiunile/inacţiunile unor factori de decizie şi autorităţi statale, abilitate cu funcţia de a consolida legalitatea şi de a apăra ordinea de drept, de a efectua autorizarea, supravegherea şi reglementarea instituţiilor financiare.

De menţionat că deponenţii Băncii Comerciale "Guineia" S.A. continuă, fără prea mare succes, să solicite instituţiilor de stat abilitate soluţionarea problemei lor. Trezeşte îngrijorarea avocaţilor parlamentari şi faptul că o bună parte din deponenţii Băncii Comerciale "Guineia" S.A. şi ai Concernului "Intercapital" au decedat deja (din spusele petiţionarilor, banca Comercială "Guineia" S.A. - 400 deponenţi decedaţi, Concernul "Intercapital" - 700 deponenţi decedaţi), neajungînd să beneficieze de restituirea sumelor depuse, iar 90% din deponenţii Concernului "Intercapital" rămaşi în viaţă, sînt persoane în etate şi invalizi, adică persoane socialmente-vulnerabile.

Apreciind pozitiv eforturile autorităţilor în soluţionarea problemei, în special, instituirea Comisiei speciale, deponenţii în discuţiile cu avocaţii parlamentari au solicitat să fie adus la cunoştinţa acesteia punctul de vedere comun asupra posibilităţii de redresare a situaţiei - achitarea restanţelor din contul mijloacelor bugetare, cel puţin parţial în anul 2006 (prin modificarea Legii bugetului pe anul 2006 şi posibila includere a sumelor restante în Legea bugetului pentru anul 2007), cu ulterioara încasare în regres a prejudiciului adus de persoanele culpabile.

În adresarea către Comisie, avocaţii parlamentari au solicitat să se ţină cont de această propunere în cadrul identificării soluţiilor optime pentru problema nominalizată.

Comisia specială pentru controlul şi monitorizarea procesului de restituire a depunerilor băneşti ale deponenţilor Băncii Comerciale "Guineia" S.A. şi ai Concernului "Intercapital" consideră că propunerea privind achitarea restanţelor din contul mijloacelor bugetare ar putea crea un precedent inadmisibil în societate, prin care statul şi-ar asuma obligaţiile financiare ale unor instituţii financiare private.

Întru garantarea depozitelor persoanelor fizice din băncile autorizate de Banca Naţională a Moldovei, în anul 2003 a fost adoptată Legea privind garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, care prevede constituirea Fondului de garantare a depozitelor, plafonul de garantare fiind de 4500 lei moldoveneşti. Această lege nu are efect asupra deponenţilor Băncii Comerciale "Guineia" S.A. şi ai Concernului "Intercapital", problema rămînînd în continuare nesoluţionată.

În acest context avocaţii parlamentari consideră binevenită necesitatea creării unui mecanism de asigurare de către stat a depunerilor în instituţiile financiare.

Din anul 2005 organele fiscale au iniţiat colectarea impozitului pe bunuri imobiliare de la locatarii apartamentelor neprivatizate, fapt ce a generat multe adresări ale cetăţenilor. Din afirmaţiile colaboratorilor organelor fiscale, temei juridic pentru aceste acţiuni au servit modificările operate la Codul fiscal, conform cărora, de rînd cu proprietarii bunurilor imobiliare, subiecţi ai impunerii au devenit şi persoanele care locuiesc în spaţiul locativ neprivatizat şi plătesc lunar chirie pentru folosirea imobilului.

Modificările operate aveau un impact negativ asupra categoriei respective de cetăţeni, care folosesc actualmente circa 8% din fondul locativ total.

Abordarea insistentă a prezentei probleme de către petiţionari, i-a motivat pe avocaţii parlamentari să adreseze, în septembrie 2005, Parlamentului Republicii Moldova propunerea de modificare a alin.(1) lit.b) art.277 din Codul fiscal.

În altă ordine de idei, considerînd că organele fiscale, la colectarea impozitelor pe imobil pentru anul 2005 de la persoanele fizice - locatari ai apartamentelor neprivatizate, nu au aplicat respectiva lege, avocaţii parlamentari s-au adresat în instanţa de contencios administrativ, solicitînd obligarea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat să interzică perceperea impozitului pe bunurile imobiliare pentru anul 2005 de la locatarii apartamentelor neprivatizate şi să înlăture încălcările admise.

Întru a se conforma Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 2006, în baza procesului-verbal al şedinţei Colegiului Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, nr.11/3 din 25 august 2006, şi ţinînd cont de explicaţiile efectuate de Comisia pentru politică economică, buget şi finanţe a Parlamentului Republicii Moldova, nr.827 din 1 noiembrie 2006, Inspectoratul Fiscal Principal de Stat a elaborat şi a expediat la 13 noiembrie 2006 tuturor Inspectoratelor fiscale de stat teritoriale o dispoziţie cu privire la asigurarea efectuării anulării sumelor calculate, inclusiv şi a penalităţii calculate la impozitul pe bunurile imobiliare, deţinătorilor locuinţelor neprivatizate.

Cu toate că instanţa de judecată a satisfăcut cerinţele avocaţilor parlamentari, rămînem îngrijoraţi de faptul că Decizia Curţii Supreme de Justiţie a fost executată abia la data de 13 noiembrie şi numai după şedinţa Colegiului Ministerului Finanţelor, în urma elaborării explicaţiilor efectuate de către Comisia Parlamentară pentru politică economică, buget şi finanţe. În acest context, trezeşte nedumerire tărăgănarea executării deciziei în contextul în care ea este definitivă şi nici o autoritate nu mai putea influenţa asupra acesteia. Or, acest fapt pune la îndoială aplicarea în practică a principiului constituţional de separaţie şi colaborare a puterilor în Republica Moldova.

ASISTENŢĂ ŞI PROTECŢIE SOCIALĂ

Cu toate că în ultimii ani economia Republicii Moldova, din aprecierile experţilor, înregistrează o anumită evoluţie şi reducere a sărăciei, realizarea drepturilor sociale ale cetăţenilor rămîne una dintre cele mai dificile probleme ale ţării.

În anul 2006 Centrul pentru Drepturile Omului a înregistrat 367 de adresări la capitolul asistenţă şi protecţie socială.

Plîngerile în acest domeniu se referă, în marea lor majoritate, la cuantumul alocaţiilor şi prestaţiilor sociale de stat, modalitatea de calculare a pensiilor de asigurări sociale de stat, reexaminarea pensiilor pentru pensionarii care continuă activitatea de muncă după stabilirea pensiei. A sporit numărul adresărilor referitoare la calcularea stagiului de cotizare în serviciul public.

În temeiul problemelor sesizate de cetăţeni, avocaţii parlamentari consideră că este necesară o nouă modalitate de reglementare a normelor de pensionare, precum şi de modificare a sistemului de calculare a pensiei.

Către avocaţii parlamentari se adresează tot mai mulţi cetăţeni, care invocă încălcarea dreptului la un trai decent consfinţit de Constituţie şi actele internaţionale în domeniul drepturilor omului. Constatăm că în Republica Moldova este atestată o inechitate socială şi scădere a nivelului de trai al populaţiei, în special, al păturilor social-vulnerabile. Sporirea ratei inflaţiei, a tarifelor şi preţurilor la resursele energetice şi serviciile comunal-locative afectează veniturile populaţiei, reducînd esenţial impactul majorărilor la salarii şi plăţile sociale asigurate din buget.

Trezeşte îngrijorarea avocaţilor parlamentari situaţia în sfera acordării gradelor de invaliditate. Conform constatărilor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, circa 20 la sută din persoanele invalide din Republica Moldova au primit grad de invaliditate în mod nelegitim sau stabilit incorect. În decursul anului de referinţă, angajaţii CCCEC au reţinut în flagrant delict mai mulţi funcţionari din sistemul expertizei medicale a vitalităţii, care estorcau sume mari de bani pentru atribuirea gradelor de invaliditate unor persoane grav bolnave, pentru acordarea gradelor de invaliditate fără termen. În opinia avocaţilor parlamentari, pe fundalul demascării cazurilor de atribuire ilegală a gradelor de invaliditate au de suferit mulţi cetăţeni care necesită, fără îndoială, încadrarea în gradul de invaliditate, în funcţie de gradul de reducere a capacităţilor vitale ale organismului.

Reclamaţiile petiţionarilor denotă că persoanele cu grad sever de reducere a capacităţilor vitale ale organismului sînt trimise la reexpertizare periodică (de regulă, anual). Mai mult decît atît, în cadrul reexpertizării periodice se atestă tendinţa de a diminua neîntemeiat gradul de invaliditate stabilit anterior.

Avocaţii parlamentari consideră că o dată cu aprobarea Regulamentului Consiliului republican de expertiză medicală a vitalităţii (Hotărîrea Guvernului nr.688 din 20.06.2006) şi trecerea acestuia din subordinea Casei Naţionale de Asigurări Sociale, instituţie publică autonomă care administrează şi gestionează sistemul public de asigurări sociale, aceste tendinţe se vor curma.

Totodată, ar fi de subliniat că după modificarea art.24 al Legii cu privire la Guvern şi crearea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului şi a Ministerului Sănătăţii, rămîne nereglementat locul Consiliului republican de expertiză medicală a vitalităţii. În opinia avocaţilor parlamentari, ar fi oportun ca unica instituţie de stat cu împuterniciri plenipotenţiare în domeniul expertizei medicale a vitalităţii să devină instituţie publică, autonomă de interes naţional sau, în ultimă instanţă, transferat în subordinea Ministerului Sănătăţii.

În urma completării articolul 4 alin.(4) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, de la 1 ianuarie 2007 Guvernul este obligat să asigure persoanele care îngrijesc la domiciliu un copil invalid cu severitatea I sau un invalid din copilărie de gradul I ţintuit la pat, cu vîrsta de pînă la 18 ani. Însă rămîne nesoluţionată problema persoanelor care îngrijesc la domiciliu invalizi de gradul I care au depăşit vîrsta de 18 ani.

În altă ordine de idei, în virtutea caracterului arbitrar, în multe cazuri, de încadrare în grad de invaliditate, rămîn în afara protecţiei sociale din partea statului persoanele care îngrijesc de invalizii de gradul II sau III, starea fizică a cărora nu s-a ameliorat deloc după diminuarea gradului respectiv de invaliditate.

În cadrul examinării adresării unui grup de pensionari din Azilul republican pentru bătrîni şi invalizi din municipiul Chişinău, Centrul pentru Drepturile Omului a investigat unele domenii de activitate ale acestei instituţii de asistenţă socială, aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al Republicii Moldova.

În urma stabilirii stării de lucruri la faţa locului s-au constatat unele lacune ce ţin de activitatea instituţiei.

Existenţa unor dificultăţi de ordin economic nu absolvă statul de obligaţiunea de a identifica soluţiile necesare întru realizarea drepturilor fundamentale ale persoanei. În această ordine de idei, se cere efort întru asigurarea unui trai decent beneficiarilor din instituţiile de asistenţă socială din ţară.

Raportul de monitorizare a Azilului republican pentru invalizi şi pensionari din municipiul Chişinău, cu recomandările respective, a fost prezentat Guvernului. Avocaţii parlamentari speră că problemele evidenţiate vor impulsiona activităţile orientate spre redresarea situaţiei în toate instituţiile similare.

Centrul pentru Drepturile Omului a examinat problema concedierii a 198 de angajaţi ai întreprinderilor Societăţii orbilor din Republica Moldova: Chişinău "Luminitehnica" SRL SOM, Soroca "Munca invalizilor" SRL SOM, Basarabeasca "Ambas-Fier" SRL SOM, Bălţi "Optimist Etern" SRL SOM, Orhei SRL SOM, Varniţa "Capaxolid".

Societatea orbilor este o organizaţie obştească creată în scopul protejării şi promovării drepturilor civile, economice, sociale, culturale ale cetăţenilor cu deficienţe, precum şi a reabilitării sociale a acestora prin muncă. Societatea orbilor are statut de persoană juridică.

Din asigurările preşedintelui Societăţii orbilor, concedierea angajaţilor de la întreprinderile nominalizate poartă un caracter temporar. Drept motive care au condiţionat adoptarea hotărîrii de reducere organizată a locurilor de muncă au fost uzura excesivă a utilajului (circa 95%), lipsa mijloacelor circulante, lipsa comenzilor de stat.

Situaţia creată ar putea fi redresată prin adoptarea anumitelor acte legislative, care ar stipula asigurarea invalizilor cu locuri de muncă stabile. În special, ar fi binevenită stimularea angajatorilor de a crea un anumit număr de locuri de muncă pentru încadrarea persoanelor nevăzătoare.

Pentru întreprinderile "Lumintehnica" şi "Optimist Etern" a fost deja procurat utilaj nou. Reutilarea întreprinderilor va permite sporirea rentabilităţii acestora.

Avocaţii parlamentari consideră că, în ansamblu, soluţionarea problemei păstrării şi asigurării persoanelor nevăzătoare cu noi locuri de lucru presupune suportul financiar prompt al statului direcţionat spre reutilarea întreprinderilor din cadrul Societăţii orbilor. O atenţie deosebită urmează a fi acordată selectării managerilor acestor întreprinderi, deoarece, după cum a fost stabilit prin Hotărîrea Curţii de Conturi nr.2 din 21.01.2006, o parte din mijloacele bugetare şi înlesnirile fiscale au fost utilizate ineficient de către anumiţi conducători.

De menţionat că nevăzătorii constituie o categorie specifică, care necesită o ocrotire specială. În acest sens, sînt relevante prevederile art.51 din Constituţie, care stabilesc că persoanele handicapate beneficiază de protecţie specială din partea întregii societăţi. Statul asigură pentru ele condiţii normale de tratament, reabilitare, învăţămînt, instruire şi integrare socială.

Comparativ cu alte categorii de persoane social-vulnerabile, persoanele cu disabilităţi depind aproape totalmente de instituţiile de asistenţă socială ale statului. Deşi în raport cu anii precedenţi a fost majorat cuantumul plăţilor băneşti de la bugetul asigurărilor sociale de stat acestei categorii de persoane, totuşi majorările rămîn nesemnificative şi nu asigură în deplină măsură soluţionarea problemelor cu care se confruntă la moment această categorie de cetăţeni.

De subliniat că succesul integrării sociale a persoanelor cu disabilităţi depinde, mai întîi de toate, de conlucrarea tuturor instituţiilor responsabile de protecţia socială, juridică şi educaţia specială a acestora.

La 2 iunie 2006 au intrat în vigoare modificările la art.82 lit.i) din Codul muncii, care instituiau posibilitatea concedierii din funcţie a persoanelor la atingerea vîrstei de pensionare. Respectivele prevederi au provocat o reacţie socială negativă şi un flux de adresări la Centrul pentru Drepturile Omului.

Considerînd că prin operarea acestor modificări a fost încălcat unul din drepturile fundamentale ale omului, garantate de Constituţie, şi anume egalitatea cetăţenilor în faţa legii, limitîndu-se astfel drepturile în domeniul muncii şi protecţiei sociale, avocaţii parlamentari au înaintat Curţii Constituţionale o sesizare privind controlul constituţionalităţii acestei norme.

Prin Legea nr.269 din 28 iulie 2006, norma Codului muncii, contestată în sesizarea avocaţilor parlamentari, a fost modificată esenţial, evocînd un nou conţinut, din care cauză Curtea Constituţională a considerat că sesizarea urmează a fi restituită fără examinare în fond.

Cu toate că norma discriminatorie, conform căreia a fost introdus un nou temei de încetare a contractului de muncă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (pensionarea salariatului pentru limită de vîrstă ori vechime în muncă sau obţinerea de către acesta a dreptului la pensie pentru limită de vîrstă ori vechime în muncă), a fost modificată, unele consecinţe ale acesteia au influenţat negativ asupra drepturilor cetăţenilor, dat fiind faptul că nu s-au identificat soluţii pentru cazurile deja epuizate în cele 2 luni de aplicare a normei anterioare, persoanele concediate fiind lipsite de posibilităţi de contestare. Din circa 100 persoane care în timpul audienţelor au invocat încălcarea dreptului la muncă, marea majoritate s-a referit la consecinţele încetării contractului individual de muncă în conformitate cu art.82 lit.i) din Codul muncii, situaţia cărora nu a fost redresată după revizuirea acestor prevederi.

În anul 2005 avocaţii parlamentari s-au adresat către Parlament cu propunerea de a completa cadrul legal în vigoare cu norme de protecţie socială ce se vor extinde şi asupra persoanelor care au devenit invalide din copilărie în urma războiului sau a conflictelor militare. În prezent, copiii care la momentul desfăşurării acţiunilor de luptă se aflau involuntar pe acest teritoriu şi care au avut de suferit de pe urma războiului sau conflictelor armate pe timp de pace, sînt lipsiţi de o parte din facilităţile acordate altor categorii de persoane, care, asemenea lor, au suferit în aceeaşi perioadă, din motivul încadrării lor în gradul de invaliditate cu formularea "invalizi din copilărie".

Luînd în considerare necesitatea elaborării unei informaţii economico-financiare referitoare la numărul de persoane, devizul de cheltuieli respectiv întru argumentarea propunerii legislative şi necesitatea implicării mai multor organe centrale şi locale, conform prevederilor art.131 din Constituţie, Parlamentul a remis propunerea în cauză Guvernului, Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, prezentînd un aviz pozitiv. Ulterior, Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, fiind de acord cu propunerea avocaţilor parlamentari, a elaborat şi a prezentat spre examinare şi avizare proiectul Legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, în scopul protecţiei sociale a persoanelor (inclusiv copii), care nu au participat la acţiuni de luptă, invaliditatea cărora a survenit în urma desfăşurării acţiunilor de luptă în perioada celui de-al doilea război mondial sau acţiunilor de luptă în timp de pace sau a consecinţelor acestora.

Conform calculului preventiv la acest proiect de lege, numărul persoanelor (inclusiv copii) care nu au participat la acţiuni de luptă, invaliditatea cărora a survenit în legătură cu aceste evenimente constituie 17 persoane, dintre care invalizi de gradul I - 3 persoane, de gradul II - 11 persoane, de gradul III - 2 persoane, o persoană nu are grad de invaliditate.

Implementarea proiectului de lege necesita surse financiare suplimentare în cuantum de 84228 lei anual în cazul acordării alocaţiilor lunare de stat, compensaţiei băneşti în schimbul biletului de tratament sanatorial o dată pe an şi a compensaţiilor nominative la plata serviciilor comunale. În cazul acordării alocaţiilor lunare de stat, biletelor de tratament sanatorial o dată la doi ani şi a compensaţiilor nominative la plata serviciilor comunale sînt necesare mijloace financiare în valoare de 104628 lei anual.

Proiectul de lege nu a fost susţinut de către Ministerul Finanţelor din lipsa mijloacelor financiare, această categorie de invalizi rămînînd în continuare în afara protecţiei speciale din partea statului.

Prin Hotărîrea Guvernului nr. 929 din 15.08.2006 a fost aprobat Regulamentul privind modul de plată a pensiilor stabilite în sistemul public de asigurări sociale de stat şi alocaţiilor sociale de stat. Conform prevederilor punctului 19 din Regulament, plata pensiei prin intermediul instituţiei financiare se efectuează în baza cererii depuse de către beneficiar, pentru anul în curs. La expirarea termenului menţionat este necesar ca beneficiarul să depună la organul de asigurări sociale o nouă cerere. În opinia avocaţilor parlamentari depunerea anuală a cererii de a primi pensia prin intermediul instituţiei financiare şi, mai ales, necesitatea anexării anuale a pachetului de documente, creează impedimente formale şi neargumentate în cadrul realizării dreptului la pensie.

În prezent Republica Moldova nu dispune de bază legislativă pentru determinarea minimului de existenţă şi utilizare a acestuia în procesul de promovare a politicilor sociale.

Conform datelor prezentate în Anuarul statistic al Republicii Moldova, ediţia 2006, valoarea minimului de existenţă în anul 2005 a constituit în medie pe o persoană 771,7 lei lunar. Mărimea medie de existenţă este condiţionată de evoluţia preţurilor la produsele incluse în coşul alimentar şi a ponderii cheltuielilor pentru coşul nealimentar (mărfuri nealimentare şi servicii), ce este determinată în baza structurii reale a cheltuielilor de consum al populaţiei, potrivit examinării bugetelor gospodăriilor casnice. În cadrul eficientizării sistemului de asistenţă socială se impune urgentarea elaborării Legii privind minimul de existenţă, care urmează a fi utilizată ca punct de reper al nivelului de trai. Or, anume minimul de existenţă ar fi un indicator de apreciere a nivelului de trai al cetăţenilor din ţară, iar în activitatea practică - pentru promovarea politicilor sociale ale statului.

ANEXE: