Notă: Pe parcursul întregului text al Codului cuvintele “pricină”, “traducător”, “depoziţie” au fost înlocuite respectiv cu cuvintele “cauza”,“interpret”,“declaraţie” conform Legii din 10 aprilie 1996

TITLUL I

DISPOZIŢII GENERALE

Capitolul I

PRINCIPII DE BAZĂ

Articolul 1. Legislaţia cu privire la procedura penală

Pe teritoriul Republicii Moldova procedura în cauzele penale este determinată de Constituţia Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi Codul de procedură penală.

Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei de procedură penală.

În procedura penală nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, care încalcă independenţa judecătorească, procedura contradicţională, care contravin principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

În procesul penal se aplică legea de procedură penală, care este în vigoare respectiv în timpul cercetării penale, anchetei preliminare sau examinării cauzei în instanţa de judecată.

Indiferent de locul săvîrşirii infracţiunii procedura în cauzele penale, prevăzută de prezentul Cod, este unică şi obligatoare pentru toate instanţele de judecată, organele procuraturii, de anchetă şi de cercetare penală ale Republicii Moldova.

[Art.1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.1 modificat prin Hot. Prezid. Parl. din 22.09.93]

Articolul 2. Sarcinile procedurii penale

Procedura penală are următoarele sarcini: descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii în aşa fel, ca oricine va săvîrşi o infracţiune să-şi primească pedeapsa dreaptă şi nici un om nevinovat să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat.

Procedura judiciară penală trebuie să contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la prevenirea şi la lichidarea infracţiunilor, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a Constituţiei Republicii Moldova.

[Art.2 modificat prin Hot. Prezid. Parl. din 22.09.93]

[Art.2 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 3. Obligaţia intentării procesului penal şi descoperirii infracţiunii

Procurorul, anchetatorul penal şi organul de cercetare penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, să intenteze proces penal ori de cîte ori se descoperă elementele componente ale infracţiunii şi să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru stabilirea faptelor penale şi a persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunii şi pentru pedepsirea lor în modul stabilit de lege.

În cazul în care în procesul anchetei preliminare sau cercetării penale se stabilesc indicii unei noi infracţiuni comise de persoana bănuită sau învinuită, această infracţiune se cercetează în cadrul dosarului iniţiat, fără a porni alt proces penal.

Notă. În prezentul articol prin termenul “procuror” se subînţelege: Procurorul General, adjuncţii lui, ajutorii superiori şi ajutorii lui, şefii de direcţii şi de secţii, adjuncţii lor, toţi procurorii ierarhic inferiori, adjuncţii şi ajutorii lor, procurorii de direcţii şi de secţii.

[Art.3 modificat prin Legea nr.766-XIV din 24.12.99]

[Art.3 completat prin Legea din 15.06.95]

[Art.3 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 4. Inadmisibilitatea punerii sub învinuire altfel decît pentru temeiurile şi în modul, prevăzute de lege

Nimeni nu poate fi pus sub învinuire altfel decît pentru temeiurile şi în modul, prevăzute de lege.

Articolul 4/1. Prezumţia nevinovăţiei

Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

[Art.4/1 introdus prin Legea din 03.11.94]

Articolul 5. Cauze care exclud pornirea procesului penal

Procesul penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit trebuie să înceteze:

1) dacă nu există faptul infracţiunii;

2) cînd fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii;

3) dacă s-a împlinit termenul de prescripţie;

4) dacă un act de amnistie a anulat aplicarea pedepsei pentru fapta săvîrşită, sau persoana în cauză a fost graţiată;

5) împotriva persoanei,care în momentul săvîrşirii faptei social periculoase n-a atins încă vîrsta, la care, potrivit legii, poate fi trasă la răspundere penală;

6) dacă lipseşte plîngerea părţii vătămate sau plîngerea a fost retrasă de către partea vătămată ori dacă partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul – în cauzele care pot fi intentate numai în baza plîngerii părţii vătămate, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.94 alin.2 din prezentul Cod;

7) În cazurile prevăzute de Partea specială a Codului penal;

8) în privinţa unui decedat, cu excepţia cazurilor, cînd procesul este necesar pentru reabilitarea decedatului sau pentru revizuirea procesului în ce priveşte alte persoane, în urma descoperirii unor împrejurări noi;

9) în privinţa unei persoane, referitor la care există o sentinţă, devenită definitivă, în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau încheierea ori hotărîrea instanţei de judecată de clasare a procesului pe acelaşi temei;

10) în privinţa unei persoane, referitor la care există o hotărîre neanulată a organului de cercetare penală, a anchetatorului penal, a procurorului despre clasarea procesului în legătură cu aceeaşi acuzaţie.

Dacă împrejurările, arătate la punctele 1-4 ale acestui articol, se descoperă în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă pînă la capăt şi în cazurile, prevăzute de punctele 1 şi 2, instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de achitare, iar în cazurile prevăzute de punctele 3 şi 4 – o sentinţă de condamnare cu menţiunea, că condamnatul este eliberat de pedeapsă.

În cazurile prevăzute de punctele 3 şi 4 ale acestui articol nu se admite încetarea procesului, dacă învinuitul se opune acestui lucru. În acest caz procesul continuă în modul obişnuit.

[Art.5 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.5 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.5 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 5/1. Trimiterea materialelor fără intentarea procesului penal pentru aplicarea măsurilor de înrîurire obştească

Dacă persoana a comis un act, ce conţine indicii de infracţiune, care nu prezintă un mare pericol social, cînd faptul săvîrşirii ei este evident, iar persoana, care a comis-o, poate fi corectată prin măsuri de înrîurire obştească, procurorul, precum şi anchetatorul penal şi organul de cercetare penală, avînd consimţămîntul procurorului, au dreptul, fără a intenta procesul penal, să transmită materialele spre examinare comisiei pentru minori, sau să încredinţeze persoana pe chezăşie colectivului de muncă ori organizaţiei obşteşti pentru reeducare şi corectare.

Dacă persoana, care a comis un act, ce conţine indicii de infracţiune, obiectează împotriva trimiterii materialelor la comisia pentru minori sau împotriva încredinţării ei pe chezăşie colectivului de muncă ori organizaţiei obşteşti, atunci cercetarea cauzei continuă în modul obişnuit.

[Art.5/1 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.5/1 modificat prin Legea nr.141-XIII din 07.06.94]

[Art.5/1 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.5/1 introdus prin Ucazul din 30.07.68]

Articolul 5/2. Încetarea procesului penal din cauza schimbării situaţiei

Instanţa de judecată, procurorul, precum şi anchetatorul penal şi organul de cercetare penală, cu consimţămîntul procurorului, au dreptul să înceteze procesul penal, dacă se va constata, că în momentul efectuării cercetării penale, anchetei preliminare sau a examinării procesului în instanţă, in urma schimbării situaţiei, fapta săvîrşită de persoană şi-a pierdut caracterul social-periculos,ori că această persoană nu mai este social-periculoasă.

Clasarea procesului penal în temeiurile menţionate în prezentul articol nu se admite, dacă persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine indicii de infracţiune obiectează împotriva acestui lucru. În acest caz cercetarea cauzei continuă în mod obişnuit.

[Art.5/2 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.5/2 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.5/2 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 5/3. Încetarea procesului penal cu tragerea persoanei la răspundere administrativă, trimiterea materialelor, comisiei pentru minori sau încredinţarea persoanei pe chezăşie

Încetarea procesului penal poate fi dispusă în cazurile şi în modul, prevăzut de legislaţia Republici Moldova în legătură cu:

1) tragerea persoanei la răspundere administrativă;

3) trimiterea materialelor dosarului spre examinare comisiei pentru minori;

4) încredinţarea persoanei de chezăşie unei organizaţii obşteşti sau unui colectiv de muncă.

Înainte de clasarea procesului penal trebuie să i se lămurească persoanei esenţa faptei, care conţine indicii de infracţiune, temeiul scutirii de răspundere penală şi dreptul de a obiecta împotriva clasării procesului pe acest temei.

Clasarea procesului penal pe temeiurile, menţionate în prezentul articol, nu se admite, dacă persoana, care a săvîrşit o faptă, ce conţine indicii de infracţiune, obiectează împotriva acestui lucru. În acest caz cercetarea cauzei continuă în mod obişnuit.

[Art.5/3 modificat prin Legea din 07.06.94]

[Art.5/3 modificat prin Hot. Prezid. Parl. din 22.09.93]

[Art.5/3 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.5/3 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 5/4. Încetarea procesului penal în legătură cu tragerea persoanei la răspundere administrativă

Instanţa de judecată, în modul stabilit de prezentul Cod, are dreptul să înceteze procesul penal cu tragerea persoanei la răspundere administrativă pe temeiurile, prevăzute în articolul 48/1 din Codul penal.

[Art.5/4 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.5/4 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.5/4 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.5/4 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 5/5. Transmiterea persoanei în supravegherea poliţiei

În cazuri excepţionale, în interesul combaterii criminalităţii organizate, procurorul este în drept să claseze dosarul penal al persoanei care a contribuit activ la descoperirea infracţiunii de către organele de anchetă şi să o transmită în supravegherea poliţiei.

[Art.5/5 introdus prin Legea din 09.12.94]

[Art.5/5 exclus prin Legea din 07.06.94]

[Art.5/5 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 5/6. Încetarea procesului penal în legătură cu trimiterea materialelor spre examinare comisiei pentru minori

Instanţa de judecată are dreptul să înceteze procesul penal în privinţa persoanei, care n-a împlinit optsprezece ani şi care a săvîrşit o faptă, conţinînd indici de infracţiune, ce nu prezintă un mare pericol social, şi să trimită materialele spre examinare comisiei pentru minori, dacă avînd în vedere împrejurările cauzei şi datele, ce caracterizează persoana infractorului, corectarea lui este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.

[Art.5/6 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.5/6 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.5/6 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.5/6 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 5/7. Încetarea procesului penal cu încredinţarea persoanei pe chezăşie

Instanţa de judecată, pe temeiurile prevăzute de articolul 50 din Codul penal, are dreptul să înceteze procesul penal şi să încredinţeze pe chezăşie organizaţiei sau colectivului de muncă, care a făcut cererea pentru reeducare şi corectare , persoana, care a săvîrşit o faptă, ce conţine indicii de infracţiune.

Nu se admite încredinţarea pe chezăşie şi încetarea procesului pe acest temei în privinţa unei persoane,care mai înainte a fost condamnată pentru săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate sau care a mai fost încredinţată pe chezăşie.

Dacă în cursul unui an persoana, încredinţată pe chezăşie, n-a îndreptăţit încrederea colectivului, n-a respectat promisiunea de a se corecta sau a părăsit munca în scopul de a se sustrage de sub înrîurirea obştească, organizaţia obştească sau colectivul de muncă, care a luat-o pe chezăşie, adoptă o hotărîre, prin care renunţă la chezăşie şi trimit această hotărîre instanţei de judecată pentru examinarea chestiunii cu privire la răspunderea penală a persoanei. În acest caz procesul penal poate fi redeschis printr-o încheiere a instanţei de judecată.

[Art.5/7 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.5/7 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.5/7 modificat prin Hot. Prezid. Parl. din 22.09.93]

[Art.5/7 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.5/7 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 6. Libertatea şi siguranţa persoanei

Libertatea şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertate decît în condiţiile legii şi cu respectarea procedurii prevăzute de prezentul cod în cazurile:

1) dacă persoana este deţinută legal în baza sentinţei instanţei de judecată competente;

2) dacă persoana a fost arestată legal pentru neexecutarea unei hotărîri pronunţate, conform legii, de către instanţa de judecată;

3) dacă persoana a fost reţinută legal sau arestată legal pentru a fi adusă în faţa instanţei de judecată competente atunci cînd există motive întemeiate de a se bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există temei de a se crede că este necesar de a o împiedica să săvîrşească o infracţiune ori să fugă după săvîrşirea acesteia.

Oricărei persoane reţinute sau arestate i se comunică toate drepturile ei legale înainte de efectuarea oricărui alt act de procedură cu participarea ei. Necomunicarea drepturilor poate servi temei pentru contestarea legalităţii reţinerii sau arestării.

Oricărei persoane reţinute sau arestate trebuie să i se aducă la cunoştinţă, în cel mult trei ore, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau arestării sale şi calificarea juridică a infracţiunii de săvîrşirea căreia ea este bănuită sau învinuită, fapt despre care se face o menţiune în procesul-verbal de reţinere sau în mandatul de arestare.

Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să depună un recurs în instanţa de judecată competentă pentru ca aceasta să statueze, într-un termen cît mai scurt, asupra legalităţii arestării sau deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă arestarea sau deţinerea sînt ilegale.

În cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate fi eliberat provizoriu sub control judiciar sau pe cauţiune de către instanţa de judecată.

În cursul procedurii penale, nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentului inuman ori degradant.

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri contrar dispoziţiilor prezentului articol are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii.

[Art.6 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.6 în redacţia Legii nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.6 modificat prin Legea nr.918 din 11.07.96]

[Art.6 modificat prin Legea nr.258 din 03.11.94]

[Art.6 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 6/1. Inviolabilitatea domiciliului, ocrotirea vieţii personale şi a secretului corespondenţei

Cetăţenilor le este garantată inviolabilitatea domiciliului. Nimeni nu are dreptul să intre fără un motiv legal în locuinţă contrar voinţei persoanelor, care trăiesc în ea.

Viaţa personală a cetăţenilor, secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice şi comunicărilor telegrafice sînt ocrotite de lege.

Percheziţia, ridicarea de obiecte şi de acte, cercetarea încăperii cetăţenilor, sechestrarea corespondenţei şi ridicarea ei de la instituţiile poştale şi telegrafice se pot efectua numai în temeiurile şi în modul, stabilite de prezentul Cod.

[Art.6/1 introdus prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 7. Înfăptuirea justiţiei numai de către instanţele de judecată

Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele de judecată.

Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza sentinţei definitive pronunţate în condiţiile legii de instanţa de judecată.

[Art.7 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 8. Înfăptuirea justiţiei pe baza egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a judecăţii

La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a judecăţii,fără deosibire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere origine socială, de genul şi caracterul ocupaţiei, domiciliu sau cetăţenie, precum şi de alte împrejurări.

[Art.8 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 9. Judecarea cauzelor penale

În toate instanţele de judecată, cauzele penale în primă instanţă se judecă de un judecător sau de un complet format din trei judecători numiţi în modul stabilit de lege.

În instanţa de apel, cauzele penale se judecă de un complet format din trei judecători, iar în instanţa de recurs, de un complet format din cel puţin trei judecători.

[Art.9 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 10. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa de judecată stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contrazice prevederile Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care, conform Constituţiei, se supune controlului constituţionalităţii, examinarea cauzei se suspendă şi instanţa de judecată înaintează Curţii Supreme de Justiţie propunerea de a sesiza Curtea Constituţională. Curtea Supremă de Justiţie examinează propunerea şi, fără să se expună asupra ei, sesizează Curtea Constituţională.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa de judecată stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contrazice prevederile legii şi este expusă într-un act juridic care, conform Constituţiei, nu se supune controlului constituţionalităţii, instanţa va proceda în conformitate cu legea.

[Art.10 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 11. Limba în care se desfăşoară procedura judiciară

Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească sau în limba acceptată de majoritatea persoanelor participante la proces.

Persoanelor, care participă la proces şi nu cunosc limba, în care se desfăşoară procedura judiciară, li se asigură dreptul de a face declaraţii, demersuri, de a lua cunoştinţă de toate materialele dosarului, de a vorbi în instanţa de judecată în limba maternă şi de a beneficia de serviciile interpretului în modul, stabilit de prezentul Cod.

Documentele procesuale judiciare ale organului de urmărire penală şi ale instanţelor de judecată, în conformitate cu modul stabilit de prezentul Cod, i se înmînează bănuitului, învinuitului şi inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în altă limbă, pe care o cunoaşte.

[Art.11 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.11 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.11 modificat prin Legii nr.758-XIII din 18.11.91]

[Art.11 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 12. Publicitatea dezbaterilor juridice

La toate instanţele de judecată dezbaterile sînt publice, cu excepţia cazurilor, prevăzute de alin.2 din prezentul articol, precum şi a cazurilor de emitere sau de prelungire a mandatului de arestare.

Dezbaterile judiciare în şedinţă închisă, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, se admit în baza unei încheieri motivate a instanţei de judecată, în interesul moralităţii, asigurării ordinii publice ori securităţii naţionale, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau, în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, cînd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Judecarea cauzelor în şedinţa închisă a instanţei de judecată se efectuează prin respectarea tuturor regulilor procedurii judiciare.

În toate cazurile hotărîrile instanţelor de judecată se pronunţă în şedinţă publică.

[Art.12 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.12 completat prin Legea nr.95-XIV din 16.07.98]

[Art.12 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.12 modificat prin Legii din 04.08.92]

[Art.12 completat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 12/1. Durata procedurii judiciare

Cauzele penale se soluţionează în termen rezonabil.

Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sînt:

1) complexitatea cazului;

2) comportamentul părţilor la proces;

3) comportamentul organului de urmărire penală sau al instanţei de judecată.

Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale în care sînt bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi arestaţi preventiv se fac de urgenţă şi în mod preferenţial.

Respectarea termenului rezonabil la ancheta preliminară se supraveghează de către procuror.

Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor concrete este verificată de către instanţa ierarhic superioară în procesul examinării cauzei respective pe căile de atac ordinare sau extraordinare.

[Art.12/1 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 13. Garantarea dreptului la apărare

În tot cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un apărător, ales sau numit.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată în cursul procesului penal au obligaţia să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de prezentul Cod şi să administreze probele necesare în apărare.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să încunoştiinţeze pe bănuit, învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este bănuit sau învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea de a se apăra cu mijloacele şi metodele stabilite de lege, precum şi protecţia drepturilor lor personale şi patrimoniale.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să încunoştiinţeze pe bănuit, învinuit sau inculpat despre dreptul de a se apăra singur, de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se aceasta într-un proces-verbal, şi în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege să-i asigure asistenţă juridică, dacă acesta nu are apărător ales sau nu are mijloace pentru remunerarea apărătorului.

[Art.13 completat prin Legea nr.263-XIV din 24.12.98]

[Art.13 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 14. Cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul au obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a scoate la iveală atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îl atenuează sau îi agravează răspunderea.

Instanţele de judecată cercetează sub toate aspectele probele prezentate de părţile la proces.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul nu au dreptul de a pune în sarcina bănuitului, învinuitului, inculpatului, obligaţia de a prezenta dovezi.

Se interzice a smulge de la bănuit, învinuit, inculpat declaraţii prin violenţă, ameninţări şi prin alte măsuri ilegale.

[Art.14 completat prin Legea din 10.04.96]

[Art.14 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.14 în redacţia Legii din 01.04.92]

Articolul 15. Procurorul în procesul penal

În tot cursul cercetării penale şi anchetei preliminare procurorul este obligat să ia măsurile prevăzute de lege pentru a înlătura orice încălcare a legii, indiferent cine ar săvîrşi această încălcare.

În exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul se supune numai legii.

Ordonanţele procurorului, date în conformitate cu legea, sînt obligatorii pentru a fi îndeplinite de toate persoanele fizice şi juridice.

[Art.15 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 16. Verificarea respectării cerinţelor legii de procedură penală

Instanţele de judecată sînt obligate, la înfăptuirea justiţiei, să verifice respectarea de către organele de cercetare penală şi anchetă preliminară şi procurori a cerinţelor prezentului Cod.

Instanţele de judecată ierarhic superioare, la înfăptuirea justiţiei, verifică respectarea de către instanţele de judecată ierarhic inferioare a cerinţelor prezentului Cod.

În cazul stabilirii de încălcări ale cerinţelor prezentului Cod, instanţa de judecată va proceda în conformitate cu legea.

[Art.16 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 17. Aplicarea Legii de procedură penală faţă de cetăţenii străini şi apatrizi

Pe teritoriul Republicii Moldova procedura în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prezentul Cod.

În ceea ce priveşte persoanele care se bucură de dreptul de imunitate diplomatică, actele de procedură prevăzute de prezentul Cod, se efectuează numai la cererea sau cu consimţămîntul lor. Autorizarea pentru efectuarea acestor acte se solicită prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

[Art.17 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.17 modificat prin Legea nr.1157 din 04.08.92]

Articolul 18. Modul de stabilire a relaţiilor dintre instanţele de judecată, organele de anchetă penală şi de cercetare penală ale Republicii Moldova cu instituţiile respective ale statelor străine

Modul de stabilire a relaţiilor dintre instanţele de judecată, organele de anchetă penală şi de cercetare penală ale Republicii Moldova şi instituţiile respective ale statelor străine, precum şi procedura îndeplinirii însărcinărilor primite de la aceste instituţii sînt, determinate de prezentul Cod şi de tratatele, convenţiile şi acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Stabilirea relaţiilor cu instituţiile statelor străine, cu care n-au fost încheiate convenţii, se efectuează prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

[Art.18 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.18 în redacţia Legii din 04.04.92]

Articolul 18/1. Îndeplinirea însărcinărilor instituţiilor statelor străine cu privire la efectuarea actelor de procedură

Instanţele de judecată, organele de anchetă preliminară şi de cercetare penală ale Republicii Moldova la îndeplinirea însărcinărilor instituţiilor statelor străine efectuează actele de procedură prevăzute de prezentul Cod.

Instanţele de judecată, organele de anchetă preliminară şi de cercetare penală ale Republicii Moldova primesc însărcinări de la instituţiile statelor străine prin Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală. Dacă însărcinarea este primită nemijlocit de către instanţa de judecată, organul de anchetă preliminară şi de cercetare penală, ea este îndeplinită numai cu autorizaţia respectiv a Ministerului Justiţiei sau a Procuraturii Generale.

În cazul imposibilităţii de a îndeplini însărcinarea instituţiei statului străin, ea este restituită acestei instituţii respectiv prin Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală, indicîndu-se cauzele neîndeplinirii însărcinării.

Persoanelor cu funcţii de răspundere ale instanţelor de judecată, organelor de procuratură, de anchetă preliminară şi de cercetare penală sau pentru securitatea statului ale statelor străine le este interzis să reţină sau să aresteze persoane şi să efectueze alte acte de procedură pe teritoriul Republicii Moldova.

[Art.18/1 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.18/1 introdus prin Legea din 01.04.92]

Articolul 18/2. Însărcinarea cu privire la intentarea procesului penal

Însărcinarea instituţiei unui stat străin cu privire la intentarea procesului penal în privinţa cetăţeanului Republicii Moldova, care a săvîrşit o infracţiune într-un stat străin şi a revenit în Republicii Moldova, este examinată de Procuratura Generală, care controlează temeinicia cerinţei cu privire la intentarea procesului penal. Rezultatele controlului sînt comunicate instituţiei care s-a adresat cu însărcinarea. Dacă în Republica Moldova în privinţa persoanei procesul penal a fost intentat şi examinat şi a fost pronunţată sentinţa, după intrarea ei în vigoare odată cu comunicarea este trimisă şi copia sentinţei tradusă în limba străină şi autentificată în modul stabilit.

Dacă un cetăţean al unui stat străin a săvîrşit o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova şi după aceasta a plecat în statul său, materialele adunate de organele de cercetare penală şi de anchetă preliminară în privinţa acestei persoane se transmit la Procuratura Generală, care adoptă o hotărîre referitor la necesitatea trimiterii cerinţei cu privire la pedepsirea lui în instituţia corespunzătoare a statului străin.

[Art.18/2 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.18/2 introdus prin Legea din 04.08.92]

Articolul 18/3. Cerinţa către statul străin cu privire la extrădarea persoanei

Procuratura Generală se adresează, în cazurile şi în modul prevăzute de acordurile internaţionale, la instituţia respectivă a statului străin cu cerinţa de a extrăda cetăţeanul Republicii Moldova sau altă persoană, care a săvîrşit o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova, dacă în privinţa lui a fost intentat un proces penal sau a fost pronunţată sentinţa de condamnare.

În cerinţa cu privire la extrădarea persoanei se indică: numele de familie, prenumele şi patronimicul acuzatului (condamnatului), anul lui de naştere, cetăţenia, circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, textul articolului din Codul penal, care prevede această infracţiune. La cerinţă se anexează: descrierea exteriorului şi fotografia, copia sentinţei tradusă în limba străină şi autentificată în modul stabilit.

[Art.18/3 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.18/3 introdus prin Legea din 04.08.92]

Articolul 18/4. Limitele răspunderii penale a persoanei care a fost extrădată de un stat străin

Persoana care a fost extrădată de un stat străin nu poate fi trasă la răspundere penală şi condamnată, precum şi transmisă unui terţ stat spre pedepsire pentru infracţiunea săvîrşită de ea pînă la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze lipseşte acordul statului străin care a extrădat-o.

[Art.18/4 introdus prin Legea din 04.08.92]

Articolul 18/5. Refuzul de a extrăda persoana din Republica Moldova

Extrădarea persoanei din Republica Moldova nu se admite în cazul în care:

1) ea este cetăţean al Republicii Moldova şi între Republica Moldova şi ţara care cere extrădarea persoanei nu este încheiat un tratat cu privire la asistenţa juridică;

2) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova;

3) în privinţa ei a fost deja pronunţată şi a intrat în vigoare sentinţa de pedeapsă pentru infracţiunea, pentru care se cere extrădarea persoanei, precum şi în cazul dacă pentru aceeaşi învinuire procesul penal a fost clasat;

4) în conformitate cu legile Republicii Moldova ea nu poate fi trasă la răspundere penală în legătură cu expirarea termenului de prescripţie sau din alt temei;

5) delictul pentru care se cere extrădarea ei, conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, nu este o infracţiune.

Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.

[Art.18/5 completat prin Legea din 03.11.94]

[Art.18/5 modificat prin Legea din 20.07.94]

[Art.18/5 introdus prin Legea din 04.08.92]

Capitolul II

INSTANŢELE DE JUDECATĂ ŞI COMPETENŢA LOR

Articolul 19. Compunerea instanţelor de judecată

În toate instanţele judiciare de gradul întîi cauzele penale se judecă de judecător personal.

Cauzele penale asupra crimelor pentru săvîrşirea cărora legea prevede detenţiune pe viaţă, asupra crimelor săvîrşite de minori sau cauzele deosebit de complicate ori cele care prezintă o mare importanţă socială pot fi examinate, la decizia preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei de judecată, într-un complet format din trei judecători.

Colegiile instanţelor de apel şi de recurs judecă apelurile şi recursurile împotriva încheierilor, sentinţelor şi deciziilor în complet format din trei judecători.

Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în complet format din cinci judecători.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare şi demersurile în interesul legii în complet format din cel puţin două treimi din numărul total al judecătoriilor Curţii Supreme de Justiţie.

[Art.19 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.19 modificat prin Legea din 08.12.95]

[Art.19 modificat prin Legea nr.758-XII din 18.10.91]

Articolul 20. Compunerea instanţelor de judecată nu se poate schimba

Fiecare pricină se judecă de unul şi acelaşi complet de judecători. Dacă unul din judecători nu are posibilitatea de a participa mai departe la şedinţă, el este înlocuit de un alt judecător şi dezbaterile se reiau de la început.

Împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în perioada examinării cauzelor penale aflate în faza de terminare se menţin, conform hotărîrii Consiliului Superior al Magistraturii, pînă la încheierea judecării cauzei respective.

[Art.20 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.20 modificat prin Legea nr.758-XII din 18.10.91]

Articolul 21.

[Art.21 exclus prin Legea nr.758-XII din 18.10.91]

Articolul 22. Împrejurări care exclud participarea judecătorului la judecarea cauzei penale

Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei penale şi urmează a fi recuzat:

1) dacă el personal, soţul sau ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii şi surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele, devenite prin înfiere potrivit legii astfel de rude, sînt direct sau indirect interesate în proces;

2) dacă el este parte vătămată şi reprezentantul ei, parte civilă, parte civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vre-una din aceste persoane, soţ sau rudă cu învinuitul în proces;

3) dacă a participat în procesul dat în calitate de martor, expert, specialist, traducător, secretar, persoană ce a efectuat cercetarea penală, anchetator penal, procuror, apărător, reprezentant legal al învinuitului, reprezentant al intereselor părţii vătămate, parte civilă sau parte civilmente responsabilă;

4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al împrejurărilor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărîri referitoare la această cauză în orice alt organ obştesc sau de stat;

5) la o nouă judecare a cauzei, atît în prima instanţă, cît şi în instanţa de apel sau de recurs, dacă a mai luat parte în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în prima instanţa, în instanţa de apel sau de recurs. Această prevedere nu se extinde asupra Plenului Curţii Supreme de Justiţie;

6) dacă există alte împrejurări care pun la îndoială nepărtinirea judecătorului.

Din completul, care judecă cauza penală, nu pot face parte persoane, care sînt rude între ele.

[Art.22 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.22 modificat prin Legea nr.1579 din 27.02.98]

[Art.22 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.22 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.22 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.22 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

[Art.22 modificat prin Ucazul din 31.05.63]

Articolul 23. Recuzarea judecătorului

Dacă există împrejurările, prevăzute de articolul 22 din prezentul Cod, judecătorul este obligat să declare că se recuză el singur.

Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe judecător: procurorul, inculpatul, apărătorul, partea vătămată şi reprezentantul ei, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor. Asupra recuzării trebuie ascultate părerile părţilor în proces .

Recuzarea trebuie să fie motivată şi propusă înainte de începerea anchetei judecătoreşti. Propunerea de recuzare poate fi făcută mai tîrziu numai în cazurile, cînd cel care propune a aflat motivul recuzării abia după începerea anchetei judecătoreşti.

Recuzarea anticipată a judecătorilor care nu participă la examinarea cauzei date, precum şi a judecătorului sau a completului de judecată care examinează cererea de recuzare, nu se admite.

Dacă recuzarea este făcută cu rea-credinţă sau în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau cu alte intenţii premeditate, instanţa care o soluţionează poate aplica o amendă judiciară conform art.228/1 din prezentul Cod.

[Art.23 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.23 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.23 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.23 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 24. Producerea soluţionării propunerii de recuzare a judecătorului

Recuzarea judecătorului se soluţionează de un alt judecător sau, după caz, de un alt complet de judecată în şedinţă secretă fără participarea celui recuzat. La soluţionarea recuzării judecătorului dintr-un complet de 3 sau 5 judecători, judecătorii nerecuzaţi din acest complet pot fi incluşi în noul complet de judecată.

Examinarea cererii de recuzare se face de îndată, ascultînd părţile şi persoana a cărei recuzare se cere. În cazul cînd nu se poate forma un nou complet de judecată la instanţa dată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, dacă admite recuzul, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în care s-a produs recuzarea.

Încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă a fi atacată.

[Art.24 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.24 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 25. Competenţa judecătoriei

Judecătoria judecă în primă instanţă toate cauzele penale, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

[Art.25 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 26. Competenţa judecătoriei militare

Judecătoria militară judecă în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite:

a) de persoane din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al Armatei Naţionale, al trupelor de carabinieri (trupele de interne) ale Ministerului Afacerilor Interne, al Departamentului Trupelor de Grăniceri, al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova şi al Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat din efectivul de soldaţi din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al Departamentului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale;

b) de persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;

c) de supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor;

d) de alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie.

[Art.26 modificat prin Legea nr.543-XV din 12.10.2001]

[Art.26 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 27. Competenţa tribunalului

Tribunalul:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolele 81, 82 alineatul 1, 83-88, 102 alineatul 5, 116/1, 125 alineatul 4, 187 alineatul 3, 187/1 alineatele 3 şi 4, 188 alineatul 3, 203/1 – 203/4, 206/1, 214 alineatele 3 şi 4;

2) ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii,cu excepţia celor privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

3) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii, în cazul infracţiunilor pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

4) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătoriile din raza sa teritorială;

5) recunoaşte şi încuviinţează executarea hotărîrilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti străine.

[Art.27 completat prin Legea nr.562-XV din 18.10.2001]

[Modificările introduse prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000 se abrogă prin Legea nr.279-XV din 21.06.2001]

Notă: Modificările introduse prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000 se aplică începînd cu data de 01.10.2001 conform Hot. Parl.nr.1449-XIV din 19.02.2001

[Art.27 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.27 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 27/1. Competenţa Curţii de Apel

Curtea de Apel:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind:

a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolele 61-76;

b) infracţiunile săvîrşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de nivelul judecătoriilor şi tribunalelor;

c) infracţiunile săvîrşite de persoanele de prim rang ale confesiunilor religioase înfiinţate în condiţiile legii;

2) ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale, precum şi de judecătoria militară, cu excepţia sentinţelor privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

3) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate de tribunale în apel, împotriva hotărîrilor judecătoriei militare privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

4) soluţionează conflictele de competenţă apărute între tribunale sau între judecătorii şi tribunale.

[Modificările introduse prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000 se abrogă prin Legea nr.279-XV din 21.06.2001]

[Art.27/1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.27/1 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 27/2. Competenţa Curţii Supreme de Justiţie

Curtea Supremă de Justiţie:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind:

a) infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii Moldova;

b) infracţiunile săvîrşite de deputaţi;

c) infracţiunile săvîrşite de membrii Guvernului;

d) infracţiunile săvîrşite de judecătorii şi judecătorii-asistenţi ai Curţii Constituţionale şi Curţii Supreme de Justiţie;

e) infracţiunile săvîrşite de judecătorii Curţii de Apel, membrii Curţii de Conturi, de procurorii Procuraturii Generale şi procurorii de nivelul Curţii de Apel;

f) infracţiunile săvîrşite de generali;

g) alte cauze date prin lege în competenţa sa;

2) ca instanţă de recurs, judecă:

a) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie;

b) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate, ca instanţă de apel, de Curtea de Apel, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv recursurile în anulare şi demersuri în interesul legii;

4) sesizează Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice;

5) soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, precum şi cererile de strămutare.

[Art.27/2 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 28. Competenţa teritorială în materie penală

Cauza penală se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia a fost săvîrşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau continuată, cauza se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia s-a terminat ori curmat infracţiunea.

Dacă este cu neputinţă de a stabili locul unde a fost săvîrşită infracţiunea, cauza se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia a fost terminată ancheta penală sau cercetarea penală a cauzei.

Articolul 29. Determinarea competenţei în caz de conexare a unor cauze penale, care ţin de instanţe de judecată de grad egal

În caz de conexare a unor cauze penale, privitoare la mai multe persoane învinuite de săvîrşirea infracţiunilor în diferite raioane sau privitoare la o singură persoană, învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze sînt de competenţa a două sau cîteva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia a fost terminată ancheta penală sau cercetarea penală a cauzei.

Articolul 30. Determinarea competenţei în caz de conexare a unor cauze penale care ţin de competenţa instanţelor de judecată de grad diferit

Dacă o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de săvîrşirea unei singure sau cîtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau una din infracţiuni este de competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul urmează să fie judecat în întregime de instanţa ierarhic superioară.

Dacă în procesul în care o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de săvîrşirea unei singure infracţiuni sau cîtorva infracţiuni şi dacă măcar o singură persoană sau o singură infracţiune este de competenţa judecătoriei militare, procesul referitor la toate persoanele şi infracţiunile menţionate se judecă de judecătoria militară.

[Art.30 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 31. Declinarea de competenţă a instanţei de judecată

Instanţa de judecată, stabilind că nu este competentă de a judeca cauza penală, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente prin încheierea sa de declinare.

Dacă declinarea a fost determinată de competenţă materială sau după calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată.

Nu se acceptă declinarea de competenţă cu trimiterea unei instanţe ierarhic inferioare a cauzei a cărei examinare s-a început în şedinţa de judecată la instanţa ierarhic superioară.

Încheierea de declinare a competenţei nu poate fi supusă apelului şi nici recursului.

[Art.31 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 31/1. Conflictul de competenţă

Cînd două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză (conflict pozitiv de competenţă) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.

Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa.

În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile la proces.

Pînă la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, procedura se suspendă.

Instanţa care s-a declarat competentă ori şi-a declinat competenţa cea din urmă efectuează actele şi ia măsurile ce necesită urgenţă.

Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă conform procedurii de prima instanţă cu citarea părţilor, prezenţa cărora este facultativă.

Cînd instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decît a celor între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, aceasta trimite dosarul instanţei superioare comune încheierea instanţei care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă.

Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin încheiere de stabilire a competenţei nu-şi mai poate declina competenţa, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.

[Art.31/1 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.31/1 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 32. Strămutarea cauzei penale de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad

Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine o soluţionare mai obiectivă, mai rapidă şi mai completă a ei, precum şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.

Strămutarea cauzei poate fi cerută de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.

[Art.32 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 32/1. Cererea de strămutare şi efectele ei

Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie şi trebuie motivată. Documentele pe care se sprijină cererea se anexează la aceasta cînd sînt deţinute de partea care cere strămutarea.

În cerere se face menţiune dacă în cauză se găsesc arestaţi.

Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de Curtea Supremă de Justiţie după ce aceasta a fost sesizată.

[Art.32/1 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 32/2. Înştiinţarea părţilor despre examinarea cererii de strămutare

Părţile se înştiinţează despre data examinării cererii de strămutare. Prezenţa părţilor la şedinţă este facultativă.

[Art.32/2 în redacţia Legii nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.32/2 introdus prin Legea din 10.04.96]

[Art.32/3 exclus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000, celelalte renumerotate]

[Art.32/3 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 32/3. Examinarea cererii de strămutare

Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă deschisă de un complet format din trei judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.

Cînd părţile se înfăţişează, se ascultă şi părerile acestora.

[Art.32/3 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.32/3(4) introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 32/4. Soluţionarea cererii de strămutare

Curtea Supremă de Justiţie dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

În cazul în care găseşte cererea întemeiată, Curtea Supremă de Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei, cu indicarea instanţei concrete, hotărînd totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Această instanţă va fi îndată înştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.

Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărîrea pronunţată este anulată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

[Art.32/4(5) introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 33. Repetarea cererii de strămutare

Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul cînd noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau apărute după aceasta.

[Art.33 în redacţia Legii din 10.04.96]

Capitolul III

PROCURORUL

Articolul 34. Persoanele, care exercită atribuţiile de procuror în cauzele penale

În cauzele penale atribuţiile de procuror le exercită numai procurorul, locţiitorii şi ajutorii lui, numiţi în modul prevăzut de lege.

Articolul 35. Atribuţiile procurorului

Procurorul supraveghează respectarea legii în cursul pornirii procesului penal şi a efectuării cercetării penale şi anchetei preliminare.

Procurorul decide aplicarea sau refuzul aplicării măsurilor de protecţie de stat faţă de partea vătămată, martori şi alte persoane care acordă ajutor în procesul penal.

În cursul judecării cauzei în instanţa de judecată, procurorul prezintă învinuirea în numele statului.

Procurorul este obligat să facă apel sau recurs împotriva hotărîrilor judiciare ilegale sau neîntemeiate.

Procurorul General şi adjuncţii lui sînt obligaţi să atace hotărîrile judiciare ilegale sau neîntemeiate, rămase definitive în condiţiile căilor extraordinare de atac.

[Art.35 modificat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.35 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 36. Recuzarea procurorului

Procurorul nu poate participa la actele de procedură în procesul dat dacă există motivele, arătate în articolul 22 din prezentul Cod.

Faptul că a participat la efectuarea anchetei penale sau a cercetării penale, sau că a susţinut învinuirea în faţa instanţei de judecată, nu constituie o piedică pentru participarea ulterioară a procurorului la proces.

Dacă există motive de recuzare, procurorul este obligat să declare, că se recuză el singur. Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe procuror: învinuitul, apărătorul, precum şi partea vătămată şi reprezentantul ei, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor.

Chestiunea recuzării procurorului se decide în cursul cercetării penale sau anchetei penale de către procurorul ierarhic superior, iar în instanţa de judecată – de către instanţa, care judecă procesul.

[Art.36 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.36 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Capitolul IV

ŞEFUL SECŢIEI DE ANCHETĂ PENALĂ ANCHETATORUL PENAL

ŞI PERSOANA, CARE EFECTUEAZĂ CERCETAREA PENALĂ

[Titlul cap.IV modificat prin Ucazul din 28.04.66]

Articolul 36/1. Şeful secţiei de anchetă penală

În cauzele penale atribuţiile de şef al secţiei de anchetă penală le exercită persoana oficială din organele procuraturii, poliţiei, Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, ale Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei sau din organele vamale numită în modul stabilit, care acţionează în limitele competenţei sale.

[Art.36/1 modificat prin Legea nr.1146-XV din 20.06.2002]

[Art.36/1 modificat prin Legea nr.754-XIV din 23.12.1999]

[Art.36/1 modificat prin Legea nr.472-XIV din 25.06.99]

[Art.36/1 modificat prin Legea din 14.04.94]

[Art.36/1 modificat prin Legea din 01.04.92]

[Art.36/1 introdus prin Ucazul din 28.04.66]

Articolul 36/2. Atribuţiile şefului secţiei de anchetă penală

Şeful secţiei de anchetă penală exercită controlul asupra efectuării la timp de către anchetatorii penali a actelor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a se efectua cît mai complet, sub toate aspectele şi obiectiv ancheta preliminară în cauzele penale.

Şeful secţiei de anchetă penală are dreptul să verifice cauzele penale, să dea indicaţii anchetatorului penal în ce priveşte efectuarea anchetei preliminare, punerea sub învinuire a persoanei, calificarea infracţiunii şi învinuirii, înaintarea dosarului, efectuarea unor acte aparte de urmărire penală, să treacă dosarul de la un anchetator la altul, să dea cîtorva anchetatori însărcinarea de a cerceta cauza, precum şi să participe la efectuarea anchetei preliminare şi să efectueze personal ancheta preliminară, bucurîndu-se în acest caz de atribuţiile de anchetator penal.

Indicaţiile şefului secţiei de anchetă penală privind cauza penală se dau anchetatorului penal în scris şi sînt obligatoare spre executare.

Plîngerea adresată procurorului împotriva indicaţiilor primite nu suspendă executarea lor, cu excepţia cazurilor, prevăzute de partea a doua a articolului 38 din prezentul Cod.

Indicaţiile procurorului referitor la cauzele penale, date în conformitate cu prezentul Cod, sînt obligatoare pentru şeful secţiei de anchetă penală. Plîngerea adresată procurorului ierarhic superior împotriva acestor indicaţii nu suspendă executarea lor.

[Art.36/2 introdus prin Ucazul din 28.04.66]

Articolul 37. Anchetatorul penal

Ancheta preliminară în cauzele penale o efectuează în limitele competenţei lor, anchetatorii penali ai organelor procuraturii, anchetatorii penali ai organelor afacerilor interne, anchetatorii penali ai organelor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, anchetatorii penali ai Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi anchetatorii penali ai organelor vamale, numiţi în funcţie în modul prevăzut de lege.

[Art.37 modificat prin Legea nr.1146-XV din 20.06.2002]

[Art.37 modificat prin Legea nr.754-XIV din 23.12.1999]

[Art.37 completat prin Legea nr.472-XIV din 25.06.99]

[Art.37 modificat prin Legea din 01.04.92]

[Art.37 modificat prin Ucazul din 31.05.63]

Articolul 38. Atribuţiile anchetatorului penal

În cursul efectuării anchetei preliminare toate hotărîrile cu privire la orientarea anchetei şi efectuarea actelor de urmărire penală anchetatorul penal le i-a în mod independent, cu excepţia cazurilor,cînd legea prevede încuviinţarea procurorului; anchetatorul penal poartă întreaga răspundere pentru efectuarea lor legală şi la timp.

Dacă nu este de acord cu dispoziţiile procurorului în ce priveşte punerea sub învinuire a unei persoane, calificarea infracţiunii şi sfera învinuirii, sau încetarea procesului, anchetatorul penal are dreptul să înainteze procurorului ierarhic superior dosarul, alăturînd în scris obiecţiile sale. În cazul acesta procurorul ori anulează dispoziţia procurorului ierarhic inferior, ori însărcinează pe un alt anchetator penal să efectueze ancheta în această cauză.

Anchetatorul penal este obligat să ia decizia privind aplicarea sau refuzul aplicării măsurilor de protecţie de stat faţă de partea vătămată, martori şi alte persoane care acordă ajutor în procesul penal, iar dacă dispare temeiul aplicării lor, ia decizia de anulare.

În cauzele, în care ancheta preliminară este obligatoare, anchetatorul penal are dreptul să înceapă în orice moment ancheta preliminară fără a mai aştepta ca organele de cercetare să efectueze actele prevăzute de articolul 101 din prezentul Cod.

În cauzele, pe care le anchetează, anchetatorul penal are dreptul să dee organelor de cercetare penală însărcinări şi dispoziţii de a efectua acte de investigaţie şi de urmărire şi să ceară organelor de cercetare penală concursul la efectuarea actelor de urmărire. Însărcinările şi dispoziţiile anchetatorului penal sînt obligatoare pentru organele de cercetare penală.

Ordonanţele date de anchetatorul penal pe baza legii în cauzele penale, pe care le anchetează sînt obligatoare pentru a fi îndeplinite de toate întreprinderile, instituţiile, organizaţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, de toţi cetăţenii.

Anchetatorul penal are dreptul de a reţine persoana bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni şi de a-i lua un interogatoriu în modul şi pe temeiurile, prevăzute de articolele 104 şi 105 din prezentul Cod.

[Art.38 modificat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.38 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.38 modificat prin Ucazul din 31.05.63]

Articolul 39. Persoana, care efectuează cercetarea penală

Cercetarea în cauzele penale se efectuează de persoanele împuternicite în acest scop de organe de cercetare penală, enumerate în articolul 99 din prezentul Cod.

Articolul 40. Atribuţiile organelor de cercetare penală

Activitatea organelor de cercetare penală diferă în funcţie de faptul dacă ele acţionează în cauzele în care efectuarea anchetei preliminare este obligatoare, sau în cauzele, în care efectuarea anchetei preliminare nu este obligatoare.

Imediat ce află despre o infracţiune şi începe cercetările, organul de cercetare penală î-l înştiinţează pe procuror.

Articolul 41. Recuzarea anchetatorului penal şi a persoanei, care efectuează cercetarea penală

Anchetatorul penal sau persoana, care efectuează cercetarea penală, nu pot lua parte la cercetarea cauzei în cazurile prevăzute de articolul 22 din prezentul Cod. Faptul că au mai participat la cercetarea penală ori la ancheta preliminară în cauza dată nu poate constitui motiv de recuzare.

Dacă există motive de recuzare, anchetatorul penal sau persoana care efectuează cercetarea penală este dator să declare, că se recuză el singur. Pentru aceleaşi motive î-i pot recuza: bănuitul, învinuitul, apărătorul, precum şi partea vătămată şi reprezentantul ei, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor.

Anchetatorul penal sau persoana care efectuează cercetarea penală trimite cererea de recuzare procurorului în curs de douăzeci şi patru de ore fără a întrerupe ancheta penală. Procurorul este obligat ca în curs de douăzeci şi patru de ore să decidă asupra recuzării.

[Art.41 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Capitolul V

PARTICIPANŢII LA PROCES, DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE LOR

Articolul 41/1. Bănuitul

Persoana bănuită sau reţinută ca fiind bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni sau supusă unor măsuri de reprimare pînă la punerea sub învinuire se numeşte bănuit.

Bănuitul este în drept: să nu fie silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să-şi recunoască vina; să aibă apărător; să ştie de ce este bănuit; să dea explicaţii; să administreze probe; să facă cereri, să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale actelor de anchetă efectuate cu participarea lui; să facă recuzări; să se plîngă împotriva acţiunilor şi hotărîrilor persoanei care efectuează cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi ale instanţei de judecată; să dea explicaţii în procesul examinării de către instanţa de judecată a demersului privind aplicarea faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest; să ceară pentru sine, precum şi pentru reprezentanţii săi legali în procesul penal şi pentru rudele apropiate, aplicarea măsurilor de protecţie de stat, prevăzute pentru persoanele protejate, dacă există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea lor.

[Art.41/1 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.41/1 completat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.41/1 modificat prin Legea nr.1579 din 27.02.98]

[Art.41/1 modificat prin Legea nr.809 din 10.04.96]

[Art.41/1 introdus prin Legea nr.258 din 03.11.94]

Articolul 42. Învinuitul

Persoana faţă de care s-a dat, în conformitate cu prevederile prezentului Cod, o ordonanţă de punere sub învinuire, se numeşte învinuit.

Învinuitul,căruia i s-a înmînat în copie învinuirea sau ordonanţa privind punerea sub învinuire în cauze: protocolare, se numeşte inculpat; învinuitul în privinţa căruia sentinţa de condamnare a devenit definitivă se numeşte condamnat.

Învinuitul are dreptul la apărare. Învinuitul este în drept: să ştie de ce este învinuit şi se dea explicaţii cu privire la învinuirea ce i se aduce; să nu fie silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să-şi recunoască vina; să administreze probe; să facă cereri; să atace în instanţa de judecată ierarhic superioară legalitatea şi temeinicia arestării; să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale actelor de anchetă, efectuate cu participarea lui; după terminarea cercetării penale sau a anchetei preliminare să ia cunoştinţă de toate materialele din dosar şi să transcrie din ele datele necesare; să aibă un apărător din momentul prevăzut la articolul 43 din prezentul Cod; să dea explicaţii în procesul examinării de către instanţa de judecată a demersului privind aplicarea faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest; să participe la examinarea de către judecător a demersului privind prelungirea duratei ţinerii sub arest şi la examinarea de către instanţa de judecată a recursului privind legalitatea aplicării faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest sau prelungirea duratei ţinerii sub arest; să participe la dezbaterile judiciare; să facă recuzări; să se plîngă împotriva acţiunilor şi hotărîrilor persoanei care efectuează cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată; să-şi apere drepturile şi interesele legitime prin oricare alte mijloace şi metode ce nu convin Legii.

Inculpatul are dreptul la ultimul cuvînt.

Învinuitul, inculpatul, condamnatul, precum şi reprezentanţii lor legali în procesul penal şi rudele apropiate sînt în drept să ceară persoanei care efectuează cercetarea penală, anchetatorului penal, procurorului sau judecătorului aplicarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele protejate în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

[Art.42 modificat prin Legea nr.512-XV din 05.10.2001]

[Art.42 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.42 modificat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.42 modificat prin Legea nr.1579 din 27.02.98]

[Art.42 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.42 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.42 modificat prin Legea din 03.11.94]

Articolul 43. Participarea apărătorului la procedura judiciară penală

Apărătorul ales sau numit de oficiu este admis să participe la proces din momentul recunoaşterii sau interogării lui în calitate de bănuit ori punerii sub învinuire, iar în cazul reţinerii sau arestării bănuitului sau învinuitului – din momentul comunicării lui a procesului-verbal de reţinere sau prezentării mandatului de arest. Dacă prezentarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un alt apărător ori îi asigură un apărător prin intermediul biroului de asistenţă juridică.

Participarea apărătorului la efectuarea cercetării penale, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare este obligatorie în procesele în care figurează minori, muţi, surzi, orbi şi alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul de apărare, precum şi în procesele persoanelor ce nu cunosc limba în care se desfăşoară procedura judiciară. În aceste cazuri apărătorul este admis să participe la proces din momentul indicat în alineatul întîi al prezentului articol.

În procesele persoanelor învinuite de săvîrşirea unor infracţiuni pasibile de pedeapsa cu detenţiune pe viaţă participarea apărătorului este obligatorie din momentul în care i s-a comunicat învinuirea.

Participarea apărătorului la proces este obligatorie şi în alte cazuri cînd interesele justiţiei o cer. Determinarea necesităţii participării obligatorii a apărătorului în interesul justiţiei ţine de competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi depinde de:

1) complexitatea cazului;

2) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;

3) importanţa şi seriozitatea faptei, de a cărei comitere este bănuită sau învinuită persoana şi de sancţiunea prevăzută de lege pentru săvîrşirea ei.

În calitate de apărători se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului sau a anchetatorului, prin încheierea instanţei de judecată pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa respectivă.

În cazurile în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul nu au angajat un apărător, şeful biroului de asistenţă juridică sau prezidiul colegiului avocaţilor este obligat, la cererea instanţei de judecată sau organelor de urmărire penală, să asigure participarea din oficiu a unui avocat pentru efectuarea apărării bănuitului, învinuitului sau inculpatului.

Cheltuielile pentru retribuirea muncii avocaţilor care au participat din oficiu la cercetarea penală, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare se efectuează de la buget.

Recuperarea cheltuielilor suportate de stat poate fi pusă pe seama condamnatului numai în cazul în care acesta, avînd mijloace pentru retribuirea muncii apărătorului, nu a dorit să încheie contract cu apărătorul.

[Art.43 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.43 modificat prin Legea nr.263-XIV din 24.12.98]

[Sintagma “...însă nu mai tîrziu de douăsprezece ore din momentul reţinerii sau arestării“ din alin.1 art.43]

[este recunoscută neconstituţională prin Hot. Curţii Const. nr.22 din 30.06.97]

[Art.43 modificat prin Legea nr.1419-XIII din 17.12.97]

[Art.43 modificat prin Legea din 08.12.95]

[Art.43 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.43 în redacţia Legii din 01.04.92]

Articolul 44. Participarea obligatorie a apărătorului la dezbaterile judiciare

Participarea apărătorului la dezbaterile judiciare în cauza penală este obligatorie în procesele:

1) la care participă acuzatorul de stat;

2) în care figurează minori;

3) în care figurează muţi, surzi, orbi sau alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul de apărare;

4) persoanelor, ce nu cunosc limba, în care se desfăşoară procedura judiciară;

5) persoanelor, care în ce priveşte apărarea au interese contrarii şi dacă măcar una din ele are apărător;

6) persoanelor, trimise în judecată pentru infracţiuni, pentru care li se poate aplica pedeapsa cu detenţiune pe viaţă;

7) în care interesele justiţiei o cer;

8) privitoare la aplicarea de măsuri de constrîngere cu caracter medical.

Dacă învinuitul personal, reprezentantul său legal sau alte persoane împuternicite de dînsul nu au angajat un apărător, instanţa de judecată este obligată să asigure participarea apărătorului la proces.

[Art.44 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.44 modificat prin Legea nr.677 din 08.12.95]

[Art.44 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.44 modificat prin Ucazul din 07.09.72]

Articolul 45. Înlocuirea apărătorului şi renunţarea la apărător

Înlocuirea unui apărător cu altul se admite oricînd, în cursul procesului, numai la cererea sau cu consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. În acest caz cercetarea continuă.

În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă după reţinere sau arestare, precum şi în cazul în care prezenţa apărătorului admis la proces în timpul punerii sub învinuire, este imposibilă în decursul a cinci zile din momentul înştiinţării lui, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului, învinuitului sau inculpatului să invite un alt apărător ori îi asigură un apărător prin intermediul biroului de asistenţă juridică.

Bănuitul, învinuitul, inculpatul au dreptul oricînd, în cursul procesului, să renunţe la apărător.

Renunţarea se admite numai din iniţiativa bănuitului, învinuitului, inculpatului şi nu poate constitui o piedică pentru procuror ori pentru apărătorii celorlalţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi de a continua să participe la proces.

Declaraţia de a renunţa la apărător poate fi respinsă de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, procuror şi instanţa de judecată atunci cînd interesele justiţiei o cer.

Eliberarea apărătorului de a participa la judecarea cauzei se face prin decizia persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului, a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată.

[Art.45 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.45 modificat prin Legea nr.1419-XIII din 17.12.97]

[Art.45 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.45 completat prin Legea din 03.11.94]

[Art.45 în redacţia Legii din 01.04.92]

Articolul 46. Obligaţiile şi drepturile apărătorului

Apărătorul este obligat să folosească toate mijloacele şi formele de apărare prevăzute de lege pentru a lămuri împrejurările, care ar putea să determine achitarea învinuitului ori să-i atenueze răspunderea şi să-i acorde bănuitului, învinuitului, inculpatului asistenţa juridică necesară.

Din momentul, în care a fost admis să participe la proces, apărătorul este în drept:

1) să ia cunoştinţă de procesul-verbal de reţinere a bănuitului, să asiste la audierea bănuitului sau învinuitului în procesul examinării de către instanţa de judecată a demersului privind aplicarea faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest, să participe la examinarea de către judecător a demersului privind prelungirea duratei ţinerii sub arest;

2) să asiste la interogarea bănuitului, la aducerea acuzaţiilor, la interogarea învinuitului, la efectuarea altor acte de anchetă cu participarea bănuitului sau învinuitului, precum şi celor îndeplinite la cererea bănuitului, învinuitului sau apărătorului lui;

3) cu autorizaţia persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului sau procurorului să pună întrebări bănuitului, părţii vătămate, martorului şi expertului în timpul desfăşurării actului de anchetă la care participă;

4) să facă observaţii în scris vizînd corectitudinea şi deplinătatea celor scrise în procesul-verbal al actului de anchetă, la care a participat;

5) după prima interogare a bănuitului sau învinuitului, care-i reţinut sau arestat preventiv,să aibă întrevederi cu el fără a se limita numărul şi durata lor;

6) după terminarea cercetării penale sau anchetei penale preliminare să ia cunoştinţă de toate materialele din dosar şi să transcrie din ele datele necesare;

7) să prezinte probe;

8) să facă recuzări şi demersuri;

9) să participe la examinarea de către instanţa de judecată a recursului privind legalitatea aplicării faţă de bănuit şi învinuit a măsurii preventive sub formă de arest sau privind prelungirea duratei ţinerii sub arest, la dezbaterile judiciare în primă instanţă, în instanţele de apel şi de recurs;

10) să facă plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor persoanei, care efectuează cercetarea penală, anchetatorului, procurorului şi instanţei de judecată;

11) să folosească oricare alte mijloace şi metode de apărare ce nu contravin legii.

Anchetatorul penal poate să respingă întrebările apărătorului, dar este obligat să treacă în procesul-verbal întrebările respinse.

Aceeaşi persoană nu poate fi apărător a doi sau a cîţiva învinuiţi, dacă interesele apărării unuia din ei sînt opuse intereselor apărării celorlalţi.

Avocatul nu are dreptul să renunţe la angajamentul pe care şi l-a luat în ce priveşte apărarea învinuitului.

Avocatul, reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti nu au dreptul să destăinuiască informaţiile, care le-au fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării.

[Art.46 modificat prin Legea nr.1579 din 27.02.98]

[Art.46 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.46 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.46 modificat prin Legea nr.83 din 28.04.94]

[Art.46 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.46 modificat prin Ucazul din 07.09.72]

Articolul 46/1. Circumstanţele, ce exclud participarea la proces a persoanei care efectuează apărarea, a reprezentantului organizaţiei obşteşti în calitate de apărător sau de reprezentant al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile

Persoana, care efectuează apărarea reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti nu au dreptul de a participa la proces în calitate de apărător sau de reprezentant al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, dacă ei acordă în cauza dată sau au acordat mai înainte asistenţă juridică persoanei, ale cărei interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei, care s-a adresat cu rugămintea de a susţine cauza, sau dacă au participat mai înainte în calitate de judecător, procuror, anchetator penal, de persoană, care a efectuat cercetarea penală, de expert, specialist, interpret, martor sau martor asistent, precum şi dacă la cercetarea sau la examinarea cauzei participă o persoană cu funcţie de răspundere, cu care persoana care efectuează apărarea, reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti se află în raporturi de rudenie.

Chestiunea privitoare la recuzarea persoanei care efectuează apărarea a reprezentantului sindicatului sau al unei alte organizaţii obşteşti se soluţionează în modul, prevăzut de articolul 119 din prezentul Cod.

[Art.46/1 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.46/1 introdus prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 47. Partea vătămată

Partea vătămată este persoana, căreia i s-a pricinuit prin infracţiune o daună morală, fizică sau materială.

Cetăţeanul, declarat ca parte vătămată de pe urma infracţiunii, are dreptul de a face declarării în cauză. Partea vătămată şi reprezentantul ei au dreptul: de a fi asistate de un avocat ales sau numit din oficiu; de a prezenta probe; de a face demersuri; de a lua cunoştinţă de toate materialele dosarului din momentul încheierii anchetei preliminare, de a participa la dezbaterile judiciare; de a formula cereri de recuzare; de a depune plîngeri împotriva acţiunilor persoanei, care efectuează cercetarea penală, împotriva anchetatorului penal, a procurorului şi a instanţei de judecată, precum şi de a ataca hotărîrile instanţelor de judecată; de a cere de la persoanele abilitate aplicarea măsurilor de protecţie de stat în cazul în care există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea părţii vătămate, precum şi a reprezentanţilor legali în procesul penal şi a rudelor ei apropiate.

Partea vătămată care dispune de informaţie privitoare la crima săvîrşită este obligată să se prezinte la citarea instanţei de judecată, procurorului, anchetatorului penal sau organului de cercetare penală, iar în cazul neprezentării fără motive întemeiate poate fi supusă aducerii cu forţa.

În procesele privitoare la infracţiuni, care au avut ca urmare moartea părţii vătămate, drepturile, prevăzute de prezentul articol, trec asupra rudelor apropiate sau reprezentanţilor ei legali.

Recunoaşterea ca parte vătămată se face printr-o ordonanţă dată de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de judecător sau printr-o încheiere de judecată.

[Art.47 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.47 completat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.47 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.47 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.47 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 48. Partea civilă

Persoana, care a suferit o pagubă materială de pe urma infracţiunii, are dreptul, în timpul efectuării actelor de procedură, în procesul penal, să intenteze învinuitului sau persoanelor care poartă răspunderea materială pentru actele acestea o acţiune civilă. Acţiunea civilă se examinează de către instanţă odată cu procesul penal.

Partea civilă sau reprezentantul ei are dreptul: să prezinte probe; să facă cereri; să participe la dezbaterile judiciare; să ceară organului de cercetare penală, anchetatorului penal sau instanţei de judecată a lua măsuri pentru asigurarea acţiunii intentate; să susţină acţiunea civilă; să ia cunoştinţă de materialele dosarului din momentul terminării anchetei preliminare, iar în cauzele, în care nu s-a efectuat ancheta penală, – din momentul trimiterii în judecată a învinuitului; să propună recuzări; să facă plîngeri împotriva actelor persoanei, care efectuează cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată, precum şi să atace hotărîrile instanţelor în ceea ce priveşte acţiunea civilă.

Partea civilă este obligată să prezinte, la cererea persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau instanţei de judecată, documentele necesare, de care dispune şi care sînt legate de acţiunea intentată, şi să dea lămuriri asupra fondului acţiunii intentate.

Recunoaşterea ca parte civilă se face printr-o ordonanţă dată de persoana, care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, judecător sau printr-o încheiere a instanţei.

[Art.48 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 49. Partea civilmente responsabilă

Sînt civilmente responsabili şi pot fi chemaţi ca parte în proces părinţii, tutorii, curatorii sau alte persoane, precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, care în virtutea legii poartă răspundere materială pentru pagubă pricinuită de învinuit prin infracţiune.

Partea civilmente responsabilă sau reprezentantul ei are dreptul: să obiecteze împotriva acţiunii intentate; să dea explicaţii asupra fondului acţiunii intentate; să prezinte probe; să facă cereri; să ee cunoştinţă, din momentul terminării anchetei preliminare, de materialele din dosar referitoare la acţiunea civilă iar în cauzele, în care nu s-a efectuat ancheta, – din momentul trimiterii învinuitului în judecată; să participe la dezbaterile judiciare; să propună recuzări; să facă plîngeri împotriva actelor persoanei care a efectuat cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată, precum şi să atace hotărîrile instanţelor de judecată în ceea ce priveşte acţiunea civilă.

Introducerea în cauză a părţii civilmente responsabile se face de către persoana, care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal sau judecător, printr-o ordonanţă, iar de instanţa de judecată – printr-o încheiere.

[Art.49 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 50. Reprezentanţii părţii vătămate, ai părţii civile şi ai părţii civilmente responsabile

Pot participa la proces în calitate de reprezentanţi ai părţii vătămate, ai părţii civile şi ai părţii civilmente responsabile: rudele apropiate, reprezentanţii legii, avocaţii, reprezentanţii sindicatelor şi ai altor organizaţii obşteşti, precum şi alte persoane, admise să participe la proces de către persoana, care efectuează cercetarea penală de către anchetatorul penal sau de către instanţa de judecată.

Reprezentanţii legali sînt părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii învinuitului sau ai părţii vătămate, reprezentanţii instituţiilor şi organizaţiilor, în îngrijirea cărora se află învinuitul sau partea vătămată, precum şi soţul (soţia) învinuitului sau al părţii vătămate.

Rude apropiate sînt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi fraţii şi surorile drepte, bunicul, bunica, nepoţii, precum şi soţul.

[Art.50 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 51. Obligaţia de a explica persoanelor, ca participă la proces, drepturile lor şi de a le asigura exerciţiul acestor drepturi

Instanţa de judecată, anchetatorul penal şi persoana, care efectuează cercetarea penală, au obligaţia să explice persoanelor care participă la proces drepturile lor şi să le asigure posibilitatea de a exercita aceste drepturi.

Articolul 51/1. Obligaţia organului de cercetare penală, anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată în ce priveşte luarea de măsuri pentru repararea prejudiciului, cauzat cetăţeanului prin acţiuni ilegale

În cazul clasării procesului penal din cauza lipsei faptului infracţiunii, din cauza că în faptul imputat lipsesc elementele constitutive ale unei infracţiuni sau din cauza că n-a fost dovedită participarea cetăţeanului la săvîrşirea infracţiunii, precum şi în cazul pronunţării unei sentinţe de achitare organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia de a-i lămuri cetăţeanului modul reintegrării lui în drepturile violate şi de a lua măsurile, prevăzute de lege, pentru repararea prejudiciului, cauzat cetăţeanului în urma condamnării ilegale, tragerii ilegale la răspundere penală, aplicării ilegale a arestului ca măsură preventivă.

Condiţiile şi modul de reparare a prejudiciului sînt stabilite de legislaţia Republicii Moldova.

[Art.51/1 completat prin Legea nr.1275 din 18.07.97]

[Art.51/1 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.51/1 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.51/1 introdus prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 51/2. Obligaţia organului de cercetare penală, anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securităţi participanţilor la proces şi a altor persoane

Dacă există temeiuri suficiente că victima, martorul sau alte persoane participante la proces, precum şi membrii familiilor acestora ori rudele apropiate sînt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu exterminarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul, instanţa de judecată sînt obligate să ia măsurile, prevăzute de legislaţie, pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.

[Art.51/2 introdus prin Legea din 04.08.92]

Capitolul VI

PROBELE

Articolul 52. Împrejurările, care urmează să fie dovedite într-un proces penal

În cadrul cercetării penale, anchetei preliminare şi judecării pricinii penale urmează să se dovedească:

1) faptul infracţiunii (cînd, unde, cum şi în ce împrejurări a fost săvîrşită infracţiunea);

2) vinovăţia celui învinuit de săvîrşirea infracţiunii;

3) împrejurările, care înrîuresc asupra gradului şi caracterului răspunderii învinuitului, precum şi starea lui materială, în cazul cînd acesta urmează a fi asigurat cu apărător din oficiu;

4) caracterul şi mărimea pagubei, pricinuite prin infracţiune;

5) existenţa bunurilor destinate sau folosite la săvîrşirea infracţiunii, sau dobîndite ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, precum şi a veniturilor obţinute prin folosirea bunurilor sau valorilor dobîndite pe cale criminală, indiferent de faptul cui au fost transmise.

[Art.52 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 53. Împrejurările, care urmează să fie stabilite în pricinile minorilor

În cadrul anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare în pricina în care învinuiţii sînt minori, trebuie să se acorde o atenţie deosebită clarificării următoarelor împrejurări:

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care a trăit şi a fost educat;

3) cauzele şi condiţiile, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii de către minor;

4) dacă au fost instigatori adulţi şi alţi coparticipanţi.

În cazul cînd se constată, că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de actele săvîrşite. Pentru a se stabili aceste împrejurări, trebuie să fie ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane, care ar putea comunica datele necesare, precum şi să se ceară documentele necesare şi să se efectueze alte acte de anchetă şi judiciare.

Articolul 54. Scoaterea la iveală a cauzelor şi a condiţiilor, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii

În cadrul cercetării penale, anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare asupra cauzei penale organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia de a scoate la iveală cauzele şi condiţiile, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

[Art.54 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 54/1. Sesizarea făcută de organul de cercetare penală, de anchetatorul penal, de procuror în cauza penală

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul, stabilind cauzele şi condiţiile, ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, prezintă organului respectiv de stat, organizaţiei obşteşti sau persoanei cu funcţii de răspundere o sesizare cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul, în cazul descoperirii în procesul urmăririi penale a cazurilor de încălcare a legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, pot sesiza organele de stat respective în privinţa acestor încălcări.

În termen de cel mult o lună pe baza sesizării trebuie să fie luate măsurile necesare şi rezultatele să fie comunicate persoanei, care a trimis sesizarea.

[Art.54/1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.54/1 introdus prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 54/2. Încheierea interlocutorie (hotărîrea) instanţei de judecată

Instanţa de judecată, constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor cetăţenilor, odată cu pronunţarea sentinţei pronunţă şi o încheiere interlocutorie (hotărîre) prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţă organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului.

În termen de o lună, instanţa de judecată urmează a fi informată despre rezultatele soluţionării faptelor expuse în încheierea (hotărîrea) interlocutorie.

[Art.54/2 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.54/2 în redacţia Legii din 09.12.94]

[Art.54/2 introdus prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 55. Probele

Sînt probe în procesul penal orice date concrete, pe baza cărora organul de cercetare penală, anchetatorul penal şi instanţa de judecată constată în modul prevăzut de lege, dacă s-a săvîrşit ori nu o faptă social periculoasă, vinovăţia persoanei, care a comis această faptă, şi alte împrejurări, ce prezintă importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.

Aceste date se stabilesc prin: declaraţiile martorilor, declaraţiilor părţii vătămate, declaraţiile bănuitului, declaraţiile învinuitului, concluziile expertului, corpuri delicte, procesele-verbale privind actele de anchetă judiciare şi alte documente.

Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în modul cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărîri judecătoreşti şi documente procesuale.

[Art.55 completat prin Legea din 09.12.94]

[Art.55 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 56. Strîngerea probelor

Referitor la pricinile aflate în examinarea lor, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul, precum şi instanţa de judecată, la cererea uneia din părţi au dreptul, în modul prevăzut de prezentul Cod, să cheme orice persoană, pentru a o interoga sau a-i cere concluzii în calitate de expert; să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acte procedurale, prevăzute de prezentul Cod; să ceară de la întreprinderi, instituţii, organizaţii, persoane oficiale şi cetăţeni să prezinte obiectele şi documentele, care ar putea contribui la stabilirea datelor concrete necesare în procesul dat; să ceară efectuarea unor revizii.

Probele pot fi prezentate de către bănuit, învinuit, apărător, acuzator, precum şi de partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi de reprezentanţii lor, de orice cetăţean, întreprindere, instituţie şi organizaţie.

Toate probele stînse referitor la cauză trebuie să fie verificate amănunţit, sub toate aspectele şi în mod obiectiv de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror şi de instanţa de judecată.

[Art.56 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 57. Aprecierea probelor

Instanţa de judecată, procurorul, anchetatorul penal şi persoana care efectuează cercetarea penală apreciază probele după propria lor convingere, bazate pe examinarea, sub toate aspectele, completă şi obiectivă a tuturor împrejurărilor cauzei în ansamblul lor, călăuzindu-se de prevederile legii.

Pentru instanţa de judecată, procurorul, anchetatorul penal şi persoana care efectuează cercetarea penală nici o dovadă nu are o forţă probantă dinainte stabilită.

[Art.57 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 58. Persoanele, citate ca martori

Poate fi citată ca martor orice persoană, care ar avea cunoştinţă de vre-o împrejurare, ce urmează să fie stabilită în cauză.

Nu pot fi ascultaţi ca martori:

1) apărătorul învinuitului – asupra împrejurărilor cauzei, pe care le-a aflat în legătură cu exercitarea atribuţiilor de apărător;

2) persoana, care din cauza defectelor sale fizice sau psihice nu este în stare să înţeleagă just împrejurările, care prezintă importanţă pentru cauza, şi să facă referitor la ele declaraţii juste;

3) avocatul, reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti – asupra circumstanţelor, care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor de reprezentant.

Faptul participării la proces a reprezentaţilor legali ai părţii vătămate, ai bănuitului sau învinuitului nu împiedică ascultarea acestor persoane ca martori.

În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană este capabilă de a înţelege just împrejurările, care prezintă importanţă pentru cauză şi de a face în privinţa lor declaraţii juste, se invită experţi.

[Art.58 completat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 59. Obligaţiile şi drepturile martorului

Martorul este obligat să se prezinte cînd este chemat de persoana, care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror, de instanţa de judecată şi să facă declaraţii drepte: să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza şi să răspundă la întrebările, ce i se pun.

Dacă martorul nu se prezintă fără motive întemeiate, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au dreptul să ordone aducerea lui.

Martorul, care refuză sau se sustrage de a face depoziţii, poartă răspundere, conform articolului 197 din Codul penal, iar pentru darea cu bună ştiinţă a unor mărturii false, – conform articolului 196 din Codul penal.

Martorul are dreptul: să facă declaraţii în limba maternă, să ia cunoştinţă de declaraţia sa înregistrată, să ceară completarea sau corectarea declaraţiei sale, să ceară restituirea cheltuielilor suportate de el şi să atace hotărîrea instanţei de judecată referitor la restituirea cheltuielilor suportate.

În cazul în care există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea martorului, precum şi a rudelor apropiate, ori al aplicării altor acţiuni nelegitime faţă de acestea, martorul are dreptul să ceară persoanei care efectuează cercetarea penală, anchetatorului penal, procurorului sau judecătorului aplicarea măsurilor de protecţie de stat în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului indicate în articolul 50 alineatul al treilea din prezentul Cod nu sînt obligate să depună mărturii. Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată vor aduce aceasta la cunoştinţa persoanelor indicate.

[Art.59 modificat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.59 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.59 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.59 modificat prin Ucazul din 20.02.85]

Articolul 60. Declaraţiile martorului

Martorul poate fi ascultat asupra oricăror împrejurări, ce urmează să fie stabilite în cauză, inclusiv asupra persoanei învinuitului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu acestea. Nu pot servi ca probă datele de fapt, comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale.

Dacă declaraţiile martorului se întemeiază pe sursele altor persoane acestea din urmă trebuie şi ele să fie ascultate.

Articolul 61. Declaraţiile părţii vătămate

Partea vătămată este obligată să se prezinte, cînd este chemată de persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, de procuror sau instanţa de judecată şi să facă declaraţii drepte; să comunice tot ce ştie referitor la cauză şi să răspundă la întrebările, ce i se pun.

Partea vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză, asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor aflate la dosar.

Datele, comunicate de partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror surse nu este cunoscută. Dacă declaraţiile părţii vătămate se bazează pe spusele altor persoane, acestea din urmă trebuie şi ele să fie ascultate.

Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declaraţii poartă răspundere conform articolului 197 din Codul penal, iar dacă a făcut cu bună ştiinţă declaraţii false, – conform articolului 196 din acelaşi Cod.

Articolul 62. Declaraţiile bănuitului

Bănuitul poate face declaraţii referitor la împrejurările care au servit ca temei pentru reţinerea lui sau pentru aplicarea măsurii de reprimare, precum şi referitor la alte împrejurări ale cauzei, pe care le cunoaşte.

Primul interogatoriu al bănuitului reţinut sau arestat este efectuat numai în prezenţa unui apărător, ales sau numit din oficiu.

Persoana care efectuează cercetarea penală sau anchetatorul, înainte de a-l asculta pe bănuit, în cazul în care acesta acceptă să facă declaraţii, propune bănuitului să dea o declaraţie scrisă personal referitor la împrejurările care au servit drept temei pentru reţinerea lui sau aplicarea unei măsuri preventive, iar dacă bănuitul refuză să depună declaraţie scrisă personal sau nu o poate scrie, anchetatorul ascultă declaraţiile lui şi îi pune întrebări, dacă este necesar, şi se întocmeşte un proces-verbal.

[Art.62 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.62 modificat prin Legea nr.1419-XIII din 17.12.97]

[Art.62 completat prin Legea din 10.04.96]

[Art.62 în redacţia Legii din 03.11.94]

Articolul 63. Declaraţiile Învinuitului

Învinuitul poate face declaraţii asupra fondului învinuirii ce i se aduce, asupra împrejurărilor cauzei pe care le cunoaşte şi asupra probelor aflate la dosar.

[Art.63 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 64. Concluziile expertului în proces

Concluziile expertului se prezintă în cazurile, cînd, spre a se stabili împrejurările care au importanţă pentru pricină, este nevoie de cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meseriei.

Expertul îşi prezintă concluziile în numele său pe baza aprecierii obiective, depline şi sub toate aspectele a cercetărilor efectuate de el potrivit cunoştinţelor sale de specialitate.

Întrebările puse expertului şi concluziile lui nu pot depăşi cadrul cunoştinţelor de specialitate ale expertului.

Expertiza se efectuează de experţii instituţiilor respective sau de alte persoane competente, numite de persoana ce efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror sau de instanţa de judecată. Cererea persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, procurorului sau instanţei de judecată cu privire la citarea expertului este obligatoare pentru conducătorul întreprinderii instituţiei sau organizaţiei, în care lucrează expertul.

Dacă au fost numiţi cîţiva experţi, înainte de a-şi prezenta concluziile, ei se consultă între dînşii. Dacă experţii ajung la o concluzie comună, aceasta se semnează de toţi experţii. Dacă există divergenţe între experţi, fiecare din ei îşi întocmeşte concluziile aparte.

Concluziile expertului nu sînt obligatoare pentru persoana care efectuează cercetarea penală, pentru anchetatorul penal, procuror şi instanţa de judecată, însă respingerea lor trebuie să fie motivată în modul corespunzător în ordonanţă, sentinţă sau încheiere.

[Art.64 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 65. Expertiza suplimentară şi contraexpertiza

Dacă persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată nu sînt de acord cu concluziile expertului pentru motivul că acestea nu sînt destul de clare sau complete, se poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau altul.

Cînd concluziile expertului nu sînt întemeiate sau există îndoieli cu privire la executarea lor, se poate dispune efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea expertizei suplimentare ori a contraexpertizei poate participa şi primul expert.

Articolul 66. Cazurile, cînd expertiza este obligatoare

Efectuarea expertizei se dispune în mod obligator:

1) pentru stabilirea cauzei morţii;

2) pentru stabilirea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

3) pentru stabilirea stării psihice a bănuitului sau învinuitului în cazurile cînd persoana ce efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată au îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului şi a învinuitului sau cu privire la capacitatea lor, în momentul efectuării cercetărilor, de a-şi da seama de actele lor sau de a le dirija;

4) pentru stabilirea vîrstei învinuitului, bănuitului sau părţii vătămate în cazurile cînd această împrejurare are importanţă pentru cauză şi nu există documente, care confirmă vîrsta.

Articolul 67. Corpurile delicte

Corpuri delicte sînt obiectele, care au servit la săvîrşirea infracţiunii sau au păstrat pe ele urme ale ei, sau au constituit obiectivul acţiunilor criminale ale învinuitului, precum şi banii şi alte obiecte de valoare, dobîndite pe cale criminală, şi toate celelalte obiecte, care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, stabilirea împrejurărilor reale ale pricinii, identificarea vinovaţilor, sau la răsturnarea învinuirii ori la atenuarea responsabilităţii.

[Art.67 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 68. Păstrarea corpurilor delicte

Obiectele, care pot constitui corpuri delicte, trebuie să fie descrise amănunţit în procesele-verbale de cercetare la faţa locului, de percheziţie, de ridicare a lor, să fie fotografiate, dacă este posibil, şi alăturate la dosar printr-o ordonanţă specială a persoanei care a efectuat cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. Corpurile delicte trebuie să fie păstrate împreună cu dosarul cauzei penale.

Dacă din cauza mărimii lor sau din alte motive unele obiecte nu se pot păstra împreună cu dosarul penal, ele, dacă e posibil, trebuie fotografiate, sigilate şi păstrate acolo, unde va indica persoana ce efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul, instanţa de judecată; în acest caz, în dosar trebuie să se facă menţiunea respectivă.

Dacă dosarul se trimite de organul de cercetare penală anchetatorului penal, sau de un organ de cercetare penală sau anchetator penal unui alt organ de cercetare penală sau anchetator penal, precum şi dacă dosarul se trimite procurorului sau instanţei de judecată ori de la o instanţă la alta, corpurile delicte vor fi trimise şi ele împreună cu dosarul, în afară de cazul prevăzut de partea a doua a acestui articol.

Articolul 69. Termenul de păstrare a corpurilor delicte

Corpurile delicte se păstrează pînă ce sentinţa devine definitivă sau pînă la expirarea termenului prevăzut pentru atacarea ordonanţei sau a deciziei de încetare a procesului. În cazurile în care litigiul referitor la dreptul de proprietate asupra obiectului urmează să fie soluţionat în cadrul unui proces civil, corpurile delicte se păstrează pînă cînd hotărîrea instanţei de judecată devine definitivă.

În anumite cazuri corpurile delicte pot fi restituite proprietarilor lor şi înainte de expirarea termenilor arătate în partea întîia a acestui articol, dacă astfel nu se prejudiciază desfăşurarea procesului.

Corpurile delicte care se alterează repede, dacă ele nu pot fi restituite proprietarului, se predau instituţiilor respective pentru a fi folosite după destinaţie. În caz de necesitate proprietarului i se restituie obiecte de aceeaşi natură şi calitate, sau i se plăteşte valoarea lor pornind de la preţurile libere, existente la momentul compensării.

[Art.69 modificat prin Legea nr.51-XIII din 14.04.94]

Articolul 70. Măsurile, ce se iau în privinţa corpurilor delicte în cursul soluţionării procesului penal

În sentinţa, încheierea sau ordonanţa de încetare a procesului trebuie să se rezolve chestiunea cu privire la corpurile delicte.

În acest caz:

1) uneltele, care au servit la săvîrşirea infracţiunii şi care aparţin învinuitului, urmează să fie confiscate şi predate instituţiilor respective sau distruse;

2) lucrurile, a căror circulaţie este interzisă, urmează să fie predate instituţiilor respective sau distruse;

3) lucrurile, ce nu prezintă nici o valoare şi nu pot fi folosite, urmează să fie distruse, dar dacă sînt cerute de persoane ori de instituţii interesate, pot fi remise acestora;

4) banii şi alte obiecte de valoare, dobîndite pe cale criminală, pe baza sentinţei judecătoreşti vor fi trecute la venitul statului; celelalte obiecte se vor preda proprietarilor legali, iar dacă aceştia din urmă nu sînt identificaţi, vor trece în proprietatea statului. Chestiunea, cui aparţin aceste obiecte, se soluţionează în cadrul unui proces civil;

5) documentele, care constituie corpuri delicte, rămîn la dosar atîta timp, cît se va păstra acesta, ori se remit instituţiilor interesate.

Articolul 71. Procesele-verbale privitoare la actele de urmărire şi judecătoreşti

Datele de fapt, care prezintă importanţă pentru cauză, pot fi constatate prin procesele-verbale: de cercetare la faţa locului, de percheziţie corporală, de percheziţie domiciliară şi prin alte acte de urmărire sau judecătoreşti, întocmite în conformitate cu prevederile prezentului Cod.

Articolul 72. Documentele

Datele de fapt pot fi stabilite cu ajutorul documentelor ce emană de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii de stat şi obşteşti, de la persoane oficiale sau particulare, dacă în document sînt expuse ori adeverite împrejurări, care prezintă importanţă pentru cauză.

În cazurile, cînd documentele conţin vre-unul din elementele, specificate în articolul 67 din prezentul Cod, ele constituie corpuri delicte.

Capitolul VII

MĂSURILE PREVENTIVE

Articolul 73. Aplicarea măsurilor preventive

Dacă există suficiente date că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organele de urmărire sau de judecată, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească acţiuni criminale, precum şi pentru a asigura executarea sentinţei, faţă de bănuit, învinuit, inculpat poate fi aplicată una din următoarele măsuri preventive: declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii; garanţia personală; garanţia organizaţiei obşteşti; arestarea preventivă.

Faţă de militari se poate aplica ca măsură preventivă supravegherea lui de către comandamentul unităţii militare.

Faţă de minori se poate lua ca măsură preventivă garanţia personală sau garanţia organizaţiilor obşteşti, sau supravegherea de către părinţi tutori, curatori, iar faţă de minorii, care se află în instituţii educative de tip închis, – supravegherea de către administraţia acestor instituţii.

Măsura arestării preventive poate fi aplicată faţă de minor numai în cazuri excepţionale, dacă aceasta o dictează gravitatea infracţiunii săvîrşite şi există temeiurile, prevăzute de articolele 78 şi 104 din prezentul Cod.

Toate măsurile preventive, cu excepţia arestării preventive, pot fi aplicate de persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procuror, instanţa de judecată. Arestarea preventivă în calitate de măsură preventivă se aplică numai de instanţa de judecată.

Măsura preventivă poate fi aplicată faţă de persoana bănuită de săvîrşirea infracţiunii chiar dacă nu i s-a pus încă în vedere învinuirea. În acest caz trebuie să i se pună în vedere învinuirea cel mult în termen de zece zile din momentul în care s-a dispus măsura preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în vedere învinuirea, măsura preventivă se anulează.

Persoana arestată înainte de a se fi pus în vedere învinuirea are dreptul: să se plîngă împotriva acţiunii persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal a procurorului sau a instanţei de judecată, să dea lămuriri şi să facă cereri.

La soluţionarea chestiunii necesităţii aplicării măsurii preventive, precum şi la alegerea acestei măsuri, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată iau în consideraţie, în afară de împrejurările arătate în partea întîi a acestui articol, şi gravitatea faptei imputate, persoana bănuitului sau învinuitului, ocupaţia lui, vîrsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări.

[Art.73 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.73 modificat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

Articolul 74. Ordonanţa şi încheierea de aplicare a măsurii preventive

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul dau, referitor la aplicarea măsurii preventive, o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată – o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea, de care este bănuită ori învinuită persoana în cauză, şi temeiul alegerii măsurii preventive corespunzătoare. Ordonanţa sau încheierea se aduce la cunoştinţa persoanei, faţă de care a fost dată.

Copia ordonanţei sau încheierii privind aplicarea măsurii de reprimare se înmînează neîntîrziat persoanei faţă de care a fost dată.

[Art.74 modificat prin Legea din 03.11.94]

Articolul 75. Declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii

Declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii constă din obligaţia pe care şi-o ia bănuitul sau învinuitul, că nu va părăsi domiciliul său reşedinţa temporară, fără învoirea persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau a instanţei de judecată.

Dacă bănuitul sau învinuitul nu respectă această obligaţie, i se poate aplica o măsură preventivă mai severă, lucru care trebuie să i se pună în vedere atunci, cînd i se ia declaraţia.

Articolul 76. Garanţia personală

Garanţia personală constă din angajamentul în scris, pe care persoane demne de încredere şi-l iau în sensul, că răspund pentru purtarea corespunzătoare a bănuitului sau învinuitului şi prezentarea lui, cînd va fi chemat de persoana, care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic de doi.

La prezentarea garanţiei în scris garantului trebuie să i se facă cunoscut fondul cauzei, în legătură cu care s-a luat măsura preventivă, şi să fie avertizat asupra răspunderii ce o poartă în caz dacă bănuitul sau învinuitul va săvîrşi acte, pentru preîntîmpinarea cărora a fost luată măsura preventivă sub formă de garanţie personală. În acest caz instanţa de judecată poate aplica fiecărui garant o sancţiune bănească în mărime de pînă la o sută de salarii minime, potrivit cu prevederile articolului 294 din prezentul Cod.

[Art.76 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.76 modificat prin Hot. Prezid. Parl. din 22.09.93]

Articolul 77. Garanţia organizaţiei obşteşti

Garanţia organizaţiei obşteşti constă din angajamentul în scris, pe care şi-o ia în sensul, că garantează purtarea corespunzătoare a bănuitului sau învinuitului şi prezentarea lui cînd va fi chemat de persoana, care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată.

Organizaţiei obşteşti, care dă garanţia, trebuie să i se facă cunoscut fondul cauzei, în legătură cu care a fost luată această măsura preventivă.

Articolul 78. Arestarea preventivă

Măsura arestării preventive se aplică, respectîndu-se dispoziţiile articolului 6 din prezentul cod, în cauzele privind infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de un an. În cazuri excepţionale cînd instanţa de judecată deţine probe că bănuitul, învinuitul, inculpatul au săvîrşit acţiunile indicate la alineatul unu al articolului 73 din prezentul cod, arestarea preventivă poate fi aplicată şi în cauzele privind infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de un an.

Arestarea preventivă se face în baza mandatului de arestare emis de judecător sau în baza deciziei tribunalului.

Dreptul de a decide aplicarea măsurii preventive sub formă de arest aparţine judecătorilor judecătoriilor de sector, municipale din raza de activitate a organului de cercetare penală sau de anchetă preliminară, sau unde se efectuează ancheta penală.

După emiterea mandatului de arestare, judecătorul, în decurs de douăzeci şi patru de ore, comunică despre arestare unui membru al familiei bănuitului sau învinuitului ori unei alte persoane numite de el.

Dacă bănuitul sau învinuitul este minor, judecătorul comunică despre arestare părinţilor sau altor rude ale acestuia. Dacă nu este posibil de a contacta părinţii sau rudele minorului, va fi anunţată imediat autoritatea tutelară.

Dacă persoana arestată este cetăţean al unui alt stat, despre arestare este informată ambasada sau consulatul acestui stat.

[Art.78 completat prin Legea nr.1001-XV din 19.04.2002]

[Art.78 modificat prin Legea nr.762-XIV din 24.12.99]

[Art.78 în redacţia Legii nr.1579 din 27.02.98]

[Art.78 modificat prin Legea nr.1419-XIII din 17.12.97]

[Art.78 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.78 modificat prin Legea din 03.05.95]

[Art.78 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.78 modificat prin Legea nr.51 din 14.04.94]

[Art.78 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.78 modificat prin Legea nr.502-XII din 15.02.91]

[Art.78 modificat prin Legea nr.500-XII din 15.02.91]

[Art.78 modificat prin Decretul din 12.04.89]

[Art.78 modificat prin Decretul din 29.10.87]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 04.09.75]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 05.06.75]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 13.06.74]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 23.05.74]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 31.07.70]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 30.07.68]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 31.05.63]

[Art.78 modificat prin Ucazul din 23.05.61]

Articolul 78/1. Examinarea demersului privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi emiterea mandatului de arestare

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul, stabilind că faţă de bănuit sau învinuit este necesar a aplica măsura preventivă sub formă de arest, adresează în instanţa de judecată un demers privind aplicarea faţă de persoana dată a măsurii preventive sub formă de arest şi emiterea mandatului de arestare a acesteia. Demersul va cuprinde motivele şi temeiurile în virtutea cărora este necesară aplicarea măsurii preventive cerute. În cazul cînd persoana bănuită este reţinută, demersul va fi înaintat instanţei de judecată pînă la expirarea a şaptezeci şi două de ore de la momentul întocmirii procesului-verbal de reţinere a bănuitului.

Demersul se examinează de către judecător în ziua primirii lui în instanţa de judecată.

Organele poliţiei asigură prezenţa bănuitului sau învinuitului în instanţa de judecată.

La soluţionarea chestiunii privind emiterea mandatului de arestare, judecătorul este obligat să ia cunoştinţă în mod confidenţial de toate materialele care conţin temeiuri pentru arestarea preventivă, prezentate în mod obligatoriu de către persoana care a înaintat demersul.

Examinarea demersului are loc cu participarea obligatorie a procurorului, a apărătorului, a bănuitului sau învinuitului. În cazul cînd bănuitul sau învinuitul este declarat dispărut, se află în străinătate ori se sustrage urmăririi penale sau judecăţii, demersul se examinează în absenţa acestuia. Se audiază persoana care a înaintat demersul, bănuitul sau învinuitul, părerea procurorului şi a apărătorului, cu consemnarea acestei informaţii în încheierea adoptată.

Judecătorul dă o încheiere motivată privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi emite mandat de arestare sau dă o încheiere motivată privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest.

În mandatul de arestare se indică:

1) numărul, data şi locul emiterii mandatului de arestare;

2) numele şi prenumele judecătorului;

3) numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, locul de muncă, antecedentele penale, starea familială, starea sănătăţii şi alte date necesare despre persoana pentru arestarea căreia a fost emis mandatul;

4) faptele de săvîrşirea cărora este bănuită persoana dată şi calificarea lor în conformitate cu normele Codului penal;

5) motivele şi temeiurile aplicării măsurii preventive sub formă de arest;

6) durata ţinerii sub arest;

7) organul care va asigura executarea mandatului;

8) procedura de atac al mandatului.

În încheierea privind aplicarea sau refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest se indică data şi locul emiterii încheierii, datele prevăzute la punctele 2) – 4) şi 8) din alineatul 7 al prezentului articol, precum şi circumstanţele şi motivele care determină aplicarea sau refuzul aplicării faţă de bănuit sau învinuit a măsurii preventive sub formă de arest.

Persoanei arestate i se aduc la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele şi temeiurile arestării şi i se explică modul de contestare a mandatului de arestare.

Copiile încheierii privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, mandatului de arestare şi încheierii privind refuzul de a aplica măsura preventivă sub formă de arest se trimit de instanţa de judecată bănuitului, învinuitului, procurorului şi la locul de ţinere a persoanei sub arest.

În decurs de trei zile, persoana arestată, apărătorul ori reprezentantul său legal, procurorul pot depune recurs împotriva mandatului de arestare, iar persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal care a adresat demersul privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi procurorul – recurs împotriva încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest în instanţa de judecată ierarhic superioară.

Recursul se trimite nemijlocit în instanţa de judecată în care acţionează judecătorul care a emis mandatul de arestare ori încheierea. Persoana arestată poate depune recurs, de asemenea, prin intermediul persoanei care efectuează cercetarea penală ori al anchetatorului penal şi prin intermediul administraţiei locului de ţinere sub arest, care sînt obligate să trimită recursul instanţei de judecată în decurs de douăzeci şi patru de ore.

Judecătorul care a dat încheierea privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi a emis mandatul de arestare sau a dat încheierea privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest, expediază, în termen de cel mult trei zile, materialele în tribunal, stabileşte recursul spre examinare, respectînd termenele indicate la alineatul întîi al articolului 78/2 din prezentul cod, şi dispune citarea persoanelor interesate.

Depunerea recursului nu suspendă executarea mandatului de arestare sau a încheierii instanţei de judecată.

Înaintarea repetată a demersului privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest faţă de aceeaşi persoană şi în aceeaşi cauză se admite numai în cazul descoperirii unor circumstanţe noi, care dovedesc necesitatea arestării acestei persoane.

[Art.78/1 modificat prin Legea nr.1070-XV din 23.05.2002]

[Art.78/1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.78/1 modificat prin Legea nr.95-XIV din 16.07.98]

[Art.78/1 introdus prin Legea nr.1579 din 27.02.98]

Articolul 78/2. Controlul legalităţii aplicării sau a refuzului de a aplica măsură preventivă sub formă de arest

Controlul legalităţii aplicării sau a refuzului de a aplica măsura preventivă sub formă de arest se efectuează de tribunale, care examinează materialele în complet din trei judecători, în termen de cel mult cinci zile de la primirea lor.

Examinarea recursului se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi apărătorului. În caz de necesitate, instanţa poate să cheme în şedinţă bănuitul sau învinuitul, reprezentantul lui legal, persoana care face cercetarea penală, anchetatorul penal sau partea vătămată.

La începutul şedinţei, preşedintele şedinţei anunţă ce fel de recurs va fi examinat, componenţa completului de judecată, explică persoanelor prezente la şedinţă drepturile şi obligaţiile lor. Prima este audiată persoana care a depus recursul pentru a-l argumenta, apoi sînt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă.

Examinînd materialele, instanţa pronunţă una din următoarele decizii motivate privind:

1) respingerea recursului şi menţinerea mandatului de arestare şi încheierii atacate;

2) anularea mandatului de arestare şi eliberarea persoanei de sub arest;

3) anularea încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest şi stabilirea măsurii preventive sub formă de arest, cu indicarea duratei ţinerii sub arest. În acest caz, decizia în cauză are puterea juridică a mandatului de arestare.

Concomitent cu pronunţarea deciziei privind anularea mandatului de arestare, instanţa de recurs are dreptul să stabilească orice altă măsură preventivă prevăzută de lege.

Decizia instanţei de recurs este definitivă.

Copia deciziei se trimite procurorului, bănuitului sau învinuitului, iar în cazul anulării mandatului de arestare – şi la locul de ţinere sub arest a persoanei, pentru executare fără întîrziere.

După pronunţarea deciziei, instanţa de recurs restituie materialele dosarului instanţei de fond, iar materialele prezentate pentru confirmarea temeiniciei arestului le restituie procurorului.

În caz de respingere a recursului şi de menţinere a mandatului de arestare sau a încheierii atacate, examinarea repetată a recursului înaintat de aceeaşi persoană şi privind aceeaşi cauză se efectuează în modul prevăzut la prezentul articol numai în cazul prelungirii duratei ţinerii sub arest.

[Art.78/2 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.78/2 modificat prin Legea nr.95-XIV din 16.07.98]

[Art.78/2 introdus prin Legea nr.1579 din 27.02.98]

Articolul 79. Durata ţinerii sub arest şi prelungirea ei

Arestarea se face în baza unui mandat, emis de judecător, pentru un termen de cel mult 30 de zile.

[Alin.1 se declară neconstituţional prin Hot. Curţii Constituţionale nr.72 din 23.12.1999]

În funcţie de complexitatea cauzei sau de gravitatea infracţiunii, precum şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului sau de risc al exercitării de presiuni asupra martorilor ori de nimicire sau deteriorare a mijloacelor de probă, la urmărirea penală sau la judecarea cauzei termenul arestării poate fi prelungit cel mult pînă la 6 luni, iar în cazuri excepţionale, la săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 de ani privaţiune de libertate sau detenţiune pe viaţă, pînă la 12 luni. Prelungirea termenului de ţinere sub arest a persoanei se dispune de judecător în baza unui demers motivat al procurorului, în condiţiile prevăzute la alin.4 al prezentului articol.

[Alin.2 se declară neconstituţional prin Hot. Curţii Constituţionale nr.72 din 23.12.1999]

Învinuiţilor minori care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu au împlinit 16 ani, durata ţinerii sub arest poate fi prelungită numai pînă la patru luni, iar învinuiţilor minori care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu au împlinit 18 ani, durata ţinerii sub arest poate fi prelungită numai pînă la şase luni.

Prelungirea duratei ţinerii sub arest se dispune de către judecătorul care a emis mandatul de arestare, iar în lipsa acestuia ori în cazul dispunerii măsurii preventive sub formă de arest de către instanţa de recurs – de către orice alt judecător al instanţei de judecată din raza de activitate a organului de anchetă preliminară sau unde se efectuează ancheta penală ori de către un judecător al judecătoriei din raza de activitate a instanţei de recurs.

Durata escortării învinuitului din alte state în legătură cu eschivarea de la urmărirea penală, precum şi perioada încunoştinţării acestuia, apărătorului şi reprezentantului lui legal cu materialele dosarului penal nu se iau în considerare la calcularea termenului de arest ca măsură de reprimare, dar se includ în pedeapsa stabilită prin sentinţa judecătorească.

[Alin.5 se declară neconstituţional prin Hot. Curţii Constituţionale nr.72 din 23.12.99]

Cînd în una şi aceeaşi cauză sînt mai mulţi învinuiţi arestaţi, pentru care termenul de ţinere sub arest expiră la date diferite, instanţa poate fi sesizată cu un demers de prelungire a termenului de ţinere sub arest pentru unul din învinuiţi, invocînd, totodată, prelungirea acestui termen şi în privinţa celorlalţi învinuiţi, indiferent de data expirării termenului de arest al acestora.

După trimiterea cauzei în judecată, inculpatul poate fi ţinut sub arest pînă la rezolvarea definitivă a cauzei într-un termen rezonabil.

[Art.79 modificat prin Legea nr.665-XV din 22.11.2001]

[Art.79 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.79 modificat prin Legea nr.95-XIV din 16.07.98]

[Art.79 în redacţia Legii nr.1579 din 27.02.98]

[Art.79 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.79 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.79 în redacţia Legii din 01.04.92]

Articolul 79/1. Examinarea demersului privind prelungirea duratei ţinerii sub arest

La sesizarea anchetatorului penal sau din iniţiativă proprie, procurorul adresează instanţei de judecată un demers privind prelungirea termenului de ţinere sub arest cu cel puţin 5 zile pînă la expirarea acestui termen, iar în cazurile ce ţin de prelungirea termenului de ţinere sub arest peste 6 luni – cu cel puţin 30 de zile pînă la expirarea termenului de ţinere sub arest a persoanei.

Demersul este examinat de către judecător în termen de 3 zile de la data primirii lui, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, învinuitului sau reprezentantului legal al acestuia şi apărătorului.

[Alin.2 se declară neconstituţional prin Hot.Curţii Constituţionale nr.72 din 23.12.1999, în partea]

[care prevede demersul va fi examinat de către judecător cu participarea procurorului şi apărătorului,]

[iar în caz de necesitate a învinuitului sau reprezentantului lui legal. Neprezentarea acestor persoane,]

[cu excepţia apărătorului, nu împiedică examinarea demersului.]

Parvenirea demersului în instanţa de judecată cu încălcarea termenelor specificate la alin.1 al prezentului articol, dar nu mai tîrziu decît data expirării termenului de ţinere sub arest, nu constituie temei pentru eliberarea persoanei. În asemenea caz, demersul este examinat de judecător imediat, în condiţiile stabilite de lege.

Judecătorul emite încheierea de prelungire a termenului de ţinere sub arest în cazul cînd s-au păstrat circumstanţele ce au servit drept temei pentru arestarea persoanei şi cînd persistă necesitatea izolării învinuitului de societate în virtutea gravităţii faptelor imputate, necesităţii menţinerii ordinii publice, existenţei riscului de presiune asupra martorilor, de înţelegere între acuzaţi ori a pericolului dispariţiei învinuitului.

La emiterea încheierii motivate privind refuzul prelungirii duratei ţinerii sub arest, persoana va fi imediat eliberată de sub arest dacă a expirat termenul de ţinere sub arest. În acest caz, judecătorul poate dispune o altă măsură preventivă prevăzută de lege.

Copia încheierii judecătorului privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ţinerii sub arest se trimite învinuitului, procurorului şi la locul de ţinere sub arest.

Încheierea judecătorului privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ţinerii sub arest poate fi atacată în tribunal în modul şi în termenele stabilite la articolul 78/1 din prezentul cod pentru examinarea recursului împotriva mandatului de arestare sau a încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest.

Recursul depus nu este suspensiv de executare.

[Art.79/1 modificat prin Legea nr.665-XV din 22.11.2001]

[Art.79/1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.79/1 modificat prin Legea nr.95-XIV din 16.07.98]

[Art.79/1 introdus prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

Articolul 79/2. Controlul legalităţii prelungirii sau a refuzului de a prelungi durata ţinerii sub arest

Controlul legalităţii prelungirii sau a refuzului de a prelungi durata ţinerii sub arest se efectuează de tribunale în modul şi termenele stabilite la articolul 78/2 din prezentul cod pentru examinarea recursurilor împotriva mandatelor de arestare sau a încheierilor privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest.

Decizia instanţei de recurs este definitivă.

În cazul respingerii recursului şi menţinerii încheierii atacate, înaintarea repetată a unui recurs de către aceeaşi persoană privind aceeaşi cauză se admite numai la o nouă prelungire a duratei ţinerii sub arest.

[Art.79/2 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.79/2 introdus prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

Articolul 79/3. Eliberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv

Eliberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv poate fi acordată de către instanţa de judecată numai în cazul infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă, precum şi în cazul infracţiunilor săvîrşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 7 ani privaţiune de libertate.

Eliberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care învinuitul sau inculpatul are antecedente penale ori există date că va săvîrşi o altă infracţiune sau că va încerca să influenţeze martorii ori să nimicească mijloacele de probă sau să dispară.

Instanţa de judecată dispune persoanei eliberate provizoriu să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) să nu părăsească localitatea fixată decît în condiţiile stabilite de instanţa de judecată;

2) să comunice organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, după caz, orice schimbare de domiciliu sau de reşedinţă;

3) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite;

4) să se prezinte la organele de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte ori este chemat;

5) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate de instanţa de judecată;

6) să predea buletinul de identitate, paşaportul sau permisul de şedere instanţei de judecată;

7) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal.

Controlul judiciar asupra persoanei eliberate provizoriu, instituit de către instanţa de judecată, poate fi ridicat, total sau parţial, în cazul unor motive întemeiate.

[Art.79/3 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 79/4. Eliberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv

Eliberarea provizorie pe cauţiune poate fi acordată persoanei în cazul cînd s-a asigurat repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de instanţă, în cazul infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă, precum şi în cazul infracţiunilor săvîrşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 10 ani privaţiune de libertate.

Eliberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică în cazurile specificate la art.79/3 alin.2 din prezentul Cod.

Pe timpul eliberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la chemarea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului sau a reşedinţei. Instanţa poate aplica faţă de persoana eliberată provizoriu şi alte restricţii prevăzute la art.79/3 alin.3 din prezentul Cod.

Cuantumul cauţiunii, de la 300 pînă la 50000 de salarii minime, este stabilit de către instanţa de judecată în dependenţă de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.

[Art.79/4 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 79/5. Cererea de eliberare provizorie

Cererea de eliberare provizorie, în condiţiile art.79/3 şi art.79/4 din prezentul Cod, poate fi depusă de către învinuit sau inculpat, de soţia (soţul) acestuia (acesteia), de rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării cauzei pînă la terminarea anchetei judiciare la prima instanţă.

Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o depune, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor prezentului Cod privind cazurile în care se admite revocarea eliberării provizorii.

în cazul eliberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor prezentului Cod privind cazurile de nerestituire a cauţiunii.

Competenţa de judecare a cererii îi revine judecătorului care a decis arestarea sau altui judecător din instanţa de judecată care a dispus arestarea.

Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore.

[Art.79/5 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 79/6. Admisibilitatea cererii de eliberare provizorie

Instanţa de judecată verifică corespunderea cererii de eliberare provizorie prevederilor art.79/3 alin.1 şi alin.2 şi art.79/4 alin.1 şi alin.2 din prezentul Cod. În cazul cînd cererea nu corespunde acestor prevederi, instanţa, printr-o încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă fără citarea părţilor.

în cazul în care cererea corespunde cerinţelor prevăzute la alin.1 din prezentul articol şi este depusă de către învinuit sau inculpat, instanţa de judecată decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia cu citarea părţilor.

În cazul în care cererea corespunde cerinţelor prevăzute la alin.1 din prezentul articol, dar este depusă de către o persoană dintre cele specificate la art.79/5 alin.1 din prezentul Cod, alta decît învinuitul sau inculpatul, instanţa de judecată dispune aducerea învinuitului sau a inculpatului, cerîndu-i să consemneze însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia.

La deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, instanţa de judecată stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoştinţînd despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei de judecată, aceasta fixează termenul pentru judecarea cererii.

[Art.79/6 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 79/7. Judecarea cererii de eliberare provizorie

La data fixată, instanţa judecă cererea de eliberare provizorie cu participarea învinuitului sau inculpatului, apărătorului acestuia, persoanei care a depus cererea, iar în cazul cînd a depus-o o persoană, alta decît învinuitul sau inculpatul, şi a procurorului.

Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente.

în cazul cînd cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, instanţa de judecată, printr-o încheiere, dispune eliberarea provizorie a învinuitului sau inculpatului, stabilind şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de acesta.

Încheierea instanţei de judecată poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile, de către persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol.

Copia încheierii sau, după caz, un extras din aceasta se trimite administraţiei locului de deţinere a învinuitului sau inculpatului, precum şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul.

Administraţia locului de deţinere este obligată să pună de îndată în libertate învinuitul sau inculpatul.

Organul de poliţie, în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul eliberat provizoriu, efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.

[Art.79/7 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 79/8. Revocarea eliberării provizorii

Eliberarea provizorie poate fi revocată la demersul procurorului în cazul în care:

1) se descoperă fapte şi împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de eliberare şi care împiedică eliberarea provizorie;

2) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile stabilite de instanţă ori a săvîrşit cu intenţie o nouă infracţiune.

Revocarea eliberării provizorii se dispune de către instanţa de judecată prin încheiere cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător, iar în cazul cînd învinuitul sau inculpatul nu se prezintă neîntemeiat la chemare, instanţa dispune revocarea eliberării în lipsa acestuia.

în caz de revocare a eliberării provizorii a învinuitului sau inculpatului, se emite un nou mandat de arestare.

[Art.79/8 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 79/9. Restituirea cauţiunii

Cauţiunea se restituie în cazul în care:

1) se revocă eliberarea provizorie în temeiul art.79/8 alin.1 pct.1) din prezentul Cod;

2) instanţa de judecată constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

3) se dispune clasarea cauzei penale sau achitarea persoanei;

4) instanţa care judecă cauza în fond emite o hotărîre de aplicare a unei sancţiuni.

Cauţiunea nu se restituie şi se trece la bugetul de stat în cazul revocării eliberării provizorii în temeiul art.79/8 alin.1 pct.2) din prezentul Cod.

[Art.79/9 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 80. Măsurile de ocrotire a copiilor şi de pază a averii arestatului

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia:

1) dacă persoana arestată are copii minori, care rămîn fără supraveghere, să-i dea în grija rudelor sau altor persoane ori în grija unei instituţii;

2) dacă persoana arestată are avere sau locuinţă, ce rămîn fără supraveghere, – să ia măsuri pentru paza acestora.

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată vor anunţa persoana arestată asupra măsurilor luate.

Articolul 81. Supravegherea de către comandamentul unităţii militare

Supravegherea exercitată de comandamentul unităţi militare asupra persoanei bănuite a învinuitului, care este militar, constă în luarea măsurilor, prevăzute de statutele Forţelor Armate ale Republicii Moldova pentru a asigura comportarea cuvenită şi prezentarea celui bănuit sau a inculpatului, cînd va fi citat de către persoana, care efectuează cercetarea penală, de către anchetatorul penal, de către procuror, de către instanţa de judecată.

Comandamentului unităţii militare i se comunică fondul cauzei, în legătură cu care s-a dispus această măsură preventivă.

Despre punerea sub supraveghere a persoanei bănuite sau a învinuitului comandamentul unităţii militare înştiinţează în scris organul, care a ordonat această măsură preventivă.

[Art.81 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 82. Revocarea sau schimbarea măsurii preventive

Măsura preventivă se revocă, în cazul nerespectării prevederilor art.75-77 şi 79/8 din prezentul Cod cînd nu mai este nevoie de ea sau se înlocuieşte cu o măsură mai aspră sau mai blîndă, cînd această o cer împrejurările cauzei, în conformitate cu prevederile art.79 alin.2 din prezentul Cod. Revocarea sau schimbarea măsurii preventive se face printr-o ordonanţă motivată a persoanei, care efectuează cercetarea penală a anchetatorului penal a procurorului sau printr-o încheiere motivată a instanţei de judecată.

Revocarea sau schimbarea de către persoana care efectuează cercetarea penală sau de anchetatorul penal a măsurii de reprimare ordonată de către procuror sau la indicaţia acestuia nu se admite decît cu încuviinţarea procurorului.

Revocarea sau schimbarea de către persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal sau procuror a măsurii preventive aplicate de instanţa de judecată nu se admite.

Pînă la expirarea duratei ţinerii sub arest indicate în mandatul de arestare sau în încheierea privind prelungirea duratei ţinerii sub arest, revocarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest poate fi efectuată numai de instanţa de judecată care a emis mandatul de arestare sau a dat încheierea privind prelungirea duratei ţinerii sub arest.

Revocarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest se face de către judecător, indiferent de instanţa care a decis arestul, în cazul adresării cu demers despre aceasta a persoanei care efectuează cercetarea penală, anchetatorului penal, procurorului, bănuitului sau învinuitului, apărătorului sau reprezentantului legal al bănuitului sau învinuitului. Examinînd demersul, judecătorul emite încheiere privind revocarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest sau privind refuzul de a revoca sau schimba măsura preventivă sub formă de arest.

Încheierea adoptată în condiţiile alin.5 al prezentului articol poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară, unde se va examina conform prevederilor art.79/2 din prezentul Cod, aplicate în mod corespunzător.

În cazul cînd durata ţinerii sub arest indicată de către judecător în mandatul de arestare sau în încheierea privind prelungirea duratei ţinerii sub arest a expirat şi pentru o nouă prelungire a acestei durate nu a fost înaintat demers, procurorul dă neîntîrziat ordonanţa de eliberare a persoanei arestate.

[Se declară neconstituţionale prevederile art.82 în partea în care, potrivit sensului atribuit de practica judiciară,]

[nu oferă persoanelor interesate dreptul de a ataca cu recurs încheierile privind fixarea sau schimbarea măsurii]

[preventive sub formă de arest conform Hot.Curţii Constituţionale nr.7 din 13.02.2001]

[Art.82 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.82 modificat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.82 modificat prin Legea din 03.11.94]

Capitolul VIII

PROCESELE-VERBALE, TERMENELE PROCEDURALE

ŞI CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

Articolul 83. Obligativitatea de a încheia procese-verbale

La efectuarea actelor de urmărire penală, precum şi la şedinţele de judecată în prima instanţă şi în instanţa de apel se întocmesc procese-verbale.

Procesul-verbal poate fi scris de mînă sau tipărit la maşina de scris. Pentru ca procesul-verbal să fie cît mai complet, se poate aplica stenografierea. Stenograma nu se anexează la dosar.

[Art.83 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.83 modificat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.83 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.83modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 84. Calcularea termenilor

Termenele prevăzute de prezentul Cod se socotesc în ore, zile şi luni. În calculul termenelor nu se socotesc ora şi ziua, de la care începe curgerea termenului.

În calculul termenelor prevăzute în zile, termenul expiră la ora douăsprezece din noaptea ultimei zile. În calculul termenelor, prevăzute în luni, termenul expiră la data respectivă a ultimei luni, iar dacă această lună nu are data respectivă,termenul expiră în ultima ei zi. Dacă expiră într-o zi de odihnă, termenul se prelungeşte pentru cea dintîi zi de lucru următoare.

Se consideră ca făcute în termen plîngerea sau orice alt act, care au fost depuse la oficiul poştal înainte de expirarea termenului, iar pentru persoanele aflate sub arest – dacă plîngerea sau orice alt act au fost depuse de ele la administraţia locului de deţinere înainte de expirarea termenului.

Articolul 85. Restabilirea termenului expirat

Dacă persoana în cauză a scăpat termenul din motive întemeiate, termenul trebuie restabilit printr-o ordonanţă a persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau printr-o încheiere a instanţei de judecată, care judecă cauza. La cererea persoanei interesate, executarea sentinţei, încheierii sau ordonanţei, atacate după expirarea termenului stabilit, poate fi suspendată pînă la soluţionarea chestiunii restabilirii termenului.

Articolul 86. Cheltuielile de judecată

Cheltuielile de judecată constau din:

1) sumele plătite martorilor, părţii vătămate, experţilor, specialiştilor, interpreţilor şi martorilor asistenţi;

2) sumele, cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;

3) sumele, care trebuie plătite biroului de asistenţă juridică în cazurile prevăzute de articolul 44 din prezentul Cod;

4) alte cheltuieli făcute în legătură cu efectuarea actelor de procedură penală în această cauză.

Articolul 87. Plata cheltuielilor de judecată

Cheltuielile de judecată sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul statului.

Dacă inculpatul este găsit vinovat, instanţa de judecată are dreptul să-l oblige a restitui cheltuielile de judecată, cu excepţia sumelor care urmează a fi plătite interpreţilor, precum şi a sumelor pentru retribuirea muncii apărătorului, în cazul cînd inculpatul nu dispune de mijloace pentru a plăti. Instanţa poate obliga la plata cheltuielilor de judecată şi pe inculpatul găsit vinovat, dar eliberat de pedeapsă.

Dacă în proces au fost declaraţi vinovaţi cîţiva inculpaţi, instanţa de judecată va decide suma cheltuielilor de judecată la care să fie obligat să plătească fiecare din ei, ţinînd seama de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a acestor persoane.

În caz de încetare a procesului sau de achitare a inculpatului, precum şi în caz de insolvabilitate a celui, care trebuie să suporte cheltuieli de judecată, acestea sînt trecute în contul statului.

În caz de achitare a inculpatului într-un proces, ce poate fi pornit numai în urma plîngerii părţii vătămate, instanţa de judecată poate obliga la plata totală sau parţială a cheltuielilor de judecată persoana pe baza plîngerii căreia a fost pornit procesul. Dacă procesul penal încetează în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile de judecată în sarcina părţii vătămate şi a învinuitului ori numai a unuia din ei.

În procesele minorilor pot fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată părinţii sau tutorii minorului condamnat, dacă se constată, că ei au avut neajunsuri serioase în îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.

[Art.87 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.87 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

[Art.87 modificat prin Ucazul din 31.07.70]

[Art.87 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 88. Restituirea cheltuielilor suportate de martori, părţi vătămate, reprezentanţi ai lor legitimi, de experţi, specialişti, pedagogi, interpreţi şi de martori asistenţi

Persoana citată ca martor, parte vătămată, reprezentant al ei legitim, expert, specialist, pedagog, interpret şi ca martor asistent la persoana care face cercetarea penală, la anchetatorul penal, la procuror sau la instanţa de judecată, de asemenea martori şi părţile vătămate trimise în proces penal la experţi pentru efectuarea expertizei, au dreptul la recompensă pentru sustragerea de la ocupaţia lor obişnuită. Totodată, persoanele indicate au dreptul la restituirea cheltuielilor suportate în legătură cu prezentarea.

Expertul, specialistul şi interpretul au dreptul la o recompensă pentru îndeplinirea obligaţiunilor, în afară de cazurile în care le-au îndeplinit în cadrul unei însărcinări de serviciu.

Cheltuielile suportate în legătură cu prezentarea şi recompensa se achită din fondurile organelor de cercetare penală, de anchetă penală sau ale instanţei de judecată. Modul de efectuare a plăţilor şi mărimea lor sînt stabilite de Guvern.

[Art.88 în redacţia Legii nr.1147 din 04.08.92]

Articolul 89.

[Art.89 exclus prin Legea din 01.04.92]

TITLUL II

PORNIREA PROCESULUI PENAL

Capitolul IX

PORNIREA PROCESULUI PENAL

Articolul 90. Temeiurile şi motivele pornirii procesului penal

Temeiurile pornirii procesului penal sînt:

1) declaraţii sau scrisori emanate de la cetăţeni;

2) sesizările din partea organizaţiilor sindicale şi altor organizaţii obşteşti;

3) sesizările din partea întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi a persoanelor cu funcţii oficiale;

4) articole, notiţe sau scrisori publicate în presă;

5) autodenunţarea;

6) descoperirea nemijlocită de către organul de cercetare penală; de către anchetatorul penal, procuror, judecător sau instanţa de judecată a elementelor unei infracţiuni.

Procesul poate fi pornit în cazurile, cînd există date suficiente cu privire la infracţiunea săvîrşită.

[Art.90 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.90 modificat prin Legea din 07.06.94]

[Art.90 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 91. Declaraţiile şi sesizările, privitoare la infracţiune

Declaraţiile cetăţenilor pot fi verbale şi scrise. Pentru declaraţiile verbale se încheie un proces-verbal, semnat de persoana ce a făcut declaraţia şi de persoana oficială a organului de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul care a primit declaraţia. Declaraţia scrisă trebuie să fie semnată de cel care o face.

Persoanei care face declaraţia trebuie să i se explice răspunderea ce o poartă, în caz dacă denunţul este intenţionat fals, iar în procesul-verbal se va face o menţiune despre aceasta, care va fi semnată de persoana ce a făcut declaraţia.

Sesizările din partea întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi persoanelor oficiale trebuie făcute în scris.

[Art.91 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 92. Autodenunţarea

În caz de autodenunţare se stabileşte identitatea persoanei care a făcut autodenunţarea şi să încheie un proces-verbal, în care se expune amănunţit declaraţia făcută. Procesul-verbal se semnează de cel care a făcut autodenunţarea şi de persoana, care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul care a încheiat procesul-verbal.

[Art.92 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 93. Obligativitatea examinării declaraţiilor şi sesizărilor referitoare la infracţiuni

Procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală sînt obligaţi să primească declaraţiile şi sesizările referitoare la infracţiunea săvîrşită, pregătită sau în curs de pregătire, chiar cînd cauza nu este de competenţa lor.

În legătură cu declaraţiile şi sesizările primite pot fi cerute materialele şi explicaţiile necesare, însă fără a se efectua actele de anchetă, prevăzute de prezentul Cod.

Asupra declaraţiei sau a sesizării primite trebuie să se adopte, în termen de cel mult 3 zile, iar în cazul necesităţii de a efectua un control suplimentar – în termen de cel mult 15 zile, una din următoarele hotărîri:

1) de a porni procesul penal;

2) de a refuza pornirea procesului penal;

3) de a înainta declaraţia sau sesizarea organului competent pentru examinare. În acest caz, trebuie luate măsurile necesare pentru a preîntîmpina sau a curma infracţiunea şi a păstra urmele ei.

În cazul în care controlul efectuat nu este suficient pentru adoptarea unei hotărîri întemeiate, termenul stabilit în alineatul trei al prezentului articol poate fi prelungit de procuror, dar nu mai mult decît cu 15 zile.

Hotărîrea, adoptată în conformitate cu stipulările alineatelor trei şi patru ale prezentului articol, se va comunica celui care a făcut declaraţia sau sesizarea.

[Art.93 modificat prin Legea nr.766-XIV din 24.12.99]

[Art.93 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 94. Procesele penale intentate la plîngerea părţii vătămate

Procesele privitoare la infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolul 102 alineatul 1, articolele 126, 141 şi 141/1, precum şi la furtul avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui,ori de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta, se intentează pe baza plîngerii părţii vătămate. La împăcarea părţii vătămate cu învinuitul sau inculpatul în cazurile indicate în prezentul alineat, cu excepţia furtului săvîrşit de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta, procesul penal se clasează. Procedura în astfel de procese este generală.

În cazuri excepţionale, dacă partea vătămată, care figurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută în alineatul întîi al prezentului articol, din cauza stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de învinuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime, procurorul poate intenta procesul chiar dacă partea vătămată nu a depus plîngere.

[Art.94 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 95. Procedura pornirii procesului penal

Dacă există motive şi temeiuri pentru pornirea procesului penal, procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală, au obligaţia, în limitele competenţei lor, să pornească procesul penal.

Procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală porneşte procesul penal printr-o ordonanţă. Ordonanţa trebuie să cuprindă: data, locul, de cine a fost dată, motivul şi temeiul pornirii procesului, articolul din legea penală, în care se încadrează infracţiunea, precum şi desfăşurarea de mai departe a procesului.

Dacă procesul penal este pornit împotriva unui recrut procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală, au obligaţia să comunice despre aceasta în termen de şapte zile organului local de administrare militară.

Dacă în cursul şedinţei de judecată se săvîrşeşte o faptă ce conţine semne de infracţiune prevăzută de legea penală, preşedintele şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea şi reţinerea ei, despre ce se face o menţiune în procesul-verbal al şedinţei. Instanţa adoptă o încheiere de trimitere a materialelor şi a persoanei reţinute procurorului. Copia încheierii şi persoana reţinută vor fi trimise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei judecătoreşti. După ce va primi materialele şi va fi adusă persoana reţinută, procurorul va proceda conform legii.

Odată cu pornirea procesului penal trebuie să fie luate măsuri pentru preîntîmpinarea sau curmarea infracţiunii, precum şi pentru păstrarea urmelor ei.

[Art.95 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.95 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.95 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.95 modificat prin Ucazul din 03.07.69]

Articolul 96. Desfăşurarea procesului penal după pornirea lui

După darea ordonanţei cu privire la pornirea procesului:

1) procurorul trimite dosarul penal organelor respective spre a efectua ancheta preliminară sau cercetarea penală;

2) anchetatorul penal începe ancheta preliminară, iar persoana, care efectuează cercetarea penală, începe cercetarea penală.

[Art.96 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 97. Refuzul de a porni procesul penal

Dacă nu sînt temeiuri pentru pornirea procesului penal sau dacă există cauze de împiedicare a pornirii procesului penal, procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală refuză pornirea procesului penal.

În cazul în care declaraţia sau sesizarea primită conţine date privind unele contravenţii administrative, abateri disciplinare sau vreo altă încălcare a legii, anchetatorul penal, organul de cercetare penală înaintează declaraţia sau sesizarea în cauză procurorului, care porneşte procesul cu privire la contravenţia administrativă, iar în alte cazuri de încălcare a legii, procurorul înaintează declaraţia sau sesizarea spre examinare organelor competente.

În caz de refuz de a porni procesul penal, se emite o ordonanţă motivată, comunicîndu-se aceasta persoanei interesate, punîndu-i-se, totodată, în vedere că are dreptul de a ataca această ordonanţă.

Plîngerea împotriva refuzului de a porni procesul penal se adresează procurorului, care exercită supravegherea legalităţii pornirii procesului penal, sau procurorului ierarhic superior, fapt ce nu privează petiţionarul de dreptul de a ataca ulterior ordonanţa procurorului în instanţa de judecată.

[Art.97 modificat prin Legea nr.1419 din 17.12.97]

[Dispoziţiile art.97 (alin.4) sînt recunoscute neconstituţionale prin Hot. Curţii Constituţionale nr.20 din 16.06.97]

[Art.97 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.97 modificat prin Legea din 07.06.94]

[Art.97 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 98. Supravegherea de către procuror a legalităţii pornirii procesului penal

Procurorul supraveghează legalitatea pornirii procesului penal. Dacă procesul a fost pornit de anchetatorul penal sau de organul de cercetare penală fără motive şi temeiuri legale, procurorul anulează ordonanţa anchetatorului penal sau a organului de cercetare penală şi refuză pornirea procesului penal sau dispune încetarea procesului, dacă s-au efectuat de acum acte de anchetă.

În cazul în care refuzul de a porni procesul penal este neîntemeiat, procurorul anulează, printr-o ordonanţă, decizia adoptată şi dispune, după caz, fie pornirea procesului, fie efectuarea unui control suplimentar într-un termen fixat.

[Art.98 modificat prin Legea nr.766-XIV din 24.12.99]

[Art.98 modificat prin Legea nr.1419 din 17.12.97]

[Art.98 modificat prin Legea nr.316 din 09.12.94]

TITLUL III

CERCETAREA PENALĂ ŞI ANCHETA PRELIMINARĂ

Capitolul X

CERCETAREA PENALĂ

Articolul 99. Organele de cercetare penală

Organele de cercetare penală sînt:

1) poliţia;

2) comandanţii unităţilor, formaţiunilor militare şi şefii instituţiilor militare – în cauzele privitoare la orice infracţiuni, săvîrşite de militari în subordine, precum şi de supuşii serviciului militar în timpul concentrărilor; în cauzele privitoare la infracţiunile săvîrşite de muncitorii şi slujbaşii Forţelor Armate ale Republicii Moldova în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu sau la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

3) organele Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova – în cauzele, date de lege în competenţa lor;

4) şefii instituţiilor de corectare prin muncă, ai serviciilor de izolare pentru anchetă penală, ai preventoriilor de tratament şi muncă şi a preventoriilor de educaţie prin muncă – în cauzele referitoare la infracţiunile contra modului de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu, comise de lucrătorii acestor instituţii, precum şi în cauzele referitoare la infracţiunile comise în locul de dispunere a instituţiilor menţionate;

5) organele pentru supravegherea de stat a măsurilor contra incendiilor – în cauzele privitoare la incendii sau la încălcarea regulilor de siguranţă contra incendiilor;

6) organele corpului de grăniceri – în cauzele privitoare la violarea frontierei de stat.

7) organele controlului vamal – în cauzele privitoare la contrabandă;

8) organele Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei – în cauzele date de lege în competenţa lor.

[Art.99 completat prin Legea nr.1146-XV din 20.06.2002]

[Art.99 modificat prin Legea nr.754-XIV din 23.12.1999]

[Art.99 completat prin Legea din 14.04.94]

[Art.99 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.99 modificat prin Legea nr.1156 din 04.08.92]

[Art.99 modificat prin Legea din 01.04.92]

[Art.99 modificat prin Ucazul din 20.02.85]

[Art.99 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 100. Îndatoririle organelor de cercetare penală

Pe seama organelor de cercetare penală se pune luarea unor măsuri de investigaţie operativă, inclusiv folosirea imprimărilor video şi sonore, filmării, fotografierii în scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi a persoanelor care au săvîrşit-o, identificării datelor faptice, care pot fi folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor, în conformitate cu legislaţia de procedură penală.

Organele de cercetare penală au de asemenea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii şi pentru aplicarea, în caz de necesitate, a măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele care acordă ajutor în procesul penal, dacă există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea lor.

[Art.100 completat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.100 modificat prin Legea din 04.08.92]

Articolul 101. Atribuţiile organelor de cercetare penală în cauzele pentru care ancheta preliminară este obligatoare

Dacă există indicii infracţiunii, pentru care ancheta preliminară este obligatoare, organul de cercetare penală porneşte procesul penal şi călăuzindu-se de dispoziţiile prezentului Cod, efectuează actele de urmărire ce nu pot fi amînate, în vederea descoperirii şi păstrării urmelor infracţiunii: cercetează cazul la faţa locului, face percheziţie domiciliară, ridică obiecte sau documente, ascultă convorbirile telefonice şi alte convorbiri, face percheziţie corporală, reţine şi interoghează persoanele bănuite, ascultă partea vătămată şi martorii lor în caz de necesitate – ordonă expertiza şi ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a averii.

Organul de cercetare penală anunţă imediat pe procuror despre infracţiunea descoperită şi începerea cercetărilor. După ce a îndeplinit actele de urmărire, ce nu pot fi amînate, organul de cercetare penală, fără să aştepte dispoziţiile procurorului şi expirarea termenului, prevăzut de partea întîia a articolului 103 din prezentul Cod, este obligat să înainteze dosarul anchetatorului penal, întocmind despre aceasta o ordonanţă.

După aceea organul de cercetare penală poate efectua acte de urmărire şi investigaţii numai dacă i-a dat însărcinare procurorul sau anchetatorul penal.

Dacă dosarul a fost înaintat procurorului, dar încă nu s-a putut descoperi persoana, care a săvîrşit infracţiunea, organul de cercetare penală este obligat să ia măsuri operative şi de investigaţie necesare pentru identificarea infractorului, comunicînd procurorului sau anchetatorului penal rezultatele.

[Art.101 modificat prin Legea nr.1155 din 04.08.92]

Articolul 102. Activitatea organelor de cercetare penală în cauzele, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare

În cauzele, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, organul de cercetare penală porneşte procesul şi ia toate măsurile, prevăzute de legea de procedură penală, în vederea stabilirii împrejurărilor, ce urmează a fi dovedite în procesul penal.

În cercetarea cauzelor, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, organul de cercetare penală se conduce de dispoziţiile prevăzute de prezentul Cod în ce priveşte ancheta preliminară, cu următoarele excepţii:

1) partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor sînt anunţaţi despre terminarea cercetării penale şi trimiterea dosarului la procuror; aceste persoane, însă, nu au dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului;

2) prevederile părţii a doua a articolului 38 din prezentul Cod nu se extind asupra organului de cercetare penală.

Dacă nu este de acord cu dispoziţiile procurorului, organul de cercetare penală are dreptul să se plîngă procurorului ierarhic superior fără a suspenda îndeplinirii acestor dispoziţii.

Cercetarea penală în cauzele, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, se sfîrşeşte cu întocmirea rechizitoriului sau a ordonanţei de încetare a procesului. Dacă există unul din temeiurile, prevăzute în articolul 185 din prezentul Cod, organul de cercetare penală încetează procesul printr-o ordonanţă motivată şi trimite procurorului în decurs de douăzeci şi patru de ore o copie de pe această ordonanţă.

Dacă există unul din temeiurile, prevăzute de articolul 172 din prezentul Cod, organul de cercetare penală are dreptul să suspende procesul printr-o ordonanţă, trimiţînd în decurs de douăzeci şi patru de ore procurorului o copie de pe aceasta.

[Art.102 modificat prin Legea din 01.04.92]

Articolul 103. Termenul efectuării cercetării penale

În cauzele, pentru care ancheta preliminară este obligatoare, cercetarea penală trebuie să fie terminată cel mult în zece zile de la data pornirii procesului.

În cauzele, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, cercetarea penală trebuie să fie terminată cel mult în timp de o lună din ziua pornirii procesului, incluzînd în acest termen şi întocmirea rechizitoriului sau a ordonanţei de încetare ori de suspendare a procesului. Termenul efectuării cercetării penale, prevăzut de partea a doua a acestui articol, poate fi prelungit de procurorul, care supraveghează nemijlocit efectuarea cercetării penale, dar cel mult cu o lună.

În cazuri excepţionale termenul efectuării cercetării penale poate fi prelungit potrivit cu prevederile articolului 116 din prezentul Cod.

Articolul 104. Reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni

Organul de cercetare penală, anchetatorul au dreptul să reţină persoana, bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni, pentru care poate fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate, numai în unul din următoarele cazuri: 1) dacă această persoană a fost prinsă asupra faptului sau îndată după săvîrşirea infracţiunii;

2) dacă martorii oculari, inclusiv partea vătămată, vor arăta direct că anume persoana dată a săvîrşit infracţiunea;

3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei bănuite, asupra sa sau la domiciliu vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii.

Dacă alte împrejurări dau temei de a bănui că anume persoana dată a săvîrşit infracţiunea,această persoană poate fi reţinută numai în cazul, cînd a încercat să fugă, sau nu are domiciliu stabil, sau nu i s-a putut constata identitatea.

Termenul reţinerii nu poate depăşi 72 de ore.

Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni, organul de cercetare penală, anchetatorul penal sînt obligaţi să întocmească un proces-verbal, în care să indice temeiurile, motivele, ziua şi ora, anul şi luna, locul reţinerii, lămuririle persoanei reţinute. Procesul-verbal cu privire la reţinere este semnat de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută. În decursul a şase ore de la întocmirea procesului-verbal persoana care l-a întocmit prezintă procurorului o comunicare scrisă privitoare la reţinere. Dacă în decurs de şaptezeci şi două de ore de la întocmirea procesului-verbal de reţinere în instanţa de judecată nu a fost înaintat demers cu privire la emiterea mandatului de arestare, procurorul dă ordonanţă de eliberare a persoanei reţinute.

Motivele reţinerii se aduc de îndată la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător, ales sau numit din oficiu.

În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sînt obligaţi să comunice imediat despre aceasta părinţilor sau altor rude ale minorului. Dacă nu este posibil de a contacta părinţii sau rudele minorului, va fi anunţată imediat autoritatea tutelară.

[Art.104 modificat prin Legea nr.1070-XV din 23.05.2002]

[Art.104 modificat prin Legea nr.1001-XV din 19.04.2002]

[Art.104 modificat prin Legea nr.665-XV din 22.11.2001]

[Art.104 modificat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.104 modificat prin Legea nr.1419 din 17.12.97]

[Art.104 modificat prin Legea nr.992 din 01.04.92]

[Art.104 modificat prin Legea din 03.11.94]

Articolul 104/1.

[Art.104/1 exclus prin Legea din 03.11.94]

[Art.104/1 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 105. Citarea şi interogarea bănuitului

Citarea şi interogarea bănuitului se fac în conformitate cu dispoziţiile, prevăzute de articolele 128, 129 şi 132-134 din prezentul Cod, cu privire la interogarea învinuitului.

Înainte de interogare bănuitului trebuie să i se spună, ce infracţiune i se impută, făcîndu-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal al interogatului.

Dacă bănuitul a fost reţinut sau a fost arestat preventiv, i se va lua un interogatoriu, în cazul cînd acceptă interogarea, în prezenţa unui avocat.

[Art.105 modificat prin Legii nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Capitolul XI

CONDIŢIILE GENERALE ALE ANCHETEI PRELIMINARE

Articolul 106. Organele de anchetă preliminară

Ancheta preliminară în cauzele penale se efectuează de anchetatorii penali ai procuraturii, precum şi de anchetatorii penali ai organelor afacerilor interne, anchetatorii penali ai organelor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, anchetatorii penali ai organelor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi anchetatorii penali ai organelor vamale.

[Art.106 completat prin Legea nr.1146-XV din 20.06.2002]

[Art.106 modificat prin Legea nr.754-XIV din 23.12.1999]

[Art.106 modificat prin Legea nr.472-XIV din 25.06.99]

[Art.106 modificat prin Legea din 01.04.92]

[Art.106 modificat prin Ucazul din 31.05.63]

Articolul 107. Obligativitatea anchetei preliminare şi competenţa

Ancheta preliminară este obligatoare în toate cauzele, cu excepţia infracţiunilor prevăzute de articolul 105/1, partea întîi a articolului 107, articolele 110, 111, 124, 131, partea întîi a articolului 160/2, articolele 160/3 166, 167, 170, 171, 176, părţile întîi, a doua şi a treia ale articolului 182, articolul 200/2, partea a doua a articolului 201, articolele 210-215, părţile întîi şi a doua ale articolului 218, partea întîi a articolului 220, articolul 237/1 din Codul penal, cu privire la care ancheta preliminară se efectuează numai în cazurile, dacă o socoate necesară procurorul.

Efectuarea anchetei preliminare este obligatoare în toate pricinile cu privire la infracţiunile săvîrşite de minori, muţi, orbi, şi de alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau psihice nu pot să exercite singure dreptul lor la apărare.

În cauzele privitoare la infracţiunile prevăzute de articolele 68, 68/1, 71, 74, 74/1, 74/2, 77-79, 82, 88-94, 102-105, 105/2, 108-108/2, 112, 114-116/1, părţile a doua şi a treia ale articolului 117, articolele 125 129, 131-144, 155-155/5, 157, 164/9, 172, 173, 184-189/3, 190-193, 195, 200/4, 203/1, 203/2, 203/3, 203/4, 203/6, 204-206, 206/1, 206/2, 210/1, 217, 217/1, partea a doua a articolului 225/4, articolele 228, 229, 233-235/1 239-259, punctele 4 şi 5 ale articolului 260, articolele 261-270 ale Codului penal, ancheta preliminară se efectuează de către anchetatorii penali ai organelor procuraturii, iar în cauzele privitoare la infracţiunile prevăzute de articolele 61-67/1, 69, 70, 72, 73, 73/1, 75, 76, 80, 81, punctele 1, 2 şi 3 ale articolului 260 din Codul penal – de asemenea de către anchetatorii penali ai organelor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

În cauzele privind infracţiunile prevăzute la art.155/6, 158, 159, 164/1-164/8 din Codul penal, ancheta preliminară se efectuează de către anchetatorii penali ai organelor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, iar în cauzele privind infracţiunile prevăzute la art.75, 84, 155/1-155/7, 184-189/3, 209 din Codul penal – de asemenea de către anchetatorii penali ai organelor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, în cazul pornirii procesului penal de către aceste organe.

În cauzele referitoare la infracţiunile, prevăzute de articolele 75, 83, 84, 95-99, partea a doua a articolului 101, articolul 106, părţile a doua – a patra ale articolului 107, articolele 107/1, 112/2, 112/3, 113, 113/1, 113/2, 119-122/2, 125, 126, 126/1, 126/2, 127, 128, 130, 158, 159 partea a doua a articolului 160/2, articolele 161/2, 161/3, 164, 168, 169, 174, partea a doua a articolului 174/1, articolele 174/2, 175, 176/1-176/7, 177, 177/2, 178-179/1, 179/3, 180, părţile a patra, a cincea, a şasea ale articolului 182, articolele 182/1 189/1, 189/2, articolul 199 alineatul 1, articolele 200, 200/1, 200/3, 207-209/1, partea a treia a articolului 218, articolul 219, partea a doua a articolului 220, 220/1, articolele 222-225/7, 226-227/2, 230-232, 236, 237 din Codul penal în toate cauzele referitoare la infracţiunile săvîrşite de minori, cu excepţia infracţiunilor indicate în alineatul trei al prezentului articol, ancheta penală o efectuează de asemenea anchetatorii penali ai organelor afacerilor interne.

În cauzele privind infracţiunile prevăzute la art.75 şi 164/8 din Codul penal, ancheta preliminară se efectuează şi de către anchetatorii penali ai Departamentului Vamal, iar în cauzele prevăzute la art.85, 123 123/1 din Codul penal, ancheta preliminară se efectuează de organul care a pornit procesul penal.

În cauzele privitoare la infracţiunile prevăzute de articolele 86, 87, 194, 196-199/1, 202, 203 din Codul penal ancheta preliminară se efectuează de organul, în competenţa căruia se află infracţiunea, în legătură cu care a fost pornit procesul.

În cazul în care în procesul anchetei se stabilesc indicii unei noi infracţiuni, precum şi în cazul conexării mai multor cauze a căror anchetare ţine de competenţa diferitelor organe, ancheta va fi efectuată de organul care primul a pornit procesul penal fie, la indicaţia procurorului, de organul competent să ancheteze infracţiunea cea mai gravă.

Procurorul General, în caz de necesitate şi în interesul anchetei, poate dispune prin ordonanţă efectuarea anchetei preliminare de către anchetatorii penali ai oricărui organ, indiferent de competenţă.

[Art.107 modificat prin Legea nr.97-XV din 07.03.03, în vigoare 28.03.03]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1561-XV din 19.12.02, în vigoare 27.12.02]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1326-XV din 26.09.2002]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1319-XV din 26.07.2002]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1146-XV din 20.06.2002]

[Art.107 modificat prin Legea nr.830-XV din 07.02.2002]

[Art.107 modificat prin Legea nr.708-XV din 06.12.2001]

[Art.107 modificat prin Legea nr.754-XV din 21.12.2001]

[Art.107 modificat prin Legea nr.609-XV din 02.11.2001]

[Art.107 modificat prin Legea nr.450-XV din 30.07.2001]

[Art.107 modificat prin Legea nr.766-XIV din 24.12.99]

[Art.107 modificat prin Legea nr.754-XIV din 23.12.99]

[Art.107 modificat prin Legea nr.472-XIV din 25.06.99]

[Art.107 modificat prin Legea nr.254-XIV din 24.12.98]

[Art.107 modificat prin Legea nr.240-XIV din 23.12.98]

[Art.107 modificat prin Legea nr.56-XIV din 10.06.98]

[Art.107 modificat prin Legea nr.42-XIV din 04.06.98]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1375-XIII din 19.11.97]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1326-XIII din 25.09.97]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1146-XIII din 09.04.97]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1144-XIII din 09.04.97]

[Art.107 modificat prin Legea nr.827 din 03.05.96]

[Art.107 modificat prin Legea nr.826 din 03.05.96]

[Art.107 modificat prin Legea nr.778 din 13.03.96]

[Art.107 modificat prin Legea nr.724 din 06.02.96]

[Art.107 modificat prin Legea nr.695 din 19.12.95]

[Art.107 modificat prin Legea nr.500 din 15.06.95]

[Art.107 modificat prin Legea nr.480 din 06.06.95]

[Art.107 modificat prin Legea nr.316 din 09.12.94]

[Art.107 modificat prin Legea nr.192 din 20.07.94]

[Art.107 modificat prin Legea nr.51 din 14.04.94]

[Art.107 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1482 din 10.06.93]

[Art.107 modificat prin Legea nr.1295 din 23.02.93]

[Art.107 modificat prin Legea nr.990 din 01.04.92]

[Art.107 modificat prin Legea nr.634 din 10.06.91]

[Art.107 modificat prin Legea nr.502 din 15.02.91]

[Art.107 modificat prin Legea nr.500 din 15.02.91]

[Art.107 modificat prin Legea nr.499 din 15.02.91]

[Art.107 modificat prin Legea nr.496 din 15.02.91]

[Art.107 modificat prin Legea nr.77 din 05.06.90]

[Art.107 modificat prin Legea nr.76 din 05.06.90]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 21.06.89]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 12.04.89]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 09.06.88]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 03.11.87]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 29.10.87]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 28.10.87]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 27.07.87]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 17.06.86]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 29.11.85]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 05.09.85]

[Art.107 modificat prin Ucazul din 20.02.85]

Articolul 108. Participarea obştimii la descoperirea infracţiunilor

Organele de urmărire penală sînt obligate să folosească pe larg ajutorul obştimii atît pentru descoperirea infracţiunilor, cît şi pentru scoaterea la iveală şi lichidarea cauzelor şi condiţiilor, ce au contribuit la săvîrşirea lor, precum şi pentru găsirea persoanelor, care au săvîrşit infracţiunea.

Articolul 109. Începerea anchetei preliminare

Ancheta preliminară se efectuează numai după pornirea procesului penal şi în modul, stabilit de prezentul Cod.

Anchetatorul penal este obligat să înceapă imediat efectuarea anchetei penale în procesul, care a fost pornit de el sau i-a fost trimis. Dacă procesul penal a fost pornit de către anchetatorul penal şi tot el reţine dosarul pentru a face ancheta, se întocmeşte o singură ordonanţă de pornire a procesului penal şi de reţinere a dosarului. Dacă anchetatorul penal va efectua ancheta într-un proces, pornit de procuror el întocmeşte o ordonanţă aparte de reţinere a dosarului.

Anchetatorul penal trimite procurorului copiile acestor hotărîri cel mult în termen de douăzeci şi patru de ore.

[Art.109 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 110. Efectuarea anchetei penale de mai mulţi anchetatori

Dacă o cauză este complicată sau de mari proporţii, ancheta preliminară poate fi încredinţată cîtorva anchetatori. Despre aceasta se face menţiune în ordonanţa de pornire a procesului sau se întocmeşte o ordonanţă aparte. Unul dintre anchetatori reţine dosarul şi conduce acţiunile celorlalţi anchetatori. În acest caz bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile li se aduc la cunoştinţă numele tuturor anchetatorilor penali, şi totodată, li se lămureşte, că au dreptul să recuze pe oricare din ei.

Articolul 111. Locul de efectuare a anchetei preliminare

Ancheta preliminară se efectuează în localitatea, unde a fost săvîrşită infracţiunea. Pentru ca cercetările să se facă cît mai repede, mai obiectiv şi mai deplin, ele pot fi efectuate şi de organele locului, unde s-a descoperit infracţiunea, şi de cele ale locului unde se află bănuitul, inculpatul sau majoritatea martorilor.

Constatînd, că cauza dată nu intră în competenţa lui, anchetatorul penal este obligat să efectueze toate actele de urmărire, ce nu pot fi amînate, şi apoi să înainteze dosarul procurorului, pentru ca acesta să-l trimită anchetatorului competent.

Dacă locul săvîrşirii infracţiunii nu este cunoscut, ancheta preliminară se efectuează de anchetatorul, în a cărui rază de activitate s-a descoperit infracţiunea domiciliază învinuitul.

Procurorul general şi locţiitorul lui pot dispune trecerea cauzei de la un anchetator penal la altul, dacă socot că aceasta este necesar.

Procurorul de sector sau municipal poate dispune trecerea cauzei de la un anchetator penal la altul în limitele teritoriului deservit de el.

[Art.111 modificat prin Legea nr.762-XIV din 24.12.99]

[Art.111 modificat prin Legea din 03.11.94]

Articolul 112. Inadmisibilitatea conflictelor de competenţă între anchetatorii penali

Nu se admit conflicte de competenţă între anchetatorii penali.

Conflictul de competenţă între anchetatorii penali se rezolvă de procurorul raionului, unde s-a început ancheta.

Conflictul de competenţă între anchetatorii diferitelor raioane se rezolvă de Procurorul general sau locţiitorul lui.

[Art.112 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.112 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 113. Conexarea şi disjungerea pricinilor penale

Cînd mai multe persoane sînt învinuite a fi coparticipante la săvîrşirea unei sau mai multor infracţiuni sau o singură persoană este învinuită de săvîrşirea mai multor infracţiuni, dosarele pot fi conectate într-un singur dosar de către organele de anchetă preliminară, precum şi de către instanţa de judecată, în cazul în care acţiunile incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, iar la cererea procurorului – şi în celelalte cazuri, pentru a îndeplini prevederile art.221 din prezentul Cod.

Disjungerea unei cauze privitoare la persoane – coparticipante la săvîrşirea unei infracţiuni sau mai multor infracţiuni – se admite, cînd împrejurările cauzei o cer şi această disjungere nu se va răsfrînge negativ asupra desfăşurării depline şi obiective a anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare.

Dacă la săvîrşirea infracţiunii a participat împreună cu persoana vîrstnică şi un minor, cauza privitoare la acesta trebuie să se disjungă pe cît se poate, formînd un dosar separat.

[Art.113 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.113 completat prin Legea din 03.11.94]

Articolul 114. Diferite însărcinări

Dacă este necesar a se efectua diferite acte de urmărire penală într-o altă localitate, anchetatorul penal are dreptul să le facă personal sau să însărcineze în acest scop pe anchetatorul sau organul de cercetare penală corespunzător, care este obligat să îndeplinească însărcinarea cu privire la efectuarea unor acte de urmărire penală într-un termen de cel mult zece zile.

[Art.114 modificat prin Legea nr.762-XIV din 24.12.99]

[Art.114 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 115. Procesul-verbal privind un act de urmărire

Procesul-verbal privind un act de urmărire se întocmeşte în timpul efectuării acestui act sau imediat după terminarea lui de către anchetatorul penal. Acest proces-verbal cuprinde: locul şi data efectuării actului de urmărire penală; data începerii şi terminării lui; funcţia şi numele de familie ale persoanei, care a întocmit procesul-verbal; numele de familie, prenumele şi numele după tată ale tuturor persoanelor, care au participat la efectuarea actului de urmărire penală iar dacă e necesar, şi adresele lor; descrierea actului de urmărire penală şi împrejurările esenţiale pentru cauză, descoperite cu prilejul efectuării lui. Dacă la efectuarea actului de urmărire se aplică fotografierea, filmarea, înregistrarea sonoră, înregistrarea video, ascultarea convorbirilor telefonice şi altor convorbiri, sau au fost făcute mulaje şi tipare de urme, în procesul-verbal urmează să fie, de asemenea, indicate şi mijloacele tehnice, aplicate la efectuarea actului respectiv de urmărire condiţiile şi modul de folosire a lor, obiectele, la care au fost aplicate aceste mijloace, precum şi rezultatele obţinute. În procesul-verbal se menţionează, de asemenea, că înainte de a se aplica mijloacele tehnice s-a comunicat despre aceasta persoanelor, care participă la efectuarea actului de urmărire. Procesul-verbal se citeşte tuturor persoanelor, care au participat la actul de urmărire, explicîndu-li-se, totodată, că au dreptul de a face observaţii, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal.

Procesul-verbal se semnează de anchetatorul penal, persoana interogată sau audiată, interpret, specialist, martorii asistenţi şi celelalte persoane, care participă la efectuarea actului de urmărire penală.

La procesul-verbal se anexează clişeele şi fotografiile, peliculele, casetele video, diapozitivele, fonogramele, planurile, schemele, mulajele şi tiparele de urme, executate la efectuarea actelor de urmărire.

[Art.115 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.115 modificat prin Legea din 04.08.92]

[Art.115 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 115/1. Aplicarea înregistrării sonore şi înregistrării vidio la interogatoriu

În baza hotărîrii anchetatorului penal la interogarea învinuitului, bănuitului, martorului sau părţii vătămate pot fi aplicate înregistrări sonore şi înregistrări video. Înregistrarea sonoră şi înregistrarea video pot fi aplicate, de asemenea, la cererea învinuitului, bănuitului, martorului sau a părţii vătămate.

Anchetatorul penal ia hotărîrea privind înregistrarea sonoră şi înregistrarea video şi comunică persoanei interogate faptul acesta înainte de interogatoriu.

Înregistrarea sonoră şi înregistrarea video trebuie să reflecte datele menţionate în articolul 115 alineatul doi din prezentul Cod, precum şi întreaga desfăşurare a interogatoriului. Nu se admite înregistrarea sonoră sau înregistrarea video a unei părţi din interogatoriu, precum şi repetarea specială pentru înregistrarea sonoră sau înregistrare video a declaraţiilor făcute în cadrul aceluiaşi interogatoriu.

După terminarea interogatoriului înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se reproduc în întregime în faţa persoanei interogate. Completările la înregistrarea sonoră şi la înregistrarea video a declaraţiilor făcute de persoana interogată de asemenea pe fonogramă şi pe casetă video. Înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se încheie cu declaraţia persoanei interogate, care confirmă justeţea lor.

Declaraţiile obţinute în timpul interogatoriului cu aplicarea înregistrării sonore şi înregistrării video se înscriu în procesul-verbal al interogatoriului în conformitate cu prevederile prezentului Cod. Procesul-verbal al interogatoriului trebuie să conţină de asemenea: menţiunea privitoare la aplicarea înregistrării sonore şi înregistrării video şi informarea asupra acestui fapt a persoanei interogate; date cu privire la mijloacele tehnice şi condiţiile înregistrării sonore şi înregistrării video; declaraţia persoanei interogate privind aplicarea înregistrării sonore şi înregistrării video; menţiunea privind reproducerea înregistrării sonore şi înregistrării video în faţa persoanei interogate; certificarea justeţei procesului-verbal, a înregistrării sonore şi înregistrării video de către persoana interogată şi anchetatorul penal. Fonograma şi caseta video se păstrează în dosar şi, după terminarea anchetei preliminare, se sigilează.

În caz de reproducere a înregistrării sonore şi înregistrării video a declaraţiilor la efectuarea unui alt act de urmărire, anchetatorul penal este obligat să facă despre aceasta o menţiune în procesul-verbal al actului de urmărire respectiv.

[Art.115/1 în redacţia Legii din 03.11.94]

[Art.115/1 introdus prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 116. Termenele anchetei preliminare

Ancheta preliminară în pricinile penale trebuie să fie terminată în cel mult două luni. Acest termen cuprinde timpul din ziua pornirii procesului şi pînă în momentul cînd dosarul a fost înaintat procurorului împreună cu concluziile de învinuire sau cu ordonanţa de trimitere a cauzei la instanţa de judecată, care urmează să examineze chestiunea aplicării de măsuri de constrîngere cu caracter medical, sau pînă la încetarea ori suspendarea procesului penal.

Termenul anchetei preliminare, stabilit la alineatul unu al prezentului articol, poate fi prelungit pînă la 6 luni de către procurorul de sector şi asimilaţii acestuia ori adjuncţii lor, pînă la 9 luni – de către procurorul judeţean sau adjunctul acestuia, iar pe mai mult timp – de către Procurorul General sau adjuncţii acestuia.

În caz dacă se redeschide un proces suspendat sau plasat, termenul anchetei se stabileşte de procurorul care o supraveghează şi el nu va depăşi o lună din momentul primirii dosarului pentru anchetă.

După aceea prelungirea termenului se face potrivit dispoziţiilor generale.

Dacă este nevoie de a prelungi termenul anchetei penale, anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă în acest sens şi o prezintă procurorului respectiv înainte de expirarea termenului anchetei preliminare.

Timpul în care învinuitul şi apărătorul acestuia iau cunoştinţă de materialele dosarului penal nu se ia în calcul la stabilirea termenului anchetei penale.

[Art.116 modificat prin Legea nr.766-XIV din 24.12.99]

[Art.116 modificat prin Legea nr.762-XIV din 24.12.99]

[Art.116 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.116 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.116 modificat prin Legea din 14.04.94]

[Art.116 modificat prin Legea din 01.04.92]

Articolul 116/1. Participarea specialistului

În cazurile, prevăzute de prezentul Cod, anchetatorul penal are dreptul să citeze pentru participare la actul de anchetă pe un specialist, care nu este cointeresat în rezultatele procesului. Cererea anchetatorului penal cu privire la citarea specialistului este obligatoare pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei, în care lucrează specialistul.

Înainte de a începe efectuarea actului de urmărire, la care participă specialistul, anchetatorul penal stabileşte identitatea şi competenţa specialistului, precum şi în ce raporturi se află el cu învinuitul şi cu partea vătămată, anchetatorul penal explică specialistului drepturile şi îndatoririle lui şi-l previne despre răspunderea pentru refuzul sau înlăturarea de a îndeplini îndatoririle sale, ceea ce se menţionează în procesul-verbal al actului de urmărire respectiv şi se certifică prin semnătura specialistului.

Specialistul este obligat: să se prezinte la citare; să participe la efectuarea actului de urmărire, folosind cunoştinţele sale de specialitate şi deprinderile pentru a-l ajuta pe anchetatorul penal la descoperirea, păstrarea şi excluderea probelor; să atragă atenţia anchetatorului penal asupra împrejurărilor, legate de descoperirea, păstrarea şi excluderea probelor; să dea explicaţii cu privire la actele ce le efectuează.

Specialistul are dreptul să facă declaraţii, care urmează să fie consemnate în procesul-verbal, legate de descoperirea, asigurarea păstrării şi excluderea probelor.

Pentru refuzul de a-şi îndeplini îndatoririle sau pentru eschivarea de la acestea, specialistului i se poate aplica o amendă judiciară conform art.228/1 din prezentul Cod.

Specialistul nu poate lua parte la procesul penal, dacă există vre-unul din motivele, prevăzute de articolul 163 din prezentul Cod. Participarea mai înainte la proces a persoanei în calitate de specialist nu poate servi ca motiv pentru recuzarea lui.

Chestiunea cu privire la recuzarea specialistului se rezolvă în modul, prevăzut de articolul 119 din prezentul Cod.

[Art.116/1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.116/1 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.116/1 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.116/1 introdus prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 117. Participarea martorilor asistenţi

Cînd se efectuează o cercetare la faţa locului, o percheziţie domiciliară, ridicare de obiecte sau documente, percheziţie corporală, sechestrare de bunuri, prezentare de persoane sau obiecte spre recunoaştere, precum şi în alte cazuri, prevăzute de prezentul Cod, este obligatoare prezenţa a cel puţin doi martori asistenţi. Poate fi martor asistent orice persoană, care nu este interesată în cauză.

Martorul asistent trebuie să ateste faptul, conţinutul şi rezultatele actelor, la care a asistat. El are dreptul să facă observaţii în legătură cu actele efectuate. Observaţiile martorului asistent trebuie să fie consemnate în procesul-verbal al actului de urmărire penală corespunzător.

Înainte de a începe efectuarea actului de urmărire penală la care urmează să participe martorii asistenţi, anchetatorul penal explică acestora drepturile şi îndatoririle lor.

Dacă o persoană se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor de martor asistent, instanţa de judecată poate să-i aplice o sancţiune bănească în mărime de pînă la trei salarii minime în modul prevăzut în articolul 294 din prezentul Cod. Sancţiunea bănească se aplică în baza ordonanţei persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal sau a procurorului.

[Art.117 modificat prin Legii din 10.04.96]

Articolul 118. Interpretul

Interpret este persoana, care, cunoscînd limbile necesare pentru traducere, este desemnată în acest scop de organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată în cazurile, prevăzute de articolul 11 din prezentul Cod.

Interpretul este obligat să se prezinte la chemare şi să facă traducerea completă şi exactă a ceea ce i s-a încredinţat.

În caz că a tradus intenţionat greşit, interpretul poartă răspundere în conformitate cu articolul 196 din Codul penal, iar dacă nu se prezintă la chemare sau se sustrage de la îndeplinirea îndatoririlor sale, el poartă răspundere potrivit cu articolul 197 din Codul penal.

Prevederile acestui articol se aplică şi persoanei, care înţelege semnele celor muţi sau surzi şi care a fost chemată să participe la proces.

Articolul 119. Recuzarea interpretului

Interpretul nu poate să participe la proces, dacă există vre-unul din motivele, prevăzute de articolul 22 din prezentul Cod, precum şi în cazul, cînd se va constata incompetenţa lui.

Interpretul poate fi recuzat de către învinuit, reprezentantul legal şi apărătorul lui, de către bănuit, procuror, acuzatorul obştesc, precum şi de către partea vătămată şi de către reprezentantul ei, partea civilă partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor. Nu poate constitui motiv de recuzare faptul că acelaşi interpret a mai luat parte la proces.

Chestiunea recuzării interpretului se rezolvă în cursul cercetării penale sau anchetei preliminare corespunzător de persoana care efectuează cercetarea, anchetatorul penal sau procuror, iar la instanţa de judecată – de judecătorul dau de completul, care judecă procesul.

[Art.119 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.119 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.119 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 120. Acţiunea civilă în procesul penal

Acţiunea civilă poate fi intentată din momentul pornirii procesului penal pînă la încetarea anchetei judecătoreşti. Dacă acţiunea civilă, intentată la instanţa civilă, a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a intenta a doua oară aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal.

Procurorul intentează sau susţine acţiunea civilă intentată de partea vătămată, dacă aceasta o cere apărarea intereselor de stat sau obşteşti ori a drepturilor cetăţenilor.

Acţiunea civilă în procesele penale este scutită de taxele de stat.

Proba acţiunii civile, intentate în cadrul procesului penal, se face potrivit cu dispoziţiile prevăzute de prezentul Cod.

Persoana, care n-a intentat acţiunea civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana, a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, au dreptul de a intenta o asemenea acţiune unui proces civil.

[Art.120 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 121. Asigurarea acţiunii civile, a eventualei confiscări a averii

Anchetatorul penal, dacă constată din dosar că prin infracţiunea comisă victimei i s-au adus prejudicii materiale, este dator să explice acesteia sau reprezentantului ei dreptul de a intenta o acţiune civilă, menţionînd lucrul acesta într-un proces-verbal sau într-o notificare în scris.

Dacă victima a intentat o acţiune civilă, anchetatorul penal este dator să redacteze o decizie despre recunoaşterea victimei drept parte civilă sau despre refuzul de a o recunoaşte ca o astfel de parte. Decizia este comunicată persoanei care a intentat acţiunea. Totodată anchetatorul penal este obligat să ia măsuri de asigurare a acţiunii civile.

La cercetarea dosarului, în cazul descoperirii bunurilor bănuitului sau învinuitului destinate sau folosite pentru săvîrşirea infracţiunii sau dobîndite ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, precum şi a veniturilor obţinute prin folosirea bunurilor şi valorilor dobîndite pe cale criminală, anchetatorul penal este dator să ia măsuri de contracarare a dosirii acestor bunuri pentru asigurarea unei eventuale confiscări a averii dacă este comisă o infracţiune ce poate atrage după sine aplicarea unei sancţiuni sub forma confiscării averii.

Modul de asigurare a acţiunii civile, a eventualei confiscări a averii este stabilit de articolele 155 şi 156 din prezentul Cod.

[Art.121 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.121 în redacţia Ucazului din 29.03.90]

Articolul 122. Inadmisibilitatea destăinuirii materialelor anchetei preliminare

Materialele anchetei preliminare nu se pot da publicităţii decît cu autorizaţia anchetatorului penal sau procurorului şi numai în măsura, în care ei socot, că aceasta este posibil.

În cazurile necesare anchetatorul penal previne pe martor, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau pe reprezentanţii lor, pe apărător, pe expert, specialist, interpret, martorii asistenţi şi celelalte persoane care asistă la efectuarea actelor de urmărire, că nu au voie să destăinuiască materialele anchetei preliminare fără autorizaţia lui. Aceste persoane vor da o declaraţie scrisă în sensul că au fost prevenite despre răspunderea pe care o poartă conform articolului 198 din Codul penal.

Destăinuirea materialelor anchetei preliminare de către anchetator, procuror sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii lor în perioada desfăşurării ei, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate sau reprezentanţilor acestora, precum şi dacă l-au făcut pe vinovat să se eschiveze de răspundere, se pedepseşte conform articolului 198 din Codul penal.

[Art.122 modificat prin Legea nr.1044-XIII din 17.12.96]

[Art.122 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 123. Obligativitatea admiterii cererilor, care prezintă interes pentru cauză

Anchetatorul penal nu are dreptul să respingă cererea bănuitului, învinuitului sau apărătorului acestuia, precum şi a părţii vătămate şi a reprezentantului ei, părţii civile, părţii civilmente responsabilă sau a reprezentanţilor lor de a se asculta martori, a se efectua o expertiză şi alte acte de urmărire în vederea strîngerii probelor, dacă împrejurările, a căror constatare o cer, ar putea prezenta importanţă pentru cauză. Împrejurări ce prezintă importanţă pentru cauză sînt cele arătate în articolele 14 şi 52-54 din prezentul Cod, precum şi alte împrejurări, a căror constatare ar putea să contribuie la cercetarea dreaptă a cauzei.

Rezultatele examinării cererii se comunică persoanei, care a făcut-o. Dacă cererea este respinsă în totul sau în parte, anchetatorul penal este obligat să întocmească o ordonanţă cu indicarea motivelor respingerii.

[Art.123 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 124. Adeverirea refuzului sau neputinţei de a semna procesul-verbal privind un act de urmărire

Dacă învinuitul, bănuitul, martorul sau altă persoană refuză să semneze procesul-verbal al actului de urmărire, se face menţiune în procesul-verbal, care va fi semnată pentru conformitate de către persoana ce a efectuat actul.

Celui ce a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se dea posibilitatea să explice cauzele refuzului, iar lămuririle lui trebuie consemnate în procesul-verbal.

Dacă învinuitul, bănuitul, martorul sau partea vătămată nu poate semna procesul-verbal de interogare sau audiere din cauza vre-unui defect fizic, anchetatorul penal cheamă o persoană străină, care, cu consimţămîntul persoanei ascultate, certifică cu semnătura sa exactitatea înscrierii declaraţiilor ei. Procesul-verbal va fi semnat şi de anchetatorul penal.

Dacă o persoană din cauza defectelor fizice nu poate semna procesul-verbal al vre-unui act de urmărire, se face menţiune despre aceasta în procesul-verbal, semnată pentru conformitate de către anchetatorul penal şi martorii asistenţi.

Articolul 125. Măsurile în vederea lichidării cauzelor şi a condiţiilor, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii

Dacă ancheta penală a constat existenţa unor cauze şi condiţii, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, anchetatorul penal este obligat să ia măsurile, prevăzute de articolul 54/1 din prezentul Cod.

[Art.125 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Capitolul XII

PUNEREA ÎN VEDERE A ÎNVINUIRII ŞI INTEROGAREA ÎNVINUITULUI

Articolul 126. Punerea sub învinuire

Cînd există dovezi, că infracţiunea a fost săvîrşită de o anumită persoană, anchetatorul penal dă o ordonanţă de punere sub învinuire a acestei persoane.

Articolul 127. Ordonanţa de punere sub învinuire

Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă; data şi locul întocmirii ei; de cine a fost întocmită ordonanţa; numele de familie, prenumele, numele după tată şi vîrsta învinuitului; infracţiunea, de săvîrşirea căreia este învinuită persoana dată, arătîndu-se data, locul şi alte împrejurări, legate de săvîrşirea infracţiunii, în măsura în care au fost stabilite prin materialele din dosar; textul legii penale, care prevede răspunderea pentru această infracţiune.

Dacă învinuitului i se impută mai multe infracţiuni, prevăzute de diferite articole ale legii penale, în ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să se arate ce fapte concrete se impută învinuitului la fiecare din articolele legii penale.

Articolul 128. Citarea învinuitului

Învinuitul, care se află în libertate, este chemat la anchetatorul penal printr-o citaţie. Citaţia se înmînează învinuitului, iar adeverinţa cu indicarea datei primirii citaţiei se restituie anchetatorului penal. Citaţia poate fi transmisă şi printr-o telefonogramă sau telegramă.

În citaţie să se arate: cine anume este chemat în calitate de învinuit, unde şi la cine, ziua şi ora cînd trebuie să se prezinte, urmările neprezentării.

În caz de lipsă temporară a învinuitului, citaţia se înmînează, contra adeverinţă de primire, cuiva din membrii adulţi ai familiei, ce locuiesc împreună cu el, ca să o transmită; dacă aceasta nu este posibil citaţia se înmînează organizaţiei de exploatare a locuinţelor, administraţiei întreprinderii sau instanţei, unde lucrează învinuitul sau organului executiv al autoadministrării locale.

Citarea în calitate de învinuit a unei persoane, care a împlinit şaisprezece ani, se face, de regulă, prin părinţii ei sau prin alţi reprezentanţi legali.

Învinuitul, care se află sub arest,se citează prin administraţia locului de deţinere.

[Art.128 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 129. Obligativitatea prezentării învinuitului

Învinuitul citat de anchetatorul penal este obligat să se prezinte la termenul fixat.

Dacă învinuitul n-a putut să se prezinte la termenul fixat din cauză că a primit cu întîrziere citaţia sau că a fost bolnav sau împiedicat de vre-o altă împrejurare, aceste motive de neprezentare a lui se consideră întemeiate.

Dacă învinuitul nu s-a prezentat fără a avea motive întemeiate, se poate dispune aducerea silită a lui.

Aducerea silită a învinuitului fără citare prealabilă se poate aplica numai în cazul, cînd învinuitul se ascunde de urmărire sau nu are un domiciliu stabil.

Învinuitul nu poate fi adus noaptea, cu excepţia cazurilor, ce nu suferă amînare. Se consideră noapte timpul între orele 10 seara şi 6 dimineaţa.

Privitor la aducerea silită anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă, care se aduce la cunoştinţa învinuitului.

Aducerea silită dispusă de anchetatorul penal se efectuează de organele poliţiei.

[Art.129 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 130. Punerea în vedere a învinuirii

Punerea în vedere a învinuirii trebuie să se facă cel tîrziu peste două zile din momentul întocmirii ordonanţei de punere sub învinuire şi nici într-un caz mai tîrziu decît în ziua prezentării învinuitului sau a aducerii lui silite.

Anchetatorul penal, după ce stabileşte identitatea învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi-i lămureşte conţinutul ei. Îndeplinirea acestor acte se atestă cu semnăturile învinuitului şi anchetatorul penal pe ordonanţă; totodată se indică data cînd a fost pusă în vedere învinuirea.

Dacă învinuitul refuză să semneze, anchetatorul penal procedează potrivit prevederilor articolului 124 din prezentul Cod.

Odată cu punerea în vedere a învinuirii, se explică învinuitului drepturile, pe care le are în virtutea articolului 42 din prezentul Cod, precum şi că recunoaşterea sinceră este o circumstanţă atenuantă şi aceasta se atestă cu semnătura lui în procesul-verbal al interogatoriului.

[Art.130 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 131. Schimbarea învinuirii

Dacă apar temeiuri pentru o schimbare a învinuirii puse în vedere sau completarea ei, anchetatorul penal este obligat să pună în vedere învinuitului noua învinuire procedînd în conformitate cu prevederile articolelor 126, 127 şi 130 din prezentul Cod.

Dacă în cursul anchetei preliminare, învinuirea pusă în vedere nu s-a confirmat într-o anumită parte a ei, anchetatorul penal dă o ordonanţă, prin care încetează procesul privitor la această parte, şi-l anunţă despre aceasta pe învinuit.

Articolul 132. Interogarea învinuitului

Anchetatorul penal este obligat să ia un interogatoriu învinuitului, dacă acesta acceptă să facă declaraţii, îndată după punerea în vedere a învinuirii. Nu se permite interogarea învinuitului în timpul nopţii decît în cazurile ce nu suferă amînare.

La începutul interogatoriului anchetatorul îl întreabă pe învinuitul care acceptă să facă declaraţii dacă recunoaşte învinuirea ce i se aduce, apoi propune acestuia să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, iar dacă învinuitul refuză să depună declaraţia scrisă personal sau nu o poate scrie, anchetatorul ascultă declaraţiile lui şi îi pune întrebări, dacă este necesar şi se întocmeşte un proces-verbal.

Ascultarea învinuitului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior. Învinuitul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut.

Învinuiţii, chemaţi în aceeaşi pricină, sînt interogaţi separat, anchetatorul penal luînd măsuri, ca ei să nu poată comunica între dînşii.

La interogarea învinuitului, care n-a împlinit încă şaisprezece ani, trebuie să participe în mod obligator un părinte, tutorele sau o altă persoană responsabilă pentru el şi un pedagog. Pedagogul poate participa şi la interogarea unui minor mai mare de şaisprezece ani, dacă s-a constatat, că acesta e debil mintal.

Pedagogul care participă la interogatoriu, poate, cu învoirea anchetatorului penal, să pună întrebări învinuitului. După terminarea interogatoriului pedagogul, care a participat la interogatoriu, are dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal al interogatoriului şi să facă observaţii scrise cu privire la exactitatea şi plinătatea celor consemnate în procesul-verbal. Înainte de începerea interogării minorului anchetatorul penal este obligat să explice pedagogului drepturile lui. Despre aceasta se va face menţiune în procesul-verbal al interogatoriului.

[Art.132 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.132 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 133. Procesul-verbal de interogare a învinuitului

Ori de cîte ori îl interoghează pe învinuit, anchetatorul penal întocmeşte în proces-verbal. Procesul-verbal al interogatoriului trebuie să cuprindă datele referitoare la persoana învinuitului: numele de familie, prenumele şi numele după tată; anul şi locul naşterii (iar pentru minori – ziua, luna şi anul naşterii); cetăţenia, studiile, naţionalitatea, situaţia familială, locul de muncă, ocupaţia sau funcţia domiciliul, dacă a mai fost condamnat, precum şi alte date, care se vor dovedi necesare în legătură cu împrejurările cauzei.

Declaraţiile învinuitului se expun în procesul-verbal la persoana întîia şi, pe cît e posibil, cuvînt cu cuvînt; dacă e necesar, se consemnează întrebările puse învinuitului şi răspunsurile lui.

După terminarea interogatoriului procesul-verbal se dă învinuitului ca să-l citească sau, la cererea lui, i se citeşte de către anchetatorul penal, făcîndu-se despre aceasta menţiune în procesul-verbal. Învinuitul are dreptul să ceară, ca să se facă adăugiri în procesul-verbal sau să se introducă în el îndreptări, potrivit cu declaraţiile lui. Aceste adăugiri şi îndreptări trebuie să fie făcute în mod obligator în procesul-verbal.

După citirea procesului-verbal învinuitul confirmă, că declaraţiile lui au fost înscrise just şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal înainte de semnătura învinuitului. Dacă procesul-verbal este scris pe cîteva pagini, învinuitul semnează fiecare pagină în parte. Dacă la interogarea învinuitului a asistat procurorul, apărătorul expertul, interpretul sau un pedagog, vor semna şi ei procesul-verbal.

Dacă învinuitului i se i-a interogatoriul prin interpret, procesul-verbal al interogatoriului trebuie să cuprindă menţiunea, că interpretului i s-au explicat îndatoririle sale şi că a fost prevenit asupra răspunderii ce o poartă în caz dacă traducerea este făcută intenţionat greşit. Toate acestea se atestă prin semnătura interpretului.

În procesul-verbal se menţionează, de asemenea, că învinuitului i s-a explicat, că are dreptul de a-l recuza pe interpret, precum şi declaraţiile învinuitului în legătură cu aceasta.

Interpretul semnează fiecare pagină din procesul-verbal şi procesul-verbal în întregime. Învinuitul confirmă prin semnătura sa la sfîrşitul procesului-verbal, că traducerea procesului-verbal, ce i s-a făcut oral, corespunde declaraţiilor sale. Dacă procesul-verbal al interogatoriului a fost tradus în altă limbă în scris, traducerea în întregime şi fiecare pagină din ea trebuie să fie semnate de interpret şi învinuit.

[Art.133 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 134. Învinuitul poate scrie personal declaraţiile sale

Dacă după ce s-a terminat interogatoriul, învinuitul cere să scrie personal declaraţiile sale, trebuie să i se dea această posibilitate, după care i se pot pune întrebări suplimentare. Aceste întrebări şi răspunsurile respective se trec în procesul-verbal. Declaraţiile învinuitului se semnează de el şi anchetatorul penal.

Articolul 135. Destituire din funcţie

Dacă a fost pusă sub învinuire o persoană cu funcţii de răspundere şi ea trebuie să fie destituită din funcţie, anchetatorul penal dă o ordonanţă în acest sens, care urmează să fie sancţionată de procuror sau de locţiitorul lui. Ordonanţa este trimisă spre executare la locul unde lucrează învinuitul.

Destituirea din funcţie se revocă printr-o ordonanţă a anchetatorului penal, cînd aplicarea acestei măsuri nu mai este necesară.

[Art.135 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Capitolul XIII

ASCULTAREA MARTORULUI ŞI A PĂRŢII VĂTĂMATE

Articolul 136. Procedura de citare a martorului

Martorul este chemat la anchetatorul penal printr-o citaţie, telegramă sau telefonogramă, care i se înmînează contra adeverinţă de primire. Dacă martorul lipseşte temporar, citaţia se înmînează cuiva din membrii adulţi ai familiei, iar dacă aceasta este imposibil – organizaţiei de exploatare a locuinţelor, administraţiei întreprinderii sau instituţiei, unde lucrează martorul, sau organul executiv sau autoadministraţiei locale.

În citaţie trebuie să se arate: cine este chemat ca martor, unde şi la cine trebuie să se prezinte, ziua şi ora prezentării, precum şi urmările în caz de neprezentare. Citarea ca martor a unei persoane, care n-a împlinit şaisprezece ani, se face prin părinţii ei sau prin alţi reprezentanţi legali. Abaterea de la această regulă se admite numai în cazul cînd o cer împrejurările cauzei.

[Art.136 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 137. Obligativitatea prezentării martorului

Martorul este obligat să se prezinte la chemarea persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată la termenul fixat.

Dacă martorul nu s-a putut prezenta la termenul fixat pentru că a primit cu întîrziere citaţia, sau a fost bolnav ori împiedicat de alte împrejurări, – motivele acestea se consideră întemeiate.

Articolul 138. Procedura ascultării martorului

Martorii, chemaţi în aceeaşi cauză, sînt ascultaţi fiecare separat şi fără ca alţi martori să fie de faţă.

Totodată anchetatorul penal i-a măsuri ca martorii chemaţi pentru ascultarea în aceeaşi cauză să nu poată comunica între ei.

Înainte de începerea ascultării anchetatorul penal stabileşte identitatea martorului, îi explică îndatoririle lui şi îl previne asupra răspunderii ce o poartă în caz de refuz sau înlăturare de a depune ca martor, cît şi pentru mărturii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă. Despre toate acestea se face menţiune în procesul-verbal, martorul semnînd pentru conformitate.

Anchetatorul penal stabileşte raporturile de rudenie ale martorului cu învinuitul şi partea vătămată clarifică datele necesare privitoare la persoana ascultată.

Trecînd la ascultarea martorului cu privire la fondul cauzei, anchetatorul penal îl invită să spună tot ce ştie în legătură cu cauza în care a fost citat. După ce martorul îşi termină expunerea, anchetatorul penal îi poate pune întrebări. La ascultarea martorului se aplică în mod corespunzător dispoziţiile articolului 132 alineatul al treilea din prezentul Cod.

[Art.138 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 139. Ascultarea martorului minor

Ascultarea martorului minor se face în prezenţa pedagogului.

Înainte de începerea ascultării acestor persoane li se explică drepturile şi îndatoririle lor, făcîndu-se despre aceasta o menţiune în procesul-verbal.

Persoanele sus arătate asistă la ascultarea martorului şi pot pune întrebări, dacă permite anchetatorul penal. Anchetatorul penal are dreptul să respingă întrebarea pusă, întrebarea respinsă trebuie să fie consemnată în procesul-verbal. După terminarea ascultării cei prezenţi confirmă cu semnătura lor, că declaraţiile au fost înscrise just.

[Art.139 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 140. Procesul-verbal de ascultare a martorului

Procesul-verbal de ascultare a martorului se întocmeşte potrivit prevederilor articolelor 115, 124 şi 139 din prezentul Cod.

Declaraţiile martorului se scriu la persoana întîia şi, pe cît e posibil, cuvînt cu cuvînt. Dacă este necesar,se înscriu întrebările puse martorului şi răspunsurile lui.

După terminarea ascultării, procesul-verbal se dă martorului ca să-l citească sau, la cererea lui, i se citeşte de anchetatorul penal, făcîndu-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal. Martorul are dreptul să ceară să se facă adăugiri sau îndreptări în procesul-verbal. Aceste adăugiri şi îndreptări trebuie să fie trecute în mod obligator în procesul-verbal.

Dacă, după ce a terminat declaraţiile, martorul cere să-şi scrie declaraţiile cu mîna proprie, trebuie să i se dea această posibilitate. După citirea procesului-verbal martorul adevereşte, că declaraţiile au fost înscrise just, făcîndu-se menţiune despre aceasta în procesul verbal înainte de semnătura martorului. Dacă procesul-verbal este scris pe cîteva pagini, martorul semnează fiecare pagină în parte. Dacă la ascultarea martorului asistă un interpret, se procedează potrivit dispoziţiilor articolului 133 din prezentul Cod.

Articolul 141. Citarea şi ascultarea părţii vătămate

La citarea părţii vătămate, ascultarea ei şi întocmirea procesului-verbal se aplică regulile, prevăzute de articolele 136-140 din prezentul Cod.

Capitolul XIV

CONFRUNTAREA, PREZENTAREA SPRE RECUNOAŞTERE

Articolul 142. Confruntarea

Persoanele în ale căror declaraţii există contradicţii esenţiale sînt supuse confruntării.

Confruntările se efectuează în acelaşi timp numai între două persoane, care au fost ascultate anterior.

[Art.142 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 143. Procedura confruntării

Dacă confruntarea se face între un martor şi partea vătămată, înainte de a începe ascultarea lor, li se pune în vedere că vor purta răspundere în caz de refuz sau înlăturare de a face declaraţii sau în caz de declaraţii mincinoase date cu bună ştiinţă, făcîndu-se o menţiune despre aceasta în procesul-verbal.

Înainte de a începe confruntarea, anchetatorul penal întreabă persoanele, între care se face confruntarea, dacă se cunosc şi în ce raporturi se află. Apoi cere pe rînd acestor persoane să dea declaraţii asupra împrejurărilor, pentru a căror lămurire se face confruntarea. După darea declaraţiilor anchetatorul penal poate pune întrebări fiecăreia dintre persoanele ascultate. Persoanele, între care se face confruntarea, îşi pot pune întrebări una alteia, cu autorizaţia anchetatorului penal, făcîndu-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal.

Declaraţiile făcute cu prilejul ascultării anterioare de persoanele care sînt confruntate, precum şi reproducerea înregistrării sonore a acestor declaraţii nu li se anunţă decît după ce au făcut declaraţiile cerute la confruntare, şi aceste declaraţii au fost trecute în procesul-verbal.

În procesul-verbal de confruntare declaraţiile persoanelor ascultate se înscriu în ordinea, în care au fost date. Fiecare participant la confruntare îşi semnează declaraţiile proprii şi fiecare pagină din procesul-verbal separat.

[Art.143 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 144. Prezentare spre recunoaştere

Dacă este necesar, anchetatorul penal poate prezintă martorului, persoanei vătămate, bănuitului sau învinuitului o persoană sau un obiect spre a le recunoaşte.

Articolul 145. Procedura prezentării spre recunoaştere

Cei chemaţi spre a recunoaşte o persoană sau un obiect sînt întrebaţi în prealabil asupra împrejurărilor, în care au văzut persoana sau obiectul prezentat, precum şi asupra semnelor distinctive şi particularităţilor, după care le-ar recunoaşte.

Persoana, care trebuie recunoscută, este înfăţişată celui care urmează s-o recunoască, împreună cu alte persoane, pe cît posibil, asemănătoare ca exterior. Numărul persoanelor prezentate spre a fi recunoscute nu poate fi mai mic de trei. Această regulă nu se aplică la recunoaşterea unui cadavru.

Înainte de prezentare, persoana, care urmează a fi recunoscută, trebuie să ocupe locul pe care îl doreşte persoanele prezentate, aceasta menţionîndu-se în procesul-verbal.

În cazul cînd prezentarea persoanei este imposibilă, recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia, prezentată împreună cu cel puţin alte trei fotografii.

Obiectul care trebuie recunoscut este prezentat împreună cu alte obiecte de aceeaşi natură.

Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, i se atrage atenţia, înainte de efectuarea recunoaşterii, că va purta răspundere în caz de refuz sau înlăturare de a face depoziţii, precum şi în caz de declaraţii mincinoase făcute cu bună ştiinţă, – aceasta menţionîndu-se în procesul-verbal.

Celui ce urmează să facă recunoaştere i se cere să indice persoana sau obiectul, în legătură cu care a dat declaraţii. Este oprit a pune întrebări, care sugerează un anumit răspuns.

Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea a indicat una din persoanele sau unul din obiectele prezentate, i se cere să explice, pe baza căror semne distinctive sau particularităţi a recunoscut persoana sau obiectul respectiv.

Prezentarea spre recunoaştere se face în prezenţa unor martori asistenţi.

Articolul 146. Procesul-verbal de prezentare spre recunoaştere

În legătură cu prezentarea spre recunoaştere se întocmeşte un proces-verbal, respectîndu-se dispoziţiile articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod. Procesul-verbal trebuie să cuprindă date cu privire la identitatea celui ce face recunoaşterea, la persoanele şi obiectele prezentate spre a fi recunoscute, la ordinea şi conţinutul actelor efectuate cu prilejul prezentării spre recunoaştere, precum şi declaraţiile, pe cît e posibil, cuvînt cu cuvînt, ale persoanei, care face recunoaşterea.

Capitolul XV

RIDICAREA DE OBIECTE SAU DOCUMENTE,

RECHIZIŢIA ŞI SECHESTRAREA DE BUNURI

Articolul 147. Temeiurile pentru ridicarea de obiecte sau documente

Dacă este necesar să se ridice anumite obiecte sau documente, care prezintă importanţă pentru cauză, şi dacă se cunoaşte exact locul şi persoana, la care ele se află, anchetatorul penal efectuează ridicarea lor.

Ridicarea de documente, cuprinzînd date care constituie un secret de stat, se face numai cu încuviinţarea procurorului sau a locţiitorului lui şi în modul, stabilit de comun acord cu conducătorul instituţiei respective.

Ridicarea de obiecte sau documente se efectuează pe baza ordonanţei motivate a anchetatorului penal.

[Art.147 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 148. Temeiurile pentru efectuarea percheziţiei

Dacă are motive suficiente pentru a presupune, că într-o anumită încăpere sau într-un alt loc sau la o anumită persoană s-ar afla instrumente, care au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori, dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau acte, care ar putea prezenta importanţă pentru cauză, anchetatorul penal efectuează o percheziţie pentru găsirea şi ridicarea lor.

Percheziţia se poate face şi în scopul descoperirii unor persoane căutate, precum şi a unor cadavre.

Percheziţia se efectuează pe baza ordonanţei motivate a anchetatorului penal şi numai cu sancţiunea procurorului. Sancţiunea percheziţiei se efectuează de către procuror sau locţiitorul lui. În cazurile care nu suferă amînare percheziţia se poate efectua fără sancţiunea procurorului, dar urmînd să se comunice ulterior în termen de 24 de ore procurorului despre percheziţia efectuată.

[Art.148 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 149. Timpul şi procedura efectuării percheziţiei şi a ridicării

Este oprit de a efectua ridicări de obiecte sau documente sau a face percheziţii îm timpul nopţii cu excepţia cazurilor care nu suferă amînare. Înainte de a începe ridicarea de obiecte sau documente ori efectuarea unei percheziţii, anchetatorul penal este obligat să prezinte ordonanţa respectivă. În cazurile necesare anchetatorul penal are dreptul să cheme pe specialistul respectiv pentru a participa la ridicare sau percheziţie.

La efectuarea ridicării, după prezentarea ordonanţei, anchetatorul penal cere să i se predee obiectele sau documentele, care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz procedează la ridicarea lor silită.

La efectuarea percheziţiei, după prezentarea ordonanţei anchetatorul penal cere să i se predea instrumentele, care au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiectele şi valorile, dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente, care ar putea prezenta importanţă pentru cauză. Dacă sînt predate de bună voie şi nu există motive pentru temere, că obiectele şi documentele căutate ar putea fi ascunse, anchetatorul penal poate să se mărginească la ridicarea obiectelor sau documentelor predate, fără a mai face alte investigaţii.

La efectuarea percheziţiei şi ridicării anchetatorul penal are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate, dacă proprietarul refuză să le deschidă de bună voie. Anchetatorul va evita, însă, să strice zăvoarele, uşile sau alte obiecte, dacă aceasta nu va fi necesar.

Anchetatorul penal este obligat să ia măsuri pentru a nu se da publicităţii împrejurările, constatate cu prilejul percheziţiei sau ridicării, privitor la viaţa intimă a persoanei, care ocupă încăperea respectivă, sau a altor persoane.

Anchetatorul penal are dreptul să interzică persoanelor, aflate în încăperea sau la locul, unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor, care vin în această încăpere sau loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane, pînă la terminarea percheziţiei.

În caz de necesitate încăperea sau locul, unde se efectuează percheziţia, poate fi înconjurat.

[Art.149 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 150. Persoanele, care asistă la percheziţie sau ridicare

La efectuarea ridicării sau a percheziţiei este obligatoare prezenţa unor martori asistenţi.

La percheziţie şi la ridicare trebuie să se asigure să fie prezentă persoana, la care se face percheziţia ori ridicarea, sau membri majori din familia acesteia. Dacă ei nu au posibilitatea să fie de faţă, sînt chemaţi reprezentanţii organizaţiei de exploatare a locuinţelor, ai organului executiv al autoadministrării locale.

În localurile, ocupate de întreprinderi, instituţii, organizaţii ridicările sau percheziţiile se fac de faţă cu un reprezentant al întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei respective.

Persoanelor, de la care se ridică obiecte sau documente sau la care se efectuează percheziţia, martorilor asistenţi şi reprezentanţilor trebuie să li se explice, că au dreptul de a asista la toate actele anchetatorului penal şi de a face în legătură cu aceste acte declaraţii, care trebuie să fie consemnate numai decît în procesul-verbal. Persoanelor supuse percheziţiei ori cărora li se ridică obiecte sau documente, precum şi altor persoane prezente ale căror interese sînt atinse prin acţiunile date, li se explică dreptul de a ataca acţiunile anchetatorului penal către procuror sau în instanţa de judecată.

[Art.150 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.150 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 151. Procedura luării silite a obiectelor şi documentelor în timpul percheziţiei sau ridicării

În timpul percheziţiei sau ridicării pot fi ridicate numai obiectele şi documentele, care prezintă importanţă pentru procesul penal, precum şi valorile şi bunurile învinuitului în scopul asigurării acţiunii civile sau eventualei confiscări a averii. Obiectele şi documentele, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent dacă au sau nu legătură cu procesul.

Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie arătate martorilor asistenţi şi celorlalte persoane prezente şi să fie enumerate în procesul-verbal de percheziţie ori ridicare sau într-o listă special anexată, în care se va indica: numărul, măsura sau greutatea lor, materialul din care sînt făcute şi alte elemente de individualizare. Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate şi sigilate chiar la locul ridicării sau percheziţiei.

Articolul 152. Percheziţia corporală

Percheziţia corporală se face potrivit dispoziţiilor articolelor 147-151 din prezentul Cod.

Percheziţia corporală se poate efectua fără o ordonanţă specială şi fără încuviinţarea procurorului:

1) în caz de reţinere sau arestare preventivă;

2) dacă există suficiente motive pentru a presupune, că vre-una din persoanele, aflate în încăpere sau într-un alt loc unde se efectuează o ridicare sau percheziţie, ascunde asupra sa obiecte sau documente, care ar putea prezenta importanţă pentru cauză.

Percheziţia corporală se poate face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată şi în prezenţa unor martori asistenţi de acelaşi sex.

Articolul 153. Procedura percheziţiei şi ridicării efectuate la sediile reprezentanţelor diplomatice

La sediile reprezentanţelor diplomatice, precum şi în clădirile în care locuiesc membri ai reprezentanţelor diplomatice şi familiile lor, ridicarea sau percheziţia se poate efectua numai la cererea sau cu consimţămîntul reprezentantului diplomatic. Consimţămîntul reprezentantului diplomatic pentru efectuarea ridicării sau percheziţiei se cere prin intermediul Ministerului afacerilor externe.

La efectuarea percheziţiilor şi la ridicarea de obiecte sau documente în clădirile sus-arătate este obligatoare prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe.

Articolul 154. Ridicarea corespondenţei poştale sau telegrafice

Sechestrarea corespondenţei şi ridicarea ei de la instituţiile poştale şi telegrafice se poate face numai cu încuviinţarea procurorului sau pe baza unei încheieri sau ordonanţe judecătoreşti în cazurile în care aceasta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, menţinerea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, ocrotirea sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Examinarea şi ridicarea corespondenţei se face în prezenţa unor martori asistenţi dintre lucrătorii instituţiei poştale sau telegrafice. În cazurile necesare anchetatorul penal are dreptul să cheme pe specialistul respectiv pentru a lua parte la ridicarea corespondenţei poştale sau telegrafice.

Sechestrarea corespondenţei se anulează, dacă nu mai este necesară, printr-o ordonanţă a anchetatorului penal.

[Art.154 completat prin Legea nr.263-XIV din 24.12.98]

[Art.154 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 155. Punerea sub sechestru a averii

În scopul asigurării acţiunii civile şi a eventualei confiscări a averii anchetatorul penal este dator să pună sub sechestru averea inculpatului, a persoanei suspectate sau a persoanelor care poartă, în baza legii, răspundere materială pentru acţiunile lor, sau a altor persoane la care se află averea dobîndită pe cale criminală.

Persoanelor cărora li se sechestrează averea, precum şi altor persoane prezente ale căror interese sînt atinse prin această acţiune, li se explică dreptul de a ataca acţiunile anchetatorului penal către procuror, apoi în instanţa de judecată.

[Art.155 modificat şi completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.155 în redacţia Ucazului din 29.03.90]

Articolul 156. Procesul-verbal de percheziţie, de ridicare sau de sechestrare a bunurilor

Anchetatorul penal, care a efectuat o ridicare, percheziţie sau sechestrare de bunuri, alcătuieşte proces-verbal, potrivit cu dispoziţiile articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod. Dacă pe lîngă procesul-verbal se întocmeşte şi o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate sau date pentru păstrare, lista se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal de ridicare, de percheziţie, de sechestrare a bunurilor trebuie să cuprindă menţiunea, că s-au explicat celor de faţă drepturile, ce le au în baza articolului 150 din prezentul Cod, şi declaraţiile făcute de aceste persoane.

În privinţa obiectelor şi documentelor, care urmează a fi ridicate, trebuie să se menţioneze, dacă au fost predate de bună voie sau ridicate silit, precum în ce loc şi în ce împrejurări au fost ele descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate, ca şi toate bunurile sechestrate, trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată, arătîndu-se precis numărul, măsura, greutatea sau elementele lor de individualizare şi, pe cît e posibil, valoarea lor.

Dacă cu prilejul ridicării, inventarierii, sechestrării de bunuri s-au comis acte de încălcare a ordinii de către persoanele percheziţionate sau alte persoane, ori s-au făcut încercări de a distruge sau ascunde obiecte ori documente, anchetatorul penal va consemna în procesul-verbal aceste fapte, precum şi măsurile luate de el.

Dacă percheziţia sau ridicarea de bunuri s-a făcut la sediul unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii, se va da, contra adeverinţă de primire, funcţionarului corespunzător o copie de pe procesul-verbal.

Articolul 156/1. Temeiurile pentru ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri

Ascultarea convorbirilor, care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii de către bănuit, inculpat sau de alte persoane implicate în infracţiune, poate fi înfăptuită în legătură cu acţiunile penale intentate conform hotărîrii organului de cercetare penală, anchetatorului penal cu sancţiunea procurorului ori potrivit deciziei instanţei de judecată, în cazurile în care aceasta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, menţinerea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, ocrotirea sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri nu poate dura mai mult de şase luni.

Dacă există pericolul săvîrşirii violenţei, şantajului sau a altor acţiuni ilegale împotriva victimei sau martorului, la cererea acestor persoane ori cu consimţămîntul lor, cu sancţiunea procurorului sau conform deciziei instanţei de judecată pot fi ascultate convorbirile acestora ce au loc la telefon şi la alte instalaţii de intercomunicaţii.

La ascultarea convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii poate fi aplicată imprimarea sonoră.

[Art.156/1 modificat prin Legea nr.263-XIV din 24.12.98]

[Art.156/1 introdus prin Legea din 04.08.92]

Articolul 156/2. Modul de ascultare şi de imprimare

Ascultarea şi imprimarea sonoră a convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii se execută de către anchetatorul penal sau acest lucru îl încredinţează organului de cercetare penală. În acest caz, anchetatorul penal alcătuieşte o dispoziţie în scris împreună cu hotărîrea pentru ascultarea convorbirilor le trimite organului de cercetare penală. Totodată, anchetatorul penal coordonează cu organul de cercetare penală sau indică în dispoziţie condiţiile şi modul de ascultare a convorbirilor concomitent cu imprimarea, schimbarea şi realizarea informaţiei primite.

Ascultarea şi imprimarea sonoră sînt executate de către anchetatorul penal sau de organul de cercetare penală cu participarea specialistului, invitat conform articolului 116/1 din prezentul Cod. În calitate de specialişti pot participa, de asemenea, colaboratorii subdiviziunilor operativ-tehnice ale organelor Ministerului Afacerilor Interne şi ale Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

Participanţii la ascultarea şi imprimarea sonoră a convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii sînt avertizaţi de răspunderea pentru divulgarea informaţiilor, ce le-au devenit cunoscute.

În scopul excluderii schimbării fonogramei sînt luate măsuri speciale de apărare. În prealabil, la începutul fonogramei se face o imprimare de control, înregistrîndu-se prenumele şi numele celor prezenţi la aceasta. Este prevăzut mecanismul care împiedică scoaterea casetei.

[Art.156/2 modificat prin Legea nr.543-XV din 12.10.2001]

[Art.156/2 introdus prin Legea din 04.08.92]

Articolul 156/3. Procesul-verbal al ascultării şi imprimării sonore

După efectuarea ascultării şi imprimării sonore se întocmeşte un proces-verbal, în care se expune succint conţinutul fonogramei convorbirilor ce se referă la cauză. Fonograma se anexează la procesul-verbal, iar partea ei, care nu se referă la cauză, se lichidează după ce sentinţa devine definitivă.

[Art.156/3 introdus prin Legea de la 04.08.92]

Capitolul XVI

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI, EXAMINAREA

CORPORALĂ ŞI RECONSTITUIREA FAPTEI

Articolul 157. Temeiul pentru cercetarea la faţa locului

În scopul de a descoperi urmele infracţiunii şi alte dovezi materiale, de a lămuri împrejurările evenimentului, precum şi alte împrejurări, care ar putea prezenta importanţă pentru cauză, anchetatorul penal efectuează o cercetare la faţa locului, a împrejurimilor, încăperilor, obiectelor şi documentelor.

În cazurile care nu suferă amînare cercetarea la faţa locului poate fi efectuată înainte de pornirea procesului penal. În aceste cazuri, dacă există temeiuri, procesul penal urmează a fi pornit imediat după efectuarea cercetării la faţa locului.

[Art.157 completat prin Ucazul din 02.08.73]

Articolul 158. Procedura cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa unor martori asistenţi.

Anchetatorul penal are dreptul să cheme, pentru a participa la cercetarea la faţa locului, pe învinuit, bănuit, partea vătămată sau martor.

În cazurile necesare anchetatorul penal poate să cheme, pentru a lua parte la cercetarea la faţa locului, un specialist în materia respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de agenţii forţei publice.

În cursul cercetării la faţa locului, anchetatorul penal efectuează, dacă este necesar, măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte planuri şi scheme, face mulaje şi tipare de pe urme.

Obiectele şi documentele descoperite cu prilejul ridicării, percheziţiei, cercetării la faţa locului, cercetării împrejurimilor sau încăperii sînt examinate de anchetatorul penal la locul efectuării actului respectiv de urmărire. În acest caz, rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal privind efectuarea actului de urmărire menţionat. Dacă pentru examinarea obiectelor sau documentelor se va cere un timp mai îndelungat, precum şi în alte cazuri, anchetatorul penal le examinează la locul efectuării anchetei penale. Cînd este necesar, obiectele ridicate se împachetează şi se sigilează.

Examinarea corespondenţei poştale-telegrafice se face cu respectarea prevederilor articolului 154 din prezentul Cod.

[Art.158 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 159. Examinarea cadavrului

Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de anchetatorul penal în prezenţa martorilor asistenţi şi cu participarea unui medic-specialist în domeniul medicinei judiciare sau a unui alt medic, dacă primul nu poate participa. În caz de necesitate pentru examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti.

Dacă este necesară deshumarea cadavrului, anchetatorul penal dă o ordonanţă în acest sens. Deshumarea cadavrului de face în prezenţa anchetatorului penal, martorilor asistenţi şi a medicului-specialist în domeniul medicinei judiciare, iar în caz de necesitate – şi în prezenţa altor specialişti.

[Art.159 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 160. Examinarea corporală

Anchetatorul penal are dreptul să efectueze examinarea corporală a învinuitului, bănuitului, martorului sau părţi vătămate, pentru a constata, dacă pe corpul lor există urme ale infracţiunii sau semne particulare. Aceasta în caz dacă nu este nevoie de o expertiză medico-judiciară.

Anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă de efectuare a examinării corporale. Ordonanţa cu privire la efectuarea examinării corporale este obligatoare pentru persoana în privinţa căreia a fost dată.

Examinarea corporală se face în prezenţa martorilor asistenţi, iar cînd este necesar, şi cu participarea medicului.

Examinarea corporală, dacă acest a act de urmărire implică dezbrăcarea persoanei examinate, se face în prezenţa unor martori asistenţi de acelaşi sex.

Anchetatorul penal nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de alt sex, dacă aceasta implică dezbrăcarea acestei persoane. În acest caz examinarea corporală se face de medic, în prezenţa martorilor asistenţi.

Nu sînt permise, în cursul examinării corporale, acte care înjosesc demnitatea persoanei examinate sau îi primejduiesc sănătatea.

Articolul 161. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de examinare corporală

Anchetatorul penal, care efectuează cercetarea la faţa locului sau examinarea corporală, încheie un proces-verbal despre aceasta, cu respectarea dispoziţiilor articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod.

În procesul-verbal se descriu toate actele anchetatorului penal şi expertului, precum şi tot ce s-a constatat în cursul cercetării la faţa locului sau examinării corporale, în aceeaşi ordine şi formă, în care s-au făcut constatările în momentul cercetării sau examinării. În procesul-verbal se enumeră, de asemenea, şi se descriu toate obiectele şi documentele ridicate cu prilejul cercetării la faţa locului sau examinării corporale.

Articolul 162. Reconstituirea faptei

Spre a verifica sau preciza date, care prezintă interes pentru cauză anchetatorul penal are dreptul să procedeze la reconstituirea faptei, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor împrejurări, în care s-a petrecut o anumită faptă. Cu acest prilej anchetatorul în cazurile necesare, face măsurări, filmări, fotografieri, întocmeşte planuri şi scheme.

Reconstituirea faptei se permite cu condiţia de a nu înjosi demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor şi de a nu li se primejdui sănătatea.

Reconstituirea se face în prezenţa martorilor asistenţi. La reconstituire pot participa de asemenea, dacă este necesar, bănuitul, învinuitul, partea vătămată sau martorul. Anchetatorul penal are dreptul să cheme la reconstituire şi un specialist.

Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces-verbal, cu respectarea dispoziţiilor articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod. În procesul-verbal se arată amănunţit condiţiile, desfăşurarea şi rezultatele reconstituirii.

[Art.162 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Capitolul XVII

EFECTUAREA EXPERTIZEI

Articolul 163. Expertul

În calitate de expert poate fi numită orice persoană, care posedă cunoştinţele necesare pentru a prezenta concluzii în chestiuni din domeniul ştiinţei, tehnicii şi din alte domenii speciale, ce apar în legătură cu cauza penală.

Expertul nu poate lua parte la procesul penal:

1) dacă există vre-unul din motivele, prevăzute de articolul 22 din prezentul Cod. Participarea lui anterioară în aceeaşi cauză în calitate de expert nu constituie motiv de recuzare;

2) dacă se afla sau se află în dependenţă, pe linie de serviciu sau de altă natură, faţă de învinuit, partea vătămată, partea civilă sau partea civilmente responsabilă;

3) dacă a efectuat în cauză o revizie, ale cărei materiale au servit ca bază pentru pornirea procesului penal;

4) în cazul ce constată incompetenţa sa;

5) dacă a luat parte la proces în calitate de specialist, cu excepţia cazurilor de participare a medicului-specialist în domeniul medicinei judiciare la examinarea exterioară a cadavrului.

Chestiunea recuzării se rezolvă prin ordonanţa anchetatorului penal sau procurorului, care exercită supravegherea asupra cercetării penale sau anchetei preliminare, sau de către instanţa care judecă procesul. Dacă expertul refuză sau se sustrage, fără motive întemeiate, de a-şi îndeplini obligaţiile, sau dacă prezintă cu bună ştiinţă concluzii false se aplică măsurile, prevăzute de articolele 196 şi 197 din Codul penal.

[Art.163 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 164. Obligaţiile şi drepturile expertului

Expertul este obligat să se înfăţişeze la chemarea persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, procurorului sau instanţei de judecată şi să prezinte concluzii obiective cu privire la întrebările ce i se pun. Dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor de specialitate ale expertului, sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sînt suficiente pentru prezentarea concluziilor, expertul comunică în scris organului, care a dispus expertiza, că nu poate prezenta concluzii.

Expertul are dreptul:

1) să ia cunoştinţă de materialele din dosar în legătură cu obiectul expertizei;

2) să ceară, ca să i se pună la dispoziţie materialele suplimentare, necesare pentru prezentarea concluziilor;

3) să participe, cu aprobarea persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal sau procurorului, la interogatoriu sau audieri şi la alte acte de urmărire penală;

4) în timpul cercetării penale, anchetei preliminare şi în şedinţa de judecată să pună celui interogat întrebări în legătură cu obiectul expertizei, dar numai cu aprobarea persoanei respective, care efectuează cercetarea penală a anchetatorului penal sau judecătorului, care prezidează şedinţa de judecată.

Articolul 165. Ordonarea expertizei

Constatînd necesitatea efectuării unei expertize, anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă în acest sens, în care arată: motivele pentru care dispune expertiza, denumirea instituţiei care urmează s-o efectueze sau numele de familie, prenumele şi numele după tată ale expertului, întrebările asupra cărora trebuie prezentate concluzii, lista de documente şi obiecte ce vor fi puse la dispoziţia expertului.

Anchetatorul penal stabileşte identitatea expertului numit, în ce raporturi se află cu învinuitul, bănuitul şi partea vătămată, precum şi datele necesare cu privire la specialitatea şi competenţa sa, îi înmînează o copie de pe ordonanţa de efectuare a expertizei şi-i explică drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute de articolul 164 din prezentul Cod, şi întocmeşte un proces-verbal despre toate acestea.

La instituţia de expertiză această procedură o îndeplineşte conducătorul instituţiei.

Se poate efectua expertiza şi înainte de identificarea învinuitului însă în toate cazurile i se aduc la cunoştinţă ordonanţa de efectuare a expertizei şi concluziile expertului, potrivit cu regulile prevăzute de articolul 167 din prezentul Cod.

În cazurile, prevăzute de articolul 65 din prezentul Cod, se poate dispune o expertiză suplimentară sau o nouă expertiză.

Anchetatorul penal are dreptul de a asista la efectuarea expertizei.

Articolul 166. Luarea de probe grafice pentru comparaţie

Anchetatorul penal are dreptul să dispună ca bănuitul sau învinuitul să prezinte o scriere cu mîna proprie sau alte probe necesare pentru comparaţie.

Anchetatorul penal are, de asemenea, dreptul să dispună ca martorul sau partea vătămată să prezinte o scriere cu mîna proprie sau alte probe grafice de comparaţie, dar numai în cazul cînd trebuie să se verifice, dacă aceste persoane n-au lăsat urme la locul unde s-a petrecut evenimentul sau pe corpurile delicte.

Dacă este necesar, luarea probelor grafice pentru comparaţie se face cu participarea unui specialist.

Despre luarea probelor grafice pentru comparaţie se întocmeşte un proces-verbal, potrivit dispoziţiilor articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod.

[Art.166 modificată prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 167. Drepturile învinuitului în legătură cu ordonarea şi efectuarea expertizei

În legătură cu ordonarea şi efectuarea expertizei învinuitul are dreptul:

1) să recuze pe expert;

2) să ceară numirea unui expert dintre persoanele, indicate de el;

3) să prezinte documente suplimentare;

4) să pună întrebări suplimentare, asupra cărora trebuie să prezinte concluzii expertul;

5) să asiste, cu autorizaţia anchetatorului penal, la efectuarea expertizei şi să dea explicaţii expertului;

6) să ia cunoştinţă de materialele expertizei şi concluziile expertului.

Anchetatorul penal este obligat să aducă la cunoştinţa învinuitului ordonanţa de efectuare a expertizei şi să-i explice drepturile pe care le are în conformitate cu acest articol. Despre aceste acţiuni anchetatorul penal întocmeşte un proces-verbal, potrivit dispoziţiilor articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod. În procesul verbal se expune conţinutul declaraţiilor, făcute de învinuit.

Ordonanţa de efectuare a unei expertize psihiatrice-judiciare, concluziile ei şi procesul-verbal de audiere a expertului nu se comunică învinuitului, dacă starea lui psihică nu permite aceasta.

Prevederile acestui articol se aplică şi bănuitului.

Articolul 168. Internarea învinuitului într-o instituţie medicală

Dacă în cursul unei expertize medico-judiciare sau psihiatrice-judiciare devine necesară punerea sub observaţie a învinuitului sau a persoanei bănuite într-un staţionar, anchetatorul penal dispune internarea lui la instituţia medicală corespunzătoare, făcîndu-se menţiune despre aceasta în ordonanţa de efectuare a expertizei.

Dacă învinuitul sau persoana bănuită nu este arestat preventiv, internarea lui într-o instituţie de boli mintale se face cu încuviinţarea procurorului sau a locţiitorului lui.

Durata aflări în instituţia de boli mintale intră în durata arestării preventive.

[Art.168 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 169. Conţinutul concluziilor expertului

După efectuarea cercetărilor necesare, expertul îşi întocmeşte concluziile. În raportul expertului trebuie să se indice: cînd, unde şi cine (numele de familie, prenumele şi numele după tată, studiile, specialitatea, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia) a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a folosit expertul, ce anume cercetări a efectuat, ce întrebări au fost puse expertului şi răspunsurile sale motivate. Dacă în cursul efectuării expertizei expertul constată împrejurări care prezintă interes pentru cauză, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în concluziile sale.

Concluziile se formulează în scris şi se semnează de expert.

Articolul 170. Audierea expertului

Luînd cunoştinţă de concluziile expertului sau de actul prin care declară, că nu poate prezenta concluzii, anchetatorul penal are dreptul să-l audieze pe expert pentru a se lămuri asupra concluziilor sau actului, ori a le preciza. Înainte de a începe audierea, anchetatorul penal explică expertului obligaţia lui de a răspunde la întrebările puse în corespundere cu rezultatele cercetărilor efectuate şi cunoştinţele sale de specialitate. Procesul-verbal de audiere a expertului se întocmeşte cu respectarea dispoziţiilor articolelor 115 şi 124 ale prezentului Cod. Expertul are dreptul să scrie cu mîna proprie răspunsurile sale.

Articolul 171. Comunicarea concluziilor expertului învinuitului

Concluziile expertului sau declaraţia sa, că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-verbal de audiere a expertului se comunică învinuitului. Acesta are dreptul să dea explicaţii, să facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare sau a se efectua o expertiză suplimentară, ori o nouă expertiză. Îndeplinirea acestor acte se consemnează în procesul-verbal de interogare a învinuitului.

Dispoziţiile acestui articol se aplică şi în cazurile, cînd expertiza a fost ordonată şi efectuată înainte de punerea sub învinuire.

Capitolul XVIII

SUSPENDAREA ŞI TERMINAREA ANCHETEI PRELIMINARE

Articolul 172. Temeiurile şi termenele suspendării anchetei preliminare

Ancheta preliminară se suspendă:

1) dacă învinuitul a dispărut, sustrăgîndu-se de la urmărire sau judecată, sau cînd din alte motive nu s-a putut stabili, unde se află el;

2) dacă învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, atestată de un medic, care lucrează într-o instituţie medicală;

3) dacă nu a fost identificată persoana care trebuie pusă sub învinuire.

Cînd există una din aceste împrejurări, anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă de suspendare a anchetei preliminare. Dacă în cauză au fost puse sub învinuire două sau mai multe persoane, iar temeiurile de suspendare nu se referă la toţi învinuiţii, anchetatorul penal are dreptul să disjungă cauza şi să suspende ancheta cu privire la unii din ei.

În cazurile, prevăzute de punctele 1 şi 3 din acest articol, ancheta preliminară se suspendă numai după expirarea termenului privitor la durata efectuării ei; în cazurile prevăzute de punctul 2 al acestui articol, ancheta preliminară poate fi suspendată şi înainte de expirarea acestui termen.

Înainte de a suspenda ancheta preliminară anchetatorul penal este obligat să îndeplinească toate actele de urmărire penală, a căror efectuare este posibilă în lipsa învinuitului, să ia toate măsurile pentru descoperirea lui, precum şi pentru identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea.

Procesul penal, în care ancheta a fost suspendată, încetează la expirarea termenului de prescripţie, prevăzut de legea penală.

Ordonanţa de suspendare a anchetei preliminare poate fi atacată de persoanele interesate la procuror, fapt ce nu privează aceste persoane de dreptul de a ataca ulterior ordonanţa procurorului în instanţa de judecată.

[Art.172 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 173. Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului

Dacă nu se cunoaşte locul unde se află învinuitul, anchetatorul penal ia măsurile necesare pentru găsirea lui. Anchetatorul poate însărcina organele de cercetare penală să facă investigaţii în vederea găsirii învinuitului. Darea unei asemenea însărcinări se consemnează în ordonanţa de suspendare a anchetei preliminare sau într-o ordonanţă specială.

Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului pot fi pornite atît în timpul anchetei preliminare cît şi odată cu suspendarea ei.

Dacă există vre-unul din motivele, prevăzute de articolul 73 din prezentul Cod anchetatorul penal poate lua faţă de persoana dispărută o măsură preventivă.

[Art.173 modificat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

Articolul 174. Măsurile în vederea identificării persoanei care trebuie pusă sub învinuire

După suspendarea anchetei preliminare, în cazul prevăzut de punctul 3 al articolului 172 din prezentul Cod, anchetatorul penal este dator a lua măsuri atît direct, cît şi prin organele de cercetare penală, în vederea identificării persoanei care trebuie pusă sub învinuire. Anchetatorul are dreptul, dacă este necesar, să efectueze în cauză diferite acte de urmărire penală.

Articolul 175. Reluarea anchetei preliminare suspendate

Ancheta preliminară suspendată poate fi reluată printr-o ordonanţă a anchetatorului penal, după ce au dispărut motivele suspendării sau a devenit necesară efectuarea unor acte suplimentare de urmărire.

Articolul 176. Încheierea anchetei preliminare

Ancheta preliminară se încheie prin întocmirea fie a actului de acuzare, fie a hotărîrii de a trimite dosarul instanţei de judecată pentru examinarea chestiunii cu privire la aplicarea unor măsuri de constrîngere cu caracter medical, fie a ordonanţei de încetare a procesului.

[Art.176 modificat prin Legea nr.1275 din 18.07.97]

[Art.176 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.176 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 177. Prezentarea materialelor din dosar părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile

Constatînd că ancheta preliminară este terminată, iar probele strînse sînt suficiente pentru a întocmi concluzii de învinuire, anchetatorul penal este obligat să aducă aceasta la cunoştinţa părţii vătămate şi a reprezentantului ei, a părţii civile şi a părţii civilmente responsabile sau a reprezentanţilor lor, explicîndu-le totodată, că au dreptul să ia cunoştinţă de materialele din dosar.

Dacă vre-una din persoanele menţionate mai sus cere aceasta verbal sau în scris, anchetatorul penal face cunoscut părţii vătămate şi reprezentantului ei, părţii civile sau reprezentantului ei materiale din dosar, iar părţii civilmente responsabile sau reprezentantului ei – materialele privitoare la acţiunea civilă. Dacă la efectuarea anchetei preliminare se aplică filmarea cu înregistrarea sonoră, ele se pot reproduce la cererea părţii vătămate.

Despre faptul prezentării materialelor din dosar părţii vătămate şi reprezentantului ei, părţii civile şi părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor se întocmesc procese verbale, cu respectarea dispoziţiilor articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod. În aceste procese verbale se menţionează, anume care cereri s-au formulat cu acest prilej. Cererile făcute în scris se anexează la dosar.

În caz dacă anchetatorul respinge în totul sau în parte cererea, el va întocmi o ordonanţă motivată în acest sens. Ordonanţa se comunică persoanei care a făcut cererea.

[Art.177 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.177 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 178. Prezentarea tuturor materialelor din dosar învinuitului

Constatînd că probele adunate sînt suficiente pentru a întocmi concluzii de învinuire, anchetatorul penal, după ce a îndeplinit dispoziţiile articolului 177 din prezentul Cod, comunică învinuitului, că ancheta penală în cauza lui s-a terminat şi că el are dreptul să ia cunoştinţă de toate materialele din dosar, atît personal, cît şi cu ajutorul apărătorului, precum şi că are dreptul să ceară completarea anchetei preliminare.

Dacă învinuitul nu şi-a exprimat dorinţa de a avea un apărător, i se prezintă toate materialele din dosar pentru a lua cunoştinţă de ele. Dacă învinuitul cere să fie chemat un apărător pentru a participa la examinarea materialelor cauzei, precum şi dacă apărătorul participă la procesul penal din momentul punerii în vedere a învinuirii, anchetatorul penal prezintă toate materialele din dosar învinuitului, apărătorului său şi reprezentantului legal. În aceste cazuri prezentarea materialelor din dosar se amînă pînă la venirea apărătorului, dar nu mai mult de cinci zile. Dacă apărătorul ales de învinuit nu se poate prezenta în termenul stabilit, anchetatorul i-a măsuri pentru chemarea unui alt apărător. Toate materialele cauzei prezentate învinuitului şi apărătorului său într-un dosar cusut şi numerotat. Dacă la efectuarea anchetei preliminare se aplică filmarea sau înregistrarea sonoră, ele se reproduc învinuitului şi apărătorului lui. La cererea învinuitului sau a apărătorului său, anchetatorul penal are dreptul a le permite să ia cunoştinţă de materialele din dosar fiecare separat.

Anchetatorul penal poate să nu permită, ca reprezentantul legal al minorului să participe la prezentarea materialelor din dosar învinuitului, dacă socoate, că aceasta poate dauna intereselor minorului.

Dacă în cauză figurează mai mulţi învinuiţi, fiecăruia i se prezintă toate materialele din dosar.

După ce învinuitul şi apărătorul său au luat cunoştinţă de materialele din dosar, anchetatorul penal este obligat să-i întrebe, dacă cer sau nu completarea anchetei penale şi cu ce anume.

În timp ce i-a cunoştinţă de materialele din dosar, învinuitul are dreptul să-şi noteze datele necesare.

Învinuitul şi apărătorul său nu trebuie să fie limitaţi în ce priveşte timpul necesar pentru a lua cunoştinţă de toate materialele din dosar. Totuşi, dacă învinuitul şi apărătorul său caută vădit să tărăgăneze examinarea materialelor cauzei, anchetatorul penal are dreptul, ca printr-o ordonanţă a sa să le fixeze un termen anumit pentru a lua cunoştinţă de materialele din dosar. Această ordonanţă urmează a fi aprobată de procuror.

[Art.178 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 179. Drepturile apărătorului în cursul examinării tuturor materialelor din dosar

Apărătorul învinuitului are dreptul:

1) să aibă întrevedere cu învinuitul fără prezenţa unei alte persoane;

2) să ia cunoştinţă de toate materialele din dosar şi să-şi noteze datele necesare;

3) să discute cu învinuitul, ce anume cereri să formuleze;

4) să ceară efectuarea unor acte de urmărire penală, aducerea şi anexarea la dosar a diferitelor probe şi rezolvarea altor chestiuni,care ar putea prezenta importanţă pentru cauză;

5) să recuze pe anchetatorul penal, procuror, expert, specialist, interpret;

6) să facă plîngeri procurorului împotriva actelor anchetatorului penal, care ar încălca sau ar îngrădi drepturile apărătorului sau învinuitului;

7) să asiste, cu autorizaţia anchetatorului penal, la efectuarea actelor de urmărire penală, cerute de învinuit sau de apărătorul lui.

[Art.179 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 180. Procesul-verbal de terminare a anchetei preliminare şi de prezentare a materialelor din dosar învinuitului şi apărătorului său

Anchetatorul penal întocmeşte un proces verbal, cu respectarea dispoziţiilor articolelor 115 şi 124 din prezentul Cod, despre prezentarea tuturor materialelor din dosar învinuitului, apărătorului său, reprezentantului legal, pentru luare de cunoştinţă. În acest proces-verbal se menţionează că s-a comunicat învinuitului terminarea anchetei preliminare şi i s-au explicat drepturile sale, care anume materiale (numărul volumelor şi filelor) i s-au prezentat pentru a lua cunoştinţă de ele, locul şi durata luării cunoştinţei de materialele din dosar, cererile formulate de învinuit şi apărătorul său şi declaraţiile făcute de ei. Dacă învinuitul a refuzat să ia cunoştinţă de materialele din dosar, se menţionează aceasta în procesul-verbal şi se arată motivele refuzului, dacă învinuitul le-a expus.

Articolul 181. Cererile învinuitului şi ale apărătorului său cu privire la completarea anchetei preliminare

Învinuitul şi apărătorul său pot cere, verbal sau în scris completarea anchetei preliminare. Cererile formulate verbal se consemnează într-un proces-verbal, iar cele scrise, pe lîngă consemnarea lor în procesul-verbal, se anexează la dosar.

Cînd se cere lămurirea unor împrejurări, ce prezintă importanţă pentru cauză, anchetatorul penal este obligat să efectueze o anchetă preliminară suplimentară. Dacă apărătorul asistă la actele suplimentare de urmărire, el are dreptul, cu autorizaţia anchetatorului, să pună întrebări martorului, părţii vătămate, expertului, specialistului învinuitului, precum şi să ceară consemnarea în procesul-verbal al datelor ce prezintă interes pentru cauză. Anchetatorul penal poate respinge întrebările puse de apărător, dar întrebarea respinsă trebuie consemnată în procesul-verbal.

Dacă respinge în totul sau în parte cererile formulate, anchetatorul penal întocmeşte o ordonanţă motivată în acest sens, pe care o aduce la cunoştinţa celui care a făcut cererea. După efectuarea actelor suplimentare, de urmărire penală, anchetatorul este obligat să facă din nou cunoscute învinuitului, apărătorului său, precum şi părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile toate materialele din dosar, potrivit dispoziţiilor articolelor 178-180 din prezentul Cod.

[Art.181 modificată prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 182. Concluziile de învinuire

Rechizitoriul se compune din două părţi: expunerea şi dispozitivul.

Expunerea cuprinde un rezumat al fondului cauzei: locul şi data infracţiunii, mijloacele, mobilul, urmările şi alte împrejurări esenţiale ale infracţiunii; datele cu privire la partea vătămată; probele care confirmă existenţa infracţiunii şi vinovăţia învinuitului; împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului; argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor argumente. Concluziile de învinuire trebuie să cuprindă trimiteri la filele din dosar.

În dispozitiv sînt enunţate datele cu privire la persoana învinuitului şi este formulată învinuirea ce i se aduce, cu arătarea articolului sau articolelor din legea penală, în care se încadrează infracţiunea.

Rechizitoriul se semnează de anchetatorul penal, indicîndu-se locul şi data întocmirii lui.

Articolul 183. Anexele la concluziile de învinuire

La concluziile de învinuire se anexează lista persoanelor care, după părerea anchetatorului penal, trebuie să fie citate în şedinţă de judecată, precum şi datele privitoare la durata anchetei penale, măsurile preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte, acţiunea civilă, măsurile pentru asigurarea acţiunii civile şi a eventualei confiscări a averii, cheltuielile de judecată.

În lista persoanelor, care urmează să fie citate în şedinţa de judecată, trebuie să se specifice domiciliul sau reşedinţa fiecăruia din aceste persoane şi filele din dosar, în care sînt consemnate declaraţiile sau concluziile lor.

Articolul 184. Înaintarea procesului penal procurorului

După ce a întocmit concluziile de învinuire, anchetatorul penal înaintează procesul penal procurorului în curs de douăzeci şi patru de ore.

Articolul 185. Temeiurile încetării procesului penal

Procesul penal încetează:

1) dacă există temeiurile, prevăzute de articolele 5, 5/2, 5/4, 5/6, 5/7 din prezentul Cod;

2) dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la săvîrşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe suplimentare.

Dacă în proces figurează mai mulţi învinuiţi, iar temeiurile pentru încetarea procesului penal nu se referă la toţi învinuiţii, anchetatorul penal dispune încetarea procesului numai în privinţa unora dintre învinuiţi.

[Art.185 modificat prin Legea din 07.06.94]

[Art.185 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 186. Ordonanţa de încetare a procesului penal

Anchetatorul penal dispune încetarea procesului penal printr-o ordonanţă, în care expune fondul cauzei şi motivele încetării procesului penal.

Tot în această ordonanţă, el trebuie să decidă, în conformitate cu dispoziţiile articolului 70 din prezentul cod, asupra corpurilor delicte şi să rezolve chestiunea revocării măsurii preventive şi a sechestrului pe bunuri.

Anchetatorul penal semnează ordonanţa, indicînd locul şi data întocmirii ei.

O copie de pe ordonanţa de încetare a procesului penal este remisă de anchetator procurorului în curs de 24 de ore. Totodată, despre încetarea procesului penal şi motivele încetării lui anchetatorul comunică în scris celui care fusese pus sub învinuire, părţii vătămate, precum şi persoanei sau instituţiei la cererea căreia fusese pornit procesul penal, şi le lămureşte cum poate fi atacată ordonanţa.

În cazul încetării procesului penal în privinţa unui recrut, anchetatorul penal este obligat să comunice despre aceasta, în curs de şapte zile, organului local de administrare militară.

Dacă, în urma cercetărilor, s-au constatat fapte care cer aplicarea unor măsuri disciplinare sau administrative faţă de persoana care fusese pusă sub învinuire sau faţă de alte persoane, anchetatorul penal, clasînd procesul penal, trimite materialele cauzei procurorului pentru luarea măsurilor prevăzute de lege.

Copia de pe ordonanţa de încetare a procesului penal în privinţa unui minor se trimite comisiei pentru minori.

Ordonanţa de încetare a procesului penal, dată de anchetatorul penal poate fi atacată de persoanele interesate la procuror, ceea ce nu privează aceste persoane de dreptul de a ataca ulterior ordonanţa procurorului în instanţa de judecată.

Partea vătămată, învinuitul (bănuitul), precum şi alte persoane sau organe interesate pot ataca în instanţa de judecată ordonanţele de încetare a procesului penal la etapa anchetei preliminare.

[Art.186 modificat prin Legea nr.822-XV din 07.02.2002]

[Art.186 completat prin Legea nr.662-XV din 22.11.2001]

[Vezi Hot. Curţii Constituţionale nr.10 din 17.03.98]

[Art.186 în redacţia Legii nr.1275-XIII din 18.07.97]

[Art.186 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 187. Redeschiderea procesului penal după încetarea lui

Procurorul poate, dacă există motive pentru aceasta, să anuleze prin ordonanţa sa ordonanţa anchetatorului penal de încetare a procesului şi să redeschidă procesul.

[Art.187 modificat prin Legea nr.1275 din 18.07.97]

[Art.187 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.187 modificat prin Legea din 09.12.94]

Capitolul XIX

SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR PRIVITOR

LA RESPECTAREA LEGILOR DE CĂTRE ORGANELE DE

CERCETARE PENALĂ ŞI ANCHETEI PRELIMINARE

[Denumirea cap.XIX modificată prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 188. Atribuţiile procurorului la exercitarea supravegherii în ce priveşte executarea legilor de către organele de cercetare penală şi de anchetă preliminară

Exercitînd supravegherea executării legilor de către organele de cercetare penală şi de anchetă preliminară, procurorul, în limitele competenţei sale:

1) cere de la organele de cercetare penală şi de anchetă preliminară pentru control, dosarele penale, documentele, materialele şi alte date cu privire la infracţiunile săvîrşite, la mersul cercetării penale, a anchetei preliminare şi a identificării persoanelor, care au săvîrşit infracţiuni; controlează cel puţin o dată pe lună îndeplinirea cerinţelor legii în ce priveşte primirea, înregistrarea şi soluţionarea cererilor şi a comunicărilor referitoare la infracţiunile săvîrşite sau la cele ce se pun la cale;

2) anulează ordonanţele ilegale şi neîntemeiate ale anchetatorilor penali şi ale persoanelor care efectuează cercetarea penală;

2/1) alege, modifică sau revocă măsura de reprimare;

3) dă indicaţii în scris cu privire la cercetarea infracţiunilor, la alegerea, modificarea sau revocarea măsurii preventive, la calificarea infracţiunii, la efectuarea diferitelor acte de urmărire penală şi a investigaţiilor în vederea găsirii persoanelor, care au săvîrşit infracţiuni;

4) dă organelor de cercetare penală însărcinări de a executa ordonanţele cu privire la reţinerea, aducerea silită, efectuarea percheziţiei, ridicarea de obiecte şi de acte, efectuarea de investigaţii în vederea găsirii persoanelor, care au săvîrşit infracţiuni, executarea altor acte de urmărire penală, dă, de asemenea, indicaţii cu privire la luarea măsurilor necesare pentru descoperirea infracţiunilor şi identificarea persoanelor, care le-au săvîrşit, în cauzele, ce se află pentru cercetare la procuror sau la anchetatorul penal al procuraturii;

5) participă la efectuarea cercetării penale şi, în cazurile necesare, efectuează personal unele acte de anchetă preliminară sau cercetarea în ansamblul ei în orice cauză;

6) încuviinţează efectuarea percheziţiei, aplicarea unui sechestru asupra corespondenţei poştale şi telegrafice şi ridicarea ei, ascultarea convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii, destituirea inculpatului din funcţie şi alte acţiuni ale anchetatorului penal şi organelor de cercetare penală în cazurile, prevăzute de prezentul Cod;

7) prelungeşte termenul cercetării preventivă în cazurile şi în modul, stabilite de prezentul Cod;

8) restituie dosarele penale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară cu indicaţiile sale de a efectua o cercetare suplimentară;

9) retrage de la organul de cercetare penală şi transmite orice dosar după competenţă anchetatorului penal, transmite dosarul de la un organ de anchetă preliminară la altul, precum şi de la un anchetator penal la altul în scopul asigurării unei cercetări cît mai depline şi mai obiective;

10) înlătură persoana, care efectuează cercetarea penală, sau pe anchetatorul penal de la continuarea cercetării penale sau a anchetei preliminare, dacă au încălcat legea la cercetarea cauzei;

11) intentează procese penale sau refuză intentarea lor; încetează sau suspendă urmărirea în cauze penale; dă consimţămîntul pentru casarea procesului penal de către anchetatorul penal sau organul de cercetare penală în cazurile prevăzute de prezentul Cod; aprobă actele de acuzare (ordonanţele); trimite dosarele penale instanţei de judecată.

12) sesizează organele de cercetare penală şi de anchetă preliminară cu privire la înlăturarea încălcărilor de lege admise în procesul urmăririi penale.

Procurorul exercită de asemenea şi alte atribuţii, cu care este investit de prezentul Cod.

[Art.188 modificat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.188 modificat prin Legea nr.1275-XIII din 18.07.97]

[Art.188 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.188 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.188 modificat prin Legea din 04.08.92]

[Art.188 în redacţia Ucazului din 01.12.83]

Articolul 189. Obligativitatea indicaţiilor procurorului

Indicaţiile date de către procuror, în modul prevăzut de prezentul Cod, organelor de cercetare penală şi celor de anchetă preliminară în legătură cu intentarea sau cercetarea de către ele a unor procese penale sînt obligatoare pentru aceste organe. Contestarea indicaţiilor primite în faţa procurorului ierarhic superior nu suspendă executarea lor, cu excepţia cazurilor, prevăzute de partea a doua a articolului 38 din prezentul Cod.

[Art.189 în redacţia Ucazului din 01.12.83]

Articolul 190. Chestiunile pe care urmează să le rezolve procurorul în cauzele primite de el cu concluzii de învinuire

Primind dosarul de la organul de cercetare penală sau de la anchetatorul penal, procurorul este obligat să verifice:

1) existenţa faptei imputate învinuitului şi dacă această faptă constituie o infracţiune;

2) dacă nu există vre-una din împrejurările care impun încetarea procesului penal;

3) dacă cercetarea sau ancheta preliminară a fost efectuată sub toate aspectele, complet şi obiectiv;

4) dacă învinuirea pusă în vederea învinuitului este confirmată de probele de la dosar;

5) dacă învinuirea a fost pusă în vedere pentru toate infracţiunile, stabilite prin cercetarea sau ancheta preliminară în sarcina învinuitului;

6) dacă au fost puse sub învinuire toate persoanele care s-au dovedit a fi săvîrşit infracţiunea;

7) dacă legea penală a fost aplicată just faptelor săvîrşite de învinuit;

8) dacă concluziile de învinuire au fost întocmite în conformitate cu dispoziţiile prezentului Cod;

9) dacă măsura preventivă aplicată a fost aleasă just;

10) dacă s-au luat măsuri pentru asigurarea acţiunii civile şi a eventualei confiscări a averii;

11) dacă sau clarificat cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii şi dacă s-au luat măsuri pentru înlăturarea lor;

12) dacă de organele de cercetare penală sau de anchetă preliminară au fost respectate toate celelalte prevederi ale prezentului Cod.

[Art.190 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.190 modificat prin Decretul din 29.03.90]

[Art.190 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 191. Hotărîrea procurorului în cauza remită de el cu concluziile de învinuire

Procurorul sau locţiitorul lui sînt obligaţi ca în termen de cel mult cinci zile să examineze cauza primită şi să adopte în privinţa ei una din următoarele hotărîri:

1) să confirme prin rezoluţia sa concluziile de învinuire dacă constată, că există temeiuri pentru a trimite cauza instanţei de judecată;

2) să restituie cauza organului de cercetare penală sau anchetatorului penal, cu indicaţii scrise în vederea efectuării unei cercetări sau anchete penale suplimentare;

3) să dispună încetarea procesului penal printr-o ordonanţă întocmită potrivit articolului 186 din prezentul cod;

4) să restituie cauza anchetatorului penal pentru refacerea concluziilor de învinuire, dacă aceste concluzii n-au fost întocmite potrivit dispoziţiilor articolului 182 din prezentul Cod.

Dacă nu este de acord cu concluziile de învinuire, procurorul sau locţiitorul lui întocmesc noi concluzii, cele întocmite anterior eliminîndu-le din dosar şi restituindu-le organului de cercetare penală sau anchetatorului penal cu indicarea greşelilor constatate.

Procurorul sau locţiitorul lui au dreptul de a revoca sau a modifica măsura preventivă, aleasă anterior, sau de a alege măsura preventivă, dacă ea n-a fost aleasă, cu excepţia măsurii preventive sub formă de arest. Procurorul sau locţiitorul lui au, de asemenea, dreptul de a modifica lista persoanelor, care urmează a fi citate la şedinţa judiciară, listă ce este anexată la actul de acuzare.

Procurorul sau locţiitorul lui au dreptul prin ordonanţa sa să scoată din concluziile de învinuire anumite capete de învinuire şi, de asemenea, să aplice legea privind infracţiunea mai uşoară. În aceste cazuri se întocmesc, dacă este necesar, noi concluzii de învinuire.

Dacă trebuie să schimbe învinuirea într-una mai gravă sau una care, prin împrejurările ei, de fapt, se deosebeşte esenţial de învinuirea iniţială, procurorul sau locţiitorul lui restituie cauza organului de cercetare penală sau anchetatorului penal, pentru a se pune în vedere noua învinuire.

[Art.191 modificat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.191 modificat prin Legea nr.1275 din 18.07.97]

[Art.191 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.191 modificat prin Legea din 15.06.95]

[Art.191 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 192. Trimiterea cauzei penale de către procuror în instanţa de judecată

Procurorul sau locţiitorul lui, după confirmarea învinuirii sau după întocmirea unei noi învinuiri, sau dacă a formulat învinuirea în cauze protocolare trimite cauza în instanţa de judecată, înmînînd în prealabil învinuitului copia învinuirii sau ordonanţa privind prezentarea învinuirii către învinuit fără anexele prevăzute de articolul 183 din prezentul Cod.

Despre trimiterea cauzei în instanţa de judecată procurorul sau locţiitorul lui înştiinţează învinuitul, partea vătămată şi reprezentanţii lor legitimi.

După ce cauza a fost trimisă în instanţa de judecată, demersurile şi plîngerile privitoare la proces se adresează direct instanţei.

[Art.192 În redacţia Legii din 09.12.94]

Capitolul XX

PLÎNGERILE ÎMPOTRIVA ACTELOR ORGANULUI DE CERCETARE PENALĂ,

ALE ANCHETATORULUI PENAL ŞI PROCURORULUI

Articolul 193. Procedura plîngerilor

Plîngerile în scris împotriva actelor organului de cercetare penală sau ale anchetatorului penal se adresează procurorului. Plîngerile verbale sînt consemnate de către procuror, anchetatorul penal sau persoana care efectuează cercetarea penală, într-un proces-verbal, semnat de cel ce face plîngerea şi de persoana care o primeşte.

Persoana care efectuează cercetarea penală şi anchetatorul penal sînt obligaţi ca în termen de douăzeci şi patru de ore să înainteze plîngerea împreună cu explicaţiile lor procurorului.

Plîngerea depusă pînă la rezolvarea ei nu suspendă executarea actului atacat, dacă persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal sau procurorul nu consideră necesar aceasta.

Articolul 194. Examinarea plîngerii de către procuror

În termen de trei zile de la primirea plîngerii, procurorul este obligat s-o examineze şi să comunice celui care a întocmit-o hotărîrea sa. În caz de respingere a plîngerii procurorul este obligat să arate motivele pentru care o consideră neîntemiată.

Articolul 195. Plîngerile împotriva actelor procurorului care efectuează ancheta preliminară

Plîngerile împotriva actelor procurorului, care efectuează ancheta preliminară sau unele acte de urmărire penală, se adresează procurorului ierarhic superior.

Capitolul XX/1

CONTROLUL JUDICIAR ASUPRA PROCEDURII PREJUDICIARE

Articolul 195/1. Contestarea în instanţa de judecată a hotărîrilor şi acţiunilor organelor de urmărire penală şi ale procurorului

Plîngerea împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire penală şi ale procurorului poate fi înaintată în instanţa de judecată de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, precum şi de către alte persoane ale căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate prin hotărîrile şi acţiunile contestate, dacă asemenea plîngere nu a fost satisfăcută de către procuror.

Persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol au dreptul să atace în instanţa de judecată refuzul organului de urmărire penală şi al procurorului de primire a cererii privind comiterea infracţiunii, de satisfacere a recuzărilor şi a demersurilor de intentare a dosarului penal, precum şi hotărîrile privind suspendarea sau clasarea dosarului penal şi alte acţiuni şi hotărîri în cazurile prevăzute de prezentul Cod.

Plîngerea poate fi înaintată judecătorului judecătoriei din raza de activitate a procuraturii în termen de 10 zile de la data primirii înştiinţării referitor la respingerea plîngerii sau la expirarea termenului de 10 zile de la data depunerii plîngerii pe adresa procurorului, dacă acesta nu a dat răspuns.

[Art.195/1 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.195/1 exclus prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.195/1 modificat prin Legea din 11.07.96]

[Art.195/1 modificat prin Legea din 15.06.95]

[Art.195/1 introdus prin Legea din 03.11.94]

Articolul 195/2. Examinarea plîngerii

Plîngerea se examinează de către judecător în şedinţa de judecată în termen de 10 zile de la data primirii ei, cu înştiinţarea petiţionarului şi a procurorului. Neprezentarea petiţionarului la judecată nu constituie un obstacol pentru examinarea plîngerii, însă judecătorul poate considera prezenţa acestuia obligatorie. Procurorul este obligat să prezinte în judecată materialele respective.

La începutul şedinţei, judecătorul anunţă care plîngere se examinează, anunţă numele şi prenumele său şi ale persoanelor participante, explică persoanei care a înaintat plîngerea drepturile şi obligaţiile ei.

Petiţionarul, în cazul în care participă la examinare, argumentează plîngerea, apoi sînt audiate celelalte persoane prezente şi sînt examinate materialele prezentate.

Judecătorul, în cazul în care consideră plîngerea întemeiată, pronunţă încheierea de a obliga procurorul să înlăture încălcarea depistată a drepturilor şi libertăţilor persoanei fizice sau ale persoanei juridice. În cazul în care se stabileşte că acţiunile atacate nu contravin legii şi că drepturile şi libertăţile persoanei fizice sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, instanţa, prin încheiere, respinge plîngerea. Copia încheierii se expediază petiţionarului sau, după caz, procurorului pentru executare.

Încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs, care se soluţionează în modul prevăzut de prezentul Cod.

[Art.195/2 introdus prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.195/2 exclus prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.195/2 modificat prin Legea din 11.07.96]

[Art.195/2 introdus prin Legea din 03.11.94]

Articolul 195/3. Contestarea în instanţa de judecată a legalităţii refuzului de a porni procesul penal

Persoanele ale căror drepturi şi interese au fost lezate prin refuzul de a porni procesul penal pot depune în instanţa de judecată o plîngere împotriva legalităţii ordonanţei de refuz în termen de 10 zile de la data cînd au luat cunoştinţă de ea.

Instanţa de judecată, primind plîngerea, este obligată să înştiinţeze procurorul despre data şi locul examinării ei, iar procurorul, în decurs de 5 zile, este obligat să înainteze în instanţa de judecată materialele respective.

[Art.195/3 introdus prin Legea nr.1419 din 17.12.97]

Articolul 195/4. Controlul judiciar al legalităţii refuzului de a porni procesul penal

Controlul judiciar al legalităţii refuzului de a porni procesul penal se exercită de către instanţa de judecată de la locul emiterii ordonanţei în şedinţă deschisă, cu participarea procurorului, petiţionarului, avocatului acestuia sau reprezentantului lui legitim.

Absenţa fără motive întemeiate a părţilor, înştiinţate la timp despre data examinării plîngerii, nu constituie un obstacol pentru exercitarea controlului judiciar.

La începutul şedinţei, judecătorul anunţă care plîngere urmează a fi examinată, se recomandă persoanelor prezente la şedinţă, le explică drepturile şi obligaţiile. Reclamantul, dacă acesta participă la examinare, argumentează plîngerea, apoi sînt audiate şi celelalte persoane prezente la şedinţă.

Instanţa de judecată cercetează concluziile despre lipsa motivelor şi temeiurilor legitime pentru pornirea procesului penal, cauzele pentru care s-a emis o astfel de ordonanţă, precum şi corespunderea cu normele dreptului procesual a temeiurilor referitoare la refuzul de a porni procesul penal.

În urma controlului judiciar, instanţa de judecată pronunţă una din următoarele încheieri:

1) privind anularea ordonanţei despre refuzul de a porni procesul penal;

2) privind modificarea temeiurilor refuzului, considerîndu-l legal în esenţă;

3) privind respingerea plîngerii.

Încheierea instanţei în privinţa controlului legalităţii refuzului de a porni procesul penal este definitivă şi executorie la expirarea termenului de atac, iar dacă a fost atacată – după examinarea cauzei în instanţa de judecată ierarhic superioară.

[Art.195/4 introdus prin Legea nr.1419 din 17.12.97]

TITLUL IV

PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE

Capitolul AL XXI

NUMIREA CAUZEI SPRE JUDECARE

[Cap.XXI în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 196. Decizia asupra cauzei venite spre judecare

În termen de 14 zile de la data la care cauza a venit spre judecare, instanţa de judecată ia una din următoarele decizii:

1) privind numirea cauzei spre judecare;

2) privind expedierea cauzei după competenţa judiciară;

3) privind suspendarea cauzei;

4) privind remiterea cauzei procurorului pentru înlăturarea încălcărilor esenţiale ale legislaţiei de procedură penală.

Temei pentru remiterea cauzei procurorului poate servi încălcarea prevederilor legislaţiei de procedură penală care reglementează:

1) pornirea procesului penal;

2) competenţa organului de cercetare penală sau de anchetă penală;

3) obligativitatea participării la proces a apărătorului şi interpretului;

4) recuzarea.

La numirea cauzei spre judecare instanţa de judecată dispune citarea persoanelor necesare în modul prevăzut de prezentul Cod.

[Art.196 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.196 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 197. Examinarea demersurilor şi declaraţiilor

La numirea cauzei spre judecare instanţa de judecată în limitele competenţei sale, este obligată să examineze demersurile şi declaraţiile existente. Dacă apar îndoieli în privinţa temeiniciei demersului, instanţa de judecată este în drept să cheme pentru explicaţii persoana care a făcut demersul. Despre rezultatele examinării demersului este înştiinţată persoana care l-a făcut. Refuzul de a satisface demersul nu poate fi atacat, însă persoana îşi păstrează dreptul de a reiniţia demersul în şedinţă de judecată.

[Art.197 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 198. Suspendarea cauzei sau expedierea cauzei după competenţa judiciară

Dacă la examinarea chestiunii privind numirea cauzei spre judecare se constată că inculpatul a dispărut şi locul aflării lui nu se cunoaşte instanţa de judecată emite o ordonanţă de suspendare a cauzei pînă la găsirea inculpatului şi dispune investigaţii, iar cauza se restituie la procuror. Dacă la proces participă mai mulţi inculpaţi şi unul din ei a dispărut, instanţa de judecată emite o ordonanţă de suspendare a procesului în ce priveşte inculpatul dispărut pînă la găsirea lui, dispune investigaţii şi numeşte cauza spre judecare.

Dacă medicul confirmă că inculpatul este grav bolnav, fapt care exclude posibilitatea participării lui la proces, instanţa de judecată emite ordonanţa de suspendare a cauzei pînă la însănătoşirea inculpatului.

La examinarea chestiunii privind numirea cauzei spre judecare, instanţa de judecată poate lua o hotărîre cu privire la aplicarea, modificarea sau revocarea măsurilor de reprimare aplicate inculpatului.

Dacă instanţa de judecată va stabili că dosarul nu este de competenţa instanţei de judecată date, el trimite dosarul instanţei de judecată competente potrivit prevederilor articolului 31 din prezentul Cod.

[Art.198 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.198 modificat prin Legea din 15.06.95]

Articolul 199. Asigurarea posibilităţii de a lua cunoştinţă de materialele din dosar

La numirea cauzei spre judecare, judecătorul asigură procurorului, inculpatului şi apărătorului lui, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele din dosar în localul judecătoriei. Aceste persoane sînt în drept să-şi facă însemnările necesare.

Capitolul XXII

CONDIŢIILE GENERALE ALE DEZBATERILOR JUDICIARE

Articolul 213. Nemijlocirea, oralitatea dezbaterilor judiciare

Prima instanţă este obligată, în cursul judecării cauzei, să examineze nemijlocit dovezile privitoare la proces; să asculte pe inculpaţi, părţile vătămate, martorii, concluziile experţilor, să cerceteze corpurile delicte, să dea citire proceselor-verbale şi altor documente.

[Art.213 modificat prin Legea nr.758-XII din 18.10.91]

Articolul 214. Preşedintele şedinţei de judecată

Şedinţele instanţei de judecată care judecă cauza în primă instanţă sînt prezidate de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei ori de un judecător desemnat de aceştia. Judecătorul care judecă cauza personal i se atribuie obligaţiile de preşedinte al şedinţei.

Preşedintele şedinţei conduce şedinţa de judecată şi ia toate măsurile prevăzute de prezentul Cod, pentru ca să fie examinate sub toate aspectele, complet şi obiectiv toate probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora şi să fie stabilit adevărul, înlăturînd din dezbaterile judiciare tot ce nu are legătură cu procesul judecat şi asigurîndu-i întrunirea educativă.

Dacă vre-unul din participanţii la dezbaterile judiciare formulează obiecţii împotriva actelor preşedintelui şedinţei, aceste obiecţii se consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată.

[Art.214 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 215. Egalitatea în drepturi a participanţilor în faţa judecăţii

Acuzatorul, inculpatul, apărătorul, precum şi partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor se bucură de drepturi egale în faţa judecăţii în ce priveşte administrarea probelor, participarea la examinarea acestora şi formularea cererilor.

Articolul 216. Participarea inculpatului la dezbaterile judiciare

Judecarea procesului în prima instanţă are loc cu participarea inculpatului, prezenţa acestuia fiind obligatoare. Procesul se poate judeca în lipsa inculpatului numai în cazul cînd acesta se găseşte dincolo de hotarele Republicii Moldova şi se eschivează să se prezinte în faţa instanţei, precum şi în cazurile cînd inculpatul se eschivează de a se prezenta la instanţa de judecată şi este dat în căutare.

În cazul în care cauza se judecă în absenţa inculpatului, cînd inculpatul este un minor, participarea apărătorului acestuia şi a reprezentantului său legal este obligatorie.

În cursul dezbaterilor judiciare inculpatul are dreptul: să pună întrebări martorilor, expertului, celorlalţi inculpaţi, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile; să participe la cercetarea locului unde s-a săvîrşit infracţiunea, la examinarea corpurilor delicte şi a documentelor; să facă declaraţii atît cu privire la fondul învinuirii ce i ce aduce, cît şi cu privire la diferite împrejurări ale cauzei examinate de instanţă oricînd în cursul anchetei judecătoreşti; să ia cuvîntul la dezbateri în caz de lipsă a apărătorului. Inculpatul se bucură de asemenea de drepturile, prevăzute de articolul 42 din prezentul Cod.

Instanţa poate dispune, printr-o încheiere, îndepărtarea inculpatului minor din sala de şedinţe atunci, cînd se cercetează împrejurări ce ar putea avea o influenţă negativă asupra lui.

[Art.216 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 217. Participarea procurorului la dezbaterile judiciare

Procurorul prezintă învinuirea în toate cauzele penale în numele statului, prezintă noi probe sau cereri de a administra noi probe, îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor, precum şi referitor la aplicarea legii penale şi a pedepsei faţă de inculpat.

Procurorul prezintă învinuirea în conformitate cu dispoziţiile legii şi cu propria sa convingere bazată pe cercetarea tuturor împrejurărilor cauzei.

Dacă în urma dezbaterilor judiciare procurorul se convinge că datele anchetei judiciare nu confirmă învinuirea adusă inculpatului, el este obligat să renunţe, parţial sau integral, la învinuire şi să expună instanţei de judecată motivele renunţării.

Renunţarea procurorului la învinuire se face în scris şi atrage adoptarea de către instanţa de judecată a unei sentinţe de achitare sau de clasare a procesului.

Procurorul intentează sau susţine acţiunea civilă a părţii vătămate, dacă aceasta o cere apărarea intereselor publice sau a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.

[Art.217 completat prin Legea nr.1090 din 23.06.2000]

[Art.217 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 217/1. Participarea apărătorului la dezbaterile judiciare

Apărătorul ajută inculpatului la exercitarea drepturilor lui şi la apărarea intereselor lui legitime.

Apărătorul participă la analiza probelor, face în faţa instanţei demersuri cu privire la cererea şi anexarea la dosar a unor noi probe, care îl scutesc de răspundere pe inculpat sau reduc gradul răspunderii lui, face alte demersuri, expune instanţei părerea sa asupra demersurilor celorlalţi participanţi la dezbaterile judiciare.

Apărătorul participă la dezbaterile judiciare, expunînd instanţei părerea sa asupra esenţei acuzării, asupra însemnătăţii probelor verificate, asupra împrejurărilor, care îl dezvinovăţesc pe inculpat sau reduc gradul răspunderii lui, precum şi considerentele sale cu privire la legea penală sau pedeapsa, ce urmează să fie aplicată, şi cu privire la consecinţele de drept civil ale infracţiunii.

[Art.217/1 introdus prin Ucazul din 06.07.78]

Articolul 218. Participarea unor reprezentanţi ai colectivului de muncă la debaterile judiciare

În procesele privind minorii instanţa de judecată are dreptul să atragă la dezbaterile judiciare reprezentanţi ai întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, unde a învăţat sau a muncit minorul, reprezentanţi ai consiliilor şi inspecţiilor pentru minori,iar în caz de necesitate şi reprezentanţi ai altor organizaţii.

[Art.218 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.218 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 219. Felul hotărîrilor instanţei de judecată

Instanţele de judecată, la înfăptuirea justiţiei pe cauzele penale, adoptă sentinţe, decizii, încheieri şi hotărîri.

Hotărîrea prin care cauza se soluţionează de prima instanţă de judecată se numeşte sentinţă.

Hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului contestaţiei în anulare, recursului în anulare, precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie.

Toate celelalte hotărîri date de instanţele de judecată în cursul judecăţii se numesc încheieri.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie adoptă hotărîri.

[Art.219 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 219/1. Încheierile instanţei de judecată

Toate problemele care apar în timpul dezbaterilor judiciare se soluţionează printr-o încheiere a instanţei de judecată.

Încheierile privind modificarea măsurii preventive, recuzările, declinarea de competenţă, strămutarea, numirea expertizei şi încheierile interlocutorii se adoptă sub formă de documente aparte în camera de consiliu şi se semnează de toţi membrii completului de judecată.

Încheierile instanţei de judecată în celelalte probleme se includ în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Încheierile date pe parcursul dezbaterilor judiciare urmează să fie pronunţate public.

[Art.219/1 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 220. Limitele dezbaterilor judiciare

Dezbaterile cauzei în judecată se fac în limitele învinuirii formulate şi doar în privinţa persoanelor cărora li s-a formulat învinuirea.

Modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se înrăutăţeşte situaţia inculpatului şi nu este lezat dreptul lui la apărare, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.221 din prezentul Cod.

Dacă modificarea învinuirii constă în excluderea unei părţi a ei sau a elementelor componente ale infracţiunii care agravează răspunderea inculpatului, instanţa de judecată este în drept să continue examinarea cauzei.

[Art.220 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.220 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 221. Modificarea învinuirii în şedinţa de judecată în sensul agravării ei şi restabilirea dreptului la apărare lezat

Procurorul care participă la examinarea cauzei penale este în drept, fără a cere dosarul din judecată, să modifice printr-o ordonanţă a sa învinuirea adusă inculpatului în cadrul anchetei preliminare în sensul agravării ei, dacă materialele dezbaterilor judiciare mărturisesc incontestabil că el a săvîrşit o astfel de infracţiune, aducînd la cunoştinţă inculpatului şi apărătorului lui noua învinuire, după care fapt dezbaterile judiciare continuă.

Dacă în cadrul dezbaterilor judiciare se stabileşte că inculpatul a săvîrşit o altă infracţiune, care influenţează calificarea învinuirii aduse lui, instanţa de judecată, la cererea procurorului, întrerupe procesul pe un termen de pînă la o lună,restituind cauza către procuror pentru cercetarea acestei infracţiuni, formularea unei învinuiri noi, după caz, şi familiarizarea inculpatului şi apărătorului lui cu materialele noi. După aceasta cauza penală este prezentată în instanţa de judecată pentru continuarea dezbaterii sau clasarea ei. La demersul procurorului, termenul stabilit poate fi prelungit de instanţa de judecată pînă la două luni.

În cazul depistării, în cursul dezbaterilor judiciare, a încălcărilor esenţiale la aplicarea prevederilor legislaţiei de procedură penală specificate la art.196 alin.2 din prezentul Cod, care nu pot fi înlăturate în judecată, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, întrerupe procesul pe un termen de pînă la o lună, iar în caz de necesitate – pînă la 2 luni şi restituie cauza procurorului. După înlăturarea acestor încălcări de lege, dezbaterile judiciare continuă.

Dacă în urma formulării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă şi competenţa de judecare a cauzei penale, judecătorul trimite, prin ordonanţa sa, cauza penală după competenţa judiciară.

[Art.221 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.221 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.221 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 222. Prezentarea probelor suplimentare

În cazul efectuării unei cercetări sau anchete penale prealabile incomplete şi al imposibilităţii luării unei decizii legale şi motivate pe baza cercetării materialelor existente în dosar, instanţa de judecată la cererea părţilor, amînă examinarea cauzei pe un termen de pînă la o lună, permiţînd părţilor să prezinte probe suplimentare. La cererea părţilor, acest termen poate fi prelungit pînă la două luni. Probele adunate de părţi sînt cercetate în şedinţă judiciară în mod obişnuit. Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare, instanţa de judecată ia decizia pe baza cercetării materialelor din dosar în şedinţa de judecată.

Dacă instanţa de judecată amînă examinarea cauzei în temeiul articolului 221 din prezentul Cod şi trimite cauza procurorului pentru cercetarea unei noi infracţiuni sau dacă instanţa de judecată amînă examinarea cauzei în temeiul alineatului întîi al prezentului articol, procurorul sau locţiitorul lui dă indicaţii în scris organelor de cercetare penală sau de anchetă preliminară privind cercetarea noii infracţiuni sau privind prezentarea probelor suplimentare.

În cazul în care organul de cercetare prealabilă sau de anchetă penală prealabilă nu ia măsuri de asigurare a acţiunii civile sau a eventualei confiscări a averii, dacă astfel de măsuri nu pot fi luate nemijlocit de instanţa de judecată, aceasta din urmă, printr-o decizie, obligă organul de investigaţie să ia măsurile necesare în termenul stabilit de ea.

[Art.222 completat prin Legea din 15.06.95]

[Art.222 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 223. Rezolvarea chestiunii cu privire la măsura preventivă

În timpul dezbaterilor judiciare instanţa are dreptul, printr-o încheiere, să fixeze, să schimbe sau să revoce măsura preventivă aplicată inculpatului.

Încheierea dată în baza alineatului întîi al prezentului articol poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile, în instanţa ierarhic superioară de către persoanele specificate în alineatul întîi al articolului 307 din prezentul cod.

[Art.223 completat prin Legea nr.475-XV din 27.09.2001]

[Se declară neconstituţional art.223 conform Hot. Curţii Constituţionale nr.7 din 13.02.2001]

Articolul 224. Amînarea şi suspendarea procesului penal

Dacă procesul nu poate fi judecat din cauza neprezentării în şedinţa de judecată vre-uneia din persoanele citate sau în legătură cu necesitatea de a prezenta de către părţi noi probe, instanţa amînă procesul şi i-a măsuri pentru a se cita persoanele care nu s-au prezentat sau pentru prezentarea noilor probe.

Dacă în proces sînt implicaţi mai mulţi inculpaţi şi unul din ei a dispărut pînă la începutul dezbaterilor judiciare, instanţa de judecată dispune căutarea celui dispărut şi continuă judecarea cauzei în privinţa tuturor celorlalţi inculpaţi în lipsa acestuia.

Dacă în procesul de examinare a cauzei un inculpat s-a îmbolnăvit grav, instanţa de judecată suspendă procesul în ce priveşte acest inculpat pînă la însănătoşirea lui şi continuă judecarea celorlalţi inculpaţi.

[Art.224 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.224 modificat prin Legea din 15.06.95]

[Art.224 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 225. Clasarea acţiunii în şedinţă judiciară

În circumstanţele indicate în articolele 5, 5/2, 5/4, 5/6, 5/7 şi în punctul 2) al articolului 185 din prezentul Cod instanţa de judecată clasează acţiunea. Totodată instanţa de judecată anulează măsura de reprimare, măsurile de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări a averii şi decide asupra probelor materiale. Copia sentinţei instanţei de judecată privind clasarea acţiunii se remite persoanei trase la răspundere penală şi părţii vătămate, precum şi părţii civile, părţii civilmente responsabile şi procurorului.

În cazul clasării acţiunii penale în care este implicat un recrut, instanţa de judecată este obligată să înştiinţeze, în termen de şapte zile, organul local respectiv al administraţiei militare.

[Art.225 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.225 modificat prin Legea din 15.06.95]

[Art.225 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 226. Atacarea sentinţei de clasare a cauzei penale

Sentinţa de clasare a cauzei penale pronunţată de instanţa de judecată poate fi atacată cu apel sau, după caz, prin recurs de către procuror, inculpat sau apărătorul acestuia sau de partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi de reprezentanţii lor.

[Art.226 în redacţia Legii dn 10.04.96]

Articolul 227. Ordinea în timpul şedinţei de judecată

Cînd judecătorii sau judecătorul întră în sala de şedinţe, secretarul anunţă: “întră judecata, sculaţi în picioare, vă rog“. Toţi cei prezenţi în sala de şedinţe se scoală în picioare; după aceasta, la invitaţia preşedintelui, îşi ocupă locurile.

Toţi participanţii la dezbaterile judiciare se adresează către instanţă, formulează cereri, răspund la întrebări şi fac declaraţii stînd în picioare. În caz dacă vre-una din persoanele participante la proces este suferindă, preşedintele şedinţei îi poate permite să răspundă la întrebări şi să facă declaraţii şezînd.

Toţi participanţii la proces, precum şi cetăţenii prezenţi în sala de şedinţe, sînt obligaţi a se supune în totul dispoziţiilor preşedintelui cu privire la menţinerea ordinii în şedinţa de judecată.

Minorii sub şaisprezece ani nu se admit în sala de şedinţe decît atunci, cînd sînt chemaţi de instanţă.

[Art.227 modificat prin Legea nr.758-XII din 18.10.91]

Articolul 228. Măsurile care se iau faţă de cei ce tulbură ordinea în timpul şedinţei de judecată

Dacă inculpatul tulbură ordinea în timpul şedinţei de judecată sau nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, i se face avertizare, că în caz de va mai tulbura ordinea, va fi îndepărtat din sala de şedinţe.

În caz dacă inculpatul tulbură ordinea a două oară, instanţa poate dispune, printr-o încheiere, îndepărtarea acestuia din sala de şedinţe, procesul continuînd în lipsa lui. Sentinţa însă se pronunţă în prezenţa inculpatului sau i se aduce la cunoştinţă imediat după pronunţare.

Dacă procurorul sau apărătorul nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, i se face o avertizare. Dacă persoanele arătate continuă să nu se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, instanţa poate să amîne, printr-o încheiere, judecarea procesului, în cazul cînd persoana respectivă nu poate fi înlocuită prin alta, fără a se prejudicia desfăşurarea procesului. Totodată instanţa comunică aceasta, respectiv, procurorului ierarhic superior, prezidiului colegiului de avocaţi, sau Ministerului Justiţiei.

Cînd partea civilă, partea civilmente responsabilă, partea vătămată sau reprezentaţii lor, expertul, specialistul sau interpretul tulbură ordinea în şedinţa de judecată sau nu se supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, instanţa poate da o încheiere, dispunînd îndepărtarea lor din sala de şedinţă.

Celelalte persoane, prezente în sala de şedinţe, în cazuri asemănătoare pot fi îndepărtate prin dispoziţia preşedintelui şedinţei.

În afară de aceasta, manifestarea lipsei de respect faţă de judecată exprimată prin nesupunerea martorilor, victimelor, reclamanţilor civili şi pîrîţilor civili, a altor cetăţeni faţă de dispoziţia preşedintelui şedinţei, tulburarea de către ei a ordinii în timpul şedinţei de judecată, precum şi săvîrşirea de către oricine a unor fapte care denotă desconsiderare vădită a judecăţii sau a regulilor stabilite în instanţa judecătorească atrag după sine amenda judiciară.

[Art.228 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.228 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.228 modificat prin Legea nr.634-XII din 10.07.91]

[Art.228 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.228 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 228/1. Amenda judiciară

Abaterile săvîrşite în cursul procesului judiciar se sancţionează cu amendă judiciară în mărime de la unu la douăzeci şi cinci de salarii minime.

Următoarele abateri se sancţionează cu amendă judiciară:

a) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele articolului 228 din prezentul Cod;

b) neexecutarea încheierilor de aducere forţată;

c) lipsa nejustificată în şedinţa de judecată a martorului, expertului, interpretului sau apărătorului legal citaţi;

d) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;

e) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;

f) refuzul sau eschivarea specialistului de la îndeplinirea îndatoririlor prevăzute de articolul 116/1 din prezentul Cod;

g) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea instanţei de judecată, a obiectelor sau documentelor cerute de aceasta de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

h) alte abateri prevăzute de prezentul Cod.

Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta constituie componenţă de infracţiune.

[Art.228/1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.228/1 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 229. Procesul-verbal al şedinţei de judecată

Desfăşurarea dezbaterilor în şedinţa de judecată se consemnează într-un proces-verbal. În timpul dezbaterilor judiciare se poate aplica înregistrarea sonoră, despre care se face o menţiune în procesul-verbal. Fonograma se anexează la procesul-verbal.

În procesul-verbal se arată:

denumirea instanţei;

locul şi data şedinţei, cu indicarea orei începerii;

numele şi prenumele membrilor completului de judecată, procurorului, grefierului;

numele şi prenumele părţilor, inclusiv ale apărătorilor, şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii de citare şi la motivele neprezentării lor;

menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;

enunţarea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi legea în care a fost încadrată fapta;

toate actele instanţei în ordinea în care s-au desfăşurat;

cererile formulate de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces şi încheierile date de instanţă fără a se retrage în camera de consiliu sau menţiunile cu privire la încheierea dată în camera de consiliu;

- documentele care s-au cercetat în şedinţă;

- faptele de tulburare a ordinii în sala de şedinţe;

- rezumatul susţinerilor verbale;

- rezumatul ultimului cuvînt al inculpatului;

- ora cînd s-a pronunţat hotărîrea şi menţiunea că s-a explicat procedura şi termenul căii de atac.

Procesul-verbal se întocmeşte de grefier în douăzeci şi patru de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier.

[Art.229 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 230. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

Declaraţiile inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi ale martorilor în şedinţa de judecată se consemnează în scris de grefier ca documente aparte. Declaraţia scrisă se citeşte de grefier, iar dacă persoana care a depus-o cere, i se dă să o citească. Cînd persoana care a depus declaraţie este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit.

Cînd persoana care a depus declaraţie nu poate sau refuză să semneze se face menţiune în declaraţia scrisă.

Declaraţia scrisă este semnată de preşedintele şedinţei şi de grefier, precum şi de interpret cînd declaraţia a fost luată printr-un interpret.

Dacă persoana care a depus declaraţie revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile arătate în prezentul articol.

[Art.230 în redacţia Legii din 10.04.96]

Capitolul XXIII

PARTEA PREGĂTITOARE A ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ

Articolul 231. Deschiderea şedinţei de judecată

La ora fixată pentru judecarea procesului penal preşedintele şedinţei deschide şedinţa de judecată şi anunţă, ce proces va fi examinat de instanţă.

Articolul 232. Verificarea prezentării în instanţă

Secretarul raportează prezentarea în instanţă a procurorului, inculpatului, apărătorului, precum şi a părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor, a interpretului, martorilor, experţilor şi specialiştilor şi comunică motivele neprezentării celor lipsă.

[Art.232 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.232 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 233. Explicarea de către preşedintele şedinţei a obligaţiilor interpretului

Preşedintele şedinţei explică interpretului obligaţia lui de a traduce instanţei declaraţiile şi cererile participanţilor la proces, ce nu cunosc limba în care se desfăşoară judecarea cauzei, iar persoanelor numite – conţinutul declaraţiilor, cererilor, documentelor citite în instanţă, precum şi dispoziţiile preşedintelui şedinţei şi hotărîrile instanţei.

Preşedintele şedinţei avertizează pe interpret asupra răspunderii ce o poartă potrivit articolului 196 din Codul penal, în caz de traducere intenţionat greşită.

Articolul 234. Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţe

Martorii prezenţi se îndepărtează din sala de şedinţă. Preşedintele şedinţei ia măsuri, ca martorii audiaţi să nu comunice cu martorii neaudiaţi.

Articolul 235. Stabilirea identităţii inculpatului şi verificarea faptului dacă i s-a înmînat la timp o copie de pe concluziile de învinuire

Preşedintele şedinţei stabileşte identitatea inculpatului, numele lui de familie, prenumele şi numele după tată, anul, luna, ziua şi locul naşterii, domiciliul, ocupaţia, situaţia familială, studiile şi alte date referitoare la persoana lui. După aceea preşedintele şedinţei îl întreabă pe inculpat, dacă i s-au înmînat şi cînd anume copiile documentelor, enumerate în articolul 192 din prezentul Cod.

În caz dacă aceste documente n-au fost înmînate în termenul stabilit judecarea procesului se amînă.

[Art.235 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 236. Anunţarea compunerii completului de judecată şi explicarea dreptului de a face propuneri de recuzare

Preşedintele şedinţei anunţă numele şi prenumele său ori, după caz, anunţă compunerea completului de judecată, comunică numele procurorului, apărătorului,precum şi ale secretarului şedinţei de judecată,expertului, specialistului şi interpretului, explică participanţilor la proces, că au dreptul de a recuza întregul complet sau pe vre-unul din judecători, pe procuror, secretar, expert, specialist şi interpret.

Participarea anterioară la proces în calitate de secretar, interpret expert, specialist nu constituie un motiv de recuzare a acestor persoane.

Cererile de recuzare se rezolvă potrivit cu prevederile articolelor 22 – 24 şi 36 din prezentul Cod.

[Art.236 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.236 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.236 modificat prin Legea nr.758-XII din 18.10.91]

[Art.236 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 237. Participarea la dezbaterile judiciare în procesele privitoare la minori a părinţilor, a unor alţi reprezentanţi legali ai minorului

Părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai inculpatului minor asistă în sala de şedinţe în tot timpul dezbaterilor judiciare şi au dreptul să participe la studierea probelor în cadrul anchetei judecătoreşti, să administreze probe, să facă cereri şi recuzări. Drepturile acestea trebuie să le fie explicate la deschiderea şedinţei de judecată.

În cazuri excepţionale, cînd participarea la şedinţa de judecată a reprezentantului legal ar putea prejudicia interesele învinuitului minor instanţa are dreptul, printr-o încheiere, să-l îndepărteze cu totul pe reprezentantul legal din şedinţa de judecată sau să-i limiteze participarea la anumite părţi ale şedinţei de judecată.

[Art.237 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.237 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 237/1. Participarea specialistului la dezbaterile judiciare

În cazurile, prevăzute de prezentul Cod, în instanţa de judecată, poate fi citat specialistul, care participă la dezbaterile judiciare în modul prevăzut de articolul 116/1 din prezentul Cod.

[Art.237/1 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.237/1 introdus prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 238. Rezolvarea chestiunii dacă procesul penal poate fi judecat în lipsa vre-unuia din participanţii la proces

În caz de neprezentare a vre-unuia din participanţii la proces, precum şi a unui martor, a expertului sau specialistului, instanţa ascultă părerea apărătorului, inculpatului, precum şi a părţii vătămate, a părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentaţilor lor şi concluziile procurorului, în sensul dacă se poate judeca cauza, şi dă o încheiere de continuare a dezbaterilor sau de amînare a procesului pentru un termen, pe care-l va găsi necesar.

În cazul cînd instanţa de judecată dă o încheiere de amînare a dezbaterii cauzei, instanţa îi poate audia pe martorii, pe expertul sau specialistul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau pe reprezentaţii lor, care s-au prezentat. Dacă după amînarea dezbaterii cauzei ea se examinează de acelaşi complet de judecată, citarea a doua oară a acestor persoane pentru şedinţa judiciară se face numai în caz de necesitate.

[Art.238 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.238 modificat prin Ucazul din 20.02.85]

[Art.238 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 239. Efectele neprezentării inculpatului

În caz de neprezentare a inculpatului, procesul trebuie să fie amînat, cu excepţia cazului prevăzut de articolul 216 din prezentul Cod.

Instanţa are dreptul de a ordona aducerea silită a inculpatului care nu s-a prezentat, precum şi de a-i fixa sau schimba măsura preventivă.

Dacă nu se prezintă reprezentanţii legali ai inculpatului, examinarea cauzei nu se suspendă.

[Art.239 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 240. Efectele neprezentării procurorului sau apărătorului

Participarea procurorului la şedinţa de judecată în toate cauzele penale este obligatorie. Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amînarea examinării cauzei penale, despre care fapt este informat procurorul ierarhic superior.

În cazul neprezentării apărătorului şi al imposibilităţii schimbării lui în şedinţa respectivă, examinarea cauzei penale se amînă, despre care fapt este informat prezidiul colegiului avocaţilor sau Ministerul Justiţiei.

[Art.240 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 241. Efectele neprezentării părţii vătămate

În caz de neprezentare a părţii vătămate, instanţa hotărăşte să judece procesul penal sau să-l amîne, în funcţie de faptul dacă în lipsa părţii vătămate pot fi clarificate complet toate împrejurările cauzei şi pot fi apărate drepturile şi interesele ei legitime.

[Art.241 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 242. Efectele neprezentării părţii civile şi părţii civilmente responsabile

În caz de neprezentare a părţii civile sau a reprezentantului ei, instanţa nu examinează acţiunea civilă; în acest caz partea vătămată îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune civilă în faţa instanţei civile.

Instanţa are dreptul, la cererea părţii civile, să examineze acţiunea civilă în lipsa ei.

Instanţa examinează acţiunea civilă indiferent dacă partea civilă sau reprezentantul ei s-a prezentat sau nu, – în caz dacă acţiunea a fost intentată de o instituţie, întreprindere, organizaţie sau este susţinută de procuror.

Neprezentarea fără motive întemeiate a părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei nu împiedică examinarea acţiunii civile.

Articolul 243. Explicarea de către preşedintele şedinţei a drepturilor inculpatului

Preşedintele şedinţei explică inculpatului drepturile lui, prevăzute de articolul 216 din prezentul Cod.

Articolul 244. Explicarea de către preşedintele şedinţei a drepturilor părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile

Preşedintele şedinţei explică părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile drepturile lor, prevăzute de articolele 47 – 49 din prezentul Cod.

Articolul 245. Explicarea de către preşedintele şedinţei a drepturilor şi obligaţiilor expertului

Preşedintele şedinţei explică expertului drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute de articolul 164 din prezentul Cod, şi-l previne, că va răspunde conform articolelor 196 şi 197 din Codul penal, în caz dacă va refuza să prezinte concluzii sau va prezenta concluzii intenţionat false.

În timpul dezbaterilor judiciare expertul se găseşte în sala de şedinţe. La cererea expertului instanţa, ascultînd părerea participanţilor la proces, poate, printr-o încheiere, să-l scutească pe expert de obligaţia de a se afla în sala de şedinţă.

Articolul 245/1. Explicarea de către preşedintele instanţei a drepturilor şi obligaţiilor specialistului

Preşedintele explică specialistului drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute de articolul 116/1 din prezentul Cod, şi-l previne, că va răspunde pentru refuzul sau înlăturarea de a-şi îndeplini obligaţiile.

[Art.245/1 introdus prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 246. Prezentarea şi rezolvarea cererilor

Preşedintele şedinţei îi întreabă pe participanţii la proces, dacă cer să fie citaţi noi martori, experţi şi specialişti, să fie cerute şi alăturate la dosar noi probe, sau dacă au alte cereri.

Cel care formulează cererea trebuie să arate, ce împrejurări doreşte să dovedească prin probele suplimentare. Clarificarea împrejurărilor, pentru confirmarea cărora se citează martorii noi, se face în lipsa acestor martori.

Cererile formulate trebuie să fie rezolvate de îndată, instanţa pronunţîndu-se printr-o încheiere.

Respingerea cererii de către instanţă nu lipseşte persoana care a făcut-o de dreptul de a o formula din nou în cursul dezbaterilor judiciare ulterioare.

[Art.246 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.246 modificat prin Ucazul fin 01.12.66]

Capitolul XXIV

ANCHETA JUDECĂTOREASCĂ

Articolul 247. Începerea anchetei judecătoreşti

Preşedintele şedinţei anunţă începerea anchetei judecătoreşti.

Ancheta judiciară începe cu citirea de către procuror a învinuirii formulate. Dacă în proces a fost intentată o acţiune civilă, se dă citire şi acţiunii.

Preşedintele şedinţei îl întreabă pe inculpat, dacă a înţeles învinuirea ce i se aduce, îi explică, dacă este necesar, elementele esenţiale al acestei învinuiri şi-l întreabă, dacă recunoaşte, că e vinovat de învinuirea ce i se aduce dacă recunoaşte acţiunea civilă, în cazul cînd există o asemenea acţiune. Preşedintele dă posibilitate inculpatului, dacă acesta doreşte să-şi motiveze răspunsurile la întrebările puse.

[Art.247 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 248. Stabilirea procedurii de cercetare a probelor

După ce inculpatul a răspuns la întrebarea dacă recunoaşte sau nu învinuirea ce i se aduce, instanţa stabileşte procedura de cercetare a probelor, luînd în considerare că în primul rînd se cercetează probele prezentate de către acuzator. Ordinea cercetării probelor se determină, după ascultarea opiniei părţilor, printr-o încheiere care se consemnează în procesul-verbal. Schimbarea ulterioară a acestei ordini se poate face printr-o încheiere motivată, în acelaşi mod.

Ancheta judecătorească se efectuează în întregime de instanţă indiferent dacă inculpatul a recunoscut sau nu învinuirea ce i se aduce.

[Art.248 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.248 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 249. Interogarea inculpatului

Interogarea inculpatului începe cu invitaţia ce i-o face preşedintele şedinţei de a spune tot ce ştie cu privire la învinuirea ce i se aduce şi împrejurările cauzei. După aceasta îi pun întrebări procurorul, apărătorul, precum şi partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor. Apoi inculpatului îi pot pune întrebări ceilalţi inculpaţi şi apărătorul lor. Minorii sînt interogaţi conform dispoziţiilor articolului 132 din prezentul Cod. Preşedintele şedinţei respinge întrebările care nu se referă la cauză.

Judecătorii au dreptul de a pune întrebări inculpatului în orice moment al anchetei judecătoreşti.

Interogarea inculpatului în lipsa unui alt inculpat se admite numai pe baza unei încheieri a instanţei, în cazuri excepţionale, cînd aceasta e necesar pentru stabilirea adevărului. În acest caz, după reîntoarcerea inculpatului în sala de şedinţă, preşedintele îi comunică conţinutul arătărilor, făcute în lipsa lui, şi-i dă posibilitatea să pună întrebări inculpatului, care a fost interogat în lipsa lui.

Inculpatul poate, cu autorizaţia preşedintelui şedinţei, să facă declaraţii suplimentare oricînd în cursul anchetei judecătoreşti.

[Art.249 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 250. Citirea mărturiilor inculpatului

Se poate da citire arătărilor inculpatului din cursul cercetării sau anchetei preliminare, precum şi reproduce înregistrarea sonoră şi video a mărturiilor lui, alăturată la procesul-verbal al interogatoriului în următoarele cazuri:

1) cînd există contradicţii esenţiale între aceste mărturii şi mărturiile făcute de inculpat în instanţă;

2) cînd inculpatul refuză să răspundă la întrebări, puse în instanţă;

3) cînd cauza se judecă în lipsa inculpatului.

Această regulă se aplică şi în cazurile cînd se dă citire mărturiilor inculpatului făcute în instanţă.

Nu se admite reproducerea înregistrării sonore şi video fără a se da citirea în prealabil mărturiilor, cuprinse în procesul-verbal respectiv al interogatoriului sau în procesul-verbal al şedinţei de judecată. În procesul-verbal al şedinţei de judecată se face o menţiune despre reproducerea înregistrării sonore şi video.

[Art.250 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.250 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 251. Ascultarea părţii vătămate

Partea vătămată este ascultată potrivit prevederilor articolului 253 din prezentul Cod privitor la audierea martorului, însă înaintea martorilor.

Articolul 252. Prevenirea martorului asupra răspunderii ce o poartă pentru refuzul de a depune mărturii sau depunerea intenţionată a unor mărturii mincinoase

Înainte de a-l audia pe martor, preşedintele stabileşte identitatea lui, îi explică datoria lui cetăţenească şi obligaţia de a spune sincer tot ce ştie cu privire la cauză şi îl previne, că va purta răspundere pentru refuzul de a depune mărturii, cît şi pentru depunerea intenţionată a unor mărturii mincinoase.

Martorul semnează o declaraţie că i s-au explicat obligaţiile şi răspunderea ce o poartă. Declaraţia semnată se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Martorilor care n-au împlinit şaisprezece ani preşedintele şedinţei le explică însemnătatea ce o au mărturiile complete şi sincere.

Aceşti martori nu se previn asupra răspunderii ce o vor purta pentru refuzul de a depune mărturii şi pentru depunerea intenţionată a unor mărturii mincinoase, ei nu semnează de asemenea declaraţia prevăzută în partea a doua.

Articolul 253. Audierea martorului

Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă n-au fost audiaţi.

Preşedintele şedinţei stabileşte, în ce relaţii se află martorul cu inculpatul şi cu partea vătămată, şi-i propune martorului să spună instanţei tot ce ştie personal cu privire la cauză. Apoi pun întrebări martorului procurorul, precum şi partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul şi inculpatul. Preşedintele respinge întrebările ce nu se referă la cauză.

La început martorul este întrebat de acel participant la proces, la cererea căruia a fost citat, iar apoi de ceilalţi participanţi.

Fiecare participant la procesul judiciar este în drept să pună martorului întrebări suplimentare pentru a elucida şi a completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.

Judecătorii au dreptul de a pune întrebări martorului oricînd în cursul anchetei judecătoreşti.

Instanţa poate permite martorilor audiaţi să părăsească sala de şedinţă înainte de terminarea anchetei judecătoreşti, dar numai după ce a ascultat părerea inculpatului, apărătorului, precum şi a părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sau a reprezentanţilor lor şi părerea procurorului.

[Art.253 completat prin Legea din 15.06.95]

[Art.253 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 254. Folosirea de către martor a unor însemnări şi documente

Martorul poate să prezinte în instanţă documente şi să folosească însemnări în cazurile cînd declaraţiile sînt legate de cifre şi de alte date, care se ţin minte greu.

Documentele şi însemnările pot fi anexate la dosar, dacă instanţa dispune aceasta prin încheierea respectivă.

Articolul 255. Audierea martorului minor

La audierea martorilor minori va fi chemat să asiste şi un pedagog. Dacă este necesar, sînt chemaţi şi părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului. Persoanele menţionate pot cu autorizaţia preşedintelui şedinţei, să pună întrebări martorului.

Audierea martorului minor, cînd aceasta e necesar pentru stabilirea adevărului, se poate face şi în lipsa inculpatului, în baza unei încheieri a instanţei. După reîntoarcerea inculpatului în sala de şedinţă trebuie să i se comunice declaraţiile martorului şi să i se dea posibilitatea a pune întrebări acestui martor.

După ce a fost audiat, martorul, care nu a împlinit vîrsta de şaisprezece ani, trebuie să părăsească sala de şedinţă, în afară de cazurile cînd instanţa va găsi, că prezenţa lui este necesară.

[Art.255 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 256. Citirea în şedinţă a declaraţiilor martorului

Declaraţiile făcute de martor în timpul cercetării sau anchetei preliminare se citesc în instanţă, iar reproducerea înregistrării sonore şi video a declaraţiilor lui, anexată la dosar are loc în următoarele cazuri:

1) cînd există contradicţii esenţiale, între aceste declaraţii şi declaraţiile martorului în instanţa de judecată;

2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută de a se înfăţişa în faţa instanţei, fie prin motive peremptorii de asigurare a siguranţei personale sau a securităţii naţionale.

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazurile citirii în şedinţă a mărturiilor făcute de martor în faţa instanţei.

În şedinţa judiciară se poate da citire, de asemenea, martorului audiat de instanţă în conformitate cu partea a doua a articolului 238 din prezentul Cod.

Nu se admite reproducerea înregistrării sonore şi video fără citirea prealabilă în şedinţă a mărturiilor cuprinse în procesul-verbal al audierii sau în procesul-verbal al şedinţei de judecată. În procesul-verbal al şedinţei de judecată se face o menţiune despre reproducerea înregistrării sonore şi video.

[Art.256 modificat prin Legea nr.263-XIV din 24.12.98]

[Art.256 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.256 completat prin Ucazul din 20.02.85]

[Art.256 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 257. Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor şi obiectelor

Martorului părţii vătămate sau inculpatului li se pot prezenta pentru recunoaştere o persoană sau un obiect, dacă această persoană sau acest obiect nu le-au fost prezentate la ancheta penală sau la cercetarea penală. Prezentarea pentru recunoaştere se efectuează după regulile, prevăzute de articolul 145 din prezentul Cod.

Articolul 258. Examinarea corpurilor delicte

Corpurile delicte, prezentate în şedinţa de judecată, trebuie să fie examinate de instanţă şi prezentate procurorului, inculpatului, apărătorului, precum şi părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor. Examinarea corpurilor delicte se poate face oricînd în cursul anchetei judecătoreşti atît din iniţiativa instanţei, cît şi la cererea participanţilor la proces. Dacă e necesar, corpurile delicte pot fi prezentate martorilor, expertului şi specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor împrejurări, legate de examinarea acestora. Aceasta se va menţiona în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Corpurile delicte, care nu pot fi aduse în instanţă, se examinează, dacă e necesar, de întregul complet de judecată la locul, unde se găseşte corpul delict, respectîndu-se prevederile prezentului articol.

[Art.258 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.258 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 259. Citirea în şedinţă a documentelor

Dacă în documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţă sînt expuse sau confirmate împrejurări care au importanţă pentru cauză, ele trebuie să fie citite în şedinţă. Documentele pot fi citite în şedinţă oricînd în cursul anchetei judecătoreşti, în întregime sau în parte, din iniţiativa procurorului, a inculpatului, apărătorului, învinuitorului obştesc, precum şi a părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor. Documentele, prezentate în şedinţa de judecată, pot fi anexate la dosar, dacă instanţa dă o încheiere în acest sens.

[Art.259 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 260. Cercetarea locului sau a unei încăperi

Dacă instanţa găseşte necesar a cerceta o încăpere sau un loc, cercetarea se efectuează de întregul complet de judecată în prezenţa procurorului, inculpatului, apărătorului, precum şi a părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor, iar dacă împrejurările cauzei o cer, – şi în prezenţa martorilor, expertului şi specialistului.

După sosirea la locul care trebuie cercetat preşedintele anunţă continuarea şedinţei de judecată şi instanţa procedează la cercetarea acestui loc; inculpatului, părţii vătămate, martorilor, expertului şi specialistului li se pot pune întrebări în legătură cu cercetarea.

Persoanele care asistă la cercetare au dreptul de a atrage atenţia instanţei asupra tuturor împrejurărilor care, după părerea lor, ar putea contribui la lămurirea cauzei şi a cere consemnarea în procesul-verbal a declaraţiilor făcute de ele. Ordinea în care se efectuează cercetarea şi rezultatele ei se menţionează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

[Art.260 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.260 modificat prin Ucazul din 01.12.66]

Articolul 261. Recunoaşterea situaţiei şi împrejurărilor faptei

Pentru a verifica sau preciza datele căpătate în urma interogării, cercetării şi a altor acte judecătoreşti, instanţa are dreptul de a dispune reconstituirea situaţiei şi împrejurărilor în care s-a petrecut fapta dată.

La reconstituirea situaţiei şi împrejurărilor faptei se aplică dispoziţiile articolului 162 din prezentul Cod, cu excepţia chemării martorilor asistenţi.

Articolul 262. Efectuarea expertizei în instanţă

Expertul participă la cercetarea probelor care se referă la obiectul expertizei. El poate cu autorizaţia preşedintelui şedinţei, să pună întrebări inculpatului, părţii vătămate şi martorilor în privinţa împrejurărilor, ce au însemnătate pentru formularea concluziilor.

După clarificarea tuturor împrejurărilor care au însemnătate pentru formularea concluziilor, preşedintele şedinţei propune procurorului, apărătorului, inculpatului, precum şi părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor de a prezenta în scris întrebările pe care vor să le pună expertului. Întrebările puse trebuie să fie citite în şedinţă şi în privinţa lor să se asculte părerile participanţilor la proces şi concluziile procurorului. Instanţa examinează aceste întrebări, le respinge pe acelea, care nu se referă la cauza şi la competenţa expertului, şi formulează întrebări noi, după care încheierea instanţei cu întrebările formulate se transmite expertului. Expertul se retrage pentru a-şi întocmi concluziile.

Concluziile expertului se dau în scris, se citesc de el în şedinţa de judecată şi împreună cu întrebările ce i-au fost transmise în scris se anexează la dosar.

Expertul are dreptul să includă în concluziile sale deducţiile referitoare la împrejurările cauzei care intră în competenţa lui, chiar dacă în privinţa lor nu i-au fost puse întrebări.

Cînd e nevoie să se prezinte expertului probe grafice de comparaţie, se aplică dispoziţiile articolului 166 din prezentul Cod.

[Art.262 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 263. Ascultarea expertului

După citirea în şedinţă a concluziilor expertului i se pot pune întrebări pentru clarificarea sau completarea acestora.

La început expertului îi pun întrebări judecătorii, apoi procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul şi inculpatul.

Întrebările puse expertului şi răspunsurile lui se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

[Art.263 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 264. Expertiza suplimentară sau noua expertiză în instanţă

În cazurile, prevăzute de articolul 65 din prezentul Cod, instanţa poate, printr-o încheiere motivată, să dispună efectuarea unei expertize suplimentare sau a unei noi expertize.

Expertiza suplimentară sau noua expertiză se efectuează după regulile, stabilite de articolele 262 şi 263 din prezentul Cod.

Articolul 265. Terminarea anchetei judecătoreşti

După examinarea tuturor probelor din dosar preşedintele şedinţei întreabă pe procuror, inculpat, pe apărător, precum şi partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau pe reprezentanţii lor, dacă doresc să completeze ancheta judecătorească şi cu ce anume. În caz dacă se prezintă cereri de completare a anchetei judecătoreşti, instanţa examinează aceste cereri şi le rezolvă.

După soluţionarea cererilor şi îndeplinirea în cazurile necesare a actelor suplimentare preşedintele şedinţei declară ancheta judecătorească terminată.

[Art.265 modificat prin Legea din 09.12.94]

Capitolul XXV

SUSŢINERILE VERBALE ŞI ULTIMUL CUVÎNT AL INCULPATULUI

Articolul 266. Conţinutul susţinerilor verbale şi ordinea lor

După terminarea anchetei judecătoreşti instanţa trece la ascultarea susţinerilor verbale. Susţinerile verbale se compun din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, reprezentantului ei, precum şi părţii civile, părţii civilmente responsabile sau reprezentanţilor lor apărătorului şi inculpatului, dacă apărătorul nu participă la şedinţă.

În cuvîntările lor participanţii la dezbateri nu au dreptul să se refere la probe noi, care n-au fost examinate în cadrul anchetei judecătoreşti. În cazul cînd trebuiesc prezentate probe noi, participanţii la dezbateri pot cere reluarea anchetei judecătoreşti.

Instanţa nu poate limita durata dezbaterilor la un anumit timp, însă preşedintele şedinţei are dreptul să oprească pe participanţii la dezbateri, dacă în cuvîntările lor ei se referă la împrejurări ce nu au legătură cu procesul.

În caz de conexare într-un singur proces a unor învinuiri reciproce ordinea cuvîntărilor se stabileşte de instanţă. După ce au luat cuvîntul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată cuvîntul în replică în legătură cu cele spuse în cuvîntări. Dreptul ultimei replici aparţine întotdeauna apărătorului, iar în lipsa lui – inculpatului.

[Art.266 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.266 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 267. Ultimul cuvînt al inculpatului

După terminarea susţinerilor verbale preşedintele şedinţei acordă inculpatului ultimul cuvînt. Este oprit a pune întrebări inculpatului în timpul ultimului cuvînt.

Instanţa nu poate limita durata ultimului cuvînt al inculpatului însă preşedintele şedinţei îl poate opri pe inculpat, cînd acesta se referă la împrejurări ce nu au legătură cu procesul.

Dacă în ultimul cuvînt inculpatul va comunica noi împrejurări, care au importanţă esenţială pentru cauză, instanţa este obligată să reia ancheta judecătorească.

Articolul 268. Retragerea completului de judecată pentru deliberare

După ce a ascultat ultimul cuvînt al inculpatului, completul de judecată se retrage în camera de consiliu pentru deliberare; preşedintele anunţă aceasta celor prezenţi în sala de şedinţă.

Capitolul XXVI

DAREA SENTINŢEI

Articolul 269. Pronunţarea sentinţei

Instanţele de judecată pronunţă sentinţa în numele legii.

[Art.269 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.269 în redacţia Hot. Parl. nr.1600-XII din 22.09.93]

Articolul 270. Secretul deliberării judecătorilor

Instanţa de judecată hotărăşte asupra procesului în camera de consiliu. În timpul deliberării judecătorilor în camera de consiliu se pot afla numai judecătorii ce fac parte din completul care a judecat procesul. Prezenţa altor persoane este interzisă.

Judecătorii nu au dreptul să divulge cele discutate în timpul deliberării.

[Art.270 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.270 modificat prin Ucazul din 02.10.75]

Articolul 271. Sentinţa trebuie să fie legală şi întemeiată

Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală şi întemeiată.

Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost examinate în şedinţa de judecată.

Sentinţa trebuie să fie motivată de către instanţă.

Articolul 272. Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la darea sentinţei

Instanţa de judecată trebuie să soluţioneze la darea sentinţei următoarele chestiuni:

1) dacă a avut loc fapta de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul;

2) dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat;

3) dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea;

4) dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni;

5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită;

6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului şi care anume;

7) dacă există temeiuri pentru ca inculpatul să fie declarat recidivist deosebit de periculos;

8) ce pedeapsă trebuie să i se aplice inculpatului şi dacă ea trebuie executată de inculpat, iar în caz de condamnare la privaţiune de libertate – tipul coloniei de corectare prin muncă sau coloniei de muncă pentru minori, în care urmează să fie executată pedeapsa;

9) dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă; dacă trebuie reparată paguba materială, atunci cînd n-a fost intentată acţiunea civilă;

10) ce trebuie să se facă cu corpurile delicte;

11) cine şi în ce proporţie trebuie obligat să plătească cheltuielile de judecată;

12) ce măsură preventivă trebuie aplicată inculpatului.

Dacă inculpatul este învinuit de săvîrşirea mai multor infracţiuni, instanţa rezolvă chestiunile, arătate la punctele 1-10 ale acestui articol pentru fiecare infracţiune în parte.

Dacă de săvîrşirea infracţiunii sînt învinuiţi mai mulţi inculpaţi, instanţa soluţionează aceste chestiuni referitor la fiecare inculpat în parte.

[Art.272 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.272 completat prin Ucazul din 31.07.70]

[Art.272 modificat prin Ucazul din 03.07.69]

Articolul 272/1. Chestiuni,ce urmează a fi soluţionate de instanţa de judecată la darea sentinţei în procesul unui minor

La darea sentinţei în procesul unui minor, afară de chestiunile, indicate în articolul 272 al prezentului Cod, instanţa de judecată este obligată să examineze necesitatea aplicării unei pedepse neprivative de libertate.

[Art.272/1 modificat prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.272/1 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 273.

[Art.273 exclus prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.273 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 274. Examinarea chestiunii privind starea de responsabilitate a inculpatului

Dacă în timpul cercetării, anchetei preliminare sau dezbaterilor judiciare s-a pus chestiunea stării de responsabilitate a inculpatului, instanţa de judecată este datoare să examineze această chestiune încă o dată la darea sentinţei. În caz dacă constată, că inculpatul se afla, în timpul săvîrşirii faptei, în stare de iresponsabilitate, sau după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală mintală, care-l face să nu-şi dea seama de actele sale, sau să nu le poată conduce, instanţa dă o încheiere în conformitate cu Capitolul XXVIII din prezentul Cod.

Articolul 275. Aplicarea de către instanţa de judecată a măsurilor de constrîngere cu caracter educativ faţă de minor

Dacă în urma dezbaterilor judiciare instanţa de judecată ajunge la concluzia că infracţiunea săvîrşită nu prezintă un mare pericol social şi că făptuitorul minor sub optsprezece ani s-ar putea corecta fără a i se aplica o pedeapsă penală, ea pronunţă o încheiere de încetare a procesului penal, aplicîndu-se minorului una din măsurile de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute de articolul 60 din Codul penal.

[Art.275 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 276. Procedura deliberării judecătorilor

În cazul examinării cauzei de către un complet format din trei judecători, ei deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei chestiunile în ordinea prevăzută de articolul 272 din prezentul Cod. Fiecare chestiune urmează să fie pusă astfel ca să poată da răspuns afirmativ sau negativ. Hotărîrea se ia, de regulă, prin unanimitate.

Cînd pe chestiunile deliberate unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi.

Dacă din deliberare rezultă mai mult decît două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.

Motivarea opiniei separate este obligatorie.

Rezultatul deliberării se consemnează în sentinţă sau în dispozitivul ei.

Dispozitivul sentinţei trebuie să conţină datele prevăzute de articolul 284, articolele 286 sau 287 şi articolul 288 din prezentul Cod.

[Art.276 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 277. Opinia separată a judecătorului

Dacă preşedintele şedinţei sau judecătorul are o opinie separată, el o expune în scris. Opinia separată se anexează la dosar.

[Art.277 în redacţia Legii nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.277 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.277 modificată prin Legea nr.758-XII din 18.10.91]

Articolul 278. Reluarea anchetei judecătoreşti

Dacă în timpul examinării în camera de consiliu a chestiunilor, arătate în articolele 272-274 din prezentul Cod, instanţa găseşte, că trebuie clarificată o împrejurare care are importanţă pentru cauză, ea reia ancheta judecătorească şi dă o încheiere în acest sens. După terminarea anchetei judecătoreşti, instanţa ascultă din nou susţinerile verbale ale participanţilor la proces şi ultimul cuvînt al inculpatului.

[Art.278 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 279. Felurile sentinţelor

Sentinţa instanţei de judecată poate fi ori de condamnare, ori de achitare.

Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor făcute în timpul cercetării sau anchetării preliminare şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor. Ea se dă numai în caz dacă în cursul dezbaterilor judiciare s-a dovedit, că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii. Instanţa dă o sentinţă de condamnare fără a indica pedeapsă, dacă în momentul judecării procesului fapta inculpatului nu mai prezintă pericol social, sau inculpatul a încetat de a mai fi periculos pentru societate, iar în cazurile prevăzute de punctele 3 şi 4 ale articolului 5 din prezentul Cod se dă o sentinţă de condamnare cu eliberare de pedeapsă.

Sentinţa de achitare se dă în caz dacă:

1) nu s-a constatat existenţa faptului infracţiunii;

2) fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.

[Art.279 modificat prin Legea nr.263-XIV din 24.12.98]

Articolul 280. Soluţionarea acţiunii civile

Odată cu sentinţa de condamnare instanţa de judecată, apreciind dacă sînt dovedite temeiurile şi mărimea pretenţiilor părţii civile, admite acţiunea civilă în totul sau în parte, ori o respinge.

În cazul cînd se dă o sentinţă de achitare, instanţa:

1) respinge acţiunea civilă, dacă nu s-a constatat existenţa faptului imputat, sau n-a fost dovedită participarea inculpatului la săvîrşirea infracţiunii;

2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile, dacă inculpatul a fost achitat, pentru că nu sînt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

În cazuri excepţionale, cînd, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, ar trebui amînată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.

Articolul 281. Asigurarea acţiunii civile, a confiscării averii

În caz de admitere a acţiunii civile instanţa de judecată poate dispune, înainte ca sentinţa să fi devenit definitivă, să fie luate măsuri pentru asigurarea acestei acţiuni, în caz dacă măsuri n-au fost luate înainte.

La pronunţarea sentinţei cu confiscarea averii de la persoana condamnată instanţa judecătorească ia măsuri pentru a asigura confiscarea averii dacă asemenea măsuri nu s-au luat anterior.

[Art.281 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.281 modificat prin Decretul din 29.03.90]

Articolul 282. Urmările respingerii acţiunii civile

Dacă acţiunea civilă a fost respinsă la judecarea procesului penal, partea vătămată nu mai are dreptul de a intenta din nou aceeaşi acţiune în faţa instanţei civile.

În caz dacă instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile, partea vătămată are dreptul s-o intenteze din nou în faţa instanţei civile.

Articolul 283. Întocmirea sentinţei

După ce a soluţionat chestiunile, arătate în articolele 272-274 din prezentul Cod, instanţa de judecată procedează la întocmirea sentinţei. Sentinţa constă din: parte introductivă, expunere-motivare şi dispozitiv.

Sentinţa se întocmeşte în limba în care s-au desfăşurat dezbaterile judiciare şi trebuie să fie scrisă de unul din judecătorii care au participat la darea ei.

Sentinţa se semnează de toţi judecătorii care au participat la darea ei. Judecătorul care are opinie separată semnează şi el sentinţa.

Despre îndreptările din corpul sentinţei trebuie să se facă menţiuni care se semnează de toţi judecătorii în camera de consiliu, înainte de pronunţarea sentinţei.

Articolul 284. Partea introductivă a sentinţei

În partea introductivă a sentinţei se arată:

1) că sentinţa a fost pronunţată în numele “legii“;

2) data şi locul dării sentinţei;

3) denumirea instanţei de judecată care a dat sentinţa, numele judecătorului sau, după caz, numele membrilor completului de judecată, secretarului şedinţei, procurorului, părţii vătămate , apărătorului;

4) numele, prenumele, şi patronimicul, inculpatului, anul, luna, ziua şi locul naşterii lui, domiciliul şi locul de muncă, ocupaţia, studiile, situaţia familială şi alte date referitoare la persoana lui, care au importanţă pentru cauză;

5) legea penală care prevede infracţiunea de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul.

[Art.284 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.284 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.284 modificat prin Hot. Parl. nr.1600-XII din 22.09.93]

Articolul 285. Partea descriptivă a sentinţei

Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă:

1) descrierea actului criminal, considerat ca fiind dovedit, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii lui, caracterul vinei, mobilele şi consecinţele infracţiunii;

2) probele, pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată, şi motivele pentru care instanţa de judecată a respins alte probe;

3) indicaţii asupra circumstanţelor,care atenuează sau agravează răspunderea;

4) în cazul cînd o parte a acuzaţiei este considerată neîntemeiată – temeiurile pentru aceasta;

5) motivele pentru modificarea învinuirii dacă la judecată s-a efectuat aşa ceva.

Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze stabilirea pedepsei privative de libertate, dacă sancţia legii penale prevede şi alte pedepse, nelegate de privaţiunea de libertate; declararea acuzatului ca fiind un recidivist deosebit de periculos; aplicarea unei condamnări cu suspendarea pedepsei şi cu atragerea condamnatului în mod obligator la muncă, stabilirea unei pedepse sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă; trecerea la o pedeapsă mai blîndă; stabilirea unei pedepse sub formă de trimitere la un preventoriu de reeducare prin muncă; stabilirea categoriei de colonie de corectare prin muncă sau de colonie de reeducare prin muncă prin abatere de la regulile generale; rezolvarea chestiunilor, legate de amînarea executării sentinţei.

Partea descriptivă a sentinţei de achitare trebuie să cuprindă:

1) indicarea învinuirii pe baza căreia inculpatul a fost trimis în judecată;

2) deschiderea împrejurărilor cauzei, constatate de instanţa de judecată, şi enunţarea temeiurilor pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor de ce instanţa respinge probele aduse în sprijinul învinuirii. Nu se admite introducerea în sentinţa de achitare a unor formulări, ce ar pune la îndoială nevinovăţia celui achitat.

Partea descriptivă a sentinţelor de condamnare sau achitare trebuie să conţină motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la repararea pagubei materiale, pricinuite prin infracţiune.

[Art.285 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 286. Dispozitivul sentinţei de condamnare

În dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să fie arătate:

1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;

2) constatarea că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală;

3) felul şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune, constatată ca dovedită, pedeapsa definitivă, pe care urmează s-o execute; categoria coloniei de educare prin muncă sau a coloniei de muncă pentru minori, în care trebuie să execute pedeapsa cel condamnat la privaţiune de libertate; data de la care începe executarea pedepsei; durata termenului de încercare în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, şi cui revine obligaţia de a supraveghea pe cel condamnat condiţionat cu suspendare a executării pedepsei. În caz dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl eliberează de pedeapsă pe baza prevederilor respective ale Codului penal ea este datoare să menţioneze aceasta în dispozitivul sentinţei, înlocuirea pedepsei cu un alt tip de pedeapsă;

4) dispoziţia că se ţine samă de deţinerea preventivă, dacă inculpatul se afla în stare de arest pînă la darea sentinţei;

5) dispoziţia privitoare la măsura preventivă, ce se va aplica inculpatului, pînă ce sentinţa va deveni definitivă;

6) durata perioadei de amînare a executării sentinţei pronunţate condamnatului; obligaţiile, puse în seama lui; colectivul de muncă sau persoana, în seama cărora este pusă obligaţia de supraveghere a con damnatului şi de înfăptuire a muncii educative cu el.

Dacă inculpatul este învinuit pe baza cîtorva articole ale legii penale, dispozitivul sentinţei trebuie să arate precis, la care anume articole el a fost achitat şi pe baza cărora condamnat.

În toate cazurile pedeapsa trebuie să fie precizată astfel, încît la executarea sentinţei să nu se ivească nici un fel de îndoieli cu privire la felul şi mărimea pedepsei, fixate de instanţa de judecată.

În cazurile, prevăzute de articolul 34 din Codul penal dispozitivul sentinţei va cuprinde de asemenea şi dispoziţia de a se interveni, după ce sentinţa va rămîne definitivă, pe lîngă organele respective de stat în vederea retragerii de la inculpat, a gradului militar sau a unui alt titlu, a ordinului, medaliei, sau a titlului onorific.

[Art.286 completat prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.286 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.286 modificat prin Hot. Parl. nr.1600-XII din 11.09.93]

[Art.286 modificat prin Ucazul nr.3930 din 13.12.84]

[Art.286 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.286 modificat prin Ucazul din 03.07.69]

Articolul 287. Dispozitivul sentinţei de achitare

Dispozitivul sentinţei de achitare trebuie să cuprindă:

1) numele, prenumele, şi patronimicul inculpatului;

2) dispoziţia de achitare a inculpatului;

3) dispoziţia de revocare a măsurii preventive, în caz dacă s-a aplicat o asemenea măsură;

4) dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări a averii – în caz dacă au fost luate asemenea măsuri.

[Art.287 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.287 modificat prin Ucazul din 29.03.90]

Articolul 288. Alte chestiuni, care trebuie soluţionate în dispozitivul sentinţei

Dispozitivul sentinţei de condamnare, cît şi al celei de achitare, pe lîngă chestiunile enumerate în articolele 272-274 ale prezentului Cod în cazurile necesare trebuie să mai cuprindă;

1) hotărîrea cu privire la acţiunea civilă sau hotărîrea pronunţată din oficiu de instanţă cu privire la repararea pagubei;

2) hotărîrea în ce priveşte confiscarea averii sau a obiectelor de valoare ale condamnatului, dobîndite prin infracţiune;

3) hotărîrea în ce priveşte corpurile delicte;

4) dispoziţia relativ la repartizarea cheltuielilor de judecată;

5) dispoziţia referitoare la procedura şi termenul declarării recursului şi protestului împotriva sentinţei.

Articolul 289. Decizia interlocutoare a primei instanţe de judecată

Judecătoria, care examinează cauza în cadrul primei instanţe, pronunţă decizia interlocutoare, dacă există temeiurile, prevăzute de articolul 54/2 din prezentul Cod.

[Art.289 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 290. Pronunţarea sentinţei

După semnarea sentinţei integral sau a dispozitivului ei, preşedintele şedinţei sau unul dintre membrii completului de judecată pronunţă sentinţa sau dispozitivul ei.

Toţi cei prezenţi în sală, inclusiv judecătorii, ascultă sentinţa stînd în picioare.

Dacă inculpatul nu cunoaşte limba în care este întocmită sentinţa sau dispozitivul ei, îndată după pronunţare, sentinţa sau dispozitivul ei trebuie să-i fie comunicat de interpret în limba pe care o cunoaşte inculpatul.

Procurorul şi apărătorul trebuie să asiste la pronunţarea sentinţei.

[Art.290 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 290/1. Redactarea sentinţei

Dacă a fost pronunţat numai dispozitivul sentinţei, sentinţa se redactează integral, în cel mult 10 zile de la pronunţare, de unul dintre judecătorii care au participat la examinarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată.

În cazul în care vre-unul dintre membrii completului de judecată nu are posibilitate de a semna sentinţa redactată, ea se semnează în locul acestuia de preşedintele şedinţei. Dacă şi preşedintele şedinţei este în imposibilitate de a semna, sentinţa se semnează de preşedintele instanţei. În toate cazurile pe sentinţă se face menţiune despre cauza care a determinat imposibilitatea semnării.

[Art.290/1 introdus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 291. Punerea în libertate a inculpatului arestat

Dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate, chiar în sala şedinţei de judecată.

În caz de condamnare la privaţiune de libertate cu suspendarea pedepsei şi cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă, instanţa judecătorească, ţinînd seama de persoană şi de circumstanţele cauzei, este în drept de a-l elibera pe condamnat de sub arest.

[Art.291 completat prin Ucazul din 03.11.87]

Articolul 292. Înmînarea copiei de pe sentinţă

În cel mult trei zile de la pronunţarea sentinţei sau a dispozitivului ei, inculpatului arestat şi părţilor care au lipsit la pronunţarea hotărîrii li se vor înmîna copii de pe sentinţă sau de pe dispozitivul ei cu înmînarea ulterioară a copiei sentinţei redactate.

[Art.292 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Dacă sentinţa sau dispozitivul ei, precum şi sentinţa redactată sînt întocmite într-o limbă pe care inculpatul nu o cunoaşte, lui i se înmînează traducerea în scris a sentinţei sau dispozitivului ei în limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care el o cunoaşte.

[Art.292 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.292 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 293. Măsurile de ocrotire a copiilor condamnatului şi de pază a averii lui

Cînd inculpatul este condamnat la privaţiune de libertate, instanţa de judecată este obligată să ia măsuri pentru ocrotirea copiilor minori ai condamnatului, precum şi măsuri pentru paza averii şi locuinţei lui, dacă au rămas fără supraveghere. Instanţa va da o încheiere în acest sens.

Capitolul XXVII

PROCEDURA APLICĂRII DE SANCŢIUNI BĂNEŞTI ŞI AMENZI

Articolul 294. Procedura aplicării amenzii judiciare şi altor sancţiuni băneşti

Amenda judiciară sau alte sancţiuni băneşti prevăzute de articolele 76, 116/1, 117 şi 228/1 se aplică de instanţa de judecată de competenţa căreia este procesul penal respectiv. Dacă încălcarea a fost comisă în cursul şedinţei de judecată, încheierea de aplicare a amenzii judiciare o dă instanţa care judecă procesul, chiar în aceeaşi şedinţă.

În celelalte cazuri de încălcări prevăzute de articolul 228/1, amenda judiciară se aplică de instanţa de judecată în care a avut loc abaterea, cu citarea persoanei căreia i se poate aplica amendă. Neprezentarea neîntemeiată a persoanei citate în judecată nu împiedică examinarea cauzei.

Persoana amendată poate cere scutirea de amendă sau reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la data comunicării încheierii de amendare.

Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, instanţa de judecată care a aplicat amenda poate dispune scutirea sau reducerea amenzii.

Încheierea instanţei de judecată, dată în condiţiile prezentului articol, poate fi atacată cu recurs.

[Art.294 în redacţia Legii din 10.04.96]

Capitolul XXVIII

PROCEDURA APLICĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÎNGERE

CU CARACTER MEDICAL

Articolul 295. Temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical

Măsurile de constrîngere cu caracter medical, prevăzute de articolul 55 din Codul penal se aplică de instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvîrşit acte social-periculoase, prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, şi faţă de persoanele care s-au îmbolnăvit după săvîrşirea infracţiunii de o boală mintală, ce le face să nu-şi dea seama de faptele lor sau să nu le poată conduce, – în caz dacă aceste persoane prezintă un pericol pentru societate prin natura faptei săvîrşite şi din cauza bolii lor.

Măsurile de constrîngere cu caracter medical ce aplică potrivit cu dispoziţiile generale ale prezentului Cod, şi afară de aceasta, de articolele ce urmează.

Articolul 296. Ancheta preliminară

În procesele, avînd de obiect fapte social-periculoase, săvîrsite de persoane iresponsabile, precum şi infracţiuni săvîrşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală mintală după săvîrşirea faptei, se va efectua în mod obligator o anchetă preliminară.

La efectuarea anchetei preliminare urmează să fie clarificate următoarele chestiuni:

1) timpul, locul, modul şi alte împrejurări ale săvîrşirii faptei ce prezintă un pericol social;

2) dacă fapta ce prezintă pericol social a fost săvîrşită de către acea persoană;

3) dacă persoana care a săvîrşit fapta, ce prezintă un pericol social, a suferit de boli mintale în trecut, gradul şi caracterul bolii mintale în momentul săvîrşirii faptei ce prezintă un pericol social şi în timpul cercetării cauzei;

4) purtarea celui ce a săvîrşit fapta care prezintă un pericol social atît înainte, cît şi după săvîrşirea ei;

5) caracterul şi mărimea pagubei, pricinuite prin fapta ce prezintă un pericol social.

Persoana în cauză va fi supusă unei expertize psihiatrico-judiciare numai dacă există suficiente date, care arată, că anume această persoană a săvîrşit fapta social-periculoasă, pentru care a fost pornit procesul penal şi care se cercetează.

Dacă din cauza stării psihice a persoanei ce a săvîrşit fapta social-periculoasă nu se pot efectua actele de urmărire penală, la care ea trebuie să participe, anchetatorul penal întocmeşte un proces-verbal în acest sens.

Articolul 297. Terminarea anchetei preliminare

După terminarea anchetei preliminare, anchetatorul penal o ordonanţă dă:

1) de încetare a procesului,- în cazurile prevăzute de articolul 185 din prezentul Cod, sau cînd din caracterul faptei social-periculoase şi starea psihică a celui ce a săvîrşit-o reiese că această persoană nu prezintă un pericol pentru societate;

2) de trimitere a cauzei în judecată, – dacă s-a constatat că există temeiuri de a se aplica faţă de cel ce a săvîrşit fapta social-periculoasă măsuri de constrîngere cu caracter medical.

În ordonanţa de trimitere a cauzei în judecată trebuie să fie expuse toate împrejurările cauzei, stabilite prin ancheta preliminară, precum şi temeiurile pentru aplicarea de către instanţă a măsurilor de constîngere cu caracter medical.

Ordonanţa împreună cu cauza penală se remite procurorului, care, dacă este de acord cu ordonanţa, trimite cauza instanţei de judecată, iar dacă nu este de acord, restituie cauza pentru a se efectua cercetări suplimentare. Cînd nu există motive pentru a se aplica măsuri de constrîngere cu caracter medical, procurorul dispune încetarea procesului.

În caz de încetare a procesului dacă, prin caracterul faptei social-periculoase şi stare psihică a celui ce a săvîrşit-o, această persoană nu prezintă pericol pentru societate, dar este un alienat mintal, anchetatorul penal sau procurorul comunică despre aceasta organelor locale de ocrotire a sănătăţii.

[Art.297 modificat prin Legea nr.1275-XIII din 18.07.97]

[Art.297 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 298. Actele pregătitoare pentru şedinţa de judecată

Preşedintele instanţei de judecată primind de la procuror dosarul, fixează data examinării lui în şedinţa de judecată, anunţă pe procuror, apărător şi reprezentanţii legali ai persoanei, al cărei proces urmează a fi judecat, şi dispune citarea martorilor, părţii vătămate, iar în caz de necesitate – şi a expertului.

Preşedintele instanţei de judecată are dreptul să dispună chemarea la şedinţa de judecată a persoanei al cărei proces urmează să se judece, în caz dacă această persoană nu este bolnavă de o boală ce împiedică prezentarea ei în instanţă.

Dacă preşedintele instanţei de judecată constată, că există motive pentru a înceta procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical, el prezintă cauza spre soluţionare a instanţei.

[Art.298 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.298 modificat prin Legea din 09.12.94]

Articolul 299. Judecarea cauzei

Judecarea cauzelor, trimise instanţei pe baza articolului 297 din prezentul Cod, se face în şedinţă de judecată, potrivit cu dispoziţiile capitolelor douăzeci şi doi – douăzeci şi patru ale prezentului Cod, cu participarea obligatoare a procurorului şi a apărătorului.

La şedinţa de judecată trebuie să fie verificate probele care dovedesc, că persoana în cauză a săvîrşit sau, dimpotrivă, nu a săvîrşit fapta social-periculoasă, prevăzută de legea penală, să se asculte concluziile experţilor asupra stării psihice a inculpatului şi să se controleze alte împrejurări, care au o importanţă esenţială pentru soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

După terminarea anchetei judecătoreşti, instanţa ascultă pe procuror şi apărător.

Articolul 300. Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată

Instanţa de judecată soluţionează cauza printr-o sentinţă care se dă în camera de consiliu.

La darea sentinţei instanţa trebuie să rezolve următoarele chestiuni:

1) dacă a avut loc fapta social-periculoasă prevăzută de legea penală;

2) dacă fapta aceasta a fost săvîrşită de persoana, procesul căreia se judecă;

3) dacă această persoană a săvîrşit fapta social-periculoasă în stare de iresponsabilitate;

4) dacă, după săvîrşirea infracţiunii, această persoană s-a îmbolnăvit de o boală mintală, care o face să nu-şi dea seama de actele sale sau să nu le poată conduce, şi dacă această boală nu este o tulburare nervoasă temporară, care cere doar suspendarea procesului;

5) dacă trebuie aplicată vre-o măsură de constrîngere cu caracter medical, şi care anume.

[Art.300 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 301. Sentinţa privind aplicarea unor măsuri de constrîngere cu caracter medical

Dacă consideră dovedit faptul că persoana în cauză a săvîrşit o faptă social-periculoasă, prevăzută de legea penală, în stare de iresponsabilitate, sau că această persoană, după ce a săvîrşit infracţiunea, s-a îmbolnăvit de o boală mintală cronică, ce o face să nu-şi dea seama de actele sale sau să nu le poată conduce, instanţa de judecată dă, conform articolului 11 din Codul penal sau o sentinţă de absolvire a acestei persoane – după caz de răspundere penală, sau de eliberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea a unor măsuri de constrîngere cu caracter medical, indicînd care anume din ele trebuie aplicată sau o încheiere de încetare a procesului şi de neaplicare a unor astfel de măsuri, – în cazurile cînd prin caracterul faptei săvîrşite şi starea sănătăţii sale inculpatul nu prezintă un pericol pentru societate şi nu are nevoie de tratament forţat. În astfel de cazuri instanţa anunţă despre bolnav organele de ocrotire a sănătăţii.

În cazul cînd faţă de persoană sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical, în sentinţă se va indica periodicitatea efectuării de către instanţa de judecată a controlului necesităţii de a continua aplicarea acestor măsuri de constrîngere. Acest control se efectuează din oficiu de către instanţa de judecată în a cărei rază de activitate se află instituţia medicală respectivă, nu mai rar decît o dată la 6 luni.

Dacă găseşte, că starea de iresponsabilitate a persoanei al cărei proces se judecă n-a fost dovedit sau că boala celui care a săvîrşit infracţiunea nu împiedică pedepsirea lui, instanţa dă o sentinţă, prin care clasează procedura forţată cu caracter medical, restituind dosarul la procuror pentru cercetarea cauzei penale în mod general.

În caz dacă găseşte, că participarea persoanei la săvîrşirea faptei social-periculoase n-a fost dovedită, precum şi în cazul cînd constată împrejurările prevăzute de articolul 5 din prezentul Cod, instanţa dă o sentinţă de încetare a procesului pe baza celor constatate de ea, indiferent de existenţa şi caracterul bolii inculpatului şi anunţă despre aceasta organele de ocrotire a sănătăţii.

Prin sentinţa sa instanţa rezolvă şi chestiunile, indicate în articolul 288 din prezentul Cod.

[Art.301 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.301 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.301 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 302. Atacarea sentinţei privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical

Sentinţa instanţei de judecată privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa de judecată ierarhic superioară de către procuror, apărător, partea vătămată sau reprezentantul ei, o rudă apropiată a persoanei al cărei proces s-a judecat.

[Art.302 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 303. Revocarea sau schimbarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical

Dacă în urma însănătoşirii persoanei care a fost găsită iresponsabilă sau în urma schimbării stării sănătăţii ei nu mai este necesar de a se aplica în continuare măsura de constrîngere cu caracter medical, dispusă anterior, instanţa de judecată, la propunerea medicului-şef al instituţiei medicale, unde este deţinută persoana dată, propunere bazată pe avizul unei comisii medicale, examinează în conformitate cu partea întîia şi partea a şasea ale articolului 348 din prezentul Cod, chestiunea revocării ori schimbării măsurii de constrîngere cu caracter medical.

Aceleaşi dispoziţii se aplică şi faţă de persoana care după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală mintală cronică, dacă această persoană, în urma schimbării ce s-a produs în starea sănătăţii ei,nu mai are nevoie de măsurile de constrîngere cu caracter medical, cu toate că rămîne un alienat mintal.

Cererea de revocare sau schimbare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical o pot face rudele apropiate ale persoanei, care a fost găsită iresponsabilă, precum şi alte persoane interesate. În cazurile acestea instanţa cere de la organele respective de ocrotire a sănătăţii informaţii referitor la starea sănătăţii persoanei, în privinţa căreia s-a prezentat cererea.

Chestiunile menţionate în acest articol se soluţionează de instanţa care a dat încheierea de aplicare a măsurii de constrîngere cu caracter medical, sau de instanţa locului unde se aplică această măsură. Participarea procurorului în asemenea cazuri este obligatoare.

[Art.303 modificat prin Legea nr.1425-XV din 07.11.2002]

[Art.303 modificat prin Ucazul din 04.02.88]

Articolul 304. Redeschiderea procesului în privinţa persoanei, faţă de care s-a aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical

Dacă persoana căreia i s-a aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical, pentru că s-a îmbolnăvit de o boală mintală după săvîrşirea infracţiunii, se va însănătoşi, lucrul acesta fiind constatat de o comisie medicală, instanţa de judecată, pe baza avizului instituţiei medicale, dă, potrivit cu dispoziţiile articolului 348 din prezentul Cod, o încheiere de revocare a măsurii de constrîngere cu caracter medical şi rezolvă chestiunile privind trimiterea dosarului pentru a se efectua cercetarea sau ancheta preliminară, punerea sub învinuire a persoanei în cauză şi trimiterea dosarului la instanţa de judecată, potrivit cu normele generale.

Timpul petrecut în instituţia medicală se include în durata prevenţiei.

Articolul 305. Tratamentul forţat al celor ce suferă de alcoolismul cronic

Dacă infractorul suferă de alcoolism cronic şi infracţiunea, săvîrşită de el, are legătură cu această împrejurare, instanţa de judecată, pe lîngă pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, poate, în conformitate cu articolul 59 din Codul penal să dispună aplicarea unui tratament forţat, cu regim medical special.

Încetarea tratamentului forţat se dispune, la propunerea instituţiei medicale respective, de instanţa care a pronunţat sentinţa cu privire la tratamentul forţat cu regim special sau de instanţa în raza căreia se află locul unde se aplică această măsură.

[Art.305 modificat prin Legea din 10.04.96]

TITLUL V

CĂILE ORDINARE DE ATAC

[Titlul 5 în redacţia Legii din 10.04.96]

Capitolul XXIX

APELUL

Articolul 306. Hotărîrile supuse apelului

Sentinţele pot fi atacate cu apel, cu excepţia:

1) sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

2) sentinţelor pronunţate de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

3) sentinţelor pronunţate de Curtea de Apel;

4) sentinţelor pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie;

5) altor sentinţe pentru care legea nu prevede această cale de atac.

Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa.

Apelul declarat împotriva sentinţei se socoate făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.

Articolul 307. Persoanele care pot declara apel

Pot declara apel:

1) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

2) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;

3) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;

4) partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;

5) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

6) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute de punctele 2) – 4) ale prezentului articol şi de către apărător sau reprezentantul lor legal.

[Art.307 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 308. Termenul de declarare a apelului

Termenul de apel este de 10 zile de la data pronunţării sentinţei, dacă legea nu dispune altfel, iar în cazul redactării sentinţei – de 10 zile după înştiinţarea în scris a părţilor despre aceasta.

Pentru inculpatul arestat, precum şi pentru părţile care au lipsit la pronunţarea sentinţei, termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe sentinţă.

În cazul prevăzut în articolul 307 alineatul întîi punctul 5) din prezentul Cod, calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii, prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, şi cel mai tîrziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul cînd procesul a fost suspendat.

[Art.308 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 309. Repunerea în termen a apelului

Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate, iar apelul a fost declarat în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor materiale.

Pînă la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărîrii.

Articolul 310. Apelul peste termen

Participantul la proces care a lipsit atît la judecată, cît şi la pronunţarea sentinţei, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai tîrziu decît 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor materiale.

Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei.

Instanţa de apel poate suspenda executarea sentinţei atacate.

Articolul 311. Declararea apelului

Apelul se declară prin cerere scrisă.

Cererea de apel trebuie să conţină:

1) denumirea instanţei la care se depune apelul;

2) numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui;

3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă sentinţa;

4) conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului;

5) indicarea probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă necesitatea administrării de noi probe;

6) data declarării apelului şi semnătura apelantului;

7) lista documentelor ce se anexează la cererea de apel.

Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea se atestă de un judecător de la instanţa a cărei hotărîre se atacă. Cererea poate fi atestată şi de primarul localităţii unde domiciliază apelantul.

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, în atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt. Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii.

După expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanţa judecătorească care a pronunţat sentinţa trimite, în termen de cinci zile, dosarul penal, împreună cu apelul în instanţa judecătorească superioară.

[Art.311 modificat prin Legea nr.208-XIV din 25.11.98]

Articolul 312. Renunţarea la apel

După pronunţarea sentinţei şi pînă la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac.

Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special.

Articolul 313. Retragerea apelului

Pînă la începerea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de apelant.

Apelul declarat de procuror poate fi retras şi de procurorul ierarhic superior.

Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat dacă apelul nu conţine renunţarea integrală la învinuire sau la o parte din ea.

[Art.313 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 314. Efectul suspensiv al apelului

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, afară de cazul cînd legea dispune altfel.

Articolul 315. Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale

Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

În cadrul limitelor arătate în alineatul întîi al prezentului articol, instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Articolul 316. Neagravarea situaţiei în propriul apel

Instanţa de apel, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.

Articolul 317. Efectul extensiv al apelului

Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze acestor părţi o situaţie mai grea.

Articolul 318. Fixarea termenului de judecată a apelului şi prezenţa părţilor

Preşedintele instanţei de apel, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea apelului.

Judecarea apelului se face cu citarea părţilor.

Judecarea apelului are loc în prezenţa inculpatului, cînd acesta se află în stare de arest.

Neprezentarea părţilor legal citate în instanţa de apel nu împiedică examinarea cauzei.

Din necesitate, instanţa de apel poate recunoaşte prezenţa părţilor obligatorie.

Participarea procurorului şi a apărătorului, cînd acesta a participat la judecarea cauzei în primă instanţă şi cînd interesele justiţiei o cer la judecarea apelului este obligatorie.

[Art.318 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 319. Procedura examinării apelului

Preşedintele şedinţei anunţă cauza şi verifică prezenţa părţilor, apoi anunţă numele membrilor completului de judecată, al procurorului, grefierului şi interpretului, dacă acesta participă, apărătorului şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. După aceasta, preşedintele verifică dacă părţile prezente au făcut alte cereri şi asupra lor instanţa de apel dă o încheiere.

Preşedintele şedinţei dă cuvînt apelantului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor şi apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.

În cazul în care părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate.

Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi, apărute în procesul dezbaterilor.

Inculpatul are cel din urmă cuvîntul.

În şedinţa de judecată se întocmeşte un proces-verbal în conformitate cu prevederile articolului 229 din prezentul Cod.

Articolul 320. Judecarea apelului

Instanţa de apel, judecînd apelul, verifică hotărîrea atacată pe baza probelor examinate de prima instanţă conform materialelor din dosar şi oricăror documente noi, prezentate la instanţa de apel.

Instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra, la cererea părţilor, orice noi probe pe care le consideră necesare.

Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.

Articolul 321. Decizia instanţei de apel

Instanţa de apel, judecînd apelul, adoptă una din următoarele decizii:

1) respinge apelul, menţinînd hotărîrea atacată:

a) dacă apelul este depus peste termen, cu excepţia cazurilor prevăzute în articolul 310 din prezentul Cod;

b) dacă apelul este inadmisibil;

c) dacă apelul este, parţial sau integral, nefondat.

2) admite apelul, casînd sentinţa primei instanţe şi:

a) pronunţă o nouă hotărîre potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă;

b) trimite cauza la rejudecare pentru motivul:

- judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi, nelegal citate sau care, legal citată, n-a avut posibilitatea să se prezinte şi să anunţe instanţa despre această imposibilitate;

- prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei;

- încălcării esenţiale a legii de procedură penală.

Încălcarea esenţială a legii de procedură penală este încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează:

1) competenţa instanţei după materie sau după calitatea persoanei;

2) compunerea completului de judecată;

3) publicitatea şedinţei de judecată;

4) obligativitatea participării procurorului, inculpatului, apărătorului şi interpretului în şedinţa de judecată.

Sentinţa poate fi casată numai în ce priveşte unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă acest fapt nu împiedică soluţionarea echitabilă a cauzei.

[Art.321 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 322. Chestiuni complimentare

Instanţa de apel, deliberînd asupra apelului, din necesitate, poate hotărî reluarea dezbaterilor, aplicarea dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la măsurile preventive, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului.

Articolul 323. Conţinutul deciziei instanţei de apel

Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă:

1) data şi locul pronunţării deciziei;

2) denumirea instanţei de apel;

3) numele şi prenumele membrilor completului de judecată, procurorului şi grefierului, precum şi ale apărătorului şi interpretului dacă ei participă la şedinţă;

4) numele şi prenumele apelantului, cu arătarea calităţii lui procesuale;

5) numele şi prenumele persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă;

6) conţinutul dispozitivului sentinţei;

7) fondul apelului;

8) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi motivele adoptării soluţiei date;

9) una din soluţiile prevăzute în articolul 321 din prezentul Cod, dată de instanţa de apel;

10) menţiunea că decizia poate fi supusă recursului şi termenul prevăzut pentru această cale de atac.

În cazul cînd inculpatul se află în stare de arest, în decizie se indică timpul care se include în pedeapsă.

Dacă există temeiuri prevăzute în articolul 54/2 din prezentul Cod, instanţa de apel pronunţă o decizie interlocutorie.

Articolul 324. Adoptarea deciziei de către instanţa de apel

Deliberarea şi pronunţarea deciziei se fac de obicei după încheierea dezbaterilor, dar pentru motive ele pot fi amînate cu cel mult 10 zile.

La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Deliberarea este secretă.

Deliberarea se desfăşoară conform prevederilor articolului 276 din prezentul Cod.

Rezultatul deliberării se consemnează în dispozitivul deciziei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată, apoi se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele şedinţei asistat de grefier.

Decizia se redactează în cel mult 10 zile de la pronunţare de unul dintre judecătorii care au participat la examinarea apelului şi se semnează de toţi membrii completului.

Articolul 325. Procedura de rejudecare

Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după anularea sentinţei atacate se desfăşoară potrivit regulilor generale pentru examinarea cauzelor în primă instanţă.

Articolul 326. Limitele rejudecării

Indicaţiile instanţei de apel sînt obligatorii pentru instanţa de rejudecare în măsura în care situaţia de fapt rămîne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.

La rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decît numai dacă sentinţa iniţială a fost casată în baza apelului declarat de procuror sau de partea vătămată din motivul că pedeapsa fixată era prea blîndă sau trebuia aplicată legea privind o infracţiune mai gravă, precum şi în cazul cînd procurorul formulează o nouă învinuire mai gravă potrivit articolului 221 din prezentul Cod.

Capitolul XXX

RECURSUL

Articolul 327. Hotărîrile supuse recursului

Pot fi atacate cu recurs:

1) sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

2) sentinţele pronunţate de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

3) sentinţele pronunţate de Curtea de Apel;

4) sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie;

5) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale şi de Curtea de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;

6) alte hotărîri pentru care legea prevede această cale de atac.

Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

Recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.

Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în articolul 307 din prezentul Cod nu au folosit calea apelului ori cînd apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutăţit situaţia. Procurorul care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul altei persoane dintre cele prevăzute în articolul 307.

Articolul 328. Persoanele care pot declara recurs

Pot declara recurs persoanele indicate în articolul 307 din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător.

Articolul 329. Termenul de declarare a recursului

Termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, iar în cazurile redactării deciziei de 7 zile după înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea deciziei de toţi membrii completului de judecată.

Dispoziţiile articolelor 308-310 din prezentul Cod privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a recursului se aplică în mod corespunzător.

Articolul 330. Declararea, renunţarea şi retragerea recursului

Recursul se declară în condiţiile prevăzute în articolul 311 din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător.

Părţile pot renunţa la recurs potrivit dispoziţiilor articolului 312 şi pot retrage recursul în condiţiile articolului 313 din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător.

Articolul 331. Efectul suspensiv al recursului

Recursul declarat în termen este suspensiv de executare atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, afară de cazul cînd legea dispune altfel.

Articolul 332. Efectul devolutiv al recursului şi limitele sale

Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.

Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în articolul 335 din prezentul Cod.

Recursul declarat împotriva unei hotărîri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în articolul 335 din prezentul Cod, iar instanţa este obligată, ca în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

Articolul 333. Neagravarea situaţiei în propriul recurs

Instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs.

În recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.

Articolul 334. Efectul extensiv al recursului şi limitele sale

Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putînd hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai gravă.

Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decît acelea la care s-a referit, fără a se agrava situaţia acestora.

Articolul 335. Cazurile în care se poate face recurs

Hotărîrile judecătoreşti sînt supuse casării în următoarele cazuri:

1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

2) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile articolelor 19, 20 şi 22 din prezentul Cod;

3) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel;

4) judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi apărătorului şi interpretului, cînd aceasta era obligatorie potrivit legii;

5) judecata a avut loc fără citarea legală a părţilor;

6) cînd nu a fost efectuată expertiza judiciar-psihiatrică a inculpatului în cazurile prevăzute de articolul 66 punctul 3) din prezentul Cod;

7) hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar;

8) instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;

9) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv;

10) cînd nu sînt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde;

11) cînd inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

12) cînd s-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau greşit individualizate în raport cu prevederile articolului 36 din Codul penal;

13) cînd persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie ori a intervenit decesul inculpatului;

14) cînd în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este prevăzută de legea penală sau cînd, în mod greşit, a fost clasat procesul pentru motivul că exista o hotărîre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că exista o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului;

15) cînd faptei săvîrşite i s-a dat o greşită încadrare juridică sau s-a comis o eroare gravă de fapt;

16) cînd hotărîrea este contrară legii sau cînd prin hotărîre s-a făcut o greşită aplicare a legii;

17) cînd judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;

18) cînd a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;

19) în primă instanţă sau în apel cauza a fost judecată fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

20) cînd dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare.

Cazurile prevăzute la punctele 1)-5), 8), 11), 12), 16)-18) se iau în considerare totdeauna din oficiu, iar cele de la punctele 9), 10) 13) 15) se iau în considerare din oficiu numai cînd au influenţat asupra hotărîrii în defavoarea inculpatului.

Cînd instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.

Articolul 335/1. Prezenţa părţilor

Judecarea recursului se face cu citarea părţilor.

La şedinţa instanţei de recurs pot participa părţile şi reprezentanţii lor, însă neprezentarea lor nu împiedică judecarea cauzei.

Prezenţa inculpatului care se află în stare de arest o decide instanţa de recurs.

Din necesitate, instanţa de judecată poate recunoaşte prezenţa părţilor obligatorie.

Participarea procurorului şi a apărătorului, cînd interesele justiţiei o cer, la judecarea recursului este obligatorie.

[Art.335/1 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 335/2. Raportul scris

Preşedintele instanţei de recurs fixează termen pentru judecarea recursului şi poate delega unul din judecători să facă un raport scris asupra recursului în cauzele cele mai complicate. La Curtea Supremă de Justiţie, raportul poate fi întocmit de un judecător sau de un judecător asistent al curţii.

Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, fondul cauzei, soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsură în care sînt necesare soluţionării recursului, observaţiile asupra condiţiilor de admisibilitate a recursului şi expunerea motivelor de recurs, fără a se arăta opinia raportorului.

În raport se semnalează din oficiu şi cazurile de casare arătate în articolul 335 alineatul al doilea din prezentul Cod.

Raportorul face în mod obligatoriu parte din completul de judecată, iar în caz de imposibilitate se numeşte un nou raportor cu cel puţin patruzeci şi opt de ore înainte de judecată. În cazul cînd raportor este judecătorul asistent, acesta participă la deliberare cu vot consultativ.

[Art.335/2 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 335/3. Procedura examinării recursului

Recursul se examinează conform procedurii prevăzute în articolul 319 din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător, cu excepţia prevederilor alineatelor al treilea şi al şaselea din acest articol. Raportorului i se oferă primul cuvînt.

Articolul 335/4. Judecarea recursului

Judecînd recursul, instanţa verifică hotărîrea atacată pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate la instanţa de recurs.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.

Articolul 335/5. Decizia instanţei de recurs

Judecînd recursul, instanţa de recurs adoptă una din următoarele decizii:

1) respinge recursul, menţinînd hotărîrea atacată:

a) dacă recursul este depus peste termen;

b) dacă recursul este inadmisibil;

c) dacă recursul, parţial sau integral, este nefondat;

2) admite recursul, casînd hotărîrea atacată, şi:

a) menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis;

b) achită pe inculpat sau dispune clasarea procesului penal în cazurile prevăzute în articolul 5 din prezentul Cod;

c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărîre a fost casată sau, după caz, de către instanţa competentă în cazurile încălcării prevederilor legii asupra:

- competenţei după materie sau după calitatea persoanei;

- compunerii completului de judecată;

- publicităţii şedinţei de judecată;

- obligativităţii participării procurorului, inculpatului, apărătorului şi interpretului în şedinţa de judecată.

Rejudecarea de către instanţă a cărei hotărîre a fost casată se dispune şi în cazurile:

- cînd judecarea la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre aceasta instanţa de judecată;

- cînd unei părţi i s-a respins neîntemeiat o cerere de amînare a judecării şi din această cauză nu a putut să-şi asigure apărarea;

- cînd prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei.

În cazul în care se admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, instanţa de recurs casează şi hotărîrea neapelată a primei instanţe dacă se constată aceleaşi încălcări ca în decizia recurată.

Cînd recursul se referă atît la hotărîrea primei instanţe, cît şi la hotărîrea instanţei de apel, în caz de admitere a recursului şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărîre a fost casată, cauza se trimite la prima instanţă, dacă ambele hotărîri au fost casate, şi la instanţa de apel, dacă numai hotărîrea acesteia a fost casată.

Curtea Supremă de Justiţie, dacă admite recursul cînd este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărîre a fost casată;

d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decît cele prevăzute la punctul 2) litera c) din prezentul articol.

[Art.335/5 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 335/6. Chestiuni complimentare

Instanţa de recurs, soluţionînd recursul, rezolvă şi chestiunile suplimentare prevăzute în articolul 322 din prezentul Cod, aplicîndu-le în mod corespunzător.

Cînd instanţa de recurs reţine cauza spre rejudecare, conform articolului 335/5 punctul 2) litera d) din prezentul Cod, se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate.

Articolul 335/7. Adoptarea deciziei de către instanţa de recurs şi conţinutul ei

Instanţa de recurs adoptă decizia conform prevederilor articolului 324 din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător.

În caz de admitere a recursului, hotărîrea atacată se casează în întregime, dar în limitele prevăzute în articolele 332 şi 333 din prezentul Cod.

Conţinutul deciziei este stabilit în dispoziţiile articolului 323 din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător.

Dacă instanţa reţine cauza spre rejudecare, în decizie se menţionează probele ce urmează a fi administrate.

Articolul 335/8. Procedura de rejudecare

Rejudecarea cauzei după casarea hotărîrii se desfăşoară conform regulilor generale pentru examinarea cauzelor respectiv în primă instanţă sau în apel.

Articolul 335/9. Limitele rejudecării

Pentru instanţa de rejudecare indicaţiile instanţei de recurs sînt obligatorii în măsura în care situaţia de fapt rămîne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.

Cînd hotărîrea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărîrea a fost casată.

TITLUL VI

EXECUTAREA SENTINŢEI

Capitolul XXXI

EXECUTAREA SENTINŢEI

Articolul 336. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de judecată şi punerea ei în executare

Hotărîrea instanţei de judecată devine executorie la data cînd a rămas definitivă.

Hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă:

1) la data pronunţării, cînd hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului;

2) la data expirării termenului de apel:

a) cînd nu s-a declarat apel în termen;

b) cînd apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

3) la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;

4) la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărîrilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins:

a) cînd nu s-a declarat recurs în termen;

b) cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

5) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrilor menţionate în punctul 4) al prezentului alineat, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;

6) la data pronunţării hotărîrii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărîrilor menţionate în punctul 4) al prezentului alineat.

Hotărîrile instanţei de apel rămîn definitive:

1) la data expirării termenului de recurs:

a) cînd apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen;

b) cînd recursul declarat împotriva hotărîrii menţionate la litera a) a prezentului alineat a fost retras înăuntrul termenului;

2) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrii menţionate la litera a) a prezentului alineat, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;

3) la data pronunţării hotărîrii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărîrii menţionate la litera a) a prezentului alineat.

Hotărîrea instanţei de recurs rămîne definitivă la data pronunţării acesteia cînd:

a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare;

b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;

c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în cazul respingerii recursului.

Hotărîrile definitive ale instanţelor de judecată sînt executate de către executorii judecătoreşti, care activează pe lîngă judecătoriile raionale, de sector şi municipale.

[Art.336 modificat prin Legea nr.1363 din 29.10.97]

[Art.336 în redacţia Legii din 10.04.96]

Articolul 337.

[Art.337 exclus prin Legea din 10.04.96]

Articolul 338. Hotărîrile instanţelor de judecată au un caracter obligator

Hotărîrile definitive ale instanţelor de judecată sînt obligatoare pentru toate întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat şi obşteşti, pentru toate persoanele oficiale şi cetăţenii şi au putere executorie pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

[Art.338 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.338 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 339. Trimiterea spre executare a hotărîrii instanţei de judecată

Trimiterea spre executare a hotărîrii instanţei de judecată se pune în sarcina instanţei care a pronunţat sentinţa. Dispoziţia de executare a sentinţei se trimite de preşedintele instanţei, împreună cu o copie de pe sentinţă, organului însărcinat cu punerea în executare a sentinţei. Dacă cauza a fost judecată în apel sau în recurs, la copia sentinţei se anexează copia deciziei instanţei de apel sau de recurs.

În caz de condamnare la privaţiune de libertate a persoanei faţă de care nu a fost aplicată măsura arestării preventive, preşedintele instanţei de judecată trimite o copie a dispoziţiei de executare a sentinţei şi o copie a sentinţei în organul afacerilor interne de la locul de trai al condamnatului pentru reţinerea, aducerea şi transmiterea acestuia la cel mai apropiat penitenciar.

Dacă se constată că condamnatul se eschivează de la executarea pedepsei şi locul aflării acestuia nu este cunoscut, organul afacerilor interne expediază materialele respective instanţei de judecată pentru emiterea unei încheieri de anunţare în căutare a condamnatului, care se execută de organele afacerilor interne.

Organele care pun în executare sentinţa comunică de îndată instanţei care a dat sentinţa, executarea acesteia. Administraţia locului de deţinere trebuie să comunice instanţei care a pronunţat sentinţa locul unde condamnatul îşi execută pedeapsa.

Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată să urmărească executarea hotărîrii.

Instanţa care a pronunţat sentinţa, este obligată să comunice în termen de şapte zile organului local de administrare militară despre sentinţa, care a rămas definitivă, cu privire la recrutul condamnat.

Livretele militare ale persoanelor supuse serviciului militar şi certificatele speciale ale recruţilor, condamnaţi la privaţiune de libertate, se trimit de instanţă organelor locale de administrare militară respective.

Instanţa care a încredinţat unei organizaţii obşteşti, unui colectiv de muncă sau anumitor persoane, în cazurile prevăzute de articolul 273 din prezentul Cod, supravegherea celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, reeducarea şi corectarea lui, este obligată să trimită acestora o copie de pe sentinţă.

În scopul de a ridica rolul educativ al sentinţei, instanţa care a pronunţat-o trimite, dacă socoate necesar, o copie de pe sentinţa, rămasă definitivă, la locul de muncă, de învăţătură sau de trai al condamnatului.

Sentinţa, prin care s-a aplicat ca pedeapsă mustrarea publică, după ce a devenit definitivă, este adusă, în cazurile necesare, la cunoştinţa obştimii prin presă sau în alt mod.

[Art.339 completat prin Legea nr.884-XV din 22.02.2002]

[Art.339 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.339 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.339 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.339 completat prin Ucazul din 03.07.69]

Articolul 340. Vizitarea condamnatului de către rudele sale şi anunţarea acestora despre punerea în executare a sentinţei

Înainte de trimiterea sentinţei spre executare, preşedintele instanţei are dreptul la cererea rudelor apropiate ale condamnatului aflat sub arest, să le dea posibilitatea de a avea o întîlnire cu el.

După ce sentinţa prin care inculpatul aflat sub arest a fost condamnat la privaţiune de libertate rămîne definitivă, administraţia locului de deţinere este obligată să comunice familiei condamnatului locul unde acesta este trimis pentru executarea pedepsei.

[Art.340 modificat prin Legea din 10.04.96]

Articolul 340/1. Anularea înlocuirii pedepsei

Înlocuirea pedepsei, prevăzută la articolul 42/1 din Codul penal, se anulează de către instanţa de judecată la locul de trai al celui condamnat.

[Art.340/1 introdus prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

Articolul 341. Amînarea executării pedepsei

Executarea pedepsei poate fi amînată, dacă femeia condamnată este gravidă sau dacă are copii cu vîrste de pînă la opt ani, pînă cînd copilul cel mai mic va împlini vîrsta de opt ani. Sub incidenţa acestei prevederi nu cad femeile condamnate la privaţiune de libertate pe termene ce depăşesc şapte ani, precum şi cele menţionate la articolul 44/1 alineatul 5 din Codul penal.

Achitarea amenzii stabilite de instanţa de judecată poate fi efectuată în rate, indicîndu-se, în acest caz, în sentinţă termenul concret de achitare.

[Art.341 modificat prin Legea nr.720-XV din 07.12.2001]

[Art.341 modificat prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.341 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.341 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 341/1.

[Art.341/1 exclus prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 342. Eliberarea de pedeapsă din cauză de boală

În cazul cînd persoana condamnată la privaţiune de libertate s-a îmbolnăvit în timpul executării pedepsei de o boală mintală cronică sau de o altă boală gravă, care împiedică executarea pedepsei, instanţa de judecată, pe baza propunerii administraţiei instituţiei de corectare prin muncă şi pe baza avizului comisiei medicale, are dreptul de a pronunţa o încheiere, prin care să-l elibereze de executarea mai departe a pedepsei. În privinţa persoanelor condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni grave, propunerea de eliberare de executarea ulterioară a pedepsei din cauză de boală sau invaliditate poate fi înaintată de şeful Departamentului instituţiilor penitenciare.

Dacă condamnatul care s-a îmbolnăvit de o boală mintală cronică este eliberat de executarea mai departe a pedepsei, instanţa are dreptul să aplice măsuri de constrîngere cu caracter medical sau să-l dee în îngrijirea organelor de ocrotire a sănătăţii.

La rezolvarea chestiunii privind eliberarea de executarea mai departe a pedepsei a persoanelor care s-au îmbolnăvit de o boală gravă – cu excepţia acelora, care s-au îmbolnăvit de o boală mintală, – instanţa va ţine seamă de gravitatea infracţiunii săvîrşite, de persoana condamnatului şi de alte împrejurări.

Nu se admite eliberarea de executarea ulterioară a pedepsei din cauză de boală a persoanelor condamnate care şi-au provocat intenţionat boli grave.

Dacă condamnatul pe care instanţa l-a eliberat de executarea pedepsei pentru cauză de boală săvîrşeşte o nouă infracţiune, el nu poate fi propus a doua oară pentru eliberare înainte de termen de pedeapsă pe aceleaşi temeiuri.

[Art.342 modificat prin Legea nr.976-XV din 11.04.2002]

[Art.342 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 342/1.

[Art.342/1 exclus prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.342/1 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 342/2.

[Art.342/2 exclus prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.342/2 modificat prin Legea nr.762-XIV din 24.12.99]

[Art.342/2 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.342/2 introdus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 342/3. Modul absolvirii de pedeapsă a condamnatului, pentru care executarea pedepsei a fost amînată, şi modul de anulare a amînării executării pedepsei

Absolvirea de pedeapsă a condamnatului, pentru care executarea pedepsei a fost amînată în temeiurile prevăzute la articolul 44/1 din Codul penal, se efectuează de instanţa de judecată de la locul de trai al celui condamnat la propunerea organului responsabil de executarea pedepsei.

Anularea amînării executării pedepsei privative de libertate şi trimiterea condamnatului pentru executarea privaţiunii de libertate, stabilite prin sentinţă, se efectuează de instanţa de judecată de la locul de trai al condamnatului la propunerea organului responsabil de executarea pedepsei.

[Art.342/3 în redacţia Legii nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.342/3 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.342/3 introdus prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 343. Eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă şi comutarea pedepsei

Eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă în cazurile prevăzute la articolul 51 din Codul penal se aplică de instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei de către condamnat la propunerea organului responsabil de executarea pedepsei.

Eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă, precum şi comutarea părţii neispăşite din pedeapsă, în privinţa persoanelor care au săvîrşit infracţiuni înainte de a fi împlinit vîrsta de optsprezece ani, în conformitate cu articolul 52 al Codului penal, se efectuează de instanţa de judecată la propunerea organului responsabil de executarea pedepsei.

Eliberarea de pedeapsa privativă de dreptul exercitării unei anumite funcţii sau practicării unei anumite activităţi se efectuează de instanţa de judecată la cererea unei organizaţii obşteşti, a unui colectiv de muncă sau a celui condamnat.

Dacă instanţa de judecată a respins cererea de eliberare condiţionată înainte de termen de pedeapsă sau de comutare a părţii neexecutate din pedeapsă, examinarea cererii repetate poate avea loc după expirarea a şase luni din ziua pronunţării încheierii de respingere.

[Art.343 în redacţia Legii nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.343 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.343 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.343 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 343/1. Înlocuirea părţii neispăşite din pedeapsa privativă de libertate cu amendă

Înlocuirea părţii neispăşite din pedeapsa privativă de libertate cu amendă în cazurile prevăzute la articolul 52/1 din Codul penal se efectuează de instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei de către condamnat, la propunerea organului responsabil de executarea pedepsei.

[Art.343/1 introdus prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

Articolul 344. Schimbarea condiţiilor de deţinere a persoanelor, condamnate la privaţiune de libertate, în timpul executării pedepsei

Transferarea condamnatului dintr-o colonie de corectare prin muncă cu regim special într-o colonie de corectare prin muncă cu regim riguros dintr-o colonie de corectare prin muncă cu regim comun, înăsprit şi riguros într-o colonie-aşezare, dintr-o colonie de corectare prin muncă cu regim riguros într-o colonie de corectare prin muncă cu regim special dintr-o colonie-aşezare într-o colonie de corectare prin muncă cu regimul stabilit anterior de instanţa de judecată, dintr-o colonie-aşezare pentru persoanele care au săvîrşit infracţiunea din imprudenţă într-o colonie cu regim comun, din închisoare într-o colonie de corectare prin muncă şi din colonie de corectare prin muncă în închisoare pe temeiurile prevăzute de legislaţia Republicii Moldova se face de către instanţa de judecată pe baza propunerii administraţiei instituţiei de corectare prin muncă, coordonate cu comisia de supraveghere de pe lîngă organul executiv al autoadministrării locale.

Dacă instanţa de judecată respinge propunerea de transferare din colonia de corectare prin muncă cu regim special într-o colonie de corectare prin muncă cu regim riguros, dintr-o colonie de corectare prin muncă într-o colonie-aşezare, din închisoare într-o colonie de corectare prin muncă, examinarea din nou a propunerii privind această chestiune poate avea loc nu mai înainte decît după trecerea a şase luni din ziua pronunţării încheierii de respingere a propunerii.

Transferarea condamnatului dintr-o colonie de educare prin muncă într-o colonie de corectare prin muncă şi dintr-o colonie de educare prin muncă cu regim comun într-o colonie de educare prin muncă cu regim înăsprit de temeiurile, prevăzute de legislaţia Republicii Moldova, se face de către instanţa de judecată pe baza propunerii administraţiei coloniei de educare prin muncă, coordonate cu comisia pentru minori.

[Art.344 modificat prin Hot. Parl din 22.09.93]

[Art.344 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 345. Înlocuirea amenzii cu altă pedeapsă

Înlocuirea amenzii cu o pedeapsă privativă de libertate se efectuează de instanţa de judecată, în conformitate cu articolul 29 din Codul penal, la propunerea organului responsabil de executarea pedepsei.

[Art.345 în redacţia Legii nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.345 în redacţia Legii nr.205-XIV din 25.11.98]

[Art.345 modificat prin Legea din 15.06.95]

[Art.345 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.345 modificat prin Ucazul din 07.04.77

Articolul 345/1. Includerea în termenul de pedeapsă a timpului aflării în instituţia curativă

Dacă persoana, care execută pedeapsa sub formă de privaţiune de libertate, a fost internată într-o instituţie curativă, timpul cît condamnatul s-a aflat acolo, se include în termenul de executare a pedepsei.

[Art.345/1 introdus prin Ucazul din 31.05.63]

Articolul 346. Executarea sentinţei în cazul cînd există şi alte sentinţe neexecutate

Dacă în privinţa unui condamnat există mai multe sentinţe neexecutate, iar instanţa care a pronunţat ultima sentinţă nu avea ştiinţă despre ele, această instanţă sau instanţa de acelaşi grad de la locul de executare a sentinţei este obligată să cheme în faţa sa pe cel condamnat şi printr-o încheiere să stabilească ordinea executării pedepselor, stabilite prin toate acele sentinţe. Instanţa va proceda în asemenea cazuri potrivit articolelor 39 şi 40 din Codul penal.

Articolul 346/1. Internarea condamnatului în izolatorul de anchetă penală

Dacă este necesar să se facă acte de anchetă într-o cauză cu privire la o infracţiune săvîrşită de un condamnat care îşi execută pedeapsa într-un penitenciar sau de o altă persoană, condamnatul poate fi internat în izolatorul de anchetă penală pe un anumit termen, în baza unei încheieri a instanţei de judecată.

[Art.346/1 în redacţia Legii nr.828-XV din 07.02.2002]

[Art.346/1 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.346/1 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.346/1 introdus prin Ucazul din 31.07.70]

Articolul 347. Instanţele de judecată care rezolvă chestiunile privind punerea în executare a sentinţei

Amînarea executării sentinţei în conformitate cu articolul 341 din prezentul Cod, neexecutarea sentinţei, potrivit cu articolul 47 din Codul penal, înlocuirea amenzii, cu altă pedeapsă, în cazurile prevăzute de articolul 345 din prezentul Cod, punerea vinovatului sub învinuire în cazul cînd organizaţia obştească sau colectivul de muncă refuză de a mai garanta pentru el, potrivit cu partea a treia a articolului 50 din Codul penal, modificarea sau încetarea aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical faţă de bolnavii psihici, potrivit cu articolul 57 din Codul penal, prelungirea sau încetarea tratamentului forţat, aplicat alcoolicilor şi narcomanilor, potrivit cu articolul 59 din Codul penal, precum şi clarificarea îndoielilor sau incertitudinii, apărute cu prilejul executării sentinţei, se rezolvă de instanţa care a pronunţat sentinţa.

Dacă sentinţa este pusă în executare în afara razei de activitate a instanţei care a dat-o, aceste chestiuni se rezolvă de instanţa de acelaşi grad în raza căreia se execută sentinţa, iar în lipsa acesteia – de instanţa superioară. În acest caz se trimite instanţei care a pronunţat sentinţa o copie de pe încheiere.

Chestiunile privind eliberarea de executare a pedepsei în caz de amnistie, boală sau de invaliditate, eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă, înlocuirea părţii neispă;ite din pedeapsa privativă de libertate cu amendă, înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, trimiterea condamnatului de la preventoriul de reeducare prin muncă în locuri de deţinere, transferarea dintr-o colonie de corectare prin muncă sau colonie de educare prin muncă într-o altă colonie cu un alt regim, dintr-o colonie de educare prin muncă într-o colonie de corectare prin muncă, dintr-o colonie de corectare prin muncă în închisoare şi din închisoare în colonie de corectare prin muncă se decid printr-o închieere a judecătoriei norodnice de sector, municipale de la locul unde condamnatul execută pedeapsa, indiferent de instanţa de judecată, care a pronunţat sentinţa.

Chestiunile privind reducerea termenului de probă la condamnarea cu suspendarea pedepsei sau privind revocarea condamnării cu suspendarea pedepsei şi trimiterea condamnatului să-şi execute pedeapsa, stabilită prin sentinţă, în conformitate cu articolul 43 din Codul penal, chestiunile privind absolvirea de pedeapsă a condamnatului, pentru care executarea sentinţei a fost amînată în temeiurile, prevăzute de articolul 44/1 din Codul penal, precum şi chestiunile privind revocarea unei asemenea amînări a executării sentinţei şi trimiterea condamnatului să-şi execute pedeapsa privativă de libertate se soluţionează printr-o încheiere a judecătoriei de sector, municipale de la locul de trai al condamnatului.

În cazul atacării sentinţei prin recurs în anulare, executarea încheierii cu privire la eliberarea condiţionată înainte de termen, precum şi eliberarea pentru motiv de boală, se suspendă.

[Art.347 modificat prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.347 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Art.347 modificat prin Legea nr.762-XIV din 24.12.99]

[Art.347 modificat prin Legea nr.205-XIV din 25.11.98]

[Art.347 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.347 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.347 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 348. Rezolvarea chestiunilor privind executarea sentinţei

Chestiunile privind executarea sentinţei se rezolvă de instanţă în şedinţă de judecată, cu participarea procurorului.

De regulă, la şedinţă este citat şi condamnatul. Dacă se examinează executarea sentinţei în ce priveşte acţiunea civilă, se citează partea civilă şi partea civilmente responsabilă. Neprezentarea acestor persoane nu împiedică judecarea cauzei.

Dacă instanţa examinează chestiunea privind eliberarea condamnatului pentru cauză de boală, de invaliditate sau de internare în spital, este obligatoare prezenţa reprezentantului comisiei medicale care a dat avizul.

Dacă instanţa examinează chestiunea privind eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă, înlocuirea părţii neispăşite din pedeapsa privativă de libertate cu amendă, înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu alta mai blîndă, trimiterea condamnatului dintr-un preventoriu de reeducare prin muncă în locuri de deţinere, transferarea dintr-o colonie de corectare prin muncă sau colonie de educare prin muncă intr-o altă colonie cu un alt regim, dintr-o colonie de educare prin muncă într-o colonie de corectare prin muncă, dintr-o colonie de corectare prin muncă la închisoare şi din închisoare într-o colonie de corectare prin muncă, este citat reprezentantul organului care pune în executare pedeapsa.

Atunci cînd cauza este examinată de instanţă la propunerea comisiei de supraveghere de pe lîngă organul executiv al autoadministrării locale sau a Comisiei pentru minori, instanţa îi citează pe reprezentanţii acestor comisii.

La examinarea de către instanţa de judecată a chestiunilor, legate de reducerea termenului de probă pentru cel condamnat cu suspendarea pedepsei, de absolvirea de pedeapsă a condamnatului, pentru care executarea sentinţei privative de libertate a fost amînată, sau a chestiunilor legate de trimiterea acestor persoane să-şi execute pedeapsa, stabilită prin sentinţă, sînt citaţi reprezentanţii organelor, care exercită controlul asupra comportării lor, precum şi ai organizaţiilor obşteşti şi ai colectivului de muncă, care exercită supravegherea condamnatului şi înfăptuiesc munca educativă cu el.

Examinarea cauzei începe cu citirea raportului preşedintelui completului de judecată, după care instanţa ascultă persoanele, ce s-au înfăţişat în şedinţă, şi concluziile procurorului. Apoi instanţa se retrage în camera de consiliu pentru a adopta încheierea.

Încheierile instanţei de judecată, adoptate în condiţiile articolului 347 şi prezentului articol, pot fi atacate cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

[Art.348 modificat prin Legea nr.1404-XIV din 07.12.2000]

[Art.348 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.348 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.348 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

[Art.348 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 349. Examinarea de către instanţă a cererilor de stingere şi de reabilitare înainte de termen a condamnării

Cererile cu privire la stingerea sau reabilitarea înainte de termen a condamnatului se examinează de către judecătoria de sector, municipală în raza căreia se află domiciliul persoanelor care au executat pedeapsa.

Instanţele de judecată examinează chestiunea stingerii condamnării la cererea persoanei care a executat pedeapsa sau la cererea organizaţiilor obşteşti după expirarea termenului, prevăzut de articolul 54 alineatul întîi punctul 9 din Codul penal, iar chestiunea reabilitării înainte de termen a condamnării – în conformitate cu articolul 54 alineatul patru din Codul penal, la cererea organizaţiilor obşteşti.

Cererile se examinează de instanţele de judecată în şedinţă publică. Instanţa va cere o copie de pe sentinţă sau dosarul cauzei şi va cita pe cel condamnat. Participarea procurorului este obligatorie, iar în cazurile necesare se va cita şi reprezentantul organizaţiei obşteşti care a făcut cererea.

Examinarea cererii de stingere a condamnării sau de reabilitarea înainte de termen a condamnării începe cu citirea raportului preşedintelui şedinţei, după aceea instanţa examinează documentele, ascultă persoanele citate şi concluziile procurorului.

Încheierile instanţei de judecată, adoptate în condiţiile prezentului articol, pot fi atacate cu recurs.

O nouă cerere de stingere a condamnării sau de reabilitare înainte de termen a condamnării nu poate fi făcută mai înainte decît peste un an din ziua pronunţării încheierii de respingere a cererii.

[Art.349 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.349 modificat prin Legea nr.51-XIII din 14.04.94]

Articolul 349/1. Examinarea de către instanţele de judecată a cererilor privind includerea timpului de muncă în colonie-aşezare în vechimea totală de muncă a condamnaţilor

Chestiunea privind includerea în vechimea totală de muncă a condamnaţilor a timpului de muncă în coloniile-aşezări pentru persoanele care au săvîrşit infracţiuni din imprudenţă şi în coloniile-aşezări unde ele au fost transferate în modul prevăzut de articolul 69 din Codul de executare a sancţiunilor de drept penal este examinată de către judecătoriile de sector, municipale la locul de executare a pedepsei, în baza cererii administraţiei instituţiei penitenciare.

Despre cererea primită urmează să fie anunţat procurorul. Neprezentarea procurorului nu împiedică examinarea cererii.

La examinarea de către instanţa de judecată a chestiunii privind includerea în vechimea totală de muncă a condamnatului a timpului de muncă în coloniile-aşezări, menţionat în alin.1 al prezentului articol, este obligatorie prezenţa persoanei în privinţa căreia s-a făcut cererea, precum şi a reprezentantului administraţiei instituţiei penitenciare.

Examinarea cererii începe cu raportul preşedintelui şedinţei, după aceea instanţa de judecată examinează materialele prezentate, ascultă persoanele citate şi concluziile procurorului. La soluţionarea cererii instanţa stabileşte datele ce confirmă munca conştiincioasă şi purtarea exemplară a condamnatului. Încheierile instanţei de judecată, adoptate în condiţiile prezentului articol, pot fi atacate cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

[Art.349/1 modificat prin Legea nr.762-XIV din 24.12.99]

[Art.349/1 modificat prin Legea nr.205-XIV din 25.11.98]

[Art.349/1 modificat prin Legea din 10.04.96]

[Art.349/1 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.349/1 modificat prin Ucazul din 07.04.77]

[Art.349/1 introdus prin Ucazul din 31.07.70]

Articolul 350. Supravegherea executării sentinţei

Procurorul supraveghează, dacă sentinţa se execută potrivit cu prevederile legii.

Procurorul urmăreşte ca sentinţa rămasă definitivă să se trimită la timp pentru executare.

Dispoziţiile procurorului cu privire la executarea hotărîrilor instanţei sînt obligatoare pentru organele şi persoanele oficiale care pun în executare sentinţele.

[Art.350 modificat prin Legea din 10.04.96]

TITLUL VII

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

[Titlul VII în redacţia Legii din 10.04.96]

Capitolul XXXII

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Articolul 351. Cazurile de contestaţie în anulare

Împotriva hotărîrilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

1) cînd procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

2) cînd partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare;

3) cînd împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărîri definitive pentru aceeaşi faptă.

Notă: Vezi Hot. Parl. nr.988 din 01.04.1992

Articolul 352. Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare poate fi introdusă de oricare dintre părţi.

În contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în articolul 351 punctele 1) şi 2) din prezentul Cod trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.

Articolul 353. Termenul de contestare

Contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în articolul 351 punctele 1) şi 2) din prezentul Cod poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea cel mai tîrziu în termen de 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărîrii a cărei anulare se cere.

Contestaţia în anulare pentru cazul prevăzut în articolul 351 punctul 3) din prezentul Cod poate fi introdusă oricînd.

Articolul 354. Instanţa competentă

Contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în articolul 351 punctele 1) şi 2) din prezentul Cod se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărîrea a cărei anulare se cere.

Contestaţia pentru cazul prevăzut în articolul 351 punctul 3) din prezentul Cod se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărîre.

Articolul 355. Suspendarea executării hotărîrii atacate

Pînă la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, ţinînd cont de concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărîrii a cărei anulare se cere.

Articolul 356. Admiterea în principiu a contestaţiei în anulare

Instanţa sesizată examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, prevăzute în articolul 351 din prezentul Cod, fără citarea părţilor.

În cazul cînd se constată că contestaţia în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este prevăzut în articolul 351 din prezentul Cod şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sînt la dosar, instanţa admite în principiu contestaţia în anulare şi dispune citarea părţilor interesate.

Articolul 357. Procedura de judecare a contestaţiei în anulare

La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa ascultînd părţile, dacă găseşte contestaţia întemeiată, casează prin decizie hotărîrea a cărei anulare se cere şi procedează, fie de îndată, fie stabilind un termen, după caz, la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare.

Cînd condamnatul se află în stare de arest, dispoziţiile articolului 335/1 din prezentul Cod se aplică în mod corespunzător.

Judecarea contestaţiei în anulare prevăzute în articolul 351 punctul 3) din prezentul Cod se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărîre. Instanţa, ascultînd părţile, dacă găseşte contestaţia întemeiată, casează prin decizie sau, după caz prin sentinţă ultima hotărîre sau acea parte din ultima hotărîre cu privire la care este introdusă contestaţia.

Capitolul XXXIII

REVIZUIREA PROCESULUI PENAL

Articolul 363. Cazurile de revizuire a procesului penal

Hotărîrile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii.

Procesul penal poate fi revizuit cînd:

1) s-a stabilit, printr-o sentinţă rămasă definitivă, că martorul a făcut cu bună ştiinţă declaraţii false sau expertul a prezentat cu bună ştiinţă concluzii false, sau că corpuri delicte, procese-verbale privind acte de urmărire penală sau judecătoreşti ori alte documente sînt false, sau că a fost făcută intenţionat o traducere greşită, ceea ce a avut ca urmare darea unei sentinţe neîntemeiate sau contrare legii;

2) s-a stabilit, printr-o sentinţă rămasă definitivă, că judecătorii şi procurorii au comis în cursul judecării acestei cauze abuzuri ce constituie infracţiuni;

3) s-a stabilit, printr-o sentinţă rămasă definitivă, că persoanele care au efectuat urmărirea penală în cauză au săvîrşit abuzuri, constituind infracţiuni care au dus la pronunţarea unei sentinţe neîntemeiate sau contrare legii;

4) s-au stabilit alte împrejurări de care nu avea cunoştinţă instanţa atunci cînd a dat sentinţa sau încheierea şi care, ele însele sau împreună cu împrejurările stabilite anterior, dovedesc nevinovăţia celui condamnat sau că acesta a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît acea pentru care a fost condamnat, sau dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului;

5) două sau mai multe hotărîri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

Dacă nu se poate da sentinţa din cauză că s-a împlinit termenul de prescripţie a incriminării sau s-a declarat un act de amnistie sau din cauză că unele persoane au fost graţiate, precum şi din cauza decesului învinuitului, împrejurările prevăzute la punctele 1), 2) şi 3) ale prezentului articol se stabilesc printr-o cercetare efectuată potrivit prevederilor articolelor 366 şi 367 din prezentul Cod.

Articolul 364. Termenele de revizuire a procesului penal

Revizuirea unei sentinţe de achitare, de clasare a procesului penal, precum şi revizuirea unei sentinţe de condamnare pentru motivul că pedeapsa este prea blîndă sau pentru că trebuie aplicată celui condamnat legea privitoare la o infracţiune mai gravă se poate face numai înăuntrul termenului de prescripţie a incriminării, stabilit în articolul 46 din Codul penal, şi cel mai tîrziu peste un an de la descoperirea împrejurărilor prevăzute în articolul 363 alineatul al doilea din prezentul Cod.

Revizuirea în favoarea condamnatului a unei sentinţe de condamnare, în caz de descoperire a împrejurărilor prevăzute în articolul 363 alineatul al doilea din prezentul Cod, nu este limitată de nici un termen.

Decesul celui condamnat nu împiedică revizuirea procesului penal în urma descoperirii împrejurărilor prevăzute în articolul 363 alineatul al doilea din prezentul Cod, dacă este vorba de reabilitarea condamnatului.

Articolul 365. Deschiderea procedurii de revizuire

Deschiderea procedurii de revizuire se efectuează în baza cererii adresate procurorului de gradul instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.

Cerere de revizuire poate introduce:

a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;

b) soţul şi alte rude apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.

Cererea de revizuire se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.

Organele de conducere sau conducătorii persoanelor juridice care au cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare ce ar motiva revizuirea sînt obligate să sesizeze procurorul.

Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii.

Dacă există vre-unul din temeiurile prevăzute în articolul 363 din prezentul Cod, procurorul, în limitele competenţei sale, dă o ordonanţă de deschidere a procedurii de revizuire şi efectuează cercetarea împrejurărilor sau dă o însărcinare în acest scop anchetatorului penal. În cursul cercetării împrejurărilor noi descoperite se pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor prezentului Cod interogatorii, audieri, cercetări la faţa locului, expertize, ridicări de obiecte sau documente şi alte acte de urmărire penală care vor fi necesare.

În tot timpul efectuării cercetării împrejurărilor noi descoperite, Procurorul General este în drept de a dispune suspendarea executării hotărîrii în limitele cererii de revizuire.

Articolul 366. Trimiterea în instanţa de judecată a materialului cercetării privind revizuirea

După terminarea cercetării împrejurărilor noi, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei care a judecat cauza în fond, iar dacă temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărîri ce nu se pot concilia, materialele se înaintează la instanţa competentă conform dispoziţiilor articolului 30 din prezentul Cod.

Articolul 367. Măsuri premergătoare şi admiterea revizuirii

La primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele instanţei fixează termen pentru examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii revizuirii cu citarea părţilor interesate.

Cînd persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de arest, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acestei persoane despre termenul de judecare a cauzei şi ia măsuri pentru asigurarea ei cu apărător din oficiu. Persoana arestată este adusă la judecată numai dacă instanţa consideră necesar.

La termenul fixat, instanţa, ascultînd părţile prezente şi concluzia procurorului, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele administrate în cursul cercetării efectuate rezultă date suficiente pentru admiterea revizuirii. Instanţa poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este necesar, să administreze probe noi la cererea părţilor. Persoanele prevăzute în articolul 363 alineatul 2 punctele 1), 2) şi 3) din prezentul Cod nu pot fi ascultate ca martori în cauza supusă revizuirii.

Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.

Odată cu admiterea cererii de revizuire, precum şi în tot cursul judecării din nou a cauzei, instanţa poate menţine suspendarea acordată de procuror ori poate suspenda motivat în tot sau în parte executarea hotărîrii supuse revizuirii.

În cazul admiterii cererii de revizuire din cauza că există cîteva hotărîri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărîri au fost pronunţate se reunesc pentru rejudecare.

Articolul 368. Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii

Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii se face conform regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

Instanţa, dacă găseşte necesar, la cererea părţilor, examinează din nou probele care au fost administrate în cursul judecăţilor precedente sau cu ocazia admiterii cererii de revizuire.

Articolul 368/1. Hotărîrile după rejudecare

Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărîrea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărîrile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărîre potrivit dispoziţiilor articolelor 269-292 şi 317 din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător, iar în cazul cînd cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

Totodată, instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor de judecată pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era obligat să le suporte, şi calcularea ca vechime şi continuitate în muncă a duratei pedepsei privative de libertate executate.

Articolul 369. Calea de atac a hotărîrii după rejudecare

Sentinţele instanţei de revizuire, date în conformitate cu articolul 367 alineatul al patrulea şi articolul 368/1 din prezentul Cod, pot fi supuse apelului şi recursului potrivit prevederilor articolelor 306 şi 327 din prezentul Cod.

Capitolul XXXIII/1

RECURSUL ÎN ANULARE ŞI DEMERSUL ÎN INTERESUL LEGII

Articolul 369/1. Recursul în anulare

Procurorul General şi adjuncţii lui, din oficiu sau la cererea părţilor, pot ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărîre rămasă definitivă după epuizarea căilor ordinare de atac.

[Art.369/1 în redacţia Legii nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.369/1 modificat prin Legea nr.343-XIV din 07.04.99]

Articolul 369/2. Cazurile în care se poate face recurs în anulare

Hotărîrile definitive în cauzele penale pot fi atacate cu recurs în anulare în următoarele cazuri:

1) Cazurile în care recursul are efect cu privire la situaţia părţilor din proces:

a) instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului;

b) cînd nu sînt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor în baza unei legi mai blînde;

c) cînd inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

d) cînd s-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau greşit individualizate în raport cu prevederile articolului 36 din Codul penal;

e) cînd persoana condamnată a fost mai înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, sau că a intervenit decesul condamnatului;

f) cînd, în mod greşit, inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este prevăzută de legea penală sau cînd, în mod greşit, a fost clasat procesul pentru motivul că exista o hotărîre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte, sau că exista o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, sau că a intervenit decesul inculpatului;

g) cînd faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită sau s-a comis o eroare gravă de fapt;

h) cînd judecătorii instanţei de fond au comis un exces de putere, trecînd în domeniul altei puteri constituite în stat;

i) cînd o instanţă internaţională, prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, care poate fi reparată la o rejudecare.

2. Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului:

a) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

b) completul de judecată nu a fost compus potrivit legii ori s-au încălcat prevederile articolelor 19, 20 şi 22 din prezentul Cod;

c) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel;

d) judecarea cauzei a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a apărătorului şi interpretului, cînd aceasta era obligatorie potrivit legii;

e) judecarea cauzei a avut loc fără citarea legală a părţilor;

f) cînd nu a fost efectuată expertiza judiciar-psihiatrică a inculpatului în cazurile prevăzute în articolul 66 punctul 3) din prezentul Cod;

g) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv.

Alte hotărîri definitive pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sînt contrare legii.

[Art.369/2 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 369/3. Termenul de declarare a recursului în anulare

Recursul în anulare în favoarea celui condamnat sau a persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal poate fi declarat oricînd, chiar şi după moartea acestora, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrînge asupra laturii penale.

În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă, dacă un viciu fundamental în procedura precedentă a afectat hotărîrea atacată.

În cazul prevăzut la art.369/2 alin.1 pct.1) lit.i) din prezentul Cod, recursul în anulare poate fi declarat în termen de 6 luni de la data informării Guvernului în privinţa hotărîrii adoptate de instanţa internaţională.

[Art.369/3 completat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 369/4. Declararea şi retragerea recursului în anulare

Recursul în anulare se declară în scris, cu indicarea motivelor de anulare, şi se depune la instanţă, anexîndu-se atîtea copii cîţi participanţi pe dosar sînt.

Procurorul General poate retrage recursul în anulare pînă la începerea dezbaterilor, indicînd motivele retragerii.

Articolul 369/5. Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare

Recursurile în anulare declarate împotriva deciziilor Colegiului penal şi Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, sînt judecate de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie, iar împotriva altor hotărîri judecătoreşti, recursul în anulare este judecat de către Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.

Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se efectuează potrivit dispoziţiilor Capitolului XXX din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător, şi se completează cu dispoziţiile prezentului capitol.

Recursul în anulare declarat în defavoarea celui condamnat, achitat sau persoanei în privinţa căreia s-a încetat procesul se judecă cu citarea părţilor. Dacă recursul este declarat în favoarea celui condamnat, părţile se citează cînd Curtea Supremă de Justiţie consideră necesar.

Cînd condamnatul execută pedeapsa, Curtea Supremă de Justiţie, admiţînd recursul în anulare şi pronunţînd casarea hotărîrii cu trimitere la rejudecare, dispune şi asupra măsurii preventive faţă de el.

Cînd recursul în anulare este făcut în favoarea unui condamnat decedat sau cînd, după introducerea recursului în anulare, condamnatul în favoarea căruia a fost făcut recursul a decedat, recursul va fi judecat, iar în caz de admitere, Curtea Supremă de Justiţie, pe baza materialelor din dosar, sau instanţa de trimitere spre rejudecare, cînd a fost necesară completarea probelor, va hotărî potrivit dispoziţiilor articolului 5 alineatul al doilea din prezentul Cod, care se aplică în mod corespunzător.

[Art.369/5 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

Articolul 369/6. Demersul în interesul legii

Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi Procurorul General au dreptul, pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală, să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie cu solicitarea de a se pronunţa asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor de apel şi de recurs. În acest scop, instanţele de apel şi de recurs trimit Curţii Supreme de Justiţie şi Procurorului General copiile deciziilor lor.

Hotărîrile prin care se soluţionează demersul în interesul legii se adoptă de Plenul Curţii Supreme de Justiţie şi se aduc la cunoştinţă instanţelor prin publicare.

Hotărîrile se adoptă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărîrilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

[Art.369/6 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

TITLUL VIII

FORMA PROTOCOLARĂ DE PREGĂTIRE

PREJUDICIARĂ A MATERIALELOR

[Denumirea titlului VIII, Capitolul al XXXIV în redacţia Ucazului din 20.02.85]

Capitolul XXXIV

FORMA PROTOCOLARĂ DE PREGĂTIRE

PREJUDICIARĂ A MATERIALELOR

Articolul 370. Procedura judiciară

Procedura judiciară în cauzele penale flagrante prevăzute de articolele 75, 80, partea întîi a articolului 96, articolele 110, 111, 116, părţile întîi, doi şi trei ale articolelor 119 şi 120, articolele 124, 124/1, 126, 126/1, 126/2, 130, 136, părţile întîi ale articolelor 160/2, 160/3, 164, articolul 166, partea întîi a articolului 167, articolul 170, părţile întîi şi doi ale articolului 171, partea întîi a articolului 174/2, părţile întîi şi doi ale articolului 177, articolul 180, părţile întîi, doi şi trei ale articolului 182, articolele 190/3, 198, 204, partea întîi a articolului 204/1, articolele 205, 205/1, partea întîi a articolului 206, articolele 207, 211, părţile întîi şi trei ale articolului 213, articolele 214, 215, părţile întîi şi doi ale articolului 218, articolele 219, 220/1, 225, părţile întîi ale articolelor 225/1, 225/2, articolul 225/3, partea întîi a articolului 225/4, articolele 225/5, 225/6, 225/7, 226, 226/1, 227, partea întîi a articolului 227/1, articolele 227/2, 228, partea întîi a articolului 230 articolele 230/1, 231, 236, 237, 237/1 din Codul penal este stabilită prin regulile generale ale prezentului Cod, cu derogările stabilite de articolele Capitolului de faţă.

[Art.370 completat prin Legea nr.754-XV din 21.12.2001]

[Art.370 modificat prin Legea nr.173-XV din 18.05.2001]

[Art.370 completat prin Legea nr.386-XIV din 07.05.99]

[Art.370 modificat de Legea nr.1277-XIII din 18.07.97]

[Art.370 modificat prin Legea din 13.03.96]

[Art.370 modificat prin Legea din 06.06.95]

[Art.370 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 371. Modul de trimitere a materialelor la procuror

În cauzele referitoare la infracţiunile, enumerate în articolul 370 a prezentului Cod, organele de cercetare penală stabilesc în termen de cel mult zece zile circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea şi identitatea infractorului, primesc explicaţii de la infractor, de la martorii oculari şi de la alte persoane, cer o informaţie în care să se arate, dacă infractorul are sau nu antecedente penale, o referinţă de la locul lui de lucru sau de învăţătură şi alte materiale, ce au importanţă pentru examinarea cauzei în instanţa de judecată.

De la infractor se ia un angajament de a se prezenta la citaţia organelor de cercetare penală a procurorului şi a instanţei de judecată de a le pune la curent în caz de schimbare a domiciliului.

Privitor la circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea se întocmeşte un proces-verbal, în care se indică: timpul şi locul întocmirii lui; cine a întocmit procesul-verbal; date privitoare la persoana infractorului; locul şi timpul comiterii infracţiunii, procedeele şi motivele săvîrşirii ei, consecinţele ei şi alte circumstanţe esenţiale; datele reale, ce vădesc prezenţa infracţiunii şi culpabilitatea infractorului; încadrarea juridică a infracţiunii la un articol din Codul penal. La procesul-verbal se anexează toate materialele, precum şi lista persoanelor, care urmează să fie citate în instanţa de judecată.

Considerînd materialele adunate ca fiind suficiente, şeful organului de cercetare penală aprobă procesul-verbal şi prezintă infractorului toate materialele spre a lua cunoştinţă de ele, făcîndu-se despre acest fapt în procesul-verbal menţiunea respectivă, adeverită prin semnătura infractorului.

Luînd cunoştinţă de materiale,infractorul beneficiază de drepturile prevăzute la articolele 178 şi 181 din prezentul Cod.

După ce infractorul ia cunoştinţă de materiale, acestea sînt trimise împreună cu procesul-verbal, la procuror.

[Art.371 modificat prin Legea din 09.12.94]

[Art.371 în redacţia Ucazului din 20.02.85]

Articolul 372. Trimiterea cauzei penale în instanţa de judecată

Primind materialele de la organul de cercetare penală în condiţiile articolului 371 din prezentul Cod şi considerîndu-le suficiente, procurorul sau locţiitorul lui intentează cauza penală şi formulează învinuirea în conformitate cu prevederile Capitolului XII din prezentul Cod şi trimite cauza penală instanţei de judecată conform prevederilor articolului 192. În acest caz poate fi aleasă măsura de constrîngere indicată la articolul 73 din prezentul Cod, cu excepţia măsurii preventive sub formă de arest.

[Art.372 completat prin Legea nr.1579-XIII din 27.02.98]

[Art.372 modificat prin Legea din 15.06.95]

[Art.372 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 373. Cercetarea penală şi ancheta preliminară

Dacă în termenul de zece zile este imposibilă clarificarea circumstanţelor esenţiale ale infracţiunilor enumerate în articolul 370 din prezentul Cod, organul de cercetare penală sau de anchetă preliminară intentează un proces penal pentru care se efectuează, în conformitate cu articolul 107 din prezentul Cod, cercetarea penală sau ancheta preliminară într-un termen de o lună.

În acelaşi mod se efectuează şi cercetarea penală sau ancheta preliminară în cauzele intentate de procuror.

[Art.373 în redacţia Legii din 09.12.94]

Articolul 374.

[Art.374 exclus prin Ucazul din 07.04.77]

Articolul 375.

[Art.375 exclus prin Legea din 09.12.94]

Articolul 376. Examinarea cauzei penale în instanţa de judecată

Cauzele penale referitoare la infracţiunile indicate în articolul 370 din prezentul Cod sînt examinate în instanţa de judecată într-un termen de cel mult 10 zile de la data intrării cauzei penale în instanţa de judecată.

[Art.376 în redacţia Legii din 09.12.94]

TITLUL IX

ARESTAREA PREVENTIVĂ

[Titlul IX introdus prin Ucazul din 31.07.70]

Capitolul XXXV

ARESTAREA PREVENTIVĂ

Articolul 377. Arestarea preventivă

În conformitate cu legislaţia de procedură penală a prezentului Cod arestarea preventivă este o măsură de prevenţie aplicată învinuitului, inculpatului, precum şi persoanei bănuite în legătură cu săvîrşirea unei infracţiuni, pentru care, conform legii, poate fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate.

Modul arestării preventive este determinat de Regulamentul cu privire la arestarea preventivă şi de prezentul Cod.

Modul arestării preventive se extinde şi asupra condamnaţilor deţinuţi sub arest, faţă de care sentinţele n-au devenit definitive.

[Art.377 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 378. Sarcinile legislaţiei cu privire la arestarea preventivă

Legislaţia cu privire la arestarea preventivă în conformitate cu articolele 73 şi 78 ale prezentului Cod are drept sarcină de a stabili regulile de deţinere în locurile de arestare preventivă a persoanelor, faţă de care se aplică măsura arestării preventive, pentru a exclude posibilitatea ca ele să se ascundă de organele de urmărire sau judecătoreşti, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească acţiuni criminale, precum şi pentru a asigura executarea sentinţei.

[Art.378 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 379. Temeiul arestării preventive

Temei pentru arestarea preventivă este mandatul de arestare sau decizia tribunalului pronunţată în conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova.

[Art.379 în redacţia Legii nr.1579 din 27.02.98]

[Art.379 modificat prin Hot. Prezid. Parl. din 22.09.93]

Articolul 380. Locurile de arest preventiv

Locul de arest preventiv pentru deţinerea persoanelor, faţă de care se aplică măsura arestării preventive, sînt izolatoarele de anchetă penală. În unele cazuri aceste persoane pot fi deţinute la închisoare, în locul de deţinere a celor reţinuţi, precum şi la carceră.

În locurile de deţinere a celor reţinuţi preveniţii pot fi deţinuţi cel mult trei zile. Dacă preveniţii nu pot fi aduşi la izolatorul de anchetă penală din cauza depărtării acestuia sau din lipsa căilor de comunicaţie cuvenite, preveniţii pot fi deţinuţi în locurile de deţinere a celor reţinuţi un termen mai îndelungat, dar nu mai mult de 30 de zile. În aceste cazuri, precum şi în cazul cînd arestaţii sînt deţinuţi la închisoare ca măsură preventivă, modul deţinerii lor este determinat de prezentul capitol.

Modul de deţinere a preveniţilor în locurile de deţinere a celor reţinuţi timp de cel mult trei zile, precum şi la carceră este determinat de legislaţia Republicii Moldova.

Dacă persoanele care execută pedeapsa în locurile de deţinere sînt puse sub învinuire pentru săvîrşirea unei alte infracţiuni şi dacă li se aplică măsura arestării preventive, ele pot fi deţinute, pe baza unei ordonanţe a persoanei sau a organului în examinarea cărora se află cauza în izolatorul de pedeapsa al coloniei de corectare prin muncă sau în izolatorul disciplinar al coloniei de educare prin muncă.

[Art.380 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

[Art.380 modificat prin Ucazul din 01.12.83]

Articolul 381. Asigurarea ordinii de deţinere sub arest în locurile de arest preventiv

Asigurarea ordinii de deţinere sub arest a persoanelor în locurile de arest preventiv se pune pe seama administraţiei din locurile de arest preventiv.

Administraţia locurilor de arest preventiv la cererea instanţei de judecată asigură aducerea imediată a persoanei deţinute sub arest în şedinţa de judecată pentru participarea ei la examinarea plîngerii asupra legalităţii arestului.

Administraţia locurilor de arest preventiv îşi înfăptuieşte activitatea în conformitate cu Regulamentul cu privire la arestarea preventivă şi cu prezentul Cod.

[Art.381 modificat prin Legea nr.1090-XIV din 23.06.2000]

[Art.381 completat prin Legea din 11.07.96]

[Art.381 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 382. Situaţia juridică a persoanelor, deţinute în locurile de arest preventiv

Persoanele, deţinute în locurile de arest preventiv, au îndatoririle şi drepturile, stabilite de legislaţie pentru cetăţenii Republicii Moldova cu restricţiile, prevăzute de Regulamentul cu privire la arestarea preventivă şi cele ce decurg din regimul de deţinere sub arest.

În conformitate cu partea a doua a articolului 6 din Regulamentul cu privire la arestarea preventivă, situaţia juridică a străinilor şi a persoanelor fără cetăţenie, deţinute în locurile de arest preventiv, este determinată de legislaţia Republicii Moldova, care prevede drepturile şi îndatoririle acestor persoane în timpul aflării lor pe teritoriul Republicii Moldova, cu restricţiile stabilite de Regulamentul cu privire la arestarea preventivă şi cele care decurg din regimul de deţinere sub arest.

[Art.382 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 383. Prevederile principale ale regimului din locurile de arest preventiv

Prevederile principale ale regimului din locurile de arest preventiv sînt următoarele: izolarea persoanelor arestate preventiv, supravegherea lor permanentă şi deţinerea lor separată în modul prevăzut de articolul 384 din prezentul Cod.

Persoanele arestate preventiv sînt supuse percheziţiei, dactiloscopiei şi sînt fotografiate; obiectele care se află asupra lor, precum şi pachetele cu provizii şi coletele sosite pe numele lor, sînt supuse controlului, iar corespondenţa – cenzurii. Li se interzice să aibă asupra lor bani şi lucruri de valoare, precum şi obiecte a căror păstrare în locurile de arest preventiv este interzisă. Banii care le-au fost luaţi în timpul aflării în locurile de arest preventiv sînt transferaţi pe conturile lor personale, iar lucrurile de valoare şi obiectele se dau la păstrare; banii şi lucrurile de valoare, care n-au fost dobîndite prin muncă, sau dacă sursa dobîndirii lor nu este stabilită, sînt trecute la venitul statului pe baza unei ordonanţe motivate a şefului locului de arest preventiv, confirmate de procuror.

Preveniţii pot fi atraşi la muncă numai în limitele teritoriului locului de arest preventiv, cu consimţămîntul lor şi pe baza autorizaţiei persoanei sau a organului , în examinarea cărora se află cauza. Stabilirea condiţiilor de retribuire a muncii lor se face în modul stabilit de Guvern.

[Art.383 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 384. Deţinerea separată în locurile de arest preventiv

Preveniţii sînt deţinuţi în camere comune.

În cazuri excepţionale, pe baza unei ordonanţe motivate şi confirmate de procuror, emisă de persoana sau organul în examinarea cărora se află cauza sau de şeful locului de arest preventiv, ei pot fi deţinuţi in celule.

Preveniţii sînt repartizaţi în camere cu respectarea următoarelor reguli de izolare:

bărbaţii – separat de femei;

minorii – separat de adulţi.

În cazuri excepţionale, cu autorizaţia procurorului, se admite deţinerea adulţilor în camere în care sînt deţinuţi minori;

persoanele, care mai înainte au executat o pedeapsă în locuri de deţinere, – separat de persoanele care n-au fost deţinute în locuri de deţinere;

persoanele, învinuite sau bănuite de săvîrşirea unor infracţiuni grave, – separat de alţi arestaţi;

persoanele, învinuite sau bănuite de săvîrşirea unor infracţiuni deosebit de periculoase contra statului, – de regulă separat de alţi arestaţi;

recidiviştii deosebit de periculoşi – separat de alţi arestaţi;

condamnaţii – separat de alţi arestaţi şi în conformitate cu categoria regimului coloniei de corectare prin muncă, determinată prin sentinţa instanţei de judecată;

străinii şi persoanele fără cetăţenie – de regulă, separat de alţi arestaţi.

Condamnaţii la detenţiune pe viaţă sînt deţinuţi izolat de toate celelalte persoane, deţinute sub arest.

Cei bănuiţi sau învinuiţi în una şi aceiaşi cauză, dacă există o indicaţie din partea persoanei sau a organului, în examinarea cărora se află această cauză, sînt deţinuţi separat.

Modul de internare a preveniţilor în instituţiile curative ale locurilor de deţinere se stabileşte de Ministerul Afacerilor Interne.

[Art.384 modificat prin Legea din 08.12.95]

[Art.384 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 385. Drepturile preveniţilor

Preveniţii au dreptul:

să facă zilnic o plimbare cu o durată de o oră;

să primească o dată pe lună un pachet cu provizii sau un colet, avînd o greutate de pînă la cinci kilograme; să primească bani prin poştă; să cumpere prin decontare fără numerar alimente şi obiecte de primă necesitate în valoare de pînă la un salariu minim pe lună; să folosească îmbrăcămintea şi încălţămintea proprie;

să aibă asupra lor documente şi note referitoare la procesul penal;

să folosească jocuri de masă şi cărţi din biblioteca locului de arest preventiv;

să adreseze plîngeri şi cereri organelor de stat, organizaţiilor obşteşti şi persoanelor oficiale în modul, prevăzut de articolul 389 din prezentul Cod.

Femeile arestate preventiv au dreptul să aibă pe lîngă ele copii în vîrstă de pînă la doi ani. Femeile gravide şi femeile care au pe lîngă ele copii, precum şi minorii, au dreptul de a face zilnic o plimbare cu o durată de pînă la două ore.

Persoanele care îşi execută pedeapsa în locuri de deţinere, dacă li se aplică măsura arestării preventive în legătură cu un alt proces, sînt deţinute în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de prezentul capitol. Dreptul acestor persoane de a primi colete sau pachete cu provizii, precum şi dreptul de a cumpăra alimente şi obiecte de prima necesitate, se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile, prevăzute de legislaţia Republicii Moldova pentru categoria regimului coloniei de corectare prin muncă, fixată acestor persoane pe baza sentinţei, încheierii sau deciziei instanţei de judecată.

[Art.385 modificat prin Legea nr.51-XIII din 14.04.94]

[Art.385 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 386. Îndatoririle preveniţilor

Preveniţii sînt obligaţi:

să respecte ordinea, stabilită în locurile de arest preventiv;

să îndeplinească dispoziţiile administraţiei;

la indicaţia administraţiei să facă pe rînd de serviciu în camere;

să aibă o atitudine grijulie faţă de inventarul, utilajele şi alte bunuri ale locurilor de arest preventiv.

Articolul 387. Asigurarea materială şi de trai şi deservirea medicală a preveniţilor

Preveniţilor li se asigură condiţiile locative şi de trai necesare, ce corespund condiţiilor de sănitărie şi igienă.

Preveniţii primesc gratuit, potrivit normelor stabilite, hrană, loc individual de dormit, aşternut de pat şi alte mijloace de asigurare materială şi de trai. În cazurile necesare ei primesc îmbrăcăminte şi încălţăminte de modelul stabilit.

Deservirea medicală, precum şi munca curativo-profilactică şi antiepidemică în locurile de arest preventiv se organizează şi se înfăptuiesc în conformitate cu legislaţia privitoare la ocrotirea sănătăţii.

Modul de acordare a asistenţei medicale preveniţilor, de folosire a instituţiilor curative ale organelor ocrotirii sănătăţii şi de atragere în acest scop a personalului lor medical se stabileşte de Ministerul Afacerilor Interne şi de Ministerul Sănătăţii.

[Art.387 în redacţia Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 388. Modul în care se acordă preveniţilor dreptul la întîlniri

Administraţia locului de arest preventiv poate acorda preveniţilor dreptul la întîlniri cu rude sau cu alte persoane numai cu autorizaţia persoanei sau a organului, în examinarea cărora se află cauza. Durata întîlnirii poate fi de la o oră pînă la două ore. Persoana sau organul, în examinarea cărora se află cauza, pot elibera, de regulă, o autorizaţie pentru o singură întîlnire pe lună.

Din momentul în care apărătorul este admis să participe la proces, fapt care se confirmă printr-o comunicare în scris, făcută de persoana sau organul, în examinarea cărora se află cauza, preveniţii au dreptul după primul interogatoriu la întîlniri cu apărătorul între patru ochi, fără limitarea numărului întîlnirilor şi a duratei lor.

[Art.388 modificat prin Legea din 20.07.94]

Articolul 389. Corespondenţa preveniţilor şi modul de adresare a plîngerilor, cererilor şi scrisorilor

Preveniţii pot întreţine corespondenţă cu rude şi cu alţi cetăţeni pe baza autorizaţiei primite din partea persoanei sau a organului în examinarea cărora se află cauza.

Plîngerile, cererile şi scrisorile preveniţilor se controlează de către administraţia locului de arest preventiv. Plîngerile, cererile şi scrisorile, adresate procurorului, nu sînt supuse controlului, urmînd a fi expediate la adresa indicată în curs de 24 de ore de la predarea lor.

În conformitate cu legislaţia de procedură penală a Republicii Moldova şi cu prezentul Cod plîngerile împotriva acţiunilor persoanei care efectuează cercetarea penală sau ale anchetatorului penal se trimit de către administraţia locului de arest preventiv procurorului în timp de cel mult trei zile de la depunerea lor, iar plîngerile împotriva acţiunilor procurorului – procurorului ierarhic superior.

Celelalte plîngeri, cereri şi scrisori, legate de procedura din procesul penal, administraţia de la locul de arest preventiv le trimite, în timp de cel mult trei zile de la depunerea lor, persoanei sau organului în examinarea cărora se află cauza. Ele se controlează de această persoană sau de acest organ şi în timp de cel mult trei zile de la primirea lor se expediază la adresa respectivă.

Plîngerile, cererile şi scrisorile ce conţin ştiri, a căror comunicare poate să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal, nu se expediază la adresa cuvenită; despre aceasta se comunică prevenitului şi de asemenea este anunţat procurorul.

Plîngerile, cererile şi scrisorile privind chestiuni care nu au nici o legătură cu procesul se examinează respectiv de administraţia locului de arest preventiv sau se expediază la adresa cuvenită, în modul stabilit de lege.

[Art.389 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 390. Măsurile de încurajare, aplicate faţă de preveniţi

Faţă de preveniţii care au o purtare exemplară administraţia locului de arest preventiv poate aplica următoarele măsuri de încurajare:

aducerea unei mulţumiri;

anularea înainte de termen a sancţiunii aplicate anterior;

mărirea duratei plimbării.

Articolul 391. Sancţiunile aplicate preveniţilor

Faţă de preveniţii care încalcă prevederile regimului administraţia locului de arest preventiv poate aplica următoarele sancţiuni:

avertisment sau mustrare;

corvoadă în afară de rînd la curăţenie în încăpere;

lipsirea, pe timp de o lună, de dreptul de a cumpăra alimente şi a primi coletul sau pachetul cu provizii curent.

Preveniţii care încalcă cu rea voinţă prevederile regimului pot fi închişi la carceră pe timp de cel mult zece zile, pe baza unei ordonanţe motivate a şefului locului de arest preventiv, iar minorii – pe timp de cel mult cinci zile. Femeile gravide şi femeile care au pe lîngă ele copii ni pot fi închise la carceră.

Sancţiunile aplicate preveniţilor trebuie să corespundă gravităţii şi caracterului abaterii săvîrşite. Se interzice aplicarea măsurilor care au drept scop de a cauza preveniţilor suferinţe fizice sau care înjosesc demnitatea omului.

Articolul 392. Răspunderea materială a preveniţilor

Preveniţii poartă răspundere materială pentru paguba materială cauzată statului în timpul aflării în locurile de arest preventiv, în mărimea prevăzută de legislaţia Republicii Moldova.

Paguba se urmăreşte pe baza unei ordonanţe a şefului locului de arest preventiv din sumele băneşti, aflate pe contul curent al prevenitului. Paguba nereparată de prevenit în timpul aflării sale în locul de arest preventiv, dacă el este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate fi urmărită de administraţia instituţiei de corectare prin muncă din mijloacele, depuse pe contul curent al condamnatului.

Dacă măsura preventivă este anulată sau modificată, paguba materială nereparată de către persoana eliberată de sub arest preventiv poate fi urmărită pe baza dispoziţiilor generale.

[Art.392 modificat prin Hot. Parl. din 22.09.93]

Articolul 393. Măsurile de securitate şi temeiurile pentru aplicarea armei

Dacă preveniţii opun rezistenţă fizică faţă de lucrătorii locurilor de arest preventiv, fac scandal sau săvîrşesc alte acte de violenţă, pentru a preîntîmpina cauzarea unei daune celor din jur sau preveniţilor înşişi, li se pot pune cătuşe sau cămaşă de forţă.

Dacă prevenitul a săvîrşit un atac sau un alt act intenţionat, care ameninţă nemijlocit viaţa lucrătorilor locurilor de arest preventiv sau a altor persoane, precum şi în caz de evadare, se admite, ca măsură excepţională, aplicarea armei, dacă prin alte măsuri nu pot fi curmate acţiunile sus-arătate. În caz de evadare a femeilor sau minorilor aplicarea armei este interzisă.

Fiecare caz de aplicare a armei administraţia locurilor de arest este obligată să-l aducă imediat la cunoştinţa procurorului.

Articolul 394. Temeiurile pentru eliberarea preveniţilor

Temeiuri pentru eliberarea preveniţilor sînt:

1) revocarea măsurii preventive;

2) modificarea măsurii preventive;

3) expirarea termenului, prevăzut de lege, al arestării preventive, dacă acest termen n-a fost prelungit în modul stabilit de lege. Şeful locului de arest preventiv este obligat, ca nu mai tîrziu de şapte zile înainte de expirarea termenului de deţinere sub arest a prevenitului, să comunice în scris acest lucru persoanei sau organului în examinarea cărora se află cauza, precum şi procurorului, care exercită supravegherea respectării legalităţii în locurile de arest preventiv.

Eliberarea preveniţilor se face de către şeful locului de arest preventiv pe baza unei ordonanţe a persoanei care face cercetarea penală a anchetatorului penal, a procurorului sau pe baza unei sentinţe sau încheieri a instanţei de judecată. În cazul, prevăzut de punctul 3 al părţii întîia a acestui articol, preveniţii sînt puşi în libertate pe baza unei ordonanţe a procurorului, care exercită supravegherea respectării legalităţii în locurile de arest preventiv.

Ordonanţa, sentinţa sau încheierea cu privire la punerea în libertate a prevenitului urmează a fi executată imediat după primirea lor la locul de arest preventiv.

Persoanele eliberate de sub arest se asigură de către administraţia locului de arest preventiv cu transport gratuit pînă la locul de trai. În cazurile necesare li se dă ajutor bănesc şi îmbrăcăminte.

Articolul 395. Supravegherea respectării legalităţii, exercitată de procuratură în locurile de arest preventiv

Supravegherea respectării legalităţii în locurile de arest preventiv este exercitată de Procurorul general şi de procurorii subordonaţi lui în conformitate cu Legea “Cu privire la procuratură.“

[Art.395 modificat prin Legea din 03.11.94]

[Art.395 în redacţia Hot. Parl. din 22.09.93]

TITLUL X

[Titlul X exclus prin Legea din 10.04.96]

[Titlul X introdus prin Ucazul din 07.04.77]