Hotărâre nr.1 din 05.01.2018 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2017

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea

 jurisdicţiei constituţionale în anul 2017

nr. 1  din  05.01.2018

 (în vigoare 27.04.2018) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 133-141 art. 62 din 27.04.2018

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Tudor PANŢÎRU, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA ,

Dl Victor POPA,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea judecătorului-asistent-şef Rodica Secrieru,

examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2017,

conducându-se de prevederile art.26 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, art.61 alin.(1) şi art.62 lit.f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995,

în baza art.10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.5 lit.i) şi art.80 din Codul jurisdicţiei constituţionale,

HOTĂRĂŞTE:

1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2017, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Aprobat

prin Hotărârea Curţii Constituţionale

nr.1 din 5 ianuarie 2018

RAPORT

privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2017

TITLUL I

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale

Statutul Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autonomă şi independentă faţă de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituţie, care stabileşte, concomitent, principiile şi principalele atribuţii funcţionale ale Curţii. Statutul Curţii Constituţionale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Aceste funcţii majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituţie.

În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi democraţiei, de garantare a egalităţii în faţa legii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale ale puterilor statului de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc.

Atribuţiile constituţionale, prevăzute de art.135 din Constituţie, sunt dezvoltate în Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a Preşedintelui Curţii, atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile acestora. Astfel, în temeiul prevederilor constituţionale, Curtea Constituţională:

a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice;

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

B. Judecătorii Curţii Constituţionale

Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din şase judecători, numiţi pentru un mandat de şase ani.

În aprilie 2017 a expirat mandatul judecătorului constituţional, ales Preşedinte al Curţii Constituţionale, dl Alexandru Tănase. La 3 mai 2017, Guvernul a desemnat în calitate de nou judecător constituţional pe dna Victoria Iftodi.

Totodată, ca urmare a încheierii mandatului de Preşedinte al CCM de către dl Alexandru Tănase, la 12 mai 2017, în şedinţa plenară a Curţii Constituţionale, în calitate de Preşedinte al CCM a fost ales judecătorul Tudor Panţîru.

Astfel, începând cu luna mai 2017, plenul Curţii Constituţionale a avut următoarea componenţă:

1. Tudor PANŢÎRU, preşedinte,

2. Igor DOLEA,

3. Aurel BĂIEŞU,

4. Victor POPA,

5. Veaceslav ZAPOROJAN,

6. Victoria IFTODI, judecători.

Tudor PANŢÎRU

Născut la 26.10.1951, a absolvit Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (1977). Avocat, membru al Asociaţiei Avocaţilor din Republica Moldova (1977-1980); judecător, Judecătoria Frunze, Chişinău (1980-1990); Preşedinte al Judecătoriei Frunze, Chişinău (1987-1990); Preşedinte al Comisiei de evaluare, admitere şi promovare a judecătorilor (1988-1990); deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1994); Preşedinte al Comisiei juridice în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1992); Ambasador, Reprezentant permanent al Republicii Moldova pe lângă ONU (1992-1996); consultant juridiC şi coordonator de program (consolidarea sistemului judiciar şi legislativ) în cadrul PNUD în Republica Moldova; judecător internaţional, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (1995-2001); consultant juridic, Departamentul Monitorizare al Consiliului Europei, Strasbourg (2001- aprilie 2002); judecător internaţional, Secţia Penală a Curţii Supreme din Kosovo (aprilie 2002 – ianuarie 2004); judecător internaţional, Preşedinte al Tribunalului Comercial ONU în Kosovo (ianuarie 2004 – decembrie 2008); judecător internaţional, Curtea Constituţională din Bosnia şi Herţegovina (2002 – în prezent); deputat în Parlamentul României, Preşedinte al Subcomisiei pentru supravegherea executării hotărârilor CEDO (decembrie 2008 – decembrie 2012). Judecător la Curtea Constituţională din februarie 2013.

La 12 mai 2017 a fost ales Preşedinte al Curţii Constituţionale.

Numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.130/6 din 12.02.2013.

Igor DOLEA

Născut la 17.07.1962, a absolvit Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (1988); doctor în drept (1996), doctor habilitat în drept (2009). Conferenţiar universitar la Departamentul Drept Procedural (în trecut catedra Drept procesual penal şi criminalistică), Universitatea de Stat din Moldova (din 2000); şef al catedrei Drept procesual penal şi criminalistică, Universitatea de Stat din Moldova (1996-2013), profesor universitar la Departamentul Drept Procedural (în trecut catedra Drept procesual penal şi criminalistică), Universitatea de Stat din Moldova (2010 – în prezent); conducător de doctorat; director al Institutului de Reforme Penale (2001-2009); membru al Consiliului Superior al Magistraturii (2009-2013). Membru al Colegiului de Calificare de pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii (2002-2006); membru al Consiliului ŞtiinţifiC Consultativ de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (2002 – 2014); expert în Grupul naţional de lucru în domeniul justiţiei juvenile (2005-2007); expert în Consiliul ştiinţifico-metodiC al Procuraturii Generale (2005-2009); expert în Consiliul ŞtiinţifiC - Consultativ de pe lângă Curtea Constituţională (2007-2013); expert în Consiliul ŞtiinţifiC al Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova (2007-2014); preşedintele Comisiei de experţi a Consiliului Naţional pentru Acreditate şi Atestare (2011 – în prezent); preşedintele grupului de coordonare şi monitorizare a implementării Strategiei de reformă a sectorului justiţiei (2012-2013); membru al Consiliului Naţional pentru Reforma Organelor de Ocrotire a Normelor de Drept (2012-2013); membru al Consiliului pentru dezvoltare strategică instituţională din cadrul Universităţii Pedagogice “Ion Creangă” (2015 – în prezent). Judecător la Curtea Constituţională din februarie 2013.

Membru al grupurilor de lucru pentru elaborarea Codului de procedură penală, Codului de executare, Codului contravenţional, Legii cu privire la mediere, Legii cu privire la probaţiune, Legii cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal. A activat în calitate de expert în proiectele internaţionale susţinute de Consiliul Europei, OSCE, OIM etc. Autor a peste 100 de publicaţii, inclusiv monografii şi manuale, în domeniul justiţiei şi drepturilor omului. Deţine titlul onorifiC “Om Emerit“ (2009).

Numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.130/6 din 12.02.2013.

Aurel BĂIEŞU

Născut la 19.07.1964, a absolvit Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (1986); a susţinut teza de doctor în drept la Universitatea de Stat “M.V. Lomonosov” din Moscova (1990); doctor habilitat în drept, Universitatea de Stat din Moldova (2012). Lector la catedra Drept civil, Universitatea de Stat din Moldova (1990-1993); conferenţiar la catedra Drept internaţional şi dreptul relaţiilor economice externe, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (1994 – 2014); şeful catedrei Drept internaţional şi dreptul relaţiilor economice externe, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (1994-2005); profesor universitar, Departamentul Drept Internaţional şi European, Universitatea de Stat din Moldova (2014 - prezent); conducător de doctorat. Deputat în Parlamentul Republicii Moldova, vicepreşedinte al Comisiei parlamentare juridice, numiri şi imunităţi (august 2009 – decembrie 2010); consilier în domeniul juridiC al Preşedintelui interimar al Republicii Moldova (aprilie 2011 – ianuarie 2012); Ambasador al Republicii Moldova în Republica Italiană (ianuarie 2012 – aprilie 2013). Judecător la Curtea Constituţională din aprilie 2013.

A deţinut calitatea de secretar al Consiliului Naţional pentru Reforma Organelor de Ocrotire a Normelor de Drept; membru al Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova; membru al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova; membru al Consiliului ştiinţifiC consultativ de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Comisia Naţională a Pieţei Financiare, Ministerul Economiei; membru al grupurilor de lucru pentru elaborarea Codului civil, Legii cu privire la arbitrajul comercial internaţional, Legii cu privire la leasing etc. A desfăşurat activitate în calitate de expert în proiectele internaţionale susţinute de Consiliul Europei, Banca Mondială, BERD, PNUD, TACIS, USAID etc.

Numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale prin Hotărârea Parlamentului nr.66 din 05.04.2013.

Victor POPA

Născut la 15.04.1949, a absolvit Institutul Unional de Drept din Moscova (1976); a susţinut teza de doctor în drept la Universitatea din Bucureşti (1998); doctor habilitat în drept (2000). Profesor universitar (2003); lector de drept constituţional la Universitatea Umanistă din Republica Moldova (1992-1993); lector superior de drept constituţional la Academia de Studii în domeniul Administraţiei Publice a Republicii Moldova (1993-1997); lector superior de drept constituţional la Academia Internaţională de Economie, Drept şi Arte Audiovizuale (1995-1997); lector superior, conferenţiar universitar, profesor universitar la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (1995 – în prezent); profesor universitar la catedra de drept, Academia de Administrare Publică de pe lângă Guvern (2011 – în prezent); deputat în Parlamentul Republicii Moldova (2010-2013); preşedinte al Comisiei parlamentare juridice, numiri şi imunităţi (2011-2013); membru al Consiliului ŞtiinţifiC şi Consultativ al Curţii Constituţionale (2007-2013). Judecător la Curtea Constituţională din aprilie 2013.

Expert independent al Congresului puterilor locale şi regionale al Consiliului Europei (2005-2010); membru al Comitetului de supraveghere privind implementarea reformei administraţiei publice centrale în Republica Moldova (2006-2008); preşedinte al Consiliului ştiinţifiC specializat al Universităţii Libere Internaţionale din Moldova pentru conferirea titlurilor ştiinţifice de doctor şi doctor habilitat în drept; consultant al grupului de lucru pentru elaborarea proiectului Constituţiei Republicii Moldova (1991-1993); autor al proiectului de lege cu privire la bazele autoadministrării locale (1991), al proiectului de lege cu privire la alegerea Parlamentului (1993); expert în cadrul grupului de lucru pentru elaborarea Codului electoral (1997); preşedintele grupului de lucru pentru elaborarea proiectului de modificare a Constituţiei Republicii Moldova (1999); membru al grupului internaţional de lucru creat în cadrul OSCE pentru elaborarea Statutului juridiC special al Transnistriei (2000); membru asociat al Comisiei parlamentare pentru elaborarea proiectelor de legi privind administraţia publică locală (2006). A activat în calitate de expert în proiectele internaţionale susţinute de Consiliul Europei, PNUD, TACIS, SOROS, USAID, fundaţia “Viitorul“. Autor a peste 50 de lucrări ştiinţifice în domeniul organizării şi funcţionării puterilor în stat la nivel central şi local. I s-a conferit distincţia de stat “Ordinul de Onoare“ (2012).

Numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale prin Hotărârea Parlamentului nr.61 din 29.03.2013.

Veaceslav ZAPOROJAN

Născut la 16.07.1962, a absolvit Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (1989); a susţinut teza de doctor în drept cu tema “Protecţia drepturilor fundamentale în justiţia constituţională a Republicii Moldova” la Universitatea de Stat din Moldova (2007); avocat, membru al Uniunii Avocaţilor din Moldova (1989-2002); şef al Biroului de avocaţi Drochia (1991-1995) şi al Biroului asociat de avocaţi “Facultatea de Drept” a USM (2000-2002). Conferenţiar universitar, Departamentul Drept Public, Universitatea de Stat din Moldova (1995 – în prezent); conferenţiar, Catedra Drept Public, Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene “Constantin Stere” (USPEE) (2010 – în prezent); conferenţiar universitar, Academia de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova (2006-2012); conferenţiar, Catedra de drept privat, Academia de Studii Economice din Moldova (ASEM) (2012 – în prezent); Director al Şcolii Doctorale de Drept, Ştiinţe Politice şi Administrative a Consorţiului Naţional al ASEM şi USPEE (2015 – în prezent). Judecător-asistent al Curţii Constituţionale din Moldova (2002-2015); judecător la Curtea Constituţională din iulie 2016.

A activat în calitate de expert în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Democraţie, Proiectul “Susţinere în implementarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului în Republica Moldova” (2005-2008), expert al Comisiei parlamentare de anchetă pentru elucidarea cauzelor şi consecinţelor evenimentelor de după 5 aprilie 2009 (2009-2010); arbitru supleant al Curţii Internaţionale de Arbitraj şi Conciliere din Geneva de pe lângă OSCE (2004-2010); membru al grupurilor de lucru pentru elaborarea proiectului Legii cetăţeniei (2002) şi proiectului Legii cu privire la revizuirea Constituţiei (2004), membru al grupului de lucru pentru revizuirea legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (2016). Coautor al Comentariului la Constituţia Republicii Moldova (2012) şi al Manualului judecătorului pe cauze civile (2013). Membru al Comisiei de examinare pentru evaluarea gradului de cunoaştere a prevederilor Constituţiei şi a limbii de stat pentru persoanele care solicită dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova (2001 – în prezent). Decorat cu medalia “Meritul civic” (2010).

Numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale prin Hotărârea Guvernului nr.840 din 06.07.2016.

Victoria IFTODI

Născută la 13.01.1969, a absolvit cu distincţie Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (1993); a activat în calitate de specialist în Direcţia notariat şi avocatură a Ministerului Justiţiei; notar, lector invitat la Universitatea de Stat din Moldova (1993-2003); viceministru al justiţiei (2003-2004), ministru al justiţiei (2004-2006); reprezentant al Guvernului în relaţiile cu Parlamentul şi Curtea Constituţională (2003-2006). Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Moldova în Republica Franceză şi în Republica Algeriană (2006-2010); delegat permanent al Republicii Moldova la UNESCO (2006-2010); reprezentant permanent al Preşedintelui Republicii Moldova în Consiliul permanent al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei şi la Uniunea Latină (2006-2010), membru al Consiliului de Integritate al Autorităţii Naţionale de Integritate (2016 - mai 2017); judecător la Curtea Constituţională din mai 2017.

A activat în calitate de expert în cadrul grupului de lucru pentru elaborarea Legii cu privire la notariat, a deţinut calitatea de membru în numeroase organe colegiale naţionale şi internaţionale de specialitate: reprezentant în comisiile Uniunii Notariatului Latin (CAUE şi CAEM); membru al Consiliului Notarilor; membru al Comisiei de accedere în profesia de notar (1995-2003); membru al Comitetului European pentru Cooperare Juridică al Consiliului Europei (CDCJ) (2003-2004); membru al Comitetului de Cooperare Republica Moldova - Uniunea Europeană (2004-2006).

A participat la elaborarea, promovarea şi implementarea actelor legislative privind reforma în domeniul justiţiei şi drepturilor omului, a coordonat elaborarea Planului Naţional de Acţiuni în domeniul Drepturilor Omului (PNADO) pentru anii 2004-2008; a condus activitatea nume-roaselor comisii guvernamentale pe segmentul drepturilor omului (Comisia privind executarea hotărârilor CEDO împotriva Republicii Moldova, Comisia pentru reabilitarea victimelor represiunilor politice, Comisia privind elaborarea rapoartelor din partea Guvernului în urma vizitelor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii al Consiliului Europei etc.); membru al Comisiei Naţionale pentru elaborarea şi implementarea Planului individual de acţiuni al parteneriatului Republica Moldova - NATO (2006), membru al grupului interministerial pentru monitorizarea implementării Programului comun de cooperare al Comisiei Europene şi Consiliului Europei pentru Moldova “Consolidarea reformelor democratice” (2005-2006).

Numită în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale prin Hotărârea Guvernului nr.277 din 03.05.2017.

***

De la fondarea Curţii Constituţionale au activat 22 de judecători constituţionali, după cum urmează:

Pavel BARBALAT (februarie 1995 – februarie 2001),

Nicolae CHISEEV (februarie 1995 – februarie 2001),

Nicolae OSMOCHESCU (februarie 1995 – septembrie 1998),

Eugen SOFRONI (februarie 1995 – august 1996),

Gheorghe SUSARENCO (februarie 1995 – februarie 2001),

Ion VASILATI (februarie 1995 – februarie 2001; octombrie 2002 – octombrie 2008),

Mihai COTOROBAI (august 1996 – septembrie 2002),

Constantin LOZOVANU (martie 1998 – aprilie 2004),

Mircea IUGA (februarie 2001 – februarie 2007),

Alina IANUCENCO (aprilie 2004 – aprilie 2010),

Dumitru PULBERE (februarie 2001 – februarie 2007; februarie 2007 – februarie 2013),

Victor PUŞCAŞ (februarie 2001 – februarie 2007; martie 2007 – februarie 2013),

Elena SAFALERU (februarie 2001 – februarie 2007; februarie 2007 – februarie 2013),

Valeria ŞTERBEŢ (februarie 2007 – februarie 2013),

Petru RAILEAN (octombrie 2008 – octombrie 2014),

Alexandru TĂNASE (aprilie 2011 – aprilie 2017),

Igor DOLEA (februarie 2013 – prezent),

Tudor PANŢÎRU (februarie 2013 – prezent),

Victor POPA (aprilie 2013 – prezent),

Aurel BĂIEŞU (aprilie 2013 – prezent),

Veaceslav ZAPOROJAN (iulie 2016 – prezent),

Victoria IFTODI (mai 2017 – prezent).

C. Judecătorii-asistenţi

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt asistaţi de judecători-asistenţi, care, în exercitarea activităţii, îndeplinesC următoarele atribuţii funcţionale de bază:

• asistă judecătorii la exercitarea jurisdicţiei asupra sesizărilor examinate;

• formulează puncte de vedere la solicitarea judecătorului-raportor, plenului şi a Preşedintelui Curţii;

• studiază opiniile scrise ale autorităţilor asupra sesizărilor;

• întreprind acţiunile necesare pentru soluţionarea cauzelor, potrivit instrucţiunilor judecătorului-raportor, plenului şi Preşedintelui Curţii.

Judecătorul-asistent este asimilat cu judecătorul Curţii de Apel.

D. Structura organizatorică

Pe parcursul anului 2017, prin Decizia nr.5 din 28 martie 2017, Curtea şi-a reconfigurat structura organizatorică, după cum urmează:

E. Sesizarea Curţii

Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept. Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu. Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, cuprinzând modificările operate prin Legea nr.24 din 04.03.16, şi art.38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au:

a) Preşedintele Republicii Moldova;

b) Guvernul;

c) ministrul justiţiei;

d) Curtea Supremă de Justiţie;

f) Procurorul General;

g) deputatul în Parlament;

h) fracţiunea parlamentară;

i) Avocatul Poporului;

i¹) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului;

j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi a dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund art.109 şi, respectiv, art.111 din Constituţia Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă şi de conţinut prevăzute de art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale şi de Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, aprobat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-3 din 3 iunie 2014.

F. Activităţi novatorii

Admiterea CCM în Reţeaua Curţilor Superioare din cadrul Curţii Europene a Drepturilor Omului (Superior Courts Network (SCN)¹)

_____________________

¹ http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=court/network&c=

La sfârşitul lunii ianuarie 2017 CCM a fost admisă în Reţeaua Curţilor Superioare – platformă de comunicare între instanţele supreme şi constituţionale din statele europene, instituită de CtEDO pentru a asigura schimbul efectiv de informaţii în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi alte informaţii relevante.

Odată cu acceptarea în cadrul SCN, Curtea Constituţională a obţinut acces la site-ul securizat, prin intermediul căruia are loC comunicarea şi interacţiunea între membrii reţelei. Astfel, CCM poate accesa direct rapoartele de cercetare detaliate, în special cu privire la chestiuni referitoare la jurisprudenţa CtEDO; comentariile juriştilor CtEDO privind hotărârile importante publicate pe reţeaua SCN în ziua pronunţării; rezumatele celor mai importante hotărâri pronunţate pe parcursul unei anumite perioade (săptămânal, lunar etc.); “elemente de cercetare rapidă” - selecţii tematice de jurisprudenţă CtEDO.

Acceptarea CCM în cadrul SCN va contribui la facilitarea şi dezvoltarea implementării de către CCM, în calitatea sa de mecanism naţional de apărare a drepturilor omului, a standardelor promovate de către CtEDO. Iniţiativa de creare a SCN a apărut în contextul reformei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca urmare a conferinţelor interguvernamentale de la Brighton (2012) şi Bruxelles (2015), ca instrument de asistenţă în aplicarea Convenţiei Europene. Reţeaua a fost lansată oficial la 5 octombrie 2015, obiectivul ei fiind de a crea o modalitate modernă, practică şi utilă de dialog între CtEDO şi membrii SCN, prin accesul la informaţii relevante pe subiecte ce ţin de jurisprudenţa CtEDO şi de domenii conexe, având în vedere responsabilitatea partajată a CtEDO şi a instanţelor naţionale în implementarea Convenţiei Europene. În prezent, parte a acestei reţele sunt peste 60 de instanţe superioare din 34 de state.

TITLUL II

 ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ

A. APRECIEREA CURŢII

1. Principii generale

1.1. Suveranitatea şi puterea de stat

1.1.1. Tipurile de referendum

Prin Hotărârea nr.16 din 29 martie 2001, Curtea a menţionat următoarele: “Suveranitatea naţională înseamnă, potrivit Constituţiei, puterea absolută şi perpetuă a poporului, pe care acesta o exercită prin organele reprezentative ale puterii de stat, al cărei titular suveran este. În acest sens, suveranitatea naţională este inalienabilă, întrucât ceea ce se transmite organelor reprezentative este doar exerciţiul acesteia. Exercitarea suveranităţii în mod direct de către popor se realizează prin participarea lui la referendumuri şi alegeri, precum şi prin luarea unor decizii de către acesta în mod direct.” (HCC nr.24/2017², §53).

_____________________

² Hotărârea nr.24 din 27.07.2017 privind controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.105-VIII din 28 martie 2017 privind desfăşurarea referendumului republican consultativ asupra unor probleme de interes naţional (referendumul republican consultativ)

Dacă prin intermediul alegerilor poporul participă la exercitarea puterii de stat prin desemnarea unor reprezentanţi, care pe durata mandatului acordat constituie factori de decizie în numele întregului popor, în cea de-a doua formă - referendumul, deţinătorul puterii de stat exercită suveranitatea în mod direct, printr-o modalitate eficientă de consultare a voinţei populare cu privire la probleme esenţiale (HCC nr.24/2017, §54).

Referendumul constituie un instrument al democraţiei directe, prin intermediul căruia cetăţenii îşi exprimă opinia asupra unor probleme de interes national (HCC nr.24/2017, §55).

Referendumul a fost consacrat la nivel constituţional ca o modalitate prin care poporul are posibilitatea de a exercita direct suveranitatea naţională, exprimându-şi voinţa cu privire la probleme de interes general sau care au o importanţă deosebită în viaţa statului (HCC nr.24/2017, §56).

În acelaşi timp, Comisia de la Veneţia în Avizul asupra proiectului Constituţiei Ucrainei CDL-AD(2008)015 (§46) a menţionat că “[…] referendumurile nu reprezintă modalitatea cea mai potrivită de soluţionare a crizelor politice de scurtă durată. Referendumul riscă să prelungească criza dacă după un astfel de exerciţiu de succes sunt necesare alegeri noi. […]” (HCC nr.24/2017, §57).

După cum demonstrează normele dreptului internaţional şi practica internaţională, referendumul poate fi iniţiat prin mai multe modalităţi şi poate avea mai multe forme. Referendumul, prin natura sa, poate fi obligatoriu, atunci când este expres cerut de Constituţie, şi facultativ, în cazul în care factorii cu drept de a-l iniţia îl consideră necesar (HCC nr.24/2017, §58).

Legea Fundamentală reglementează după obiect următoarele tipuri de referendumuri naţionale: cel iniţiat de Preşedintele Republicii sau Parlament asupra unor probleme de interes naţional, menţionat la art.66, 75 şi 88, cel privind demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, în condiţiile art.89, şi cel prin care se aprobă revizuirea Constituţiei, reglementat de art.142 alin.(1) (HCC nr.24/2017, §60).

Prevederile constituţionale, în conformitate cu art.72 alin.(3) lit.b) din Constituţie, au fost concretizate la nivel de lege organică, fiind detaliate şi dezvoltate prin Codul electoral (HCC nr.24/2017, §61).

Astfel, potrivit art.142 din Codul electoral, referendumul republican se desfăşoară în scopul exercitării puterii poporului şi participării lui nemijlocite la conducerea şi administrarea treburilor de stat, iar în funcţie de natura juridică a problemelor supuse referendumului, în conformitate cu art.143 alin.(1) din cod, referendumurile republicane pot fi constituţionale, legislative, privind demiterea Preşedintelui Republicii Moldova şi consultative (HCC nr.24/2017, §62).

Referendumului constituţional se supun propunerile privind revizuirea Constituţiei, iar celui legislativ se supun proiectele de legi sau unele prevederi ale acestora de importanţă deosebită (HCC nr.24/2017, §63).

Referendumului consultativ se supun problemele de interes naţional, în scopul consultării opiniei poporului asupra unor astfel de probleme (HCC nr.24/2017, §64).

Curtea a menţionat că formularea chestiunii supuse referendumului este influenţată de tipul referendumului, care, la rândul său, produce efecte juridice diferite (HCC nr.24/2017, §65).

În Codul bunelor practici privind referendumurile constituţionale la nivel naţional (CDL-INF (2001)10 din 6-7 iulie 2001), Comisia de la Veneţia a menţionat următoarele: “Referendumul cu privire la proiectele redactate specifiC ca amendamente va avea, de regulă, caracter obligatoriu şi punerea acestuia în aplicare nu va prezenta probleme deosebite. Un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a unor propuneri formulate generiC ar trebui să fie doar consultativ.” (HCC nr.24/2017, §66).

Cu referire la efectele referendumului, Curtea a reţinut că, în conformitate cu prevederile art.75 alin.(2) din Constituţie, hotărârile adoptate potrivit rezultatelor refe-rendumului republican au putere juridică supremă (HCC nr.24/2017, §67).

În conformitate cu prevederile art.75 alin.(2) din Constituţie citite împreună cu alte prevederi constituţionale (art.142 alin.(1) din Constituţie), produC efecte juridice obligatorii doar referendumurile constituţionale şi cele legislative, nu şi cele care au caracter consultativ. În acest sens, Curtea s-a pronunţat prin Hotărârea nr.32 din 15 iunie 1999, în care a stabilit că rezultatele referendumului republican consultativ nu produC efecte juridice (HCC nr.24/2017, §68).

Astfel, cu referire la referendumul consultativ, Curtea a menţionat că în urma organizării acestui tip de referendum autorităţile pot lua cunoştinţă de opinia poporului cu privire la o problemă de interes naţional în care a fost consultat, fără a avea însă o obligaţie. Totodată, chiar dacă hotărârile adoptate ca urmare a desfăşurării referendumurilor consultative nu au putere juridică supremă, rezultatele acestora pot servi ca bază pentru decizii politice ulterioare ale autorităţilor, motivate de aceste rezultate (HCC nr.24/2017, §69).

1.1.2. Reguli specifice referendumului

Cu privire la procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului, rolul Curţii Constituţionale, în temeiul art.135 alin.(1) lit.d) din Constituţie, este acela de a veghea la respectarea procedurii şi de a confirma rezultatele acestuia (HCC nr.24/2017³, §70).

_____________________

³ Hotărârea nr.24 din 27.07.2017 privind controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.105-VIII din 28 martie 2017 privind desfăşurarea referendumului republican consultativ asupra unor probleme de interes naţional (referendumul republican consultativ)

În acest sens, în jurisprudenţa sa Curtea a subliniat că instanţa constituţională trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei referendare şi trebuie să vegheze la neutilizarea acestui instrument în alte scopuri decât cel pe care legiuitorul constituant l-a avut în vedere la consacrarea referendumului, ca instituţie juridică esenţială într-un stat de drept - formă de participare directă a cetăţenilor la luarea deciziilor – Avizul nr.1 din 22 septembrie 2014 (HCC nr.24/2017, §71).

Potrivit Codului de bune practici în materie de referendum, adoptat de Consiliul pentru Alegeri Democratice la cea de-a 19-a reuniune (Veneţia, 16 decembrie 2006) şi de Comisia de la Veneţia la cea de-a 70-a sesiune plenară (Veneţia, 16-17 martie 2007), recurgerea la un referendum implică în mod necesar respectarea ordinii juridice în ansamblu (HCC nr.24/2017, §72).

În Avizul nr.1 din 22 septembrie 2014 Curtea a statuat că respectarea garanţiilor procedurale şi formularea textelor supuse referendumului, care este însăşi condiţia formală în funcţie de care Curtea Constituţională este îndreptăţită, în temeiul art.135 alin.(1) lit.d) din Constituţie, să constate validitatea şi să confirme rezultatele referendumului, nu este un simplu aspect de ordin tehniC sau procedural, ci este un aspect substanţial, pentru clarificarea căruia este necesară determinarea intenţiei legiuitorului constituant, printr-o interpretare sistematică a Constituţiei (HCC nr.24/2017, §73).

a) Iniţierea referendumului

Legea fundamentală reglementează următoarele tipuri de referendumuri naţionale: cel iniţiat de Preşedintele Republicii sau Parlament asupra unor probleme de interes naţional, menţionat la art.66, 75 şi 88, cel privind demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, în condiţiile art.89, şi cel prin care se aprobă revizuirea Constituţiei, reglementat de art.142 alin.(1) (HCC nr.24/2017, §74).

În conformitate cu art.66 lit.b) din Constituţie, Parlamentul este abilitat să declare toate tipurile de referendum republican prin hotărâre. În cazul iniţierii de către Preşedintele Republicii Moldova a procedurii de desfăşurare a referendumului cu caracter consultativ, acesta emite decretul respectiv (HCC nr.24/2017, §76).

În acelaşi timp, Codul de bune practici în materie de referendum stabileşte că: “Atunci când se supune la vot un text la cererea unui segment din electorat sau a unei autorităţi publice, alta decât Parlamentul, acesta [Parlamentul] trebuie să îşi poată da avizul consultativ asupra textului în cauză. În cazul iniţiativelor populare, poate avea dreptul de a opune o contrapropunere faţă de textul propus, care să fie supusă concomitent votului popular. Trebuie să fie fixat un termen înăuntrul căruia Parlamentul să îşi dea avizul consultativ; dacă acest termen nu este respectat, textul va fi supus la vot fără avizul Parlamentului.” (HCC nr.24/2017, §77).

b) Validitatea în sens formal a textelor supuse referendumului

Principiul legalităţii este parte componentă a principiilor statului de drept, consacrat prin art.1 alin.(3) din Constituţie (HCC nr.24/2017, §78).

Ca urmare, Curtea a reţinut că respectarea legilor este obligatorie, iar încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept (HCC nr.24/2017, §79).

În acest sens, Curtea a menţionat că, potrivit articolului 143 din Codul electoral, textul întrebării supuse referendumului consultativ se redactează în manieră neutră, fără ambiguităţi sau sugerarea răspunsului (HCC nr.24/2017, §80).

Totodată, potrivit articolului 144 alin.(4) din Codul electoral: “Propunerea privind desfăşurarea referendumului trebuie să includă problemele ce urmează să fie supuse referendumului, expuse clar, excluzându-se interpretarea lor ambiguă, precum şi scopul desfăşurării, data preconizată pentru desfăşurarea lui. Nu pot fi supuse referendumului probleme care se exclud reciproc” (HCC nr.24/2017, §81).

În partea ce ţine de validitatea în sens formal a textelor supuse referendumului, atât Codul bunelor practici privind referendumurile constituţionale la nivel naţional, cât şi Codul bunelor practici în materie de referendum prevăd că problema care face obiect al referendumului trebuie să respecte:

“- unitatea de formă: aceeaşi întrebare nu trebuie să combine o propunere de amendament, redactată în termeni specifici, cu o propunere formulată generiC sau cu o chestiune de principiu;

- unitatea de conţinut: exceptând revizuirea totală a unui text (Constituţie, lege), trebuie să existe un raport intrinseC între diferitele părţi ale fiecărei chestiuni supuse la vot, astfel încât să se garanteze libertatea de vot a alegătorului, care nu trebuie chemat să accepte sau să respingă în bloC dispoziţii fără legătură între ele; revizuirea simultană a mai multor capitole dintr-un text este echivalentă cu o revizuire totală;

- unitatea ierarhică: este de dorit ca aceeaşi întrebare să nu se refere concomitent la norme juridice de rang diferit în ierarhia normativă.” (HCC nr.24/2017, §82).

În jurisprudenţa constituţională din ţările europene a fost instituit principiul potrivit căruia întrebarea din cadrul unui referendum poate viza doar un subiect uniC şi omogen. Cerinţa referendumului monotematiC este concepută pentru a evita confuziile referitoare atât la obiectul consultărilor, cât şi la răspunsul populaţiei. Acest principiu al omogenităţii şi unicităţii subiectului se referă la obiectul referendumului, nu însă efectiv la întrebări. Cu toate acestea, în cazul în care sunt mai multe întrebări, nu doar una singură, acest principiu devine important asupra modului în care acestea sunt formulate – ex. Hotărârea Curţii Constituţionale a Portugaliei nr.176 din 19 februarie 2014 (HCC nr.24/2017, §83).

Curtea a menţionat că problemele care nu sunt corelate după conţinut şi natură, la fel ca şi amendamentele legislative, nu pot fi supuse referendumului ca formând un singur subiect, deoarece ar altera posibilitatea de a determina voinţa reală a poporului (HCC nr.24/2017, §84).

În acest sens, Curtea a subliniat că şi în cazul în care referendumul este iniţiat de cetăţeni (un număr de cel puţin 200000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot) semnăturile urmează a fi colectate în mod separat pentru fiecare întrebare preconizată a fi supusă referendumului republican. O singură semnătură nu poate constitui ca suport pentru iniţiativa de a convoca un referendum cu privire la mai multe probleme necorelate după natură şi conţinut. Or, în caz contrar, cetăţenii vor fi lipsiţi de oportunitatea de a decide în mod separat cu privire la sprijinul lor pentru fiecare iniţiativă de a desfăşura un referendum şi ar fi imposibil de determinat dacă fiecare din aceste probleme, într-adevăr, necesită a fi supusă referendumului (HCC nr.24/2017, §85).

Totodată, este necesar a se face distincţie între întrebările prin care se urmăreşte un interes publiC de întrebările prin care se urmăreşte un interes politic. Întrebările de interes publiC sunt cele care au în spatele lor o acţiune publică transparentă, de ansamblu, caracterizată printr-un mesaj principal ferm şi fără echivoc, aparţinând întregii clase politice şi îndreptată spre realizarea binelui comun. Întrebările de interes politiC sunt cele folosite ca armă politică şi urmăresC obţinerea de avantaje în lupta politică (HCC nr.24/2017, §87).

Prin urmare, întrebările adresate poporului care nu reuşesC să coordoneze acţiunea politică, pe care liderii politici doresC să o implementeze, cu contextul politic, economiC şi social din stat devin automat de interes politiC şi, prin urmare, trebuie evitate pentru a nu adânci şi mai mult criza (HCC nr.24/2017, §88).

- Aspecte procedurale privind desfăşurarea referendumului

Curtea a menţionat că prin norma constituţională legiuitorul constituant nu a circumscris tipul referendumului declarat de Parlament. În acelaşi timp, art.88 lit.f) din Constituţie doar stabileşte că Preşedintele Republicii Moldova “poate cere poporului să-şi exprime, prin referen-dum, voinţa asupra problemelor de interes naţional” (HCC nr.24/2017, §137).

Prin urmare, coroborând normele constituţionale menţionate, Curtea a reţinut că prevederile art.66 lit.b) vizează toate tipurile de referendum (HCC nr.24/2017, §138).

Mai mult, Curtea a constatat că, potrivit art.150 alin.(2) şi art.151 din Codul electoral, Preşedintele prin decret iniţiază desfăşurarea referendumului naţional consultativ, stabilind data desfăşurării acestuia şi întrebările supuse referendumului, în timp ce art.150 alin.(1) stabileşte că în termen de 6 luni de la primirea propunerilor de iniţiere a referendumului Parlamentul adoptă una din următoarele hotărâri: a) despre declararea referendumului, care se va desfăşura peste cel puţin 60 de zile de la adoptarea hotărârii; b) despre respingerea propunerii privind desfăşurarea referendumului în cazul când aceasta este formulată de deputaţi; c) despre soluţionarea problemelor, preconizate a fi supuse referendumului, fără efectuarea ulterioară a acestuia (HCC nr.24/2017, §139).

Curtea a reţinut că prevederile art.150 alin.(1) din Codul electoral stabilesC că Parlamentul prin hotărâre declară referendum pentru toate propunerile de iniţiere a referendumului de către subiecţii care dispun de acest drept (HCC nr.24/2017, §140).

Curtea a menţionat că desfăşurarea unui referendum necesită mijloace financiare. Prin urmare, doar Parlamentul este cel competent de a aloca mijloace financiare de la bugetul de stat cu acceptul Guvernului. De aceea, autorităţile competente în materie electorală urmează să acţioneze în vederea organizării unui referendum abia după adoptarea de către Parlament a unei hotărâri în acest sens (HCC nr.24/2017, §141).

1.2. Constituţia, Lege Supremă

1.2.1. Constituţia – instrument viu

Orice interpretare a prevederilor constituţionale derivă din natura, obiectivele şi spiritul Constituţiei înseşi (HCC nr.28/2017⁴, §92).

_____________________

⁴ Hotărârea nr.28 din 17.10.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte)

În acelaşi timp, Constituţia urmează a fi privită ca “un instrument viu”, care trebuie interpretată în lumina realităţilor social-politice actuale, astfel încât să garanteze instituţii cu funcţionalitate continuă şi efectivă (HCC nr.28/2017, §93).

Astfel, la interpretarea Constituţiei, trebuie să se ţină seama de faptul că aceasta este un act integral, toate prevederile Constituţiei fiind interconectate până la gradul la care conţinutul unor prevederi ale Constituţiei determină conţinutul altor prevederi ale acesteia (HCC nr.28/2017, §97).

Normele din Constituţie formează un tot unitar, aflat într-o legătură logico-juridică indisolubilă. În acest context, Constituţia consacră o diviziune tripartită a funcţiilor statului, care este un principiu fundamental de organizare a statului. Astfel, textul constituţional reflectă imaginea statului ca o structură de organe, între care şi Preşedintele. Prin urmare, pornind de la spiritul Constituţiei, trebuie să se asigure funcţionalitatea tuturor instituţiilor statului, respectarea strictă a principiilor şi valorilor supreme, reprezentând în mod practiC testul eficacităţii Constituţiei ca Lege Supremă a unui stat de drept (HCC nr.28/2017, §98).

Constituţia nu poate fi un “pact sinucigaş” (“The Constitution is not a suicide pact”). Astfel, nici o prevedere din Constituţie nu poate fi interpretată ca permiţând blocarea instituţiilor sale. O interpretare prea restrictivă, limitând foarte mult posibilităţile de restabilire a ordinii constituţionale, ar fi un handicap pentru funcţionarea democraţiei şi a statului de drept (HCC nr.28/2017, §99).

1.3. Republica Moldova, stat neutru

1.3.1. Neutralitatea permanentă

Neutralitatea este un concept complex în dreptul internaţional şi în politică, care înseamnă, în esenţă, că un astfel de stat nu participă la războaie între alte state (HCC⁵ 14/2017, §159).

_____________________

⁵ Hotărârea nr.14 din 02.05.2017 privind interpretarea articolului 11 din Constituţie (neutralitatea permanentă)

Dreptul neutralităţii conferă un anumit număr de drepturi unui stat neutru. De exemplu, interzice orice ataC pe teritoriul statului neutru de către beligeranţi sau trecerea oricăror trupe, muniţii sau provizii pe teritoriul său în interesul beligeranţilor. Statul neutru are, de asemenea, dreptul la libera circulaţie a bunurilor sale economice, iar resortisanţii săi sunt liberi să tranzacţioneze pe uscat şi pe mare cu orice alt stat, indiferent dacă este beligerant sau nu. Pe de altă parte, dreptul neutralităţii impune şi anumite obligaţii asupra statului neutru. Nu este permis să participe direct la conflictele armate sau să ajute beligeranţii furnizându-le trupe sau arme. Este interzisă punerea teritoriului său la dispoziţia beligeranţilor în scopuri militare, indiferent dacă se instalează baze operaţionale, se deplasează trupe prin el sau chiar, în prezent, să îl survoleze. Statul neutru este obligat să asigure inviolabilitatea teritoriului său cu o armată echipată corespunzător (HCC nr.14/2017, §161).

Dreptul neutralităţii nu impune condiţii suplimentare care să limiteze politica externă a statului neutru şi nici nu defineşte poziţia pe timp de pace a unui stat neutru permanent. În special, practica şi doctrina tradiţională nu au împiedicat statele neutre să colaboreze cu autorităţile militare străine pentru a pregăti măsuri comune de apărare. În mod similar, un stat care s-a proclamat permanent neutru nu are obligaţia de a-şi extinde neutralitatea asupra domeniului politic, ideologiC sau economiC – a se vedea “White Paper on Neutrality”, Anexă la Raportul privind politica externă a Elveţiei pentru anii ′90 din 29 noiembrie 1993 (HCC nr.14/2017, §162).

Dreptul neutralităţii acordă o mare libertate de acţiune şi limitează luarea de către stat a deciziilor politice doar într-o foarte mică măsură. Neutralitatea nu este o instituţie care determină conduita generală a politicii externe. Mai degrabă, este un statut în conformitate cu dreptul internaţional public, al cărui conţinut esenţial îngust oferă o mare libertate pentru formularea unei politici externe adaptată nevoilor momentului şi cea care, în practică, trebuie să fie în mod constant dezvoltată pentru a răspunde schimbărilor din scena politică internaţională. Singurul principiu neschimbător inerent neutralităţii este neparticiparea unui stat la conflictele armate între alte state (HCC nr.14/2017, §163).

Drepturile statului neutru se rezumă la următoarele:

- Dreptul la independenţă, suveranitate şi integritate teritorială, pe care şi le asigură utilizând mijloacele apropriate, toate acestea fiind în conformitate cu principiile aplicate de către comunitatea internaţională.

- Statul permanent neutru exercită drepturile ce decurg din personalitatea sa internaţională (dreptul de a fi parte la tratate, de a participa la conferinţe internaţionale).

- Statul neutru are dreptul să-şi protejeze resortisanţii pe teritoriul statelor beligerante.

- Statul neutru are dreptul la respectarea bunurilor sale.

- Statul permanent neutru va susţine activ eforturile comunităţii internaţionale în sfera dezarmării, fortificării încrederii şi cooperării interstatale. În acest sens, statele neutre au dreptul de a participa la activităţile organizaţiilor internaţionale în vederea asigurării securităţii colective a statelor. Prin urmare, statul neutru permanent va avea dreptul de a face parte din alianţele defensive, când acesta este atacat. Participarea statului neutru la asemenea alianţe, în anumite condiţii, poate deveni o formă a garanţiei securităţii sale şi a inviolabilităţii teritoriale. Totodată, statul neutru permanent nu va avea dreptul de a fi membru al organizaţiilor internaţionale ale căror scopuri şi principii contravin statutului său.

- Dreptul la legitima apărare (individuală şi colectivă) împotriva unui ataC armat îndreptat contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului.

- Statul neutru are dreptul să ia parte la operaţiunile de menţinere a păcii realizate sub egida organizaţiilor internaţionale. Practica demonstrează că statele neutre participă activ la acest gen de operaţiuni (HCC nr.14/2017, §164).

Neutralitatea ţine de politica externă şi de securitate a statului. Neutralitatea Republicii Moldova este strâns legată de contextul său istoric, ocupaţia militară a zonei de est fiind un factor determinant în proclamarea sa în Constituţie. Din punct de vedere istoriC şi constituţional, neutralitatea nu a fost niciodată un scop în sine, ci mai degrabă un instrument, printre multe altele, care să permită Republicii Moldova să-şi atingă adevăratele obiective, printre care se numără retragerea trupelor străine de pe teritoriul său, consolidarea independenţei şi restabilirea integrităţii sale teritoriale (HCC nr.14/2017, §177).

Din redacţia articolului 11 din Constituţie pot fi deduse două caracteristici distinctive ale instrumentului neutralităţii permanente a Republicii Moldova. În primul rând, neutralitatea permanentă înseamnă că Republica Moldova se angajează să rămână neutră în orice conflict din prezent şi viitor, indiferent de identitatea beligeranţilor şi de locul şi momentul declanşării acestuia. În al doilea rând, neutralitatea Republicii Moldova înseamnă că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său. Aceasta însă nu împiedică Republica Moldova să se folosească de toate mijloacele pe care le are la dispoziţie pentru a se apăra în mod militar împotriva oricărui agresor şi pentru a preveni orice act incompatibil cu neutralitatea sa, pe care beligeranţii îl pot comite pe teritoriul său (HCC nr.14/2017, §178).

Republica Moldova a înscris în Constituţia sa statutul de neutralitate, fără a fi cerut însă confirmarea lui în cadrul ONU. De fapt, nici un stat nu a recunoscut neutralitatea Republicii Moldova şi nu există garanţii internaţionale ale acestui statut (aşa cum există în cazul Austriei). Ocupaţia militară a unei părţi a teritoriului Republicii Moldova în momentul declarării neutralităţii, precum şi lipsa recunoaşterii şi a garanţiilor internaţionale a acestui statut, nu afectează validitatea prevederii constituţionale referitoare la neutralitate (HCC nr.14/2017, §179).

Articolul 11 din Constituţie prevede că “Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă”. Deşi în paragraful al doilea al articolului este specificat că “Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”, din timpul ocupaţiei sovietice a actualului teritoriu al Republicii Moldova (1944-1991) până în prezent în partea estică a ţării mai sunt dislocate trupe de ocupaţie ale Federaţiei Ruse. Practic, ocupaţia sovietică/rusească nu a încetat în partea estică a ţării nici astăzi, cu toate că a fost proclamată independenţa Republicii Moldova. Federaţia Rusă a recunoscut-o, dar şi-a retras armata numai din partea vestică a teritoriului moldovenesC – au mai rămas sub ocupaţie 11% din suprafaţa Republicii Moldova (HCC nr.14/2017, §180).

Astfel, faptul că Federaţia Rusă nu şi-a retras trupele sale de ocupaţie din estul ţării, ci, dimpotrivă, şi-a consolidat prezenţa militară în partea transnistreană a Republicii Moldova, constituie o încălcare a prevederilor constituţionale referitoare la independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială şi neutralitatea permanentă a Republicii Moldova, precum şi a dreptului internaţional (HCC nr.14/2017, §181).

Neutralitatea şi independenţa sunt interdependente: independenţa este atât ceea ce neutralitatea încearcă să protejeze, cât şi, deoarece statul trebuie să poată lua decizii în mod liber, o condiţie sine qua non a neutralităţii. Pentru a fi credibil, un stat neutru permanent trebuie să dovedească un grad suficient de independenţă reală faţă de alte ţări. Numai atunci va fi în măsură să reziste presiunilor la care ar putea fi expusă în momente de criză şi să îşi îndeplinească obligaţiile ca stat neutru (HCC nr.14/2017, §182).

Curtea a reţinut, cu cât Republica Moldova rămâne sub ocupaţie militară, cu atât mai relativă este independenţa şi autonomia pe care statutul său de neutralitate trebuie să le implice (HCC nr.14/2017, §183).

Dreptul neutralităţii nu impune condiţii suplimentare care să limiteze politica externă a statului neutru şi nici nu defineşte poziţia pe timp de pace a unui stat neutru permanent. Singurul principiu neschimbător inerent neutralităţii este neparticiparea unui stat la conflictele armate între alte state (HCC nr.14/2017, §184).

Curtea a reţinut că scopul oricărei politici de securitate trebuie să fie asigurarea securităţii la patru nivele: individual (cetăţeni), colectiv (asociaţii de interese), naţional (stat) şi internaţional (mediul extern). Aceasta presupune o ajustare continuă a sistemului naţional de securitate la mediul extern şi intern pentru a face faţă noilor provocări şi probleme de securitate pe toate cele cinci dimensiuni: politic, militar, economic, ecologiC şi social, inclusiv: individual, cultural, energetic, alimentar, informaţional, comunicaţii, telecomunicaţii, resurse etc. (HCC nr.14/2017, §185).

Asigurarea securităţii Republicii Moldova trebuie făcută în condiţiile luării în considerare a factorilor geopolitici care îşi exercită influenţa în regiunea sud-est-europeană şi direct asupra statului (HCC nr.14/2017, §186).

Curtea a reţinut că Constituţia nu poate fi un “pact sinucigaş” (“The Constitution is not a suicide pact”). Astfel, în cazul unei ameninţări în adresa unor asemenea valori fundamentale constituţionale, precum independenţa naţională, integritatea teritorială sau securitatea statului, autorităţile Republicii Moldova sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv de ordin militar, care i-ar permite să se apere eficient împotriva acestora (HCC nr.14/2017, §188).

Mai mult, statutul de neutralitate nu este opozabil statului agresor, deoarece statul nu se poate abţine când este agresat. Neutralitatea creează drepturi şi obligaţii speciale, care, de regulă, nu există în timp de pace şi care iau sfârşit odată cu încheierea ostilităţilor sau în momentul în care războiul izbucneşte între statul neutru şi unul din beligeranţi. Statul neutru are dreptul la legitima apărare (individuală şi colectivă) împotriva unui ataC armat îndreptat contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului (HCC nr.14/2017, §192).

Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile Constituţiei implică faptul că asigurarea independenţei şi securităţii statului, inclusiv prin utilizarea forţelor armate, pot fi efectuate atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. În conformitate cu Constituţia (dispoziţiile articolului 8), în timp ce trebuie să ia în seamă limitele şi interdicţiile consacrate în Legea Fundamentală, tratatele internaţionale ale Republicii Moldova şi legile adoptate în scopul punerii în aplicare a acestor tratate pot prevedea diferite măsuri pentru asigurarea independenţei şi securităţii statului la nivel internaţional, inter alia, măsuri de apărare internaţională colectivă şi/sau alte măsuri comune, măsuri de consolidare a păcii şi securităţii internaţionale, alte măsuri de cooperare internaţională cu caracter militar, al căror temei, scop şi caracter sunt clare şi motivate constituţional (HCC nr.14/2017, §194).

Sarcina principală a unei politici de securitate este eliminarea cauzelor structurale ale conflictelor violente potenţiale. Instrumentele concrete pentru evitarea conflictelor pot fi printre altele: diplomaţia preventivă, depistarea precoce şi acţiunile în timp util, soluţionarea paşnică a conflictelor, dar şi ameninţarea cu sancţiunile, dezarmarea şi construirea încrederii militare. Gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor se pot desfăşura, de asemenea, în cadrul Uniunii Europene, al parteneriatelor NATO sau al OSCE (HCC nr.14/2017, §198).

Neutralitatea modernă nu exclude cooperarea cu membrii alianţelor sau cu alianţele militare în scopul consolidării capacităţii de apărare a Republicii Moldova, atâta timp cât aceştia pot să convină asupra problemelor-cheie. În acest context de parteneriat, operaţiunile de menţinere a păcii sunt perfect compatibile cu neutralitatea. State neutre, precum Austria, participă activ la sarcinile UE de gestionare a crizelor, aşa cum prevede Tratatul de la Lisabona. Austria, de asemenea, cooperează îndeaproape şi cu NATO în domenii importante şi necesare, cum ar fi gestionarea crizelor, operaţiunile umanitare sau menţinerea păcii (HCC nr.14/2017, §199).

Noua Strategie a Securităţii Naţionale a Republicii Moldova, aprobată de Parlament la 15 iulie 2011, stabileşte că în contextul securităţii Republicii Moldova un rol aparte revine participării la eforturile globale, regionale şi subregionale de promovare a stabilităţii şi securităţii internaţionale prin cooperarea în cadrul ONU, OSCE, NATO şi altor organizaţii internaţionale, precum şi participării la misiunile în cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comună a UE [PSAC] (HCC nr.14/2017, §200).

Interdicţia dislocării trupelor militare ale altor state

Articolul 11 din Constituţie trebuie să fie văzut ca un instrument de protecţie, şi nu ca un obstacol în protecţia independenţei, democraţiei şi altor valori constituţionale ale Republicii Moldova (HCC nr.14/2017, §204).

Participarea la sistemele de securitate colectivă

Participarea la un sistem colectiv de securitate, care, asemenea sistemului de securitate al Naţiunilor Unite, ar impune sancţiuni colective împotriva agresorilor şi infractorilor de drept internaţional, nu este în contradicţie cu statutul de neutralitate. Măsura în care un sistem sau altul de securitate sau alianţă sunt contrare statutului de neutralitate trebuie evaluată în fiecare caz în parte, neexistând o interdicţie general aplicabilă. Decizia se va baza în principal pe răspunsul la întrebarea dacă participarea la sistemul de apărare regional va proteja ţara şi populaţia mai eficient decât neparticiparea (HCC nr.14/2017, §207).

Curtea, a hotărât:

În sensul articolului 11 din Constituţie coroborat cu articolele 1 alin.(1), 3 şi 8 din Constituţie:

- ocupaţia militară a unei părţi a teritoriului Republicii Moldova în momentul declarării neutralităţii, precum şi lipsa recunoaşterii şi a garanţiilor internaţionale ale acestui statut, nu afectează validitatea prevederii constituţionale referitoare la neutralitate;

- în cazul unor ameninţări în adresa valorilor fundamentale constituţionale, precum independenţa naţională, integritatea teritorială sau securitatea statului, autorităţile Republicii Moldova sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv de ordin militar, care i-ar permite să se apere eficient împotriva acestor ameninţări;

- dislocarea pe teritoriul Republicii Moldova a oricăror trupe sau baze militare, conduse şi controlate de către state străine, este neconstituţională;

- participarea Republicii Moldova la sisteme colective de securitate, asemenea sistemului de securitate al Naţiunilor Unite, operaţiuni de menţinere a păcii, operaţiuni umanitare etc., care ar impune sancţiuni colective împotriva agresorilor şi infractorilor de drept internaţional, nu este în contradicţie cu statutul de neutralitate (HCC nr.14/2017, dispozitiv).

2. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

2.1. Egalitatea

2.1.1. Stimularea financiară a agenţilor constatatori din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei

Curtea a reţinut că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat în art.16 din Constituţie, prevede instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (HCC nr.37/2017⁶, §33).

_____________________

⁶ Hotărârea nr.37 din 13.12.2017 pentru controlul constituţionalităţii art.21/2 din Legea nr.355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar şi a Hotărârii Guvernului nr.172 din 22 martie 2017 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de stimulare financiară a agenţilor constatatori din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei al Ministerului Afacerilor Interne (stimularea financiară a agenţilor constatatori)

Curtea a constatat că la 16 decembrie 2016 în Legea nr.355 din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar a fost introdus articolul 21/2, potrivit căruia: “Agenţii constatatori din cadrul subdiviziunilor Inspectoratului General al Poliţiei al Ministerului Afacerilor Interne care prin examinarea contravenţiilor, conform competenţelor, au contribuit la încasarea veniturilor la bugetul de stat sunt stimulaţi financiar în mărime de 25% din sumele încasărilor respective, din contul bugetului Inspectoratului General al Poliţiei.” (HCC nr.37/2017, §38).

În scopul executării prevederilor articolului 21/2 din lege, la 22 martie 2017, Guvernul prin Hotărârea nr.172 a aprobat Regulamentul privind procedura de stimulare financiară a agenţilor constatatori din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei al Ministerului Afacerilor Interne (HCC nr.37/2017, §39).

Curtea a menţionat că legiuitorul, având în vedere specificul activităţii unor categorii de salariaţi, poate interveni pentru a stabili sporuri şi stimulente, care să diferenţieze în funcţie de categoriile de personal (HCC nr.37/2017, §40).

Curtea a constatat că funcţiile nu pot fi calificate ca identice, or, fiecare funcţie are particularităţile sale specifice şi condiţiile în care acestea sunt exercitate. La fel, Curtea a menţionat că, prin prisma prevederilor legale, compararea funcţiilor şi a sistemului de salarizare se efectuează luând în considerare complexitatea competenţelor solicitate, gradul de angajare şi de responsabilitate în exercitarea prerogativelor de putere publică, precum şi nivelul instituţiilor în ierarhia organelor statului (HCC nr.37/2017, §43, §44).

Aşadar, Curtea a reţinut că, agenţii constatatori din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, având un statut special, cu drepturi şi obligaţii specifice statutului, precum şi având în vedere existenţa factorilor de risC în cadrul activităţii acestora, nu se află în situaţii identice cu alte categorii de agenţi constatatori din cadrul autorităţilor publice (HCC nr.37/2017, §48).

Mai mult, Curtea a relevat că, deşi prevederile contestate stabilesC stimularea financiară trimestrială a agentului constatator din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei în mărime de 25% din suma amenzilor încasate la bugetul de stat, în cazul în care procesul verbal cu privire la contravenţie este anulat de instanţa de judecată, agentului constatator i se va reţine suma de care a beneficiat anterior (HCC nr.37/2017, §52).

Prin urmare, Curtea a reţinut că în ipoteza unor abuzuri ale agenţilor constatatori la stabilirea amenzilor contravenţionale, procesele verbale întocmite pot fi contestate în instanţa de judecată, care, potrivit Codului contravenţional, dispune de plenitudinea competenţei în vederea stabilirii vinovăţiei persoanei în a cărei privinţă a fost pornit procesul contravenţional; existenţa circumstanţelor atenuante şi/sau agravante; necesitatea sancţionării şi, după caz, caracterul sancţiunii contravenţionale (HCC nr.37/2017, §53).

La fel, Curtea a observat că Inspectoratul General al Poliţiei este în drept să înainteze împotriva agentului constatator acţiune de regres privind repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin aplicarea ilicită a amenzii contravenţionale (HCC nr.37/2017, §54).

În acest sens, Curtea a subliniat că agentul constatator urmează să manifeste un comportament loial şi să acţioneze cu bună credinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu (HCC nr.37/2017, §55).

Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 43 din Constituţie, statul este obligat să instituie un salariu minim pe economie (HCC nr.37/2017, §59).

Curtea a menţionat că legislatorul dispune de competenţa de a acorda funcţionarilor sporuri, stimulente, premii la salariul de bază. Legislatorul este în drept, totodată, să diferenţieze sporurile în funcţie de categoriile de personal, le poate modifica, suspenda sau chiar anula (HCC nr.37/2017, §60).

Astfel, Curtea a reţinut că adoptarea prevederilor contestate se înscrie în marja de apreciere a Parlamentului şi nu contravine articolului 16 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.37/2017, §61).

2.2. Accesul liber la justiţie

2.2.1. Termenele de prescripţie

Curtea a reţinut că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – material sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. În acest sens, şi Curtea Europeană a reţinut că folosirea termenelor limitative (de prescripţie sau de decădere dintr-un drept dacă nu este exercitat) urmăreşte un scop legitim în interesul general. Durata termenului este o chestiune asupra căreia statul are o marjă de apreciere, cu condiţia ca termenul să nu fie atât de scurt, încât să fie inacceptabil. La fel, Curtea a statuat că una din consecinţele termenelor de prescripţie, sau de decădere, este aceea că titularul dreptului nu îl mai poate exercita – Hotărârea CEDO J.A. Pye (Oxford) Ltd şi JA. Pye (Oxford) Land Ltd v. Regatul Unit, 30 august 2007 (DCC nr.46/2017⁷, §21, §22).

_____________________

⁷ Decizia nr.46 din 22.05.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.53g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.15 alin.(2) din Legea nr.64 din 23 aprilie 2010 cu privire la libertatea de exprimare

De asemenea, Curtea a menţionat că pierderea termenului pentru depunerea cererii prealabile nu înlătură posibilitatea adresării în instanţa de judecată. Or, există dreptul de a solicita instanţei de judecată repunerea în termenul de depunere a cererii prealabile. În acelaşi timp, Curtea a menţionat că termenul de prescripţie curge de la data la care persoana a aflat sau trebuia să afle despre informaţia defăimătoare. Prin urmare, Curtea a reţinut că apărarea dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie profesională depinde şi de diligenţa persoanelor interesate de a acţiona în consecinţă (DCC nr.46/2017, §24).

2.2.2. Termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere disciplinară a executorului judecătoresC

Curtea a subliniat că este opţiunea legiuitorului de a reglementa termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere disciplinară a executorilor judecătoreşti (DCC nr.92/2017⁸, §26).

_____________________

⁸ Decizia nr.92 din 21.09.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.121g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.21/1 şi art.24 alin.(5) din Legea nr.113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecătoreşti (termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere disciplinară a executorului judecătoresc)

În acelaşi timp, Curtea a menţionat că termenele de prescripţie trebuie să asigure un just echilibru, pe de o parte, dintre principiul securităţii raporturilor juridice, iar, pe de altă parte, principiul echităţii (DCC nr.92/2017, §27).

Curtea a menţionat că este relevantă în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene, care a subliniat importanţa termenelor pentru certitudinea juridică şi securitatea raporturilor juridice, în contextul dreptului la un proces echitabil (DCC nr.92/2017, §21).

Curtea Europeană a statuat că rolul termenelor de prescripţie este de o importanţă majoră atunci când este interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, enunţă preeminenţa dreptului ca patrimoniul comun al Statelor contractante – Dacia SRL v. Republica Moldova, hotărârea din 18 martie 2008, §75 (DCC nr.92/2017, §22).

În acelaşi timp, termenele de prescripţie au mai multe scopuri importante, şi anume să garanteze securitatea raporturilor juridice prin stabilirea unui termen pentru acţiuni, să protejeze potenţialii făptuitori de plângerile tardive, care pot fi greu de contracarat, şi să prevină orice injustiţie ce ar putea să apară dacă instanţele ar fi chemate să se pronunţe asupra unor evenimente care au avut loC în trecutul îndepărtat în baza unor probe care ar putea fi considerate ca fiind nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului – Stubbings şi alţii v. Regatul Unit, hotărârea din 22 octombrie 1996, §51 (DCC nr.92/2017, §24).

2.2.3. Începerea urmăririi penale

Curtea a notat că, pornind de la natura scopului acţiunilor la etapa premergătoare urmăririi penale, acestea se rezumă la constatarea faptei infracţionale (in rem), însă nu şi la formularea unei învinuiri în privinţa persoanei (in personam). Această regulă se aplică şi la etapa pornirii urmăririi penale. Aşadar, în ordonanţa de începere a urmăririi penale se menţionează doar fapta care a condiţionat emiterea acesteia (in rem), or, în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană, organul de urmărire penală trebuie să-i acorde toate garanţiile caracteristice unei acuzaţii în materie penală (DCC nr.12/2017⁹, §27).

_____________________

⁹ Decizia nr.12 din 07.02.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.123g/2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 274 alin.(7) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (începerea urmăririi penale)

2.2.4. Judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală

În scopul realizării prevederilor constituţionale, Codul de procedură penală nr.122-XV din 14 martie 2003 cuprinde reglementări detaliate privind judecarea cauzelor penale de către instanţele judecătoreşti. În context, Curtea a reţinut că dispoziţiile codului prevăd inclusiv judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, care reprezintă de fapt o procedură abreviată (HCC nr.9/2017¹⁰, §41).

_____________________

¹⁰ Hotărârea nr.9 din 09.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 364/1 din Codul de procedură penală (judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală)

Curtea a observat, în acest sens, că prin Recomandarea nr.R (87)18 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a încurajat statele membre să ia măsuri care vizează simplificarea procedurilor judiciare ordinare prin recurgerea la procese accelerate, care includ hotărâri sumare, înţelegeri extrajudiciare, acorduri de recunoaştere a vinovăţiei şi judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală (HCC nr.9/2017, §42).

Curtea a menţionat că examinarea cauzei penale în procedură simplificată este un instrument care oferă avantajul soluţionării cu celeritate a cauzelor penale atunci când inculpatul recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor indicate în rechizitoriu şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală (HCC nr.9/2017, §43).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a afirmat că, atunci când o acuzaţie penală împotriva inculpatului este stabilită printr-o formă prescurtată de examinare judiciară, aceasta duce, în esenţă, la renunţarea la o serie de drepturi procedurale. Acest lucru nu poate fi o problemă în sine, deoarece nici litera, nici spiritul articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu împiedică o persoană să renunţe la aceste garanţii din propria sa voinţă – a se vedea Scoppola v. Italia (nr.2) [MC], hotărârea din 17 septembrie 2009, § 135 (HCC nr.9/2017, §44).

Cu toate acestea, Curtea Europeană a subliniat că renunţarea la anumite drepturi procedurale trebuie întotdeauna, pentru a fi considerată eficientă în sensul Convenţiei, stabilită în mod neechivoC şi însoţită de garanţii minime, proporţionale cu importanţa acesteia. În plus, nu trebuie să contravină vreunui interes publiC important – a se vedea, inter alia, Scoppola (nr.2), citată supra, § 135-136, Poitrimol v. Franţa, hotărârea din 23 noiembrie 1993, § 31, şi Hermi v. Italia [MC], hotărârea din 18 octombrie 2006, § 73 (HCC nr.9/2017, §45).

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că, potrivit articolului 364/1 din Codul de procedură penală, instanţa poate dispune judecarea cauzelor penale pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală în cazul în care, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul declară personal, prin înscris autentic, că recunoaşte săvârşirea faptelor indicate în rechizitoriu (HCC nr.9/2017, §47).

În acelaşi timp, Curtea a observat că, în conformitate cu art.364/1 alin.(4) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată este obligată să examineze dosarul în baza acestei proceduri doar dacă: 1) din probele administrate rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi 2) sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse (HCC nr.9/2017, §48).

Mai mult, Curtea a constatat că, în corespundere cu dispoziţiile art.364/1 alin.(9) din Codul de procedură penală, judecătorul este în drept de a respinge cererea inculpatului şi de a dispune judecarea cauzei în procedură generală (HCC nr.9/2017, §49).

Astfel, atunci când există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului sau în cazul unei recunoaşteri parţiale a situaţiei de fapt, ori chiar în cazul unei recunoaşteri totale a faptelor imputate, când nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loC numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, judecătorul respinge cererea inculpatului de judecare a cauzei în procedură simplificată (HCC nr.9/2017, §50).

Curtea a precizat că nu simpla recunoaştere a învinuirii este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil, desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. În plus, indiferent de recunoaşterea învinuirii, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului (HCC nr.9/2017, §51).

În acest context, Curtea a relevat faptul că în cadrul procedurilor judiciare simplificate minimul de garanţii care poate fi acordat părţii vătămate este: 1) dreptul de a fi informat referitor la condiţiile procedurii simplificate, data, locul şi ora şedinţei de judecată în care se va examina cauza; 2) dreptul de a fi prezent în cadrul şedinţei de judecată în care se va judeca cauza în baza probelor administrate în faza de urmărire penală; şi factorul esenţial 3) dreptul de a deveni parte civilă cu posibilitatea de a propune administrarea probelor (HCC nr.9/2017, §53).

Prin urmare, Curtea a reţinut faptul că examinarea cauzelor penale în procedură simplificată nu exclude asigurarea unor garanţii părţii vătămate, una dintre acestea fiind recuperarea prejudiciilor cauzate prin infracţiunea săvârşită (HCC nr.9/2017, §54).

Astfel, Curtea a menţionat că judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală nu îl scuteşte pe inculpat de răspunderea civilă. În acest sens, prevederile alineatului (5) al art.364/1 din Codul de procedură penală stabilesc, în mod expres, că în caz de admitere a cererii, judecătorul explică persoanei vătămate dreptul de a deveni parte civilă şi întreabă partea civilă, partea civilmente responsabilă dacă propun administrarea de probe, după care instanţa procedează la dezbateri judiciare (HCC nr.9/2017, §56).

În egală măsură, Curtea a menţionat că, în cazul în care instanţa de judecată lasă acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal, aceasta nu împiedică partea civilă să iniţieze acţiunea civilă în ordinea procedurii civile. Mai mult ca atât, în conformitate cu prevederile art.85 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură civilă, acţiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau părţii responsabile civilmente, exercitată în instanţa civilă, este scutită de taxa de stat (HCC nr.9/2017, §62).

Curtea a reţinut că prin stabilirea unor reguli speciale de procedură şi prin aplicarea acestora în cazul recunoaşterii săvârşirii faptelor indicate în rechizitoriu de către inculpatul care solicită ca judecata să se desfăşoare în procedura simplificată nu se aduce atingere esenţei dreptului de acces liber la justiţie al părţii vătămate, fiind în conformitate cu prevederile articolului 20 combinat cu articolele 16 şi 54 din Constituţie (HCC nr.9/2017, §66).

2.2.5. Admisibilitatea probelor

În corespundere cu articolul 95 alin.(2) din Codul de procedură penală, chestiunea admisibilităţii datelor în calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după caz, instanţa de judecată (DCC nr.120/2017¹¹, §19).

_____________________

¹¹ Decizia nr.120 din 15.12.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.155g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 95 alineatul (2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (admisibilitatea probelor)

Curtea a constatat că subiecţii îndrituiţi cu atribuţia de a decide admisibilitatea probelor sunt: 1) organul de urmărire penală; 2) instanţa de judecată. De aici derivă şi următoarea constatare: părţile pot cere admisibilitatea unor probe atât la etapa urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Respectiv, la etapa urmăririi penale admisibilitatea unei probe va fi decisă de organul de urmărire penală, iar la judecarea cauzei – de către instanţa de judecată (DCC nr.120/2017, §20).

Curtea a menţionat că admisibilitatea probelor trebuie examinată sub toate aspectele, în mod obiectiv şi călăuzindu-se de lege, cu o motivare corespunzătoare, astfel încât să înlăture orice suspiciune de arbitrar. În particular, la admiterea unor probe şi la respingerea altora organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată este obligată să indice cu suficientă claritate argumentele unei asemenea soluţii (DCC nr.120/2017, §21).

Curtea a relevat că, potrivit articolului 100 alin.(1) din Codul de procedură penală, administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strângerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii prevăzute de Codul de procedură penală (DCC nr.120/2017, §27).

Totodată, în ipoteza în care unele probe au fost respinse de către organul de urmărire penală la etapa urmăririi penale, în sensul că s-au declarat ca fiind inadmisibile, Curtea a relevat că persoana are posibilitatea de a solicita administrarea acestor probe şi la etapa judecării cauzei, ceea ce presupune că dreptul la apărare nu este suprimat (DCC nr.120/2017, §30).

2.2.6. Interdicţia de a lua cunoştinţă de materialele dosarului la faza urmăririi penale

Curtea a reţinut că prevederile legale contestate se circumscriu caracterului confidenţial al urmăririi penale, care presupune că anumite acte de urmărire penală pot fi cunoscute doar la momentul final al urmăririi penale. Această regulă este impusă de necesităţi obiective ce ţin de operativitatea actelor de urmărire penală, de respectarea demnităţii persoanelor ce faC obiectul cercetării, de protejarea identităţii unor martori, de protejarea surselor de informare şi a metodelor şi tehnicilor folosite pentru strângerea probelor (DCC nr.107/2017¹², §20).

_____________________

¹² Decizia nr.107 din 07.11.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.135g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 68 alin.(1) şi (2) şi articolul 293 alin.(1) din Codul de procedură penală (accesul la materialele urmăririi penale)

Din analiza sistemică a normelor care reglementează dreptul părţilor de a li se prezenta materialele dosarului în cursul urmăririi penale, Curtea a observat că apărătorul nu este lipsit totalmente de posibilitatea de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei penale, acesta având dreptul de a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea lui şi de a cere completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv (pct. 10) alin.(1) din art.68 al CPP) (DCC nr.107/2017, §21).

De asemenea, Curtea a observat că interdicţia de a lua cunoştinţă de materialele dosarului la faza de urmărire penală este suplinită de alte garanţii procesuale asigurate de legislaţia procesual penală în vigoare. Astfel, după verificarea materialelor cauzei, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale, locul şi termenul în care ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale (art.293 alin.(1) al CPP), iar după ce au luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale, aceştia au posibilitatea de a formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală (art.293 alin.(6) al CPP) (DCC nr.107/2017, §22).

2.2.7. Îndepărtarea inculpatului din sala de judecată

Curtea a constatat că inculpatul poate să decidă până la aplicarea măsurii de îndepărtare din sala de judecată, în cunoştinţă de cauză, dacă doreşte sau nu să beneficieze de dreptul său de a participa la propriul proces. Or, desconsiderând normele elementare de conduită corespunzătoare, inculpatul prin comportamentul său îşi exprimă fără echivoC voinţa de a nu participa la proces. Mai mult, inculpatului, fiind îndepărtat din sala de judecată, i se menţine dreptul de a fi asistat şi apărat în mod efectiv de un avocat ales de el sau numit din oficiu. De altfel, Curtea Europeană a statuat că, în anumite circumstanţe, pentru menţinerea ordinii în şedinţa de judecată reclamanţii pot fi îndepărtaţi din sala de judecată, iar din moment ce ei sunt reprezentaţi de către avocaţi în absenţa lor, caracterul echitabil al procesului penal nu este afectat (Sergey Denisov şi alţii v. Federaţia Rusă, hotărârea din 19 aprilie 2016, §143) (DCC nr.11/2017¹³, §24, §25).

_____________________

¹³ Decizia nr.11 din 02.02.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.16g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 334 alin.(2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (îndepărtarea inculpatului din sala de judecată)

Curtea Europeană a statuat că pentru buna administrare a justiţiei ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată constituie elemente definitorii ale procedurii judiciare. Nerespectarea flagrantă de către inculpat a normelor elementare de conduită adecvată nu poate şi nu trebuie să fie tolerată – Ananyev v. Federaţia Rusă, hotărâre din 30 iulie 2009, §44 (DCC nr.11/2017, § 20).

Curtea a statuat că reglementarea posibilităţii judecătorului sau, după caz, a completului de judecată de a dispune îndepărtarea inculpatului din sala de judecată şi de a continua procesul în lipsa acestuia nu este de natură, per se, să aducă atingere prevederilor art.20, 21 şi 54 din Constituţie, deoarece această măsură are drept scop asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată (DCC nr.11/2017, §29).

2.2.8. Individualizarea pedepsei. Aplicarea punctelor de penalizare

Curtea a subliniat că principiul individualizării pedepsei exclude aplicarea unei sancţiuni absolut determinate în lipsa unor criterii de individualizare – HCC nr.10 din 10 mai 2016, § 66, 68 (DCC nr.114/2017¹⁴, §18).

_____________________

¹⁴ Decizia nr.114 din 15.12.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.160g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolele 229 alin.(2) şi 230 alin.(2) din Codul contravenţional al Republicii Moldova (aplicarea punctelor de penalizare)

Examinând prevederile Codului contravenţional, Curtea a constatat că mărimea punctelor de penalizare variază de la o contravenţie la alta în funcţie de importanţa valorii sociale ocrotite prin norma contravenţională, iar aplicarea lor nu duce imediat la privarea de dreptul special de a conduce vehicule (DCC nr.114/2017, §19).

Curtea a observat că instanţa de judecată poate dispune privarea persoanei de acest drept pentru o perioadă de la 6 luni la un an. Prin urmare, instanţa de judecată nu este lipsită de posibilitatea individualizării sancţiunii, ţinând cont de circumstanţele particulare ale fiecărui caz (DCC nr.114/2017, §21).

2.3. Neretroactivitatea legii

2.3.1. Limitarea împăcării în cauzele penale

Prin faptul că înlătură răspunderea penală, împăcarea părţilor determină statul să renunţe la dreptul său suveran de a condamna public, în numele legii, faptele infracţionale şi persoanele care le-au săvârşit, în favoarea compromisului părţilor, reparării prejudiciului cauzat şi a principiului economiei procesuale (HCC nr.27/2017¹⁵, §48).

_____________________

¹⁵ Hotărârea nr.27 din 21.09.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 109 alin.(1) din Codul penal (limitarea împăcării în cauzele penale)

Prin derogare de la regula generală de a urmări şi pedepsi penal persoanele care au săvârşit infracţiuni, statul a urmărit realizarea justiţiei restaurative în privinţa inculpaţilor care îndeplinesC condiţiile împăcării. Astfel, instituţia împăcării a fost instituită de legiuitor în calitate de mijloC de corectare şi reeducare a inculpatului, alternativ pedepsei penale (HCC nr.27/2017, §49).

În vederea realizării scopului legii penale de prevenire a săvârşirii unor noi infracţiuni [art.2 alin.(2) din Codul penal], legiuitorul poate condiţiona exercitarea dreptului părţilor de a se împăca în cadrul procesului penal. Or, acest drept nu poartă un caracter absolut şi poate fi supus unor limitări (HCC nr.27/2017, §50).

În acest sens, prin Legea nr.130 din 9 iunie 2016, în vigoare din 15 iulie 2016, conţinutul instituţiei împăcării a fost substanţial reconsiderat faţă de prevederile anterioare ale art.109 alin.(1) din Codul penal, prin instituirea unor noi condiţii privind funcţionarea instituţiei în cauză (HCC nr.27/2017, §51).

Din conţinutul art.109 din Codul penal rezultă că împăcarea părţilor poate fi încheiată doar în cazul îndeplinirii cumulative a anumitor condiţii. Una dintre condiţiile încheierii împăcării penale este ca legea să prevadă în mod expres posibilitatea împăcării pentru fapta săvârşită. În acest sens, ţinând cont de gravitatea infracţiunii, art.109 alin.(1) şi alin.(4) din Codul penal permite împăcarea părţilor pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, iar în cazul minorilor şi pentru o infracţiune gravă. Totodată, în funcţie de clasificarea infracţiunilor, împăcarea este permisă doar pentru infracţiunile prevăzute la capitolele II– VI din Partea specială şi este interzisă persoanelor care au săvârşit asupra minorilor infracţiuni prevăzute la art.171–175¹ , 201, 206, 208, 208¹ şi 208² din Codul penal (HCC nr.27/2017, §52).

De asemenea, împăcarea este bilaterală, deoarece este realizată între bănuit, învinuit, inculpat şi partea vătămată. Totodată, ea trebuie exprimată în mod personal, prin urmare împăcarea operează doar in personam, înlăturând răspunderea penală numai faţă de acel bănuit, învinuit, inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Alte condiţii de formă ale împăcării stabilesC că aceasta nu trebuie dedusă din anumite situaţii sau împrejurări, presupunând un acord explicit şi clar prin care părţile consimt în mod liber asupra soluţionării conflictului penal (HCC nr.27/2017, §53).

La fel, împăcarea nu poate fi valabilă decât dacă este: 1) totală, deoarece vizează atât latura penală, cât şi civilă a cauzei; 2) definitivă, deoarece atrage imposibilitatea procesuală de a relua conflictul; 3) necondiţionată, conflictul dintre părţi încetând fără a impune îndeplinirea anumitor condiţii (HCC nr.27/2017, §54).

Totodată, în conformitate cu noile cerinţe instituite prin Legea nr.130 din 9 iunie 2016, împăcarea poate fi încheiată dacă: 1) persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie; sau, 2) dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani (HCC nr.27/2017, §55).

Curtea a constatat că interdicţia împăcării repetate stabilită la art.109 alin.(1) din Codul penal se întemeiază pe considerarea faptului că în ultimii cinci ani în privinţa persoanei a mai fost dispusă încetarea procesului penal ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie (HCC nr.27/2017, §56).

Curtea a observat că această ultimă condiţie nu vizează infracţiunile comise anterior, ci se aplică doar în privinţa împăcării părţilor în cadrul proceselor penale pentru infracţiunile săvârşite după intrarea în vigoare a Legii nr.130 din 9 iunie 2016, iar termenul de cinci ani fiind o cerinţă pentru aplicarea împăcării în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni. Totodată, prevederile acestei legi produC efecte in integrum pentru toate persoanele care întrunesC condiţiile de aplicare a împăcării de la momentul intrării în vigoare a legii (HCC nr.27/2017, §57).

Prin instituirea termenului de cinci ani în cadrul căruia împăcarea penală nu poate fi încheiată dacă anterior a existat o împăcare, în temeiul căreia a fost dispusă încetarea procesului penal în privinţa persoanei, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie, legiuitorul nu a operat modificări în legea penală cu privire la conţinutul unei infracţiuni sau pedepse, dar a instituit condiţii suplimentare la încheierea împăcării. Astfel, simpla reglementare a unui termen în care persoana nu poate beneficia de instituţia împăcării nu are caracterul formulării unei legi nefavorabile, ci are semnificaţia de a institui doar un cadru legal pentru atingerea scopului legii penale de prevenire a săvârşirii unor noi infracţiuni. Or, statul are o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor necesare pentru combaterea criminalităţii (HCC nr.27/2017, §58).

Astfel, nu există nici un dubiu că persoana în privinţa căreia în ultimii cinci ani a fost dispusă încetarea procesului penal ca rezultat al împăcării va putea să prevadă că, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după ce au fost operate modificări la art.109 alin.(1) din Codul penal, va fi imposibilă încheierea unei noi împăcări. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, cerinţa clarităţii legii penale este asigurată atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acesteia din însuşi textul său, la nevoie cu ajutorul interpretării normei de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, precum şi faptul că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă – Cantoni v. Franţa, [MC], hotărârea din 15 noiembrie 1996, §§ 29 şi 35; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni v. România, hotărârea din 24 mai 2007, §§ 33-34 şi 35; Sud Fondi – S.R.L. şi alţii v. Italia, hotărârea din 20 ianuarie 2009, §§ 107-109 (HCC nr.27/2017, §59).

Curtea a constatat că noile reglementări ale art.109 alin.(1) din Codul penal nu se aplică retroactiv în sensul articolului 22 din Constituţie, dar se aplică conform principiului acţiunii legii penale, care presupune aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare (HCC nr.27/2017, §60).

Mai mult, împăcările încheiate în ultimii cinci ani până la momentul intrării în vigoare a modificărilor operate de legiuitor constituie, de facto, fapte care s-au produs şi trebuie luate în considerare de organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti la aplicarea instituţiei împăcării sub imperiul legii noi. De altfel, în hotărârea Achour v. Franţa din 29 martie 2006, ale cărei raţionamente sunt valabile şi se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că practica de a lua în considerare evenimentele desfăşurate în trecut trebuie distinsă de noţiunea aplicării retroactive a legii, stricto sensu (HCC nr.27/2017, §61).

În concluzie, Curtea a reţinut că prin instituirea unui termen de cinci ani în cadrul căruia împăcarea penală nu poate fi încheiată dacă anterior a existat o împăcare, în temeiul căreia a fost dispusă încetarea procesului penal în privinţa persoanei, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie, nu se aduce atingere dispoziţiilor articolului 22 din Constituţie, privind neretroactivitatea legii (HCC nr.27/2017, §62).

2.3.2. Pedepse penale. Munca neremunerată în folosul comunităţii

Curtea a reţinut că orice pedeapsă din legea penală are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi din partea altor persoane, ceea ce presupune o individualizare adecvată a pedepsei. Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca pedeapsă principală sau în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – în calitate de obligaţie pentru termenul de probă (DCC nr.15/2017 ¹⁶, §23, 24).

_____________________

¹⁶ Decizia nr.15 din 07.02.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.13g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 67 alin.(4) din Codul penal şi a unor prevederi ale articolului 194 alin.(2) din Codul de executare (munca neremunerată în folosul comunităţii)

O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei (DCC nr.15/2017, §27).

Pedeapsa nominalizată, fiind una alternativă detenţiei, nu se pretează noţiunii de “muncă forţată”. Faptul că munca prestată în cadrul acestei pedepse are un caracter gratuit nu determină calificarea sa ca muncă forţată, ci constituie elementul de constrângere al pedepsei în cauză, prin intermediul căreia se tinde spre corectarea şi reeducarea persoanei (DCC nr.15/2017, §30, §31).

De asemenea, Curtea a menţionat că lipsa acordului persoanei la aplicarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi interpretată în sine ca determinând calificarea ca muncă forţată a conduitei impuse prin actul judecătoresC de dispoziţie. De altfel, având în vedere natura juridică şi scopul măsurii în cauză, solicitarea acordului pentru aplicarea sa ar avea ca efect lipsirea de eficienţă a pedepsei aplicate pentru comiterea unei fapte prejudiciabile incriminate de legea penală (DCC nr.15/2017, §32).

2.4. Calitatea legii penale

2.4.1. Claritatea prevederilor “intereselor publice” în legea penală

Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni, precum şi utilizarea unor noţiuni mai largi în cadrul normelor penale ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de prevederile constituţionale (HCC nr.22/2017¹⁷, §64).

_____________________

¹⁷ Hotărârea nr.22 din 27.06.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 328 alin.(1) din Codul penal (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu)

Infracţiunea de exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu face parte din categoria infracţiunilor contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică, prin urmare fiind săvârşită de un subiect special, şi anume de persoana publică (HCC nr.22/2017, §66).

Persoana publică, în calitate de subiect special al infracţiunii exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, este învestită cu exercitarea atribuţiilor specifice serviciului publiC (HCC nr.22/2017, §67).

Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu este o infracţiune de rezultat (materială), astfel încât consumarea ei este legată, în mod obligatoriu, de producerea unor consecinţe prejudiciabile, şi anume:“cauzarea daunelor în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice” (HCC nr.22/2017, §68).

Curtea a reţinut că, în timp ce caracterul prejudiciabil al infracţiunii este determinat de obiectul juridiC protejat, constituind semnul calitativ al infracţiunii, gradul prejudiciabil depinde de gravitatea faptei săvârşite (valoarea daunei, forma vinovăţiei, motivul, scopul etc.), fiind un semn cantitativ (HCC nr.22/2017, §69).

Astfel, Curtea a constatat că rezultatul produs prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.328 alin.(1) din Codul penal, în forma în care este reglementată, determină întrunirea cumulativă a următoarelor semne: (1) natura considerabilă a daunei şi (2) sfera de incidenţă, fie interesul public, fie drepturile şi interesele ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice (HCC nr.22/2017, §70).

Examinând prevederile art.328 alin.(1) din Codul penal, Curtea a constatat că una din urmările prejudiciabile ale infracţiunii de exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu o constituie cauzarea unor daune considerabile “intereselor publice” (HCC nr.22/2017, §77).

Articolul 328 alin.(1) din Codul penal prevede o infracţiune materială şi include interesul publiC în urmările prejudiciabile ale acesteia, însă norma de trimitere (art.126 alin.(2) din acelaşi cod), în temeiul căreia se evaluează in concreto prejudiciul cauzat în fiecare caz, nu stabileşte expressis verbis “interesul public” ca valoare socială care poate fi determinată (HCC nr.22/2017, §78).

În cauza Liivik v. Estonia, Curtea Europeană a reţinut că criteriile utilizate de instanţele naţionale pentru a stabili că reclamantul a cauzat un prejudiciu “considerabil intereselor statului” în calitate de funcţionar publiC de rang înalt şi că acţiunile sale au fost incompatibile cu “interesul general al justiţiei” erau prea vagi. Curtea Europeană nu a fost convinsă că persoana ar fi putut să prevadă în mod rezonabil riscul de a fi acuzat şi condamnat pentru faptul că prin acţiunile sale a provocat daune semnificative intereselor statului, din motiv că norma penală implica utilizarea unor noţiuni largi şi criterii de natură vagă, încât dispoziţia penală nu corespundea calităţii legii cerute în sensul Convenţiei, în ceea ce priveşte efectele sale de claritate şi previzibilitate (§§ 100-101). Curtea a constatat că considerentele Curţii Europene în cauza Liivik v. Estonia sunt valabile şi urmează a fi aplicate mutatis mutandis şi în prezenta cauză (HCC nr.22/2017, §79, §76).

Lipsa unor prevederi pentru evaluarea caracterului considerabil al urmărilor prejudiciabile cauzate intereselor publice deschide un teren larg arbitrarului, existând riscul ca acţiunile persoanei publice care depăşesC limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, să cadă sub incidenţa normei penale (HCC nr.22/2017, §80).

În acest sens, Curtea a reţinut că prin generalitatea formulării urmărilor prejudiciabile, menţionate supra, există riscul ca organele judiciare să aplice art.328 alin.(1) din Codul penal nu în calitate de infracţiune materială, ci ca una formală, adică doar în baza constatării acţiunilor incriminate, făcând abstracţie de evaluarea urmărilor prejudiciabile. Or, din perspectiva principiului ultima ratio în materie de legiferare penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduC atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate şi gravitate, care să justifice sancţiunea penală (HCC nr.22/2017, §81).

Lipsa unor criterii clare, previzibile şi accesibile pentru aprecierea urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute de art.328 alin.(1) din Codul penal determină organele judiciare de a aprecia impactul concret al acţiunilor persoanelor publice asupra unei valori abstracte protejate de legea penală precum este “interesul public” (HCC nr.22/2017, §82).

În acest sens, şi Comisia de la Veneţia, în Raportul asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală, adoptat la cea de-a 94-a şedinţă plenară (8-9 martie 2013), (CDL-AD(2013)001), a subliniat că: “95. [...] Articolul 7 (din Convenţie) nu impune o previzibilitate absolută, iar interpretarea judiciară este uneori inevitabilă. Însă un anumit nivel de claritate juridică este necesară, încât dispoziţiile penale care folosesC astfel de formulări, precum, de exemplu, “încălcarea statului de drept” sau “încălcarea democraţiei”, cu uşurinţă pot fi considerate ca încălcând Convenţia” (HCC nr.22/2017, §83).

Curtea a menţionat că organele de drept nu se pot substitui legiuitorului în concretizarea laturii obiective a infracţiunii, realizând astfel competenţe specifice puterii legiuitoare (HCC nr.22/2017, §84).

Curtea a constatat că instanţa de judecată la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale este obligată să stabilească cu certitudine urmările prejudiciabile ale infracţiunii incriminate inculpatului, or, potrivit art.7 alin.(1) din Codul penal, la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală. De altfel, atribuirea unor fapte infracţionale concrete ca prejudiciind “interesul public”, in abstracto, nu poate satisface cerinţa de claritate şi previzibilitate şi totodată constituie o interpretare a legii penale extensivă şi defavorabilă persoanei, contrar prevederilor art.3 alin.(2) din Codul penal (HCC nr.22/2017, §85).

Interesul publiC reprezintă o noţiune complexă şi dinamică, care, prin natura sa şi prin raportare la dimensiunile economice, politice, sociale, juridice etc. ale statului şi societăţii, variază în funcţie de schimbările care se produC atât pe plan naţional, cât şi international (HCC nr.22/2017, §86).

Curtea a menţionat că, potrivit art.2 din Codul penal, legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept (HCC nr.22/2017, §87).

Prin urmare, legea penală în ansamblu, prin întregul său conţinut, are drept scop protejarea interesului public, care se particularizează prin identificarea unor valori juridice concret determinate (HCC nr.22/2017, §88).

Deşi activitatea persoanei publice este legată nemijlocit de garantarea interesului publiC ca obiectiv generic-principal, destinatarul legii, şi anume persoana publică, este privată de posibilitatea de a determina fără echivoC urmările prejudiciabile concrete ale acţiunilor incriminate (HCC nr.22/2017, §89).

Curtea a reţinut că utilizarea în art.328 alin.(1) din Codul penal a noţiunii “intereselor publice”, care constituie o noţiune generică, ce nu poate fi definită, încalcă articolele 1 alin.(3) şi 22 din Constituţie [principiul legalităţii incriminării şi pedepsei penale], precum şi articolul 23 din Constituţie [calitatea legii penale] (HCC nr.22/2017, §91).

Examinând prevederile art.327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, Curtea a constatat că textul “intereselor publice” se regăseşte în ambele componenţe de infracţiune în calitate de urmare prejudiciabilă şi, aplicând mutatis mutandi raţionamentele Hotărârii nr.22 din 27 iunie 2017, a declarat neconstituţional textul menţionat supra (HCC nr.33/2017¹⁸).

_____________________

¹⁸ Hotărârea nr.33 din 07.12.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal (abuzul de putere sau abuzul de serviciu)

2.4.2. Noţiunea “daune considerabile” în legea penală

Potrivit art.126 alin.(1) şi (1/1) din Codul penal, răspunderea penală pentru daunele cauzate prin săvârşirea infracţiunilor este diferenţiată gradual, şi anume pentru (1) daunele cauzate în proporţii mari şi (2) daunele cauzate în proporţii deosebit de mari. Cuantumul proporţiilor mari şi deosebit de mari are o reglementare expressis verbis. Astfel, la determinarea proporţiilor mari şi deosebit de mari legiuitorul a prevăzut drept bază de calcul salariul mediu lunar pe economie prognozat, stabilit prin hotărâre de Guvern, în vigoare la momentul săvârşirii faptei, după cum urmează:

- proporţii mari - mai mult de 20 de salarii;

- proporţii deosebit de mari - mai mult de 40 de salarii (HCC nr.22/2017¹⁹, §95).

_____________________

¹⁹ Hotărârea nr.22 din 27.06.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 328 alin.(1) din Codul penal (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu)

Daunele în proporţii mici, care determină atragerea la răspundere în temeiul Codului contravenţional (art.18), constituie daunele care la momentul săvârşirii contravenţiei nu depăşesC 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârşirii faptei (HCC nr.22/2017, §96).

Curtea a constatat că, potrivit prevederilor legale enunţate, daunele care se înscriu în limitele dintre daunele în proporţii mici şi daunele în proporţii mari urmează a fi încadrate, după caz, ca fiind esenţiale sau considerabile (HCC nr.22/2017, §97).

În acelaşi timp, Curtea a observat că legiuitorul a instituit la art.126 alin.(2) din Codul penal criterii subiective de delimitare între daune “considerabile” şi daune “esenţiale”, care se apreciază doar în funcţie de însemnătatea bunurilor pentru victimă şi alte circumstanţe care influenţează starea sa materială (HCC nr.22/2017, §98).

În exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul “ultima ratio”. Curtea a reţinut că, din perspectiva principiului “ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduC atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (HCC nr.22/2017, §100).

Totodată, până la instituirea de către legiuitor a unui prag valoriC al daunelor esenţiale şi considerabile, mărimea acestora va constitui limitele care se încadrează între daunele în proporţii mici şi daunele în proporţii mari (HCC nr.22/2017, §102).

2.4.3. Claritatea prevederilor “a situaţiei de serviciu” din legea penală

Examinând prevederile art.327 alin.(1) din Codul penal, Curtea a constatat că pentru comiterea infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu este suficient ca făptuitorul să folosească intenţionat situaţia de serviciu. Suplimentar, în partea ce ţine de subiectul infracţiunii este necesar ca acesta să deţină o calitate specială, şi anume să fie persoană publică (HCC nr.33/2017²⁰, §79).

_____________________

²⁰ Hotărârea nr.33 din 07.12.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal (abuzul de putere sau abuzul de serviciu)

Curtea a observat că echivalentul infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu a fost reglementat la nivel internaţional prin Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, care, prin articolul 19 intitulat “Abuzul de funcţii”, recomandă statelor părţi să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative şi a altor măsuri care se dovedesC a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent publiC de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate (HCC nr.33/2017, § 80).

Detalierea elementelor infracţiunii prevăzute de art.19 din Convenţia ONU împotriva corupţiei, printre care îndeplinirea sau abţinerea de la îndeplinirea unui act “cu încălcarea legii”, are drept scop asigurarea unei formulări care ar împiedica aplicarea arbitrară a legii penale (HCC nr.33/2017, §82).

Raportând prevederile articolului 327 alin.(1) din Codul penal la prevederile articolului 19 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, Curtea a observat că legiuitorul nu a specificat în elementul material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu acţiunea de “încălcare a legii”, rezumându-se doar la textul “folosirea […] situaţiei de serviciu” (HCC nr.33/2017, §85).

Astfel, în timp ce abuzul de funcţii în sensul articolului 19 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei prevede atragerea la răspundere penală pentru îndeplinirea sau abţinerea de la îndeplinirea unui act cu încălcarea legii, abuzul de putere sau abuzul de serviciu în sensul articolului 327 alin.(1) din Codul penal nu stabileşte în mod expres asemenea cerinţă (HCC nr.33/2017, §86).

Textul “un act cu încălcarea legii” din art.19 din Convenţia menţionată reprezintă un element al infracţiunii care este legat nemijlocit de intensitatea încălcării atribuţiilor de serviciu, pe când din cuprinsul elementului material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu nu pot fi desprinse asemenea particularităţi (HCC nr.33/2017, §87).

Curtea a constatat că elementul material al infracţiunii cuprinse la art.327 din Codul penal se rezumă, în esenţă, la o formulare generală, care sancţionează orice încălcare a atribuţiilor de serviciu săvârşită de persoanele publice, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice (HCC nr.33/2017, §88).

Astfel, Curtea a reţinut că elementul material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu este expus într-o formulă extrem de vagă, încât atât organele judiciare, care au misiunea de a interpreta şi aplica legea, cât şi destinatarii legii nu pot anticipa încălcarea căror atribuţii de serviciu poate determina atragerea la răspundere penală, or, norma penală nu indică la care prevedere normativă trebuie raportate dispoziţiile criticate (HCC nr.33/2017, §89).

Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea a reţinut că răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu nu poate interveni pentru orice încălcare de către persoanele publice a atribuţiilor de serviciu fără a da o justă apreciere caracterului actului normativ din care emană. Or, este necesar un anumit raport de proporţionalitate între caracterul actului normativ în care se regăseşte atribuţia de serviciu a persoanei publice şi comportamentul prin care atribuţia în cauză se încalcă şi îmbracă forma ilicitului penal (HCC nr.33/2017, §90).

Curtea a observat că, atunci când operează cu noţiunea de “atribuţii de serviciu”, Codul penal utilizează expresia “atribuţii acordate prin lege” – a se vedea art.328 din Codul penal, care incriminează “Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu” (HCC nr.33/2017, §91).

Curtea a dedus că scopul legiuitorului a fost de a circumscrie legea penală la cercul atribuţiilor de serviciu conţinute în “lege” (HCC nr.33/2017, §92).

În acest sens, deşi infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu a fost concepută să acopere o gamă largă de abateri ale persoanelor publice, totuşi, pentru aplicarea normei penale în calitate de ultim resort, noţiunea “situaţia de serviciu” din elementul material al infracţiunii “abuz de putere sau abuz de serviciu” de la articolul 327 din Codul penal trebuie analizată doar prin raportare la atribuţiile de serviciu acordate prin lege (HCC nr.33/2017, §93).

În acest sens, Curtea a notat că conceptul de lege poate fi înţeles doar ca act adoptat de Parlament în temeiul art.72 din Constituţie (HCC nr.33/2017, §94).

Curtea a reţinut că, în cazul în care folosirea intenţionată de către o persoană publică a situaţiei de serviciu nu s-ar raporta la atribuţiile de serviciu prevăzute de o lege, s-ar ajunge la situaţia ca elementul material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu să fie configurat atât de către legiuitor, cât şi de către alte entităţi publice (HCC nr.33/2017, §95).

Mai mult, Curtea a constatat că legiuitorul a identificat şi a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale, se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale (HCC nr.33/2017, §97).

Astfel, pentru încălcarea de către persoanele publice a atribuţiilor de serviciu legiuitorul prevede şi alte forme de răspundere, cum ar fi cea disciplinară, contravenţională sau civilă (HCC nr.33/2017, §98).

În consecinţă, Curtea a menţionat că infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu trebuie să se deosebească de faptele care au un caracter disciplinar sau contravenţional anume prin intensitatea elementului material al infracţiunii. Or, din moment ce legiuitorul a preferat să instituie mai multe forme de răspundere pentru încălcarea atribuţiilor de serviciu, modalitatea penală trebuie delimitată de celelalte forme extrapenale prin reglementări clare, care ar permite atât destinatarului legii, cât şi organelor de drept să deosebească comportamentul infracţional de cel care poate angaja alte forme de răspundere juridică (HCC nr.33/2017, §100).

Prin urmare, pentru asigurarea principiului legalităţii incriminării textul “a situaţiei de serviciu” din alin.(1) al art.327 din Codul penal urmează a fi interpretat prin raportare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin lege (HCC nr.33/2017, §103).

În acelaşi timp, Curtea a reiterat că nu orice încălcare a prevederilor unei legi poate atrage răspundere penală pentru abuz de putere sau abuz de serviciu (HCC nr.33/2017, §104).

În acest context, Curtea a notat că ţine de competenţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată să aprecieze dacă încălcarea atribuţiilor (drepturi şi obligaţii) deduse din prevederile unei legi corespunde unei asemenea severităţi, încât aplicarea prevederilor art.327 alin.(1) din Codul penal să intervină în calitate de ultim resort. Astfel, raportarea la prevederea normativă încălcată trebuie realizată în ipoteza analizei gradului de intensitate al încălcării atribuţiilor prestabilite prin administrarea probelor plauzibile (HCC nr.33/2017, §105).

2.4.4. Răspunderea penală pentru spălarea banilor

Cu referire la textul “trebuia să ştie” din art.243 alineatul (1) literele a) şi c) din Codul penal, care stabileşte răspunderea penală pentru spălarea banilor, Curtea a reţinut, cu titlu preliminar, că nu există niciun dubiu că spălarea banilor ameninţă în mod direct statul de drept (DCC nr.109/2017²¹, §24).

_____________________

²¹ Decizia nr.109 din 07.11.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.138g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 243 alineatul (1) literele a) şi c) din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (spălarea banilor)

În temeiul articolului 23 din Constituţie, pentru a exclude orice echivoc, textul legislativ trebuie să fie formulat clar şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure. Or, calitatea legii penale constituie o condiţie vitală pentru menţinerea securităţii raporturilor juridice şi ordonarea eficientă a relaţiilor sociale (DCC nr.109/2017, §23).

Curtea a constatat că la articolul 243 alin.(1) lit.a) şi c) din Codul penal se stabileşte răspunderea pentru spălarea banilor săvârşită prin: convertirea sau transferul bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite, în scopul de a tăinui sau de a deghiza originea ilicită a bunurilor sau de a ajuta orice persoană, implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acţiuni; dobândirea, deţinerea sau utilizarea bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite (DCC nr.109/2017, §25).

Curtea a constatat că elementele definitorii ale infracţiunii spălării banilor au fost predeterminate de Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii din 8 noiembrie 1990, la care Republica Moldova este parte (DCC nr.109/2017, §26).

Astfel, potrivit articolului 6 alin.(3) lit.a) din Convenţie, fiecare parte poate să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracţiune tuturor sau unei părţi din faptele prevăzute la alineatul (1) în unul sau în toate cazurile când autorul trebuia să prezume că bunul constituie un produs al infracţiunii (DCC nr.109/2017, §27).

În mod similar, articolul 9 alin.(3) din Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului din 16 mai 2005, la care Republica Moldova este parte, prevede că fiecare parte poate adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesC necesare pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracţiune tuturor sau unora dintre faptele prevăzute la alineatul (1), în unul sau în ambele cazuri când infractorul: a) a suspectat faptul că bunurile reprezentau produse [infracţionale]; b) trebuia să presupună că bunurile constituiau produse [infracţionale] (DCC nr.109/2017, §28).

Aşadar, Curtea a reţinut că textul criticat îşi are suportul normativ anume în convenţiile prenotate (DCC nr.109/2017, §29).

Curtea a notat că, fiind o infracţiune subsecventă (delictum subsequens), spălarea banilor are obiect material sau imaterial bunurile ce derivă din comiterea unei infracţiuni principale/predicat, faţă de care se aplică modalităţile normative ale faptei prejudiciabile prevăzute la articolul 243 din Codul penal. Altfel spus, deşi are un caracter autonom, spălarea banilor are ca situaţie-premisă săvârşirea unei alte infracţiuni generatoare de venituri ilicite (DCC nr.109/2017, §31).

În contextul spălării banilor, făptuitorul trebuie să urmărească scopul de atribuire a unui aspect legal sursei şi provenienţei veniturilor ilicite, adică introducerii în circuitul legal a bunurilor despre care se ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite (DCC nr.109/2017, §34)

Curtea a reţinut că intenţia sau scopul infracţiunii poate fi dedus din împrejurări de fapt obiective, luându-se în considerare cunoştinţele sau statutul subiectului, mai ales, în cazul neonorării unor obligaţii opozabile acestuia prin efectul legii (DCC nr.109/2017, §37).

Sub acest aspect, Curtea a menţionat că, potrivit principiilor de drept procesual penal, sarcina probaţiunii revine acuzării, iar situaţia de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo) (DCC nr.109/2017, §38).

În materie penală s-a conturat standardul “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, esenţa căruia rezidă în aceea că, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (Boicenco v. Republica Moldova, hotărârea din 11 iulie 2006, §104; Hassan v. Marea Britanie [MC], hotărârea din 16 septembrie 2014, §48; Blokhin v. Rusia [MC], hotărârea din 23 martie 2016, §139). Corelativ, concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri (DCC nr.109/2017, §40).

Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture dubiul (DCC nr.109/2017, §41).

În contextul celor elucidate, este necesar să se stabilească, pe baza probelor certe, că bunurile ce constituie venituri ilicite, în sensul articolului 243 din Codul penal, provin din săvârşirea infracţiunilor, iar făptuitorul trebuia să ştie aceasta, în virtutea unor criterii obiective, inclusiv normative (DCC nr.109/2017, §42).

Respectiv, în determinarea aspectului dacă persoana trebuia să ştie că bunurile introduse în circuitul civil constituie venituri ilicite, nu se va porni de la ideea preconcepută că acesta a săvârşit într-adevăr fapta imputată. În caz contrar, s-ar încălca principiul prezumţiei nevinovăţiei, garantat de articolul 21 din Constituţie (DCC nr.109/2017, §43).

2.4.5. Tehnica trimiterilor legislative

Curtea a menţionat că este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitate destinatarilor să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. De asemenea, pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere (DCC nr.5/2017²², §23).

_____________________

²² Decizia nr.5 din 19.01.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.6g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unei sintagme din alineatul (1) al articolului 318 din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (executarea sancţiunii arestului contravenţional)

Astfel, cu referire la tehnica trimiterilor legislative, Curtea a relevat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimitere în conţinutul normei care face trimitere (DCC nr.5/2017, §24).

2.4.6. Normele tranzitorii

Curtea a menţionat că scopul dispoziţiilor tranzitorii este de a institui anumite măsuri cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. Prin urmare, normele tranzitorii asigură corelarea celor două reglementări pe o perioadă determinată, până la intrarea în vigoare a noului cod (DCC nr.27/2017²³, §27).

_____________________

²³ Decizia nr.27 din 31.03.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.36g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 153 alin.(4) din Codul transporturilor rutiere (intrarea în vigoare a noului Cod al transporturilor rutiere)

Noul Cod al transporturilor rutiere a fost publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 15 august 2014 şi a intrat în vigoare, cu excepţia unor prevederi, la 15 septembrie 2014 (DCC nr.27/2017, §23).

Curtea a observat că art.153 din Codul transporturilor rutiere cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii privind punerea în aplicare şi instituirea unor măsuri în caz de succesiune a legilor (DCC nr.27/2017, §24).

În concret, alineatul (4) contestat al art.153 prevede că din momentul publicării codului şi până la aprobarea noilor programe de transport rutier, elaborate şi aprobate în conformitate cu prezentul cod, este interzisă operarea oricăror modificări în reţeaua de rute regulate în trafiC naţional existentă la momentul publicării (DCC nr.27/2017, §25).

În acelaşi timp, alineatul (5) al articolului 153 prevede că programele de transport rutier locale, municipale şi raionale, precum şi programul de transport rutier interraional şi cel internaţional vor fi aprobate în conformitate cu noul cod până la 31 decembrie 2014 (DCC nr.27/2017, §26).

Având în vedere perioada de tranziţie între cele două coduri, Curtea a subliniat că instituirea anumitor norme tranzitorii în cazul dat sunt indispensabile pentru stabilitatea şi siguranţa transporturilor rutiere (DCC nr.27/2017, §28).

2.4.7. Locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale

Preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept, inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă (HCC nr.4/2017²⁴, §59).

_____________________

²⁴ Hotărârea nr.4 din 07.02.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolele 424 alin.(2), 431 alin.(1) pct.1¹ ) din Codul de procedură penală şi articolul 362¹ din Codul penal (organizarea migraţiei ilegale)

În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că preeminenţa dreptului în materie penală exprimă, printre altele, asigurarea legalităţii infracţiunilor şi pedepselor; inadmisibilitatea aplicării extensive a legii penale, în detrimentul persoanei, în special, prin analogie (HCC nr.4/2017, §60).

Totodată, Curtea a menţionat că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări, se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Astfel, legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară, concisă şi precisă, conform garanţiilor calităţii legii prevăzute de art.23 din Constituţie (HCC nr.4/2017, §62).

Curtea a reţinut că garanţiile instituite în Constituţie impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. Cerinţa interpretării stricte a normei penale, ca şi interdicţia analogiei în aplicarea legii penale urmăresC protecţia persoanei împotriva arbitrarului (HCC nr.4/2017, §64).

Curtea a reţinut că art.362¹ din Codul penal sancţionează fapta de organizare a migraţiei ilegale. Prin alineatul (1) al acestui articol legiuitorul a incriminat fapta de organizare a migraţiei ilegale ca fiind: “Organizarea, în scopul obţinerii, direct sau indirect, a unui folos financiar sau material, a intrării, şederii, tranzitării ilegale a teritoriului statului sau a ieşirii de pe acest teritoriu a persoanei care nu este nici cetăţean, nici rezident al acestui stat” (HCC nr.4/2017, §67).

Curtea a reţinut că organizarea migraţiei ilegale este o infracţiune transnaţională, iar migraţia presupune şi trecerea teritoriilor altor state, decât doar a Republicii Moldova. Prin instituirea sintagmei “teritoriul statului” voinţa legiuitorului a fost de a circumscrie faptele de organizare a migraţiei ilegale nu doar la teritoriul Republicii Moldova, ci a preluat elementul transnaţional datorită complexităţii fenomenului infracţional (HCC nr.4/2017, §70).

În acest sens, Curtea a reţinut că noţiunea de “teritoriu”, definită de prevederile art.120 din Codul penal, care se raportează la teritoriul Republicii Moldova, nu poate constitui un reper pentru identificarea locului săvârşirii infracţiunii – organizarea migraţiei ilegale – or, infracţiunea în cauză este de natură transnaţională (HCC nr.4/2017, §71).

În acelaşi timp, Curtea a menţionat că, examinând interpretarea dată de către jurisdicţiile naţionale unei prevederi ce emană din dreptul internaţional public, Curtea Europeană, în cauza JorgiC v. Germania, a reţinut că norma penală naţională trebuie interpretată şi aplicată în lumina prevederilor din care îşi are sorgintea – Hotărârea din 12 iulie 2007, § 110 (HCC nr.4/2017, §72).

Pornind de la necesitatea luptei contra migraţiei ilegale ca fenomen transnaţional, dar şi de la dreptul legiuitorului de a incrimina fapte în legislaţia penală, Curtea a notat că sintagma “teritoriul statului” din art.362¹ alin.(1) din Codul penal, potrivit ratio legis, nu poate fi interpretată mai restrictiv decât a fost voinţa legiuitorului, care nu s-a limitat la elementul teritorial-naţional al infracţiunii, ci a preluat elementul transnaţional datorită complexităţii fenomenului infracţional (HCC nr.4/2017, §74).

Curtea a reţinut că, pornind de la natura transnaţională a normei contestate, este de competenţa instanţelor de judecată să aplice norma la circumstanţele fiecărei cauze în parte, luând în considerare şi principiile aplicării legii penale în spaţiu şi regulile aplicabile locului săvârşirii infracţiunii transnaţionale (HCC nr.4/2017, §77).

Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile articolului 362¹ din Codul penal nu contravin principiilor preeminenţei dreptului, legalităţii incriminării şi calităţii legii, garantate de articolele 1 alin.(3), 22 şi 23 din Constituţie (HCC nr.4/2017, §78).

2.4.8. Criterii privind calificarea faptei

Curtea a reţinut că legiuitorul a instituit criterii care permit efectuarea distincţiei la calificarea faptei în baza Codului vamal sau în baza Codului contravenţional (art.287), şi anume în funcţie de subiectul răspunderii, neexistând suprapunere de reglementare şi negenerând incertitudine juridică pentru destinatarii legii (DCC nr.6/2017²⁵, §32).

_____________________

²⁵ Decizia nr.6 din 19.01.2017 de inadmisibilitate a sesizărilor nr.9g/2017 şi nr.9g-1/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 231 şi 232 din Codul vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20 iulie 2000 (contravenţii vamale)

Pentru a constata încălcarea principiului non bis in idem (avându-se în vedere aspectul material al acestuia) este necesară întrunirea următoarelor condiţii: 1) identitatea faptelor, 2) unitatea subiectului şi 3) unitatea relaţiilor sociale protejate. Or, ambele forme de răspundere – conform Codului vamal şi Codului contravenţional – au individualitatea lor distinctă în raport cu subiecţi diferiţi (DCC nr.6/2017, §33).

2.5. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

2.5.1. Termenul depunerii demersului privind prelungirea arestului

Articolul 25 din Constituţie garantează principiul inviolabilităţii libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, potrivit căruia nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi modul prevăzute de lege (HCC nr.40/2017²⁶, §48).

_____________________

²⁶ Hotărârea nr.40 din 21.12.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 232 alin.(2) şi 308 alin.(4) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (termenul depunerii demersului privind prelungirea arestului)

Curtea a constatat că, potrivit articolului 232 alin.(2) din Codul de procedură penală, actul efectuat de procuror se consideră ca depus în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului (HCC nr.40/2017, §66).

Curtea a menţionat că în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale procurorul adresează demersuri judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată în termene stabilite de prevederile Codului de procedură penală (HCC nr.40/2017, §65).

Astfel, Curtea a observat că, în conformitate cu articolul 186 alin.(9) şi (10) din Codul de procedură penală, prelungirea arestării preventive la faza judecării cauzei se decide de către instanţa de judecată, în baza demersului procurorului, iar art.308 alin.(3) prevede că demersul de prelungire a arestării se depune cu cel puţin 5 zile până la expirarea termenului de arestare (HCC nr.40/2017, §67).

În jurisprudenţa sa, Curtea a relevat că prin instituirea termenului de 5 zile pentru depunerea demersului de prelungire a arestării până la expirarea termenului de arestare legiuitorul a urmărit scopul de a acorda un interval de timp suficient pentru ca demersul să fie soluţionat cu respectarea dreptului la apărare şi a libertăţii individuale. De altfel, înainte de a fi depus în instanţa de judecată, procurorul este obligat să prezinte avocatului demersul împreună cu toate materialele şi probele anexate la acesta, care confirmă sau infirmă temeiurile de prelungire a măsurii, înainte de a fi depus în instanţa de judecată (HCC nr.40/2017, §70, §71).

De asemenea, Curtea a menţionat că raţiunea reglementării acestui termen este şi aceea de a da posibilitate judecătorului să cunoască motivele care justifică aplicarea sau prelungirea arestului, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluţia sa (HCC nr.40/2017, §72).

Aşadar, Curtea a reţinut că înregistrarea demersului cu privire la prelungirea arestării preventive la instanţa de judecată cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să afecteze atât dreptul fundamental la apărare şi egalitatea armelor, cât şi dreptul la libertate individuală. Totodată, în lipsa unui termen suficient în care să studieze propunerea înaintată prin demers, instanţa ar putea pronunţa o soluţie ce nu s-ar baza pe cunoaşterea amănunţită a cauzei (HCC nr.40/2017, §73).

Prin urmare, având în vedere cele menţionate, Curtea a relevat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, nerespectarea căruia atrage consecinţele prevăzute de art.230 alin.(2) din Codul de procedură penală, şi anume pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. De altfel, însăşi Curtea Europeană a statuat în cauza Ialamov v. Republica Moldova (hotărârea din 12 decembrie 2017) că acceptarea demersului procurorului de prelungire a arestării preventiv prezentat judecătorului de instrucţie cu două zile până la expirarea termenului de arestare a fost contrară legislaţiei naţionale. În consecinţă, prelungirea duratei arestării a fost constatată de Curtea Europeană ca ilegală, fiind astfel contrară articolului 5 § 1 din Convenţie (HCC nr.40/2017, §74).

Curtea a reţinut că regula instituită la art.232 alin.(2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia actele procurorului se consideră ca depuse în termen la data la care au fost trecute în registrul de ieşire, nu poate fi raportată la demersurile pentru care legea stabileşte procurorului termene imperative de depunere în instanţa de judecată. În aceste situaţii termenul urmează a fi calculat de la data înregistrării actului în instanţa de judecată (HCC nr.40/2017, §75).

Curtea a conchis că modul de calculare a termenului pentru exercitarea căilor de ataC de către procuror, asupra cărora nu se aplică regula înregistrării în registrul de ieşire a actelor, instituit la art.232 alin.(2) din Codul de procedură penală, operează pe deplin şi în ceea ce priveşte depunerea altor acte de către procuror în instanţa de judecată, pentru care legea procesuală stabileşte termene a căror nerespectare determină decăderea din exerciţiul dreptului (HCC nr.40/2017, §76).

Totodată, Curtea a subliniat că, în cazul în care persoana a fost deţinută în mod ilegal, inclusiv ca urmare a nerespectării termenului privind depunerea demersului de prelungire a arestului, acesteia trebuie să i se acorde o despăgubire pentru privarea de libertate efectuată în condiţii arbitrare (HCC nr.40/2017, §77).

2.5.2. Aplicarea măsurii preventive în cazul sentinţei de condamnare

Curtea a reţinut că dispoziţiile legale ale articolului nr.395 din Codul de procedură penală stabilesC în mod expres şi limitativ conţinutul dispozitivului sentinţei de condamnare. Astfel, dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă, printre altele, dispoziţia privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului până când sentinţa va deveni definitivă (DCC nr.72/2017²⁷, §18).

_____________________

²⁷ Decizia nr.72 din 27.07.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.94g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 395 alineatul (1) punctul 5) din Codul de procedură penală (aplicarea măsurii preventive în cazul sentinţei de condamnare)

Mai mult, în cauza Savca v. Republica Moldova, Curtea Europeană a respins pretenţiile reclamantului invocate în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie privind deţinerea sa ilegală după pronunţarea sentinţei de condamnare de instanţa de fond, reamintind că detenţia preventivă se încheie în momentul în care persoana deţinută este eliberată şi/sau îi este stabilită pedeapsa, fie şi de către o instanţă de fond (DCC nr.72/2017, §23).

2.6. Dreptul la libera circulaţie

2.6.1. Interdicţia eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere

Curtea a reţinut că libertatea de circulaţie are în vedere două situaţii: primo – priveşte libertatea de circulaţie a persoanei aflată legal pe teritoriul unui stat, adică înăuntrul acestui teritoriu, adică în cadru intrastatal; secundo – consacră libertatea de a circula între state, într-un cadru interstatal (HCC nr.17/2017²⁸, §57).

_____________________

²⁸ Hotărârea nr.17 din 10.05.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare (interdicţia eliberării documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere)

Cu toate acestea, dreptul persoanei la libera circulaţie, protejat de prevederile articolului 27 din Constituţie şi de instrumentele internaţionale, nu face parte din categoria drepturilor absolute, a căror restrângere se exclude. Acest drept poate fi restrâns, exercitarea lui impunând respectarea condiţiilor prevăzute de lege – HCC nr.7 din 5 aprilie 2011, §3 (HCC nr.17/2017, §58).

În corespundere cu articolul 54 alin.(2) din Constituţie, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei (HCC nr.17/2017, §59).

Curtea a menţionat că dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle sale, consacrat în articolul 23 alin.(2) din Constituţie, implică adoptarea de către legiuitor a unor legi accesibile, previzibile şi clare (HCC nr.17/2017, §67).

Curtea a reţinut că previzibilitatea şi claritatea constituie elemente sine qua non ale constituţionalităţii unei norme, care în activitatea de legiferare nicidecum nu pot fi omise (HCC nr.17/2017, §70).

Curtea a reţinut că articolul 22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare instituie posibilitatea aplicării faţă de debitor, de către instanţa de judecată, în cadrul procedurii de executare silită a interdicţiei privind eliberarea a trei categorii de acte: 1) actele de identitate; 2) documentele de stare civilă şi 3) permisele de conducere (HCC nr.17/2017, §71).

a) Actele de identitate

Curtea a reţinut că, de lege lata, dreptul de a ieşi şi intra în Republica Moldova se realizează în baza paşaportului [pentru cetăţenii Republicii Moldova] sau a documentului de călătorie [pentru apatrizi, refugiaţi şi beneficiarii de protecţie umanitară], condiţie expres prevăzută la articolul 1 alin.(1) din Legea nr.269-XIII din 9 noiembrie 1994 cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova (HCC nr.17/2017, §73).

Sub acest aspect, Curtea Europeană a decis că refuzul autorităţilor interne de a-i acorda persoanei un paşaport sau orice alt act de identitate valabil pentru a călători în străinătate, deposedarea sau anularea utilizării acestora reprezintă, fără nicio îndoială, o ingerinţă în exerciţiul liberei circulaţii – Baumann v. Franţa, hotărârea din 22 mai 2001, §62; Napijalo v. Croaţia, hotărârea din 13 noiembrie 2003, §69; Sissanis v. România, hotărârea din 25 ianuarie 2007, §64; Battista v. Italia, hotărârea din 2 decembrie 2014, §37 şi 43 (HCC nr.17/2017, §74).

Prin urmare, Curtea a reţinut că dreptul de a părăsi propria ţară include atât o obligaţie pozitivă a statelor – aceea de a elibera documente –, cât şi o obligaţie negativă – aceea de a nu pune piedici unei persoane care doreşte să părăsească ţara (HCC nr.17/2017, §77).

b) Actele de stare civilă

Curtea a constatat că starea civilă este un concept de sinteză ce scoate în relief individualitatea persoanei fizice, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (HCC nr.17/2017, §81).

De altfel, Curtea Europeană a semnalat că starea civilă a persoanelor priveşte drepturile cu caracter civil (Mustafa v. Franţa, hotărârea din 17 iunie 2003, §4), specificând totodată că noţiunea de “viaţă privată şi de familie” este pasibilă pentru o definire extensivă, cuprinzând, între altele, elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, prenumele şi patronimicul acesteia (Stjerna v. Finlanda, hotărârea din 25 noiembrie 1994, §39; Burghartz v. Elveţia, hotărârea din 22 februarie 1994, §23-24; Daróczy v. Ungaria, hotărârea din 1 iulie 2008, §26-27; Güzel Erdagöz v. Turcia, hotărârea din 21 octombrie 2008, §43; Von Hannover v. Germania (nr.2), hotărârea din 7 februarie 2012, §95). A fortiori, sub incidenţa acestei noţiuni intră şi aspectele referitoare la adopţie şi căsătorie (HCC nr.17/2017, §82).

c) Permisul de conducere

Cu referire la interdicţia celei de-a treia categorii de acte, [...] permisul de conducere reprezintă o autorizaţie administrativă necesară pentru a conduce vehicule pe drumurile publice (HCC nr.17/2017, §83).

Curtea a dedus că interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere aplicată faţă de debitor în cadrul procedurii de executare silită a unui document executoriu implică intruziuni în drepturile consfinţite de articolele 27 şi 28 din Constituţie (HCC nr.17/2017, §86).

Curtea a reţinut că, în lipsa unor criterii clare de aplicare, menţinere şi revocare, interdicţia în cauză devine eo ipso ambiguă şi creează o stare de insecuritate juridică pentru potenţialii destinatari ai acestei măsuri. Or, o restricţie a drepturilor persoanei trebuie să fie cert reglementată, instituind termene exacte de acţiune, care nu pot să se perpetueze. Respectiv, măsura contestată contravine standardului constituţional de protecţie a drepturilor şi libertăţilor, ce impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ, care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestor valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil aceste cazuri (HCC nr.17/2017, §94).

În acelaşi timp, Curtea a constatat că textul de lege acordă per se instanţelor de judecată o marjă largă de apreciere (HCC nr.17/2017, §95).

Curtea a reţinut că norma contestată, deşi autorizează o ingerinţă în dreptul la libera circulaţie şi în dreptul la respectarea vieţii private şi familie, nu arată cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a instanţelor de judecată în domeniul analizat. În plus, nu este prevăzută nici o procedură de control al menţinerii interdicţiei privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere după o eventuală aplicare a acestei măsuri (HCC nr.17/2017, §97).

Astfel, Curtea a constatat că articolul 22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare este formulat de o manieră imprecisă şi neclară, fapt care nu corespunde rigorilor de claritate şi previzibilitate, consfinţite în articolul 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.17/2017, §98).

Printr-un obiter dictum, Curtea a reliefat că executarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă ultima etapă a procesului judiciar şi constituie un drept consfinţit cumulativ de articolele 20 şi 120 din Legea Supremă. Un act executoriu neexecutat sau, altfel zis, o justiţie formală nu poate să asigure atingerea scopului de bază – protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, proclamate de actele normative naţionale şi internaţionale – HCC nr.1 din 15 ianuarie 2013, §62 (HCC nr.17/2017, §99).

Pentru îndeplinirea acestui deziderat, statul, în calitate de posesor al forţei publice, trebuie să acţioneze diligent pentru a asista creditorul în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti (FociaC v. Romania, hotărârea din 3 februarie 2005, §70; Cebotari şi alţii v. Republica Moldova; hotărârea din 27 ianuarie 2009, §40) sau, generiC spus, a unui document executoriu, în sensul articolului 11 din Codul de executare (HCC nr.17/2017, §100).

În concluzie, Curtea a relevat că interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere urmăreşte un scop legitim, şi anume: protecţia drepturilor altora, în speţă, a creditorului, de a obţine executarea de către debitor a obligaţiei ce i se incumbă în baza unui document executoriu (HCC nr.17/2017, §101).

Curtea a subliniat că arsenalul juridiC edictat pentru executarea [chiar şi silită] a unui document executoriu trebuie să fie adecvat şi suficient, conturându-se acea mediană între drepturile creditorului şi cele ale debitorului deopotrivă (HCC nr.17/2017, §103).

La acest compartiment, Curtea a reiterat că “orice limitare a dreptului persoanei la libera circulaţie, manifestată fie prin refuzul eliberării actelor de călătorie necesare exercitării acestei libertăţi [...], trebuie să corespundă anumitor exigenţe de ordin material şi procedural, care să garanteze proporţionalitatea acesteia cu scopul urmărit” (HCC nr.17/2017, §104).

În speţă, Curtea a reţinut că prohibiţia eliberării paşaportului sau a documentului de călătorie conform articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare ar putea fi justificată numai atât timp cât urmează scopul vizat de garantare a executării unui document executoriu (Napijalo v. Croaţia, hotărârea din 13 noiembrie 2003, §78-82). Mai mult, chiar şi atunci când era justificată de la început, măsura care restricţionează libertatea individuală de circulaţie poate deveni disproporţionată şi poate încălca acele drepturi ale persoanei dacă este extinsă, în mod automat, pentru o perioadă îndelungată – Luordo v. Italia, hotărârea din 17 iulie 2003, §96; Földes şi Földesné Hajlik v. Ungaria, hotărârea din 31 octombrie 2006, §35 (HCC nr.17/2017, §105).

Curtea a constatat că, deşi interdicţia eliberării actelor menţionate constituie o măsură care se aplică distinct de interdicţia de a nu părăsi ţara, în esenţă, aceasta are drept consecinţă îngrădirea dreptului la libera circulaţie. Or, în lipsa paşaportului şi documentului de călătorie dreptul la libera circulaţie peste hotarele ţării nu poate fi realizat, prezenţa acestor acte fiind o condiţie indispensabilă pentru realizarea dreptului pus în balanţă (HCC nr.17/2017, §109).

Astfel, rezultă că, ope legis, se suspendă dreptul la libera circulaţie în străinătate în cazul în care solicitantul are interdicţia de a părăsi ţara în temeiul unei încheieri a instanţei de judecată, conform articolului 64 din Codul de executare. Corelativ, în această ipoteză se refuză şi eliberarea paşaportului sau a documentului de călătorie (HCC nr.17/2017, §113).

Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că nu se justifică existenţa de sine stătătoare a interdicţiei privind eliberarea paşaportului şi documentului de călătorie ca măsură de asigurare a documentului executoriu, aşa cum este redată în articolul 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare. Or, scopul acesteia poate fi atins prin interdicţia de a nu părăsi ţara – măsură susceptibilă de a fi aplicată exclusiv şi excepţional drept consecinţă a ineficienţei şi epuizării tuturor măsurilor de asigurare a executării documentului executoriu, atunci când ieşirea debitorului peste hotarele Republicii Moldova ar face în mod evident imposibilă sau dificilă executarea hotărârii judecătoreşti, fie a unui alt înscris care are putere executorie, în sensul articolului 11 din Codul de executare (HCC nr.17/2017, §114).

Curtea a remarcat că interdicţia eliberării paşaportului sau a documentului de călătorie în baza articolului 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare ar putea fi uneori în detrimentul executării silite, mai ales, în cazul unui debitor care se conformează procedurii de executare şi care este angajat într-o ţară străină, având astfel posibilitatea să-şi mărească activele dacă ar putea să se deplaseze liber în acel stat. De aceea, se cuvine a se lua în calcul şi faptul că plecarea debitorului peste hotarele ţării poate să fie determinată de buna-credinţa a acestuia în vederea executării corespunzătoare a obligaţiilor cuprinse într-un document executoriu (HCC nr.17/2017, §118).

În subsidiar, Curtea a constatat că există remedii juridice pentru obţinerea executării unui document executoriu şi în afara frontierelor unui stat, fără însă ca libertatea de circulaţie a debitorului să fie în mod necesar limitată, şi anume: prin recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti într-un alt stat [exequatur] – procedură reglementată în baza unor acte internaţionale (HCC nr.17/2017, §119).

Concomitent, în ceea ce priveşte interdicţia eliberării buletinului de identitate şi a permisului de şedere ca o categorie de acte de identitate aparte, precum şi a actelor de stare civilă, Curtea a considerat de asemenea că aceasta este excesivă în raport cu scopul urmărit şi îngrădeşte substanţa dreptului la respectarea vieţii private şi de familie (HCC nr.17/2017, §121).

Astfel, buletinul de identitate şi permisul de şedere, ca o categorie de acte de identitate aparte, permit titularului să se legitimeze [în egală măsură, ca şi paşaportul]. Raţiunea eliberării acestor acte derivă din necesitatea înregistrării şi evidenţei populaţiei în stat. Iar neeliberarea acestor acte ar face iluzorie realizarea şi asigurarea altor drepturi aflate în conexiune [cum ar fi: dreptul la proprietate şi moştenire, dreptul la locuinţă, dreptul la muncă, libertatea activităţii de întreprinzător, dreptul la asistenţă şi protecţie socială, dreptul la ocrotirea sănătăţii etc.] (HCC nr.17/2017, §124).

În această succesiune, Curtea a subliniat că, prin excelenţă, în cazul unor obligaţii cu caracter patrimonial executarea silită a unui document executoriu ar trebui să presupună un spectru de măsuri care să greveze patrimoniul debitorului în vederea îndeplinirii obligaţiei cuprinse într-un document executoriu, dar nicidecum să nu suprime drepturile personale nepatrimoniale ale acestuia de o manieră disproporţionată (HCC nr.17/2017, §126).

Curtea a constatat că interdicţia eliberării permiselor de conducere este disproporţionată în raport cu scopul pentru care aceasta a fost reglementată la articolul 22 alin.(1) lit.v) teza a doua din Codul de executare – asigurarea onorării obligaţiilor incumbate debitorului printr-un document executoriu (HCC nr.17/2017, §133).

Curtea a conchis că interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere reprezintă în sine o măsură excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, şi prin aceasta fiind contrară articolelor 27 şi 28 combinate cu articolele 23 şi 54 din Constituţie (HCC nr.17/2017, §134).

2.6.2. Privarea de dreptul de a conduce vehicule

Curtea a reţinut că instituirea unei sancţiuni contravenţionale care suspendă provizoriu dreptul de a conduce autovehicule nu este de natură să afecteze substanţa dreptului la libera circulaţie, în particular, dreptul de a ieşi din ţară, ci dimpotrivă, restrângerea dreptului menţionat prezintă o necesitate aplicată în conformitate cu art.54 din Constituţie, în scopul menţinerii ordinii publice, prevenirii infracţiunilor şi protejării drepturilor, libertăţilor altor persoane. Or, prin sancţiunea contravenţională în cauză, persoanei nu i se aplică interdicţia de a părăsi ţara, acesta având dreptul de a ieşi şi intra în Republica Moldova în baza paşaportului (DCC nr.23/2017²⁹, §21).

_____________________

²⁹ Decizia nr.23 din 10.03.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.26g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 35 din Codul contravenţional al Republicii Moldova (privarea de dreptul de a conduce vehicule (nr.2))

2.7. Viaţa intimă, familială şi privată

2.7.1. Decăderea din drepturile părinteşti a persoanelor care suferă de narcomanie

Decăderea din drepturile părinteşti reprezintă o sancţiune specifică dreptului familiei al cărei efect constă în pierderea de către părinte a drepturilor părinteşti, în anumite cazuri expres prevăzute de lege. Mai mult, decăderea din drepturile părinteşti este cea mai gravă sancţiune care poate fi aplicată părintelui atunci când sănătatea sau dezvoltarea fizică/intelectuală a copilului este primejduită prin comportament abuziv sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor (HCC nr.19/2017³⁰, §46).

_____________________

³⁰ Hotărârea nr.19 din 06.06.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 67 lit.f) din Codul familiei referitoare la sintagma “de narcomanie” (decăderea din drepturile părinteşti a persoanelor care suferă de narcomanie)

Potrivit preambulului Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 30 martie 1961, toxicomania este recunoscută ca un flagel pentru individ şi constituie un pericol economiC şi social pentru umanitate (HCC nr.19/2017, §48).

De asemenea, în conformitate cu art.1 din Legea nr.713-XV din 6 decembrie 2001 privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope, narcomania este o maladie determinată de consumul ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope care dezvoltă dependenţă, declanşează dereglări ale sănătăţii fizice şi psihice, ce se manifestă prin diferite acţiuni şi comportamente antisociale, generează probleme pentru persoana bolnavului, pentru familia lui şi pentru societate (HCC nr.19/2017, §49).

Dependenţa de droguri creează probleme atât persoanei dependente, cât şi celor din preajma sa, iar familia este prima vizată. De asemenea, consumul de droguri se asociază cu o serie de fapte antisociale, dintre care violenţa este cea mai proeminentă (HCC nr.19/2017, §50).

Curtea a observat că în literatura de specialitate fenomenul narcomaniei este privit ca o formă a conduitei deviante, ca o abatere de la norme, de la comportamentul acceptat şi dezirabil, iar printre indicii unanimi recunoscuţi se regăsesC şi: abandonarea interesului pentru viaţa în cadrul familiei, necesităţi financiare în permanentă creştere, devieri de la coordonarea motorie, agresivitate crescută. Drept rezultat al conduitei deviante, părintele narcoman prin însăşi starea sa poate pune în primejdie sănătatea psihică şi fizică a copilului, dezvoltarea lui morală, asigurarea condiţiilor materiale normale (HCC nr.19/2017, §51).

Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a instituit această măsură pentru a proteja sănătatea şi dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului, atunci când acestea sunt puse în pericol prin comportamentul părintelui care suferă de narcomanie (HCC nr.19/2017, §52).

Potrivit dreptului familiei, măsura decăderii din drepturile părinteşti va fi aplicată ca o ultima ratio, atunci când alte mijloace de apărare a interesului primordial al copilului sunt insuficiente sau lipsite de eficacitate, adică în cazul părintelui consumator de droguri doar dacă mijloacele medicale, psihologice sau sociale sunt în mod evident ineficiente (HCC nr.19/2017, §54).

Referitor la caracterul adecvat şi necesar al restrângerii exerciţiului dreptului la viaţa de familie în raport cu scopul urmărit, Curtea a apreciat că decăderea din drepturile părinteşti a persoanelor care suferă de narcomanie în ipoteza analizată reprezintă o măsură adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia (HCC nr.19/2017, §59).

Astfel, Curtea a observat că dispoziţiile art.67 lit.f) din Codul familiei nu sunt şi nu ar trebui să fie aplicate în mod automat, ci numai în urma unei examinări din partea instanţelor judecătoreşti, pentru a stabili 1) dacă au fost săvârşite abateri grave de către părinte în privinţa persoanei copilului şi 2) dacă este în interesul superior al copilului aplicarea unei astfel de măsuri. Aşadar, simplul fapt că persoana se află la evidenţă narcologică nu trebuie să constituie un temei pentru decăderea din drepturile părinteşti (HCC nr.19/2017, §60).

Prin urmare, protecţia dreptului la viaţa familială nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării interesului superior al copilului, ultimul fiind singurul criteriu după care trebuie să se călăuzească autorităţile publice pentru a decide cu privire la decăderea din drepturile părinteşti, şi nu starea, statutul sau condiţia economică în care se află un părinte, iar decăderea din drepturile părinteşti apare ca o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea legăturilor de familie ar prejudicia dezvoltarea copilului (HCC nr.19/2017, §61).

Curtea a apreciat, deopotrivă, că reglementarea posibilităţii decăderii din drepturile părinteşti în situaţia în care instanţele judecătoreşti consideră că interesele copilului ar fi afectate prin eschivarea de la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti este o măsură necesară pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor copilului (HCC nr.19/2017, §62).

În acelaşi timp, Curtea a subliniat că măsura decăderii din drepturile părinteşti a persoanelor care suferă de narcomanie nu poate fi aplicată în mod arbitrar, fiind necesară asigurarea unui just echilibru între drepturile în concurs, în acest caz dreptul la viaţa de familie, şi interesul superior al copilului (HCC nr.19/2017, §63).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că pentru un părinte şi copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii familiale, chiar dacă relaţia între părinţi a fost ruptă (Elsholz v. Germania, hotărârea din 13 iulie 2000, §43). Măsurile ce implică decăderea din drepturile părinteşti ar trebui să fie aplicate numai în circumstanţe excepţionale şi pot fi justificate doar dacă sunt motivate de o cerinţă imperativă care se referă la interesele copilului – M.D. şi alţii v. Malta, hotărârea din 17 iulie 2012, §76 (HCC nr.19/2017, §42).

Pentru identificarea interesului superior al copiilor într-un caz particular trebuie să se ţină cont de două aspecte: în primul rând, este în interesul suprem al copilului ca legăturile sale cu familia să fie păstrate, cu excepţia cazurilor în care familia s-a dovedit a fi extrem de nepotrivită; şi în al doilea rând, este în interesul superior al copilului ca acesta să se dezvolte într-un mediu sigur şi liniştit – Neulinger şi Shuruk, hotărârea din 6 iulie 2010, §136, şi R. şi H. v. Regatul Unit al Marii Britanii, hotărârea din 31 mai 2011, § 73-74 (HCC nr.19/2017, §43).

Aplicarea interzicerii totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără niciun control al instanţelor […] asupra interesului minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale referitoare la interesele copiilor şi, prin urmare, nu poate urmări un scop legitim, cum este protecţia sănătăţii, a moralei sau a educaţiei minorilor – Sabou şi Pîrcălab v. România, hotărârea din 28 septembrie 2004, § 48-49 (HCC nr.19/2017, §44).

Astfel, Curtea a reţinut că decăderea din drepturile părinteşti, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că, prin conduita sa, părintele, consumator de droguri, ar putea periclita interesul superior al copilului, trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar (HCC nr.19/2017, §64).

În particular, Curtea a relevat că pentru autorităţile publice respectarea ad litteram a prevederilor art.67 lit.f) din Codul familiei, care vizează măsura decăderii din drepturile părinteşti pentru persoanele care suferă de narcomanie, nu ar trebui în nici un caz să însemne o procedură formală, instanţa urmând să dispună decăderea din drepturile părinteşti numai dacă, în acest fel, nu sunt ameninţate creşterea, educarea, învăţătura, dezvoltarea fizică şi intelectuală a copiilor (HCC nr.19/2017, §65).

Curtea a reţinut că prevederea legală cuprinsă la art.67 lit.f) din Codul familiei, care stabileşte decăderea din drepturile părinteşti a persoanelor care suferă de narcomanie, este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu aduce atingere dispoziţiilor articolului 28 combinat cu articolul 54 din Constituţie, în măsura în care decăderea din drepturile părinteşti este aplicată în interesul superior al copilului (HCC nr.19/2017, §66).

2.8. Dreptul la învăţătură

2.8.1. Asigurarea elevilor cu manuale şcolare

Din prevederile instrumentelor juridice internaţionale rezultă că în sarcina statului incumbă obligaţia de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi, de a încuraja diferite forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi profesional, care trebuie să fie deschise şi accesibile oricărui copil, şi de a lua măsuri corespunzătoare, precum instituirea gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie (HCC nr.7/2017³¹, §36).

_____________________

³¹ Hotărârea nr.7 din 16.02.2017 pentru controlul constituţionalităţii articolului 41 alin.(4) din Codul educaţiei al Republicii Moldova nr.152 din 17 iulie 2014 (asigurarea elevilor cu manuale şcolare)

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a recunoscut că, deşi este deosebit de important, totuşi, dreptul la instruire nu este absolut şi poate fi supus unor limitări. Aceste limitări sunt implicit acceptate atâta timp cât nu este afectată esenţa dreptului, pentru că dreptul de acces la educaţie “prin însăşi natura sa trebuie să fie reglementat de către stat” – cauza Catan şi alţii c. Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, hotărârea din 19 octombrie 2012, § 140, şi cauza “Aspecte privind regimul lingvistiC în şcolile din Belgia” c. Belgiei, hotărârea din 23 iulie 1968, § 3 (HCC nr.7/2017, §37).

De asemenea, în cauza Campbell şi Cosans v. Regatul Unit, Curtea Europeană a statuat că dreptul la instruire impune adoptarea unor reglementări de către state, care pot fi variabile în timp şi în spaţiu, în funcţie de nevoile societăţii şi de resursele comunităţii statale, precum şi în funcţie de resursele membrilor acesteia, însă asemenea reglementări nu trebuie niciodată să fie de natură de a aduce atingere înseşi substanţei acestui drept – hotărârea din 25 februarie 1982 (HCC nr.7/2017, §38).

În acest context, Curtea a reţinut că statul, prin politicile sale, are obligaţia de a crea condiţii pentru asigurarea dreptului la educaţie, inclusiv de a decide programele, modul şi mijloacele prin care se realizează învăţământul, nivelul până la care educaţia este obligatorie, precum şi instituirea unor garanţii şi acordarea gratuită de mijloace necesare pentru realizarea învăţământului. Totodată, politica de stat în sfera învăţământului urmează a fi înfăptuită în strictă conformitate cu prevederile constituţionale (HCC nr.7/2017, §39).

Potrivit articolului 35 alin.(1) din Constituţie, dreptul la învăţătură este asigurat prin: (1) învăţământul general obligatoriu; (2) învăţământul liceal şi cel profesional, (3) învăţământul superior, precum şi alte forme de instruire şi de perfecţionare. Totodată, articolul 35 alin.(7) din Constituţie prevede că învăţământul liceal, profesional şi superior de stat este egal accesibil tuturor, pe bază de merit (HCC nr.7/2017, §40).

Astfel, în sfera învăţământului general obligatoriu regula este gratuitatea acestuia. Or, învăţământul general obligatoriu constituie fundamentul sistemului de învăţământ şi este cel mai vizibil element al acestuia, de aceea implicarea statului de a asigura învăţământul gratuit este necesară, având în vedere că la acest nivel se pun bazele învăţământului (HCC nr.7/2017, §41).

Astfel, odată ce statul, potrivit prevederilor constituţionale, şi-a asumat responsabilitatea de a asigură învăţământul gratuit, respectiv urmează să realizeze această obligaţie pozitivă prin acordarea de mijloace necesare procesului de învăţământ în mod gratuit (HCC nr.7/2017, §42).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că în învăţământul general obligatoriu conceptul de “gratuitate a educaţiei”, ca o garanţie constituţională, urmează a fi interpretat ca posibilitatea de a obţine cunoştinţe în instituţii de învăţământ fără a fi solicitată o oarecare plată, inclusiv pentru închirierea manualelor (HCC nr.7/2017, §43).

Concomitent, Curtea a statuat că un sistem educativ eficient implementează strategii educaţionale şi prevede asigurarea gratuită cu mijloace necesare, inclusiv manuale, la anumite niveluri de învăţământ, dezvoltând astfel mecanisme care ajută la acumularea cunoştinţelor (HCC nr.7/2017, §44).

Curtea a observat că, în conformitate cu art.20 din Codul educaţiei, învăţământul general cuprinde: 1) învăţământul primar: clasele I–IV; 2) învăţământul gimnazial: clasele V–IX; şi 3) învăţământul liceal: clasele X– XII (XIII) (HCC nr.7/2017, §47).

În acelaşi timp, Curtea a statuat că prin învăţământul general obligatoriu constituanta legislativă a avut în vedere învăţământul primar şi gimnazial, căruia i-a acordat un regim juridiC obligatoriu. Însă următoarele cicluri de învăţământ (liceal, profesional şi cel superior), aşa cum rezultă din logica interpretării art.35 din Constituţie, este accesibil tuturor numai pe bază de merit (HCC nr.7/2017, §48).

Prin urmare, Curtea a menţionat că, în virtutea prevederilor constituţionale, potrivit cărora învăţământul general este obligatoriu şi gratuit, cheltuielile pentru formarea educaţională în instituţiile de învăţământ general obligatoriu trebuie să fie acoperite totalmente de la bugetul de stat (HCC nr.7/2017, §49).

Articolul 41 alin.(1) din Codul educaţiei stabileşte că în instituţiile de învăţământ general se utilizează manuale şcolare, elaborate în baza Curriculumului naţional, selectate şi editate prin concurs. Totodată, alineatele (3) şi (4) ale aceluiaşi articol dispun că elevii din învăţământul primar sunt asiguraţi cu manuale şcolare în mod gratuit, iar elevii claselor V–IX sunt asiguraţi cu manuale şcolare conform schemei de închiriere aprobate de Ministerul Educaţiei (HCC nr.7/2017, §50).

Curtea a observat că, potrivit Hotărârii Guvernului nr.876 din 22 decembrie 2015 cu privire la asigurarea cu manuale a elevilor, schema de închiriere prevede stabilirea şi încasarea unei plăţi (cotă-parte din costul manualului) pentru închirierea manualelor date în utilizare elevilor pentru un an de studii. Plata de închiriere a manualelor se stabileşte anual de către Fondul special pentru manuale, în funcţie de gradul de uzură şi costul fiecărui manual (HCC nr.7/2017, §51).

Astfel, Curtea a constatat că, spre deosebire de elevii claselor I-IV, care sunt asiguraţi cu manuale gratuit, elevii claselor V–IX sunt asiguraţi cu manuale şcolare doar în urma achitării unei plăţi de închiriere (HCC nr.7/2017, §52).

Curtea a reţinut că, în virtutea prevederilor consti-tuţionale care garantează gratuitatea învăţământului gene-ral obligatoriu, orice prevedere legală care ar permite stabilirea unor plăţi obligatorii pentru elevii din învăţământul primar şi gimnazial, inclusiv pentru manualele şcolare, care constituie un element inerent al procesului de instruire, este contrară Legii Supreme (HCC nr.7/2017, §53).

În concluzie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art.41 alin.(4) din Codul educaţiei, în partea în care reglementează asigurarea elevilor claselor V-IX cu manuale şcolare conform schemei de închiriere, aprobată de Ministerul Educaţiei, sunt contrare principiului constituţional al gratuităţii învăţământului, prevăzut la articolul 35 din Constituţie (HCC nr.7/2017, §54).

2.8.2. Organele de conducere din cadrul instituţiilor de învăţământ superior

Dreptul la învăţătură este consacrat şi garantat de art.35 din Constituţie. Potrivit alineatelor (5) şi (6) ale articolului 35, instituţiile de învăţământ, inclusiv cele nestatale, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii şi beneficiază de dreptul la autonomie (HCC nr.5/2017³², §48).

_____________________

³² Hotărârea nr 5 din 07.02.2017 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul educaţiei al Republicii Moldova nr.152 din 17 iulie 2014 şi anexelor nr.3 şi nr.4 la Hotărârea Guvernului nr.390 din 16 iunie 2015 cu privire la planurile (comanda de stat) de pregătire a cadrelor de specialitate, pe meserii, specialităţi şi domenii generale de studii, în instituţiile de învăţământ profesional tehniC şi superior pentru anul de studii 2015-2016 (organele de conducere din cadrul instituţiilor de învăţământ superior)

Curtea a observat că prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent dacă vizează învăţământul superior de stat sau învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identiC în ambele cazuri (HCC nr.5/2017, §49).

În Hotărârea nr.6 din 3 mai 2012 Curtea a subliniat : “[...] autonomia universitară constă în dreptul instituţiei de a se conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără nici un fel de ingerinţe ideologice, politice, religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe, obligaţii şi responsabilităţi în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale de dezvoltare a învăţământului superior, cu progresul ştiinţei şi tehnicii, al civilizaţiei regionale şi universale” (HCC nr.5/2017, §50).

Totodată, Curtea a menţionat că această autonomie vizează domeniile conducerii, structurării şi funcţionării instituţiei, administrării şi finanţării, dar nu este una absolută, ci este subordonată Constituţiei şi legilor (HCC nr.5/2017, §52).

Curtea a remarcat faptul că, potrivit prevederilor constituţionale, stabilirea politicilor de stat în sfera învăţământului, determinarea criteriilor de organizare şi funcţionare a sistemului de învăţământ constituie un drept al legiuitorului. Conform art.72 alin.(3) lit.k) din Constituţie, organizarea generală a învăţământului se reglementează prin lege organică. Legea specială în domeniu este Codul educaţiei (HCC nr.5/2017, §55).

Astfel, Curtea a relevat că, potrivit normelor contestate [art.102 din Codul educaţiei], Consiliul pentru dezvoltare strategică instituţională (în continuare - Consiliul) împreună cu Senatul, Consiliul ştiinţific, Consiliul facultăţii, Consiliul de administraţie şi Rectorul faC parte din sistemul organelor de conducere ale instituţiilor de învăţământ superior (HCC nr.5/2017, §57).

Curtea a constatat că dispoziţiile Codului educaţiei stabilesC conducerea duală în instituţiile de învăţământ superior, prin crearea Consiliului pentru dezvoltare strategică instituţională. De altfel, Curtea a observat că deciziile Consiliului sunt luate, în majoritatea cazurilor, cu avizul favorabil al Senatului, stabilindu-se astfel un echilibru între aceste organe de conducere (HCC nr.5/2017, §60).

Totodată, Consiliul pentru dezvoltare strategică instituţională, exercitând atribuţiile de organizare şi desfăşurare a alegerilor pentru postul de rector al instituţiei de învăţământ superior, înlocuieşte fosta Comisie de concurs ministerială, care era responsabilă anterior de acest proces, şi implicit reduce influenţa guvernării în acest proces de selectare (HCC nr.5/2017, §61).

Curtea a reţinut că prin crearea structurilor de guvernanţă dublă s-a urmărit asigurarea calităţii în învăţământul superior, ceea ce înseamnă îmbunătăţirea continuă a rezultatelor, un management performant, o politică financiară adecvată utilizării raţionale a resurselor, prin încurajarea unei atitudini responsabile a întregului personal (HCC nr.5/2017, §62).

Având în vedere considerentele expuse, Curtea a relevat că, în calitate de organ de conducere al instituţiei de învăţământ superior, Consiliul joacă un rol important în autonomia universitară, asigurând transparenţa şi obiectivitatea luării deciziilor, utilizarea eficientă a resurselor financiare, administrarea raţională a patrimoniului public, stimularea cadrelor didactice pentru sporirea eficienţei utilizării mijloacelor financiare alocate (HCC nr.5/2017, §63).

Curtea a relevat că prin includerea membrilor externi în Consiliu legiuitorul a urmărit scopul de a asigura responsabilitatea instituţiilor de învăţământ superior în faţa părţilor interesate (HCC nr.5/2017, §66).

La fel, Curtea a subliniat că includerea în Consiliu a membrilor din afara instituţiilor de învăţământ superior nu reprezintă altceva decât garanţii ale faptului că învăţământul superior se va face pe baza standardelor de calitate (HCC nr.5/2017, §67).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a reţinut că din Consiliul pentru dezvoltare strategică instituţională faC parte nouă membri, dintre care doar trei membri nu sunt desemnaţi de instituţia de învăţământ superior, fapt care nu afectează autonomia universitară (HCC nr.5/2017, §68).

În această ordine de idei, Curtea a reţinut că instituirea prin lege a diverselor modele de structură a guvernării instituţiilor de învăţământ superior reprezintă opţiunea legislativului (HCC nr.5/2017, §69).

Curtea a constatat că fondatorul instituţiei de învăţământ superior este obligat să achite o indemnizaţie lunară membrilor Consiliului pentru dezvoltare strategică instituţională pe care i-a desemnat, precum şi membrilor desemnaţi de ministerele de resort. Cu toate că art.104 alin.(2) din Codul educaţiei, care stabileşte procedura de desemnare a membrilor Consiliului, nu face referire decât la membrii desemnaţi de Ministerul Educaţiei, de Ministerul Finanţelor, de ministerul de resort, totuşi din cuprinsul normei rezultă că fondatorul are dreptul de a desemna doar un singur membru în componenţa Consiliului (HCC nr.5/2017, §74).

În acest sens, Curtea a reţinut că, deşi aceasta constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al fondatorului instituţiei de învăţământ superior privată, totuşi această ingerinţă are o bază legală, fiind prevăzută expres de articolul 104 alin.(8) din Codul educaţiei, urmăreşte un scop de interes public, şi anume de a asigura standarde de calitate în învăţământul superior, şi este proporţională cu scopul urmărit, nefiind o povară excesivă (HCC nr.5/2017, §75).

Prin urmare, dreptul de proprietate al fondatorului instituţiei private de învăţământ superior nu este încălcat (HCC nr.5/2017, §76).

2.8.3. Procedura de ocupare a posturilor didactice în instituţiile de învăţământ superior

Curtea a stabilit că procedura de ocupare a posturilor didactice în instituţiile de învăţământ superior se află într-o strânsă legătură cu principiul autonomiei universitare (în speţă componenta academică a acesteia) şi dreptul universităţilor de a selecta şi promova cadrele didactice şi alte categorii de personal (DCC nr.35/2017³³, §22).

_____________________

³³ Decizia nr.35 din 20.04.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.114g/2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a pct.20 din Regulamentul cu privire la modul de ocupare a posturilor didactice în instituţiile de învăţământ superior, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.854 din 21 septembrie 2010

Instituţiile de învăţământ superior trebuie să se bucure de o reală autonomie universitară, inclusiv în ce priveşte componenta academică a acestei autonomii, astfel încât să poată hotărî în mod independent cu privire la politica de personal şi să decidă fără nici o constrângere exterioară cu privire la misiunile educaţionale şi de cercetare asumate (DCC nr.35/2017, §28).

Curtea a constatat că decizia finală, de a alege sau nu candidatul în postul de profesor universitar sau de conferenţiar universitar, aparţine Senatului Universităţii. De altfel, deşi procedura de alegere de către Senat se constituie din două etape, iniţial prin vot deschis şi ulterior prin vot secret, care sunt consecutive şi obligatorii, juxtapunerea lor trebuie să fie privită ca o singură procedură la care participă aceiaşi membri ai Senatului cu drept deplin să decidă alegerea candidaţilor la funcţia de conferenţiar universitar în cadrul instituţiei de învăţământ (DCC nr.35/2017, §31).

2.9. Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales

2.9.1. Sistemul electoral mixt

- Cu referire la numărul de tururi pentru alegerile parlamentare

În sensul articolului 2 din Constituţie, o democraţie veritabilă poate fi constituită numai de către popor, prin exercitarea suveranităţii naţionale în mod direct ori prin intermediul reprezentanţilor săi, aleşi în cadrul unui scrutin democratiC – HCC nr.15 din 27 mai 2014, §46 (DCC nr.124/2017³⁴, §30).

_____________________

³⁴ Decizia nr.124 din 15.12.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.117a/2017 privind controlul constituţionalităţii Legii nr.154 din 20 iulie 2017 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative

Dispoziţiile constituţionale ale articolului 2 urmează a fi corelate cu prevederile articolului 38 din Legea Supremă, potrivit căruia voinţa poporului constituie baza puterii de stat, aceasta exprimându-se prin alegeri libere, care au loC în mod periodic, prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (DCC nr.124/2017, §31).

Corespunzător, statului îi revine, ca garant final al pluralismului politic, sarcina de adoptare a unor măsuri pozitive pentru “organizarea” alegerilor democratice în “condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea forului legislativ” – Mathieu-Mohin şi Clerfayt v. Belgia, hotărârea din 2 martie 1987, §54; Özgürlük ve Dayanişma Partisi (ÖDP) v. Turcia, hotărârea din 10 mai 2012, §27 (DCC nr.124/2017, §33).

În corespundere cu articolul 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie, Parlamentul, prin lege organică, urmează să reglementeze sistemul electoral (DCC nr.124/2017, §34).

Aşadar, constituantul a lăsat în seama legiuitorului ordinar libertatea de a stabili regulile de organizare şi de desfăşurare a procesului electoral, modalităţile concrete de exercitare a dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales, cu respectarea condiţiilor impuse de Constituţie (DCC nr.124/2017, §35).

În egală măsură, Curtea a menţionat că opţiunea pentru unul sau două tururi de scrutin constituie o chestiune de oportunitate politică, care ţine de discreţia organului legislativ, ţinând cont de standardele democratice şi de reflectarea cât mai fidelă a opţiunii alegătorului (DCC nr.124/2017, §37).

La rândul său, Curtea Europeană a statuat, în mod constant, că statele contractante beneficiază de o largă marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească modul de scrutin prin intermediul căruia va fi asigurată libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. În această privinţă, articolul 3 din Protocolul nr.1 la Convenţie se limitează la prescrierea alegerilor “libere” care să se desfăşoare “la intervale rezonabile”, “cu vot secret” şi “în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului”. Sub această rezervă, nu este creată nicio “obligaţie de a introduce un anumit sistem” cum ar fi cel proporţional sau votul majoritar în unul ori două tururi de scrutin – Yumak şi Sadak v. Turcia [MC], hotărârea din 8 iulie 2008, §110; Sitaropoulos şi Giakoumopoulos v. Grecia [MC], hotărârea din 15 martie 2012, §65 (DCC nr.124/2017, §38).

De asemenea, Curtea Europeană a menţionat că regulile în acest domeniu variază în funcţie de factorii istorici şi politici specifici fiecărui stat; multitudinea de situaţii prevăzute în legislaţia electorală din numeroase state membre ale Consiliului Europei demonstrează diversitatea opţiunilor posibile în această privinţă. În scopul aplicării articolului 3 din Protocolul nr.1 la Convenţie, orice lege electorală întotdeauna trebuie apreciată în contextul evoluţiei politice a ţării, astfel încât elementele inacceptabile în cadrul unui sistem să poată fi justificate în cadrul altui sistem, cel puţin atâta timp cât sistemul adoptat îndeplineşte condiţiile care asigură “libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea organului legislativ” – Yumak şi Sadak v. Turcia [MC], hotărârea din 8 iulie 2008, §111 (DCC nr.124/2017, §39).

Astfel, Curtea a relevat că, deşi adoptarea sau modificarea sistemului electoral este dreptul suveran al statului şi al organului său reprezentativ – Parlamentul Republicii Moldova, acesta nu poate excede spiritului şi literei Constituţiei. Toate aspectele ce ţin de procesul electoral sunt reglementate prin lege organică, care, bazându-se pe criteriile de accesibilitate, claritate şi previzibilitate, stabileşte regulile după care se desfăşoară scrutinele. Parlamentul, la adoptarea Codului electoral şi a oricărei legi organice de modificare sau completare a acestuia, urmează să acţioneze în conformitate cu un şir de principii constituţionale, cum ar fi: statul de drept, suveranitatea naţională, dreptul la vot, egalitatea, libertatea opiniei şi a exprimării, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor etc. (DCC nr.124/2017, §40).

În consecinţă, Curtea a reţinut că stabilirea desfăşurării alegerilor parlamentare în baza unui sistem de vot mixt într-un singur tur per se nu contravine Constituţiei (DCC nr.124/2017, §41).

- Cu referire la circumscripţiile electorale şi ponderea votului

Curtea a reţinut că, potrivit legii contestate, alegerile parlamentare se organizează în baza unei circumscripţii naţionale, care cuprinde întreg teritoriul Republicii Moldova şi secţiile de votare din străinătate, precum şi în baza a 51 de circumscripţii uninominale, inclusiv constituite pentru localităţile din stânga Nistrului [aşa-numita “Transnistrie”] şi peste hotare (DCC nr.124/2017, §42).

Curtea a observat că, în acord cu articolul 74 alin.(2) din Codul electoral [în redacţia Legii nr.154 din 20 iulie 2017], circumscripţiile uninominale se aprobă de Guvern în baza deciziei unei comisii independente, a cărei componenţă este stabilită prin hotărâre de Guvern şi din care faC parte obligatoriu reprezentanţi ai: a) Comisiei Electorale Centrale; b) Comisiei juridice, numiri şi imunităţi a Parlamentului Republicii Moldova; c) Preşedinţiei Republicii Moldova; d) fracţiunilor şi grupurilor parlamentare; e) partidelor politice extraparlamentare care la ultimele alegeri parlamentare au obţinut peste 2% din voturile valabil exprimate; f) Adunării Populare a Găgăuziei; g) asociaţiilor minorităţilor naţionale; h) autorităţilor publice locale; i) Biroului pentru Relaţii cu Diaspora; j) societăţii civile şi mediului academiC din domeniu, inclusiv geografi şi sociologi (DCC nr.124/2017, §43).

Comisia abilitată să stabilească circumscripţiile uninominale va activa în baza propriului regulament aprobat de Guvern şi îşi va alege din rândul membrilor săi un preşedinte şi un secretar (DCC nr.124/2017, §44).

Analizând prevederile legale criticate, Curtea a constatat, cu titlu preliminar, că în cadrul alegerilor parlamentare fiecare alegător are dreptul să voteze cu două buletine – unul pentru circumscripţia naţională şi celălalt pentru circumscripţia uninominală. Fiecare vot are putere juridică egală (DCC nr.124/2017, §47).

În Codul bunelor practici în materie electorală, adoptat de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (în continuare – Comisia de la Veneţia) în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneţia, 18-19 octombrie 2002), se arată că sufragiul egal cuprinde, inter alia, egalitatea puterii electorale (DCC nr.124/2017, §48).

În concret, s-a subliniat că “egalitatea puterii electorale […] impune repartizarea echitabilă şi clar delimitată a mandatelor pentru circumscripţiile electorale, bazându-se pe următoarele criterii de repartizare: numărul populaţiei, numărul cetăţenilor care domiciliază în circumscripţia respectivă (inclusiv minorii), numărul alegătorilor înregistraţi şi, posibil, numărul persoanelor care în realitate votează. Poate fi prevăzută o combinaţie adecvată a acestor criterii. […] Criteriul geografiC şi hotarele administrative, sau posibil chiar şi cele istorice, pot fi, de asemenea, luate în considerare” (DCC nr.124/2017, §49).

În considerarea respectării acestor standarde, Curtea a reţinut că legea contestată a stabilit criterii pentru formarea circumscripţiilor uninominale pe teritoriul Republicii Moldova aflat sub jurisdicţia autorităţilor constituţionale, peste hotarele Republicii Moldova, precum şi pentru localităţile din stânga Nistrului [aşa-numita “Transnistrie”] (DCC nr.124/2017, §50).

Curtea a relevat că determinarea criteriilor pentru constituirea circumscripţiilor uninominale constituie un drept exclusiv al statului, luându-se în calcul posibilităţile şi necesităţile practice de organizare a alegerilor (DCC nr.124/2017, §51).

Astfel, statul îşi poate stabili anumite criterii clare şi previzibile, în baza cărora circumscripţiile uninominale urmează a fi create, criterii care se impun datorită raţiunilor de ordin tehniC pentru autorităţile responsabile de organizarea procesului electoral (DCC nr.124/2017, §52).

Cu toate acestea, potrivit legii contestate, devierea numărului de alegători între circumscripţiile electorale uninominale nu trebuie să depăşească 10% (DCC nr.124/2017, §53).

În acelaşi sens, potrivit Codului bunelor practici în materie electorală, abaterea admisibilă de la normă nu trebuie să depăşească limita de 10% şi cu certitudine cea de 15%, cu excepţia unor circumstanţe speciale (protecţia drepturilor unei minorităţi preponderente, unitate administrativă cu o densitate mică a populaţiei) (DCC nr.124/2017, §54).

La rândul său, Curtea Europeană a remarcat că articolul 3 din Protocolul nr.1 la Convenţie nu implică faptul că toate buletinele de vot trebuie să aibă o pondere egală asupra rezultatelor alegerilor, nici faptul că toţi candidaţii trebuie să aibă şanse egale de a câştiga; astfel, este evident că niciun sistem nu poate evita fenomenul “voturilor pierdute” – Mathieu-Mohin şi Clerfayt v. Belgia, citată mai sus, §54; Bompard v. Franţa, decizia din 4 aprilie 2006; Kovach v. Ucraina, hotărârea din 7 februarie 2008, §49; Yumak şi Sadak v. Turcia, citată mai sus, §112 (DCC nr.124/2017, §55).

Pe de altă parte, Curtea a observat că, potrivit legii, circumscripţiile uninominale de pe teritoriul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia se vor constitui în aşa fel încât să nu depăşească hotarele administrative ale autonomiei. Totodată, aceste circumscripţii nu vor putea fi completate cu localităţi din afara autonomiei, luându-se în considerare riscul diluării minorităţii naţionale (DCC nr.124/2017, §56).

Curtea a reţinut că, potrivit Recomandărilor de la Lund (Suedia) cu privire la participarea efectivă a minorităţilor naţionale la viaţa publică, adoptate în septembrie 1999 de către un grup de experţi internaţionali sub egida Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale al OSCE [la acest document a făcut referire şi Curtea Europeană în cauza Grosaru v. România, hotărârea din 2 martie 2010, §25], “statele trebuie să garanteze persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a lua parte la administrarea treburilor publice, în special prin dreptul de a vota şi de a candida, fără discriminare” (DCC nr.124/2017, §57).

Totodată, potrivit Codului bunelor practici în materie electorală, adoptarea unor reguli speciale care ar garanta rezervarea unui număr de mandate minorităţilor naţionale sau ar reglementa excepţiile de la regulile tradiţionale de repartizare a mandatelor (spre exemplu, scutirea de condiţia cvorumului) pentru partidele care reprezintă minorităţile naţionale, în principiu, nu contravine dreptului de vot egal (DCC nr.124/2017, §58).

Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel că dacă unor situaţii egale trebuie să le corespundă un tratament egal, pentru situaţii diferite tratamentul juridiC nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă (DCC nr.124/2017, §59).

Adiţional, Curtea a amintit că pragul electoral este axat în principiu pe ideea că la guvernare trebuie să aibă acces partidele politice care se bucură de o anumită credibilitate în masa electoratului sau pe ideea maturităţii politice şi civice a candidaţilor, precum şi pe alte considerente ce ţin de contextul sociopolitiC concret – HCC nr.15 din 27 mai 1998 (DCC nr.124/2017, §61).

De altfel, şi Curtea Europeană a admis că pragul electoral încurajează curentele de gândire suficient de reprezentative şi permite evitarea unei fragmentări parlamentare excesive şi nefuncţionale şi, prin urmare, de a consolida stabilitatea democratică – Partija “Jaunie Demokrāti” şi Partija “Mūsu Zeme” v. Letonia, decizia din 29 noiembrie 2007; Yumak şi Sadak, citată mai sus, §125 (DCC nr.124/2017, §62).

În acelaşi timp, Curtea a notat că alegerile parlamentare organizate în baza unei circumscripţii naţionale, precum şi în baza circumscripţiilor uninominale, inclusiv constituite pentru localităţile din stânga Nistrului [aşa-numita “Transnistrie”] şi peste hotare, trebuie să asigure formarea unei opinii libere şi în cunoştinţă de cauză a decidenţilor. Or, alegerile libere şi libertatea de exprimare, mai ales libertatea dezbaterii politice, constituie fundamentul oricărui regim democratiC – Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus, §47, şi Lingens v. Austria, hotărârea din 8 iulie 1986, §41-42 (DCC nr.124/2017, §63).

Curtea a reţinut că “libera exprimare a opiniei poporului” înseamnă ca alegerile să nu comporte vreo presiune de orice fel în ceea ce priveşte alegerea unuia sau mai multor candidaţi şi ca, în această alegere, electoratul să nu fie pe nedrept incitat să voteze pentru un partid sau altul (Özgürlük ve Dayanişma Partisi (ÖDP), citată mai sus, §29). În consecinţă, nicio formă de constrângere nu trebuie să fie exercitată asupra alegătorilor în ceea ce priveşte alegerea candidaţilor sau partidelor (DCC nr.124/2017, §64).

Curtea a subliniat că formarea liberă a opiniei reprezintă o condiţie esenţială pentru ca scrutinul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări autentiC democratice a suveranităţii, în conformitate cu principiul statuat în art.2 din Legea fundamentală. Prin urmare, onestitatea scrutinului urmează a fi verificată la toate etapele procesului electoral, şi nu doar în procesul votării propriu-zise (DCC nr.124/2017, §65).

În acest sens, la formarea liberă a voinţei electoratului şi a onestităţii scrutinului autorităţile trebuie să asigure respectarea principiilor privind consultarea loială a cetăţenilor cu drept de vot, principii care presupun crearea la toate etapele procesului electoral [în perioada înregistrării candidaţilor, desfăşurării campaniei electorale, în ziua alegerilor, soluţionării contestaţiilor etc.] a tuturor condiţiilor necesare pentru dezbatere şi reflecţie suficiente, pentru ca electorii să-şi formeze liber opinia, să cunoască problemele supuse votului, consecinţele juridice ale opţiunilor, precum şi efectele pe care le produce rezultatul scrutinului asupra intereselor generale ale comunităţii. Principiile enunţate au drept corolar dispoziţiile referitoare la alegerile libere, consacrate de art.2 alin.(1) şi de art.38 alin.(1) din Legea fundamentală, norme constituţionale care reflectă reglementările internaţionale cuprinse în articolul 3 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în articolul 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (DCC nr.124/2017, §66).

- Cu referire la numărul de semnături ale susţinătorilor pentru înregistrarea candidatului în cursa electorală

Condiţia prevăzută de lege privind depunerea listei de semnături ale susţinătorilor cu drept de vot nu are în sine efectul golirii de conţinut a dreptului de a fi ales. Or, trăsătura esenţială a oricărui mandat dobândit în urma exprimării prin sufragiu a voinţei politice a electoratului o constituie reprezentativitatea sa (DCC nr.124/2017, §71).

Altfel spus, instituirea condiţiei privind depunerea listei cu semnături constituie o modalitate prin care candidatul îşi dovedeşte potenţialul de reprezentativitate şi arată, în acelaşi timp, preocuparea legiuitorului de a preveni exercitarea abuzivă a dreptului de a fi ales, pe de o parte, dar şi de a asigura, pe de altă parte, accesul efectiv la exerciţiul acestui drept persoanelor eligibile care într-adevăr beneficiază de susţinerea electoratului (DCC nr.124/2017, §72).

În particular, Curtea a considerat că reducerea în jumătate a numărului de susţinători cu drept de vot din circumscripţia unde candidează, cerut pentru înregistrarea unui candidat femeie la alegerile parlamentare într-o circumscripţie uninominală, are menirea să faciliteze exercitarea de către femei a dreptului de a fi ales şi nu contravine în sine principiului egalităţii (DCC nr.124/2017, §73).

Dintr-o altă perspectivă, Curtea a considerat că şi prevederile care stabilesC că semnăturile pentru susţinerea candidaţilor din circumscripţiile uninominale de peste hotarele ţării pot proveni de la oricare circumscripţie au menirea de a facilita exercitarea dreptului de a fi ales al persoanelor aflate peste hotarele Republicii Moldova, astfel încât acest drept să fie efectiv şi practic. Or, persoanele plecate în străinătate pot să menţină legături strânse şi continue cu Republica Moldova, urmărind viaţa politică, economică şi socială din ţară, cu gândul de a se implica în treburile acesteia (DCC nr.124/2017, §79).

Totuşi, Curtea a observat că nu există nicio deosebire de tratament juridiC referitor la numărul de voturi pe care trebuie să-l acumuleze candidatul în circumscripţia uninominală pentru a fi considerat ales. Or, potrivit articolului 91 alin.(1) din Codul electoral, candidatul pentru funcţia de deputat în Parlament în circumscripţia uninominală se consideră ales dacă a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate (DCC nr.124/2017, §80).

- Cu referire la obligativitatea prezentării de către candidat a certificatului de integritate

Curtea a menţionat că persoanele care aspiră să acceadă sau care exercită funcţii publice trebuie să demonstreze că îndeplinesC standardele ridicate în materie de integritate (DCC nr.124/2017, §84).

Sub acest aspect, printr-un obiter dictum, Curtea a notat că încrederea cetăţenilor în corectitudinea persoanelor cu funcţii publice şi în instituţii în general constituie fundamentul democratiC al funcţionării acestora. Încrederea în instituţii este parte a “capitalului social”, alături de încrederea generalizată (în semeni) şi reţelele de asociere în care sunt implicaţi indivizii. “Încrederea în instituţiile statului” îi motivează pe cetăţeni să se implice mai mult în sfera vieţii publice. Nivelul de încredere a publicului în instituţii are efecte şi asupra dezvoltării economice a societăţii – HCC nr.7 din 16 aprilie 2015, §42-44 (DCC nr.124/2017, §85).

- Cu referire la exercitarea dreptului de vot la secţia de votare din circumscripţia uninominală unde alegătorul îşi are domiciliul

Curtea a relevat că, împreună cu numele şi starea civilă, domiciliul persoanei fizice este unul din atributele de identificare în spaţiu prin indicarea unui loC precis, a unei adrese (DCC nr.124/2017, §88).

Curtea a reţinut că noţiunile de “domiciliu” şi de “reşedinţă” sunt definite la articolul 30 alin.(1) şi (2) din Codul civil (DCC nr.124/2017, §89).

Astfel, domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atâta timp cât nu şi-a stabilit un altul. Corelativ, reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară (DCC nr.124/2017, §90).

Curtea a constatat că trăsăturile juridice specifice ale domiciliului sunt: stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea (DCC nr.124/2017, §91).

Curtea a relevat că obligativitatea domiciliului derivă din funcţia social-juridică a acestuia de a servi ca mijloC de individualizare a persoanei fizice în spaţiu, funcţie care prezintă interes şi pentru societate, iar nu numai pentru titular. Acestă funcţie a determinat regula că orice persoană trebuie să aibă un domiciliu (DCC nr.124/2017, §92).

Prin urmare, Curtea a reţinut că, prin efectul legii, se consideră că orice persoană are domiciliu (DCC nr.124/2017, §94).

Mai mult, Curtea Europeană a subliniat că cerinţa de a satisface condiţia cu privire la locul de reşedinţă sau durata şederii pentru a avea dreptul de vot sau pentru a-l putea exercita în cadrul alegerilor nu constituie, în principiu, o restricţie asupra acestui drept şi nu este, prin urmare, incompatibilă cu articolul 3 din Protocolul nr.1 la Convenţie – Doyle v. Regatul Unit, decizia din 6 februarie 2007 (DCC nr.124/2017, §95).

Concomitent, o bună gestionare a listelor electorale constituie o condiţie indispensabilă pentru asigurarea unor alegeri libere şi corecte. Exercitarea efectivă a dreptului de a fi ales depinde, în mod indiscutabil, de exercitarea corectă a dreptului de a alege. Astfel, omiterea înscrierii unor alegători în lista electorală şi/sau înscrierea multiplă a altora ar putea duce nu doar la subminarea interesului alegătorilor, ci şi la diminuarea şanselor candidaţilor de a participa la alegeri în condiţii de egalitate şi echitate – Partidul MuncitoresC Georgian v. Georgia, hotărârea din 8 iulie 2008 (DCC nr.124/2017, §96).

2.10. Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice

2.10.1. Interdicţia pentru Preşedintele Republicii Moldova de a fi membru de partid

Potrivit garanţiilor constituţionale, cetăţenii sunt liberi să-şi exprime voinţa privind asocierea într-un partid, această voinţă nefiind impusă sau dictată (HCC nr.35/2017³⁵, §43).

_____________________

³⁵ Hotărârea nr.35 din 12.12.2017 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 112 alin.(2) din Codul electoral (interdicţia pentru Preşedintele Republicii Moldova de a fi membru de partid)

Curtea a reţinut că libertatea de asociere în partide politice trebuie să fie înţeleasă ca fiind unul din multitudinea mijloacelor care pot fi folosite pentru a influenţa procesele politice din stat (HCC nr.35/2017, §44).

În acelaşi timp, alineatul (7) al articolului 41 din Constituţie prevede că: “Funcţiile publice ai căror titulari nu pot face parte din partide se stabilesC prin lege organică”. Astfel, Curtea reţine că Legea Fundamentală admite restrângerea acestui drept în dependenţă de exercitarea unei anumite funcţii, şi anume a funcţiei publice (HCC nr.35/2017, §45).

Cadrul legal infraconstituţional reglementează statutul juridiC al diferitelor categorii de funcţionari publici, statut care poate să prevadă, pe lângă drepturi, libertăţi şi obligaţii, o serie de interdicţii şi incompatibilităţi, precum cea referitoare la deţinerea calităţii de membru al unui partid politiC (HCC nr.35/2017, §46).

Totodată, art.11 § 2 din Convenţia Europeană permite statelor să restrângă libertatea de asociere la trei categorii de persoane: (1) membrilor forţelor armate, (2) poliţiei şi (3) administraţiei de stat (HCC nr.35/2017, §39).

În acest sens, Curtea Europeană a recunoscut legitimitatea restrângerii activităţii politice a unor astfel de autorităţi publice din necesitatea garantării neutralităţii politice a acestora şi asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor care le revin în mod imparţial, tratând toţi cetăţenii într-un mod egal, echitabil şi fără a fi influenţat de considerentele politice – a se vedea Ahmed şi alţii v. Regatul Unit, hotărârea din 2 septembrie 1998; Rekvényi v. Ungaria, hotărârea din 20 mai 1999 (HCC nr.35/2017, §40).

Potrivit articolului 112 alin.(2) din Codul electoral: “Mandatul Preşedintelui Republicii este incompatibil cu calitatea de membru al vreunui partid politic” (HCC nr.35/2017, §50).

Curtea a subliniat că prin depunerea jurământului Preşedintele Republicii Moldova îşi asumă un angajament juridiC faţă de întreg poporul Republicii Moldova (HCC nr.35/2017, §55).

Curtea a reţinut că Preşedintele Republicii trebuie să reprezinte un factor unificator pentru instituţiile statului, societate şi partidele politice. Prin urmare, şeful statului nu poate fi, în sine, un factor de blocaj politiC sau instituţional ori să genereze factori de conflict. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (HCC nr.35/2017, §56).

Curtea a menţionat că soluţionarea divergenţelor apărute între puterile statului, precum şi între partidele politice, pot fi realizate doar atunci când Preşedintele Republicii este un arbitru care se identifică cu interesul naţional, însă nu cu un partid politiC (HCC nr.35/2017, §57).

Curtea a reţinut că neutralitatea politică a Preşedintelui Republicii produce un impact asupra încrederii populaţiei în respectiva funcţie (HCC nr.35/2017, §61).

Prin urmare, în Hotărârea nr.2 din 24 ianuarie 2017, Curtea a menţionat că Preşedintele Republicii Moldova este obligat să acţioneze în interesele întregii societăţi, şi nu ale unei părţi a acesteia, ale unui grup sau partid politic. Din aceste considerente, Preşedintele Republicii Moldova nu poate fi membru al unui partid politiC şi nu poate promova sub nici o formă interesele unui partid politiC (HCC nr.35/2017, §62).

De asemenea, în Hotărârea nr.24 din 27 iulie 2017, Curtea a subliniat că în cadrul sistemelor parlamentare şeful statului joacă rolul unui arbitru, sau al unei puteri neutre, fiind detaşat de partidele politice. Chiar dacă nimeni nu poate împiedica şeful statului să aibă opiniile şi simpatiile sale politice, mandatul pe care îl exercită este limitat. Preşedintele este un element important al sistemului politic, dar acesta nu este un partizan al politicului. Deşi alegerea prin vot popular tinde să consolideze poziţia Preşedintelui, în sistemele constituţionale similare, preşedinţii aleşi prin vot popular continuă să joace rolul de putere neutră şi nu dispun de competenţe largi, iar balanţele şi contrabalanţele necesare sunt garantate de parlamentarism [§§ 113, 114] (HCC nr.35/2017, §63).

Această opinie este susţinută şi de către Comisia de la Veneţia, fiind expusă în Avizul asupra propunerilor Preşedintelui Republicii Moldova de modificare a Constituţiei în vederea extinderii competenţelor de dizolvare a Parlamentului, adoptată la cea de-a 111-a sesiune plenară din 16-17 iunie 2017, CDL-AD(2017)014 (HCC nr.35/2017, §64).

Curtea nu a putut accepta argumentul autorului sesizării, potrivit căruia Preşedintelui ţării ar trebui să i se permită să fie membru de partid, în mod similar membrilor Parlamentului şi Guvernului (HCC nr.35/2017, §66).

Curtea a menţionat că aceştia se află în situaţii juridice diferite, iar criteriul “neutralităţii politice” nu poate fi aplicat membrilor Parlamentului şi Guvernului în acelaşi mod în care este aplicat faţă de Preşedintele ţării, dat fiind faptul că deputaţii şi membrii Guvernului prin definiţie nu pot fi neutri din punct de vedere politiC – a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Ždanoka v. Letonia, din 16 martie 2006, §117 (HCC nr.35/2017, §67).

Curtea a reţinut că obligaţia Preşedintelui Republicii de a renunţa la calitatea de membru al unui partid politiC derivă din “obligaţia de ingratitudine” faţă de partidul care l-a susţinut în alegeri, or, în lipsa acestei obligaţii, calitatea de membru de partid, imaginea şi funcţia şefului statului ar putea fi folosite pentru avantaje politice de către partidul politiC al cărui membru este şi în final instituţia prezidenţială s-ar asocia cu un partid politiC (HCC nr.35/2017, §68).

În acest sens, Curtea a menţionat că incompatibilitatea impusă Preşedintelui nu are drept scop suprimarea libertăţii de asociere, ci, dimpotrivă, incompatibilitatea politică serveşte în beneficiul funcţiei respective, deoarece contribuie la stabilirea unui cadru favorabil de exercitare a atribuţiilor constituţionale care îi revin, detaşat de partidele politice (HCC nr.35/2017, §69).

În acelaşi timp, Curtea a constatat că, deşi dispoziţiile contestate interziC apartenenţa la un partid politic, prevederile constituţionale stabilesC că Preşedintele Republicii se bucură de imunitate şi nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului [art.81 alin.(2)]. De asemenea, şeful statului poate lua parte la lucrările Parlamentului şi adresa acestuia mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii [art.84]. Totodată, Preşedintele Republicii are dreptul la iniţiativă legislativă [art.73] şi la iniţierea referendumului republican consultativ (HCC nr.35/2017, §70).

Astfel, Curtea a reţinut că spectrul măsurilor disponibile prin care poate fi realizat dreptul de a influenţa politica statului se extinde dincolo de calitatea de membru al vreunui partid politiC (HCC nr.35/2017, §71).

Curtea a menţionat că, prin instituirea incompatibilităţii mandatului Preşedintelui Republicii Moldova cu calitatea de membru al unui partid politic, legiuitorul a urmărit să excludă factorii care ar împiedica realizarea sarcinilor de arbitru care revin funcţiei respective. Astfel, Curtea a constatat că nu există mijloace mai puţin restrictive care ar asigura neutralitatea politică a funcţiei de şef al statului. Or, în lipsa unei asemenea interdicţii neutralitatea politică a şefului statului ar deveni una teoretică şi iluzorie (HCC nr.35/2017, §72).

În lumina celor expuse, Curtea a reţinut că interdicţia stabilită pentru Preşedintele Republicii Moldova de a fi membru al unui partid politic se înscrie în limitele admisibile ale restrângerii dreptului la asocierea în partide politice, fiind astfel conformă articolului 41 alineatele (1) şi (7) din Constituţie (HCC nr.35/2017, §73).

2.11. Dreptul la muncă şi la protecţia muncii

2.11.1. Plasarea în câmpul muncii a tinerilor specialişti

Curtea a constatat că, potrivit Hotărârii de Guvern nr.1396 din 24 noiembrie 2003, după absolvirea studiilor postuniversitare prin rezidenţiat, medicii şi farmaciştii, tineri specialişti, în temeiul contractului semnat cu Ministerul Sănătăţii, vor fi repartizaţi de către acesta pentru plasare în câmpul muncii conform necesităţilor statului, pe o perioadă de trei ani, iar în cazul nerespectării de către tinerii specialişti a contractului semnat, ei sunt obligaţi să restituie cheltuielile pentru instruirea universitară, din contul bugetului de stat, şi postuniversitară în volumul calculat de Ministerul Sănătăţii (DCC nr.106/2017³⁶, §19).

_____________________

³⁶ Decizia nr.106 din 07.11.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.133g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a Hotărârii Guvernului nr.1396 din 24 noiembrie 2003 cu privire la instruirea medicilor şi farmaciştilor rezidenţi şi plasarea în câmpul muncii a tinerilor specialişti (plasarea în câmpul muncii a tinerilor specialişti)

Prin urmare, Curtea a reliefat că libertatea muncii include dreptul persoanei de a-şi alege după propria voinţă munca (profesia, ocupaţia) şi locul muncii, precum şi dreptul de a nu munci şi de a-şi continua studiile postuniversitare (masterat, doctorat), însă nu presupune libertatea de a nu executa obligaţiile asumate la momentul încheierii contractului-tip (privind realizarea studiilor în instituţiile de învăţământ superior şi mediu de specialitate (la zi) în grupele cu finanţare bugetară şi plasarea tinerilor specialişti în câmpul muncii) între persoane şi instituţia de învăţământ şi, implicit, de a nu restitui statului cheltuielile pentru studii (DCC nr.106/2017, §23).

În acelaşi context, şi Curtea Europeană a menţionat că o muncă ce trebuie executată în temeiul unui contract liber încheiat nu poate intra sub incidenţa art.4 [munca obligatorie], deoarece unul dintre cei doi contractanţi s-a angajat faţă de celălalt să îl respecte şi se expune la sancţiuni dacă nu îşi onorează obligaţiile – Hotărârea CEDO Van der Mussele v. Belgia, 23 noiembrie 1983, §34 (DCC nr.106/2017, §24).

2.11.2. Încetarea raporturilor de serviciu în legătură cu refuzul de acordare a dreptului de acces la secretul de stat

Potrivit articolului 43 din Constituţie, orice persoană are dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii (HCC nr.38/2017³⁷, §52).

_____________________

³⁷ Hotărârea nr.38 din 14.12.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr.245-XVI din 27 noiembrie 2008 cu privire la secretul de stat, Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea poliţiei şi statutul poliţistului şi din Regulamentul cu privire la asigurarea regimului secret în cadrul autorităţilor publice şi al altor persoane juridice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1176 din 22 decembrie 2010 (refuzul de a acorda dreptul de acces la secretul de stat)

În speţă, Curtea a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile articolului 26 alin.(5) din Legea cu privire la secretul de stat, nu se admite numirea sau angajarea persoanei într-o funcţie care implică lucrul cu informaţii atribuite la secretul de stat sau accesul la secretul de stat, fără a avea concluzia Serviciului de Informaţii şi Securitate, unicul organ specializat în domeniul asigurării securităţii de stat (HCC nr.38/2017, §70).

Totodată, articolul 27 alin.(5) din aceeaşi lege stabileşte că, în cazul în care persoanei nu i se acordă dreptul de acces la secretul de stat, aceasta urmează să fie transferată la un alt loC de muncă sau la o altă funcţie, care nu are nici o legătură cu informaţiile atribuite la secret de stat, iar în cazul imposibilităţii transferului, urmează a fi concediată (HCC nr.38/2017, §82).

Curtea a constatat că, în cazul în care va fi stabilită prezenţa circumstanţei care vizează “descoperirea, în urma măsurilor de verificare, a altor acţiuni ale persoanei care prezintă pericol pentru securitatea Republicii Moldova” [art.25 alin.(1) lit.c) din lege], Serviciul de Informaţii şi Securitate formulează concluzia privind imposibilitatea de a acorda persoanei dreptul de acces la secretul de stat (HCC nr.38/2017, §77).

Curtea a reţinut că restrângerea dreptului de a accede într-o funcţie, în urma refuzului Serviciului de Informaţii şi Securitate de a acorda dreptul de acces la secret de stat, este aplicată pentru salvgardarea “altui drept”, în particular, protejarea siguranţei naţionale. Prin urmare, această finalitate corespunde scopului legitim, la care face referire cel de-al doilea alineat al articolului 54 din Constituţie (HCC nr.38/2017, §100).

Curtea a observat că textul “prezintă pericol pentru securitatea Republicii Moldova” se conţine în mai multe acte legislative şi este definit în art.1 din Legea securităţii statului nr.618-XIII din 31 octombrie 1995 (HCC nr.38/2017, §45).

În contextul special al măsurilor legate de siguranţa naţională, însăşi Curtea Europeană a menţionat că cerinţa de previzibilitate nu ar putea fi aceeaşi ca în multe alte domenii, deoarece noţiunea de “siguranţă naţională” nu poate face obiectul unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere, lăsată la dispoziţia executivului. Totuşi, aceasta nu poate depăşi limitele sensului propriu al termenului (HCC nr.38/2017, §92).

Curtea a menţionat că prevederile Constituţiei nu interziC încetarea raporturilor de muncă, cu condiţia ca aceasta să fie însoţită de garanţii, respectându-se principiul proporţionalităţii. Această măsură, prin ea însăşi, nu contravine dreptului la muncă, datorită naturii şi specificului său, din moment ce legiuitorul o consideră necesară, conducându-se de anumite raţionamente (HCC nr.38/2017, §102).

Astfel, Curtea a subliniat că eliberarea persoanei din funcţie, în cazul refuzului SIS de a acorda dreptul de acces la secretul de stat, în baza temeiurilor prevăzute lege, operează doar în situaţia în care este imposibilă transferarea la un alt loC muncă sau la o altă funcţie (HCC nr.38/2017, §105).

La fel, Curtea a menţionat că, potrivit articolului 25 alin.(2) din Legea cu privire la secretul de stat, decizia privind refuzul de a acorda dreptul de acces la secretul de stat, adoptat de către conducătorul autorităţii publice, poate fi atacată în organul ierarhiC superior sau în instanţa de judecată (HCC nr.38/2017, §106).

Curtea a subliniat că, deşi aprecierea riscului privind accesul la secretul de stat aparţine Serviciului de Informaţii şi Securitate, totuşi, instanţa de judecată urmează să dispună de o competenţă deplină pentru stabilirea şi examinarea motivelor de fond care au stat la baza refuzului. Competenţa instanţei trebuie să includă posibilitatea de a respinge argumentele autorităţilor referitoare la prezenţa în acţiunile persoanei a unui pericol pentru securitatea statului, atunci când consideră că aceste aprecieri sunt arbitrare sau nefondate. Această opinie este împărtăşită şi de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa – a se vedea cauza Miryana Petrova v. Bulgaria (HCC nr.38/2017, §111).

Ţinând cont de cele enunţate, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate nu aduC atingere prevederilor articolului 43 combinat cu articolele 23 şi 54 din Constituţie. Or, stabilirea unor criterii pentru exercitarea anumitor activităţi nu poate fi privită a priori ca o încălcare a dreptului constituţional la muncă (HCC nr.38/2017, §113).

2.12. Dreptul la grevă

2.12.1. Limitarea dreptului la grevă pentru unele categorii de angajaţi

Dreptul la grevă a fost consfinţit de către legiuitorul constituant prin articolul 45 alineatul (1) din Constituţie, care statuează că grevele pot fi declanşate numai în scopul apărării intereselor profesionale cu caracter economiC şi social ale salariaţilor. În acelaşi timp, potrivit alineatului (2) al articolului citat, condiţiile de exercitare a dreptului la grevă, precum şi răspunderea pentru declanşarea nelegitimă a grevelor se stabilesC prin lege (HCC nr.30/2017³⁸, §47, §48).

_____________________

³⁸ Hotărârea nr.30 din 07.11.2017 privind controlul constituţionalităţii art.369 alin.(2), (3) şi (4) din Codul muncii, art.21 alin.(2) şi (3) din Codul transportului feroviar, Hotărârii Guvernului nr.656 din 11 iunie 2004 cu privire la aprobarea Nomenclatorului unităţilor, sectoarelor şi serviciilor ai căror salariaţi nu pot participa la grevă (limitarea dreptului la grevă pentru unele categorii de angajaţi)

Curtea a menţionat că dreptul la grevă este consacrat şi într-o serie de instrumente internaţionale. Astfel, Carta Socială Europeană (revizuită) recunoaşte dreptul lucrătorilor şi al patronilor la acţiuni colective în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor care ar putea rezulta din convenţiile colective în vigoare (art.6 § 4). Dreptul la grevă consacrat în Carta Socială Europeană face parte din “nucleul dur” al drepturilor esenţiale consacrate prin intermediul Cartei (HCC nr.30/2017, §49).

În acelaşi timp, similar celorlalte drepturi “condiţionale”, dreptul la grevă nu comportă un caracter absolut, acesta poate fi limitat sau interzis în baza unor reglementări naţionale (HCC nr.30/2017, §54).

Potrivit prevederilor art.369 alin.(2) din Codul muncii, limitările au fost instituite în domeniile care vizează: asistenţa medicală; alimentarea cu energie, apă şi unităţi cu flux continuu; sistemul de telecomunicaţii; traficul aerian; autorităţile publice centrale; asigurarea ordinii publice şi de drept; sistemul de apărare (HCC nr.30/2017, §67).

Curtea a reţinut că domeniile de activitate menţionate sunt de o importanţă primară pentru stat şi societate în ansamblu şi pentru fiecare persoană în parte (HCC nr.30/2017, §68).

Mai mult, Curtea a reţinut că colaboratorii care asigură ordinea publică şi ordinea de drept, securitatea statului, judecătorii, precum şi persoanele cu funcţie de răspundere din cadrul autorităţilor publice centrale acţionează direct sau indirect, în regim de putere publică, în scopul realizării unui interes public. Aceştia îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanelor, al comunităţii şi al instituţiilor statului, exclusiv pebaza şi în executarea legii, astfel că încetarea activităţii acestora afectează servicii esenţiale pentru societate (HCC nr.30/2017, §69).

Totodată, şi Curtea Europeană în jurisprudenţa sa a menţionat că statele au dreptul, în numele “siguranţei publice”, să interzică forţelor de ordine dreptul la grevă (HCC nr.30/2017, §71).

Prin urmare, legiuitorul a instituit anumite interdicţii şi restrângeri asupra dreptului la grevă, în scopul asigurării bunului mers al activităţii economico-sociale şi al garantării intereselor de ordin general ale statului şi societăţii, precum securitatea naţională, siguranţa publică, sănătatea etc. (HCC nr.30/2017, §72).

Curtea a reţinut că sistarea activităţii în aceste domenii în urma unor acţiuni revendicative ar fi de natură să cauzeze un prejudiciu iminent acestor domenii, precum şi societăţii în ansamblu (HCC nr.30/2017, §73).

În acelaşi timp, interdicţia exercitării dreptului la grevă nu pune aceste categorii socio-profesionale în imposibilitatea de a-şi apăra interesele profesionale şi sociale, precum şi drepturile legitime (HCC nr.30/2017, §79).

Astfel, art.369 alin.(4) din Codul muncii cuprinde garanţii în acest sens, statuând că, în cazul în care greva este interzisă conform alin.(1) şi (2), conflictele colective de muncă se soluţionează de organele de jurisdicţie a muncii. Potrivit art.351 din Codul muncii, organele de jurisdicţie a muncii sunt: (1) comisiile de conciliere (organe extrajudiciare) şi (2) instanţele de judecată (HCC nr.30/2017, §80).

De asemenea, Curtea a menţionat că interzicerea grevei în respectivele domenii de activitate nu poate fi considerată discriminatorie în raport cu restul domeniilor în care aceasta se permite. În jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că principiul egalităţii nu trebuie confundat cu principiul uniformităţii, ultimul implicând un tratament juridiC egal pentru toate cazurile şi situaţiile. Curtea a relevat în mod constant că violarea principiului legalităţii are loC atunci când se aplică un tratament diferenţiat în cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. Or, serviciile cuprinse la art.369 alin.(2) din Codul muncii constituie servicii de interes general şi vital pentru întreaga viaţă socială, marea majoritate a acestora urmând a fi exercitate în mod neîntrerupt, fapt care şi le face distincte (HCC nr.30/2017, §83).

Ţinând cont de considerentele menţionate, Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 54 din Constituţie, limitările admise prin prevederile art.369 alin.(2) din Codul muncii şi art.21 alin.(2)-(3) din Codul transportului feroviar sunt proporţionale scopului urmărit, fapt pentru care nu aduC atingere articolelor 16 şi 45 din Constituţie (HCC nr.30/2017, §86).

În partea ce ţine de alegaţiile autorului sesizării privind neconstituţionalitatea Hotărârii Guvernului nr.656 din 11 iunie 2004, Curtea a observat că aceasta a fost aprobată în temeiul art.369 alin.(3) din Codul muncii (HCC nr.30/2017, §87).

Curtea subliniază că, potrivit art.102 din Constituţie, hotărârile Guvernului se adoptă pentru organizarea executării legilor. Actul normativ nu poate interveni în domenii nereglementate de lege. Actele Guvernului sunt emise în vederea dezvoltării şi concretizării dispoziţiilor legii (HCC nr.30/2017, §88).

În acord cu cele statuate, Curtea a menţionat că Nomenclatorul unităţilor, sectoarelor şi serviciilor ai căror salariaţi nu pot participa la grevă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.656 din 11 iunie 2004, nu poate depăşi limitele statuate de legiuitor la art.369 alin.(2) din Codul muncii (HCC nr.30/2017, §89).

Prin urmare, Curtea a constatat că în timp ce art.369 alin.(2) lit.e) din Codul muncii stabileşte că nu pot participa la grevă doar persoanele cu funcţie de răspundere din autorităţile publice, prin hotărârea Guvernului se interzice participarea la grevă a tuturor salariaţilor din cadrul Parlamentului, Cancelariei de Stat şi Preşedinţiei (HCC nr.30/2017, §90).

În aceste condiţii, Curtea a menţionat că textul “toţi salariaţii” de la poziţiile 2, 3 şi 4 urmează a fi interpretat în sensul în care vizează doar persoanele cu funcţie de răspundere din autorităţile publice centrale (HCC nr.30/2017, §92).

În acelaşi timp, în acord cu prevederile art.369 alin.(2) lit.f) din Codul muncii, Curtea a reţinut că textul “toţi salariaţii” de la poziţiile 10, 12, 16, 17, 19, 20 din Nomenclatorul menţionat urmează a fi interpretat în sensul în care vizează doar colaboratorii organelor afacerilor interne, procuraturii, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Departamentului Instituţiilor Penitenciare, Departamentului Situaţii Excepţionale, sistemului de protecţie şi pază de stat, de competenţele funcţionale ale cărora ţine asigurarea ordinii publice, a ordinii de drept şi a securităţii statului. De asemenea, prin textul “Întregul sistem” de la poziţia 11 urmează a se înţelege judecătorii instanţelor judecătoreşti (HCC nr.30/2017, §93).

2.13. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia

2.13.1. Executarea benevolă a hotărârilor judecătoreşti

Obligaţia executării unei hotărâri judecătoreşti aparţine debitorului. În situaţia în care acesta nu îndeplineşte benevol această obligaţie, intervine executarea silită, prin intermediul executorului judecătoresC (HCC nr.39/2017³⁹, §52).

_____________________

³⁹ Hotărârea nr.39 din 14.12.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 15 alin.(2) lit.d) şi 38 alin.(4) lit.f) din Codul de executare al Republicii Moldova (plata pensiei de întreţinere)

Curtea a constatat că, în conformitate cu articolul 15 alin.(2) lit.d) din Codul de executare, titlul executoriu în pricinile ce ţin de urmărirea pensiei de întreţinere se prezintă spre executare de către instanţa de judecată din oficiu (HCC nr.39/2017, §55).

În acelaşi timp, potrivit articolului 10 alin.(1) din Codul de executare, executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile (HCC nr.39/2017, §53).

În Hotărârea nr.7 din 5 aprilie 2011, Curtea Constituţională a statuat că măsura executării silite trebuie să fie aplicată doar după expirarea termenului de executare benevolă a titlului executoriu şi după întreprinderea unor eforturi rezonabile pentru a percepe datoria prin alte mijloace, astfel încât executarea silită să fie o ultimă soluţie de natură a influenţa conduita debitorilor (HCC nr.39/2017, §57).

În speţă, Curtea a observat că, prin transmiterea din oficiu de către instanţa de judecată a titlului executoriu, debitorul este lipsit de posibilitatea de a executa benevol hotărârea judecătorească, până la începerea executării silite, contrar prevederilor articolului 10 din cod. Această împrejurare conduce la suportarea automată a cheltuielilor de executare, încasate de executorul judecătoresC în toate cazurile de stingere, totală sau parţială, a obligaţiei stabilite în documentul executoriu (HCC nr.39/2017, §64).

Prin urmare, transmiterea automată a titlului executoriu spre executare silită antrenează plăţi suplimentare care nu ar fi achitate în cazul existenţei posibilităţii executării benevole. Astfel, această situaţie constituie o sarcină excesivă care afectează patrimoniul debitorului, fapt care aduce atingere dreptului său de proprietate, garantat de articolul 46 alin.(1) din Constituţie (HCC nr.39/2017, §65).

Pentru aceste motive, Parlamentul urmează să reglementeze termene de executare benevolă a hotărârilor judecătoreşti. De asemenea, în vederea excluderii unei sarcini excesive pentru debitor, Curtea a considerat necesară reglementarea încasării periodice a onorariului concomitent cu urmărirea plăţilor periodice (HCC nr.39/2017, §66).

Până la reglementarea de către Parlament a termenelor de executare benevolă, înainte de transmiterea documentului executoriu pentru executare silită, se va aplica termenul de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru executarea benevolă, similar termenului prevăzut de articolul 60 alin.(3) din Codul de executare. În cazul hotărârii cu executare imediată acest termen se va calcula de la data pronunţării. Acest raţionament nu împiedică Parlamentul să reglementeze alte termene pentru executare benevolă a diferitelor categorii de acte executorii (HCC nr.39/2017, §67).

Totodată, Curtea a reamintit că, la pronunţarea Hotărârii nr.1 din 15 ianuarie 2013, a fost emisă o adresă prin care s-a reţinut necesitatea instituirii unei obligaţii în sarcina creditorului de a soma debitorul asupra executării benevole a documentului executoriu până la intentarea procedurii de executare silită. Totuşi, până în prezent această adresă nu a fost executată, motiv pentru care va semnala repetat această omisiune Parlamentului (HCC nr.39/2017, §68).

Cu referire la alegaţiile autorului excepţiei privind neconstituţionalitatea prevederilor art.38 alin.(4) lit.f) din Codul de executare, care reglementează cuantumul onorariului executorilor judecătoreşti, Curtea a reţinut că executorul judecătoresC nu decide în mod arbitrar asupra modului, termenului şi cuantumului onorariului încasat, acesta fiind prevăzut de legislaţie (HCC nr.39/2017, §69).

Mai mult, potrivit articolelor 36, 44 şi 66 din Codul de executare, încheierea privind încasarea cheltuielilor de executare este susceptibilă controlului judecătoresC şi poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării (HCC nr.39/2017, §73).

Curtea a reţinut că prevederile articolului 38 alin.(4) lit.f) din Codul de executare sunt aplicabile doar procedurilor de executare silită (HCC nr.39/2017, §72).

Prin urmare, având în vedere constatările privind neconstituţionalitatea omisiunii de acordare a unui termen de executare benevolă a hotărârilor judecătoreşti până la intentarea procedurii de executare silită, prevederile contestate privind încasarea onorariilor în cadrul procedurii de executare silită nu sunt contrare articolului 46 din Constituţie (HCC nr.39/2017, §74).

În acelaşi timp, în cazul în care titlul executoriu privind plata pensiei de întreţinere a fost transmis din oficiu de către instanţa de judecată executorului judecătoresc, fără acordarea termenului de executare benevolă, la verificarea corectitudinii stabilirii onorariului executorului judecătoresc, instanţa de judecată urmează să verifice dacă plata pensiei de întreţinere a fost efectuată fără ca executorul judecătoresC să întreprindă anumite acţiuni (HCC nr.39/2017, §75).

Până la reglementarea de către Parlament a termenelor de executare benevolă, înainte de transmiterea documentului executoriu pentru executare silită, se va aplica termenul de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru executarea benevolă, similar termenului prevăzut de articolul 60 alin.(3) din Codul de executare (HCC nr.39/2017, dispozitiv).

2.13.2. Obligativitatea acordului organului sindical la concediere

Curtea a observat că potrivit prevederilor art.87 alin.(1) din Codul muncii: “Concedierea salariaţilor membri de sindicat se admite cu consultarea prealabilă a organului sindical din unitate” (HCC nr.34/2017⁴⁰, §58).

_____________________

⁴⁰ Hotărârea nr.34 din 08.12.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 87 alin.(1) din Codul muncii nr.154-XV din 28 martie 2003 (obligativitatea acordului organului sindical la concediere)

Autorul sesizării a susţinut, în esenţă, că norma contestată potrivit căreia salariatul, membru de sindicat, nu poate fi concediat în lipsa acordului organului sindical, aduce atingere dreptului de proprietate al angajatorului, contrar articolului 46 din Constituţie (HCC nr.34/2017, § 38).

Curtea a acceptat că rolul organului sindical la încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului reprezintă o garanţie pentru salariat, care se află în relaţii de subordonare faţă de angajator şi care necesită o protecţie specială pentru a evita concedierea abuzivă (HCC nr.34/2017, §63).

În acelaşi timp, având în vedere caracterul imperativ al prevederilor cuprinse în Codul muncii, Curtea a observat că solicitarea acordului organului sindical constituia o condiţie obligatorie, în lipsa căruia angajatorul fiind în imposibilitatea de a dispune concedierea salariatului. Corelativ, simpla constatare a lipsei acestui acord putea servi drept temei pentru restabilirea automată în funcţie a salariatului de către instanţa de judecată (HCC nr.34/2017, §64).

În acest context, Curtea a constatat că obligativitatea acordului organului sindical şi restabilirea automată în funcţie în cazul lipsei acestui acord echivalează cu un drept de veto al organului sindical la concedierea salariaţilor (HCC nr.34/2017, §65).

Asigurarea unui echilibru între interesele salariaţilor, pe de o parte, şi interesele angajatorilor, pe de altă parte, poate avea loC în funcţie de nivelul de colaborare între aceştia în calitate de parteneri sociali (HCC nr.34/2017, §68).

Însă din conţinutul normei contestate rezultă că mecanismul colaborării în procedura de concediere lipseşte, fiind favorizate în special interesele salariaţilor. Astfel, chestiunea concedierii salariatului din start nu putea face obiectul unei dezbateri între angajator şi organul sindical (HCC nr.34/2017, §69).

Curtea a considerat că protecţia salariaţilor nu poate fi asigurată prin neglijarea totală a intereselor angajatorului, care, în limitele stabilite de lege, trebuie să dispună de o anumită autonomie în organizarea şi funcţionarea propriei instituţii (HCC nr.34/2017, §70).

Este evident că, atunci când încetarea sau continuarea raporturilor de muncă cu salariatul depind de acordul organului sindical, dreptul exclusiv al angajatorului de a decide asupra activităţii sale în funcţie de conjunctura economică, comercială în care acesta îşi desfăşoară activitatea este susceptibil de a fi obstrucţionat (HCC nr.34/2017, §71).

Astfel, condiţionarea concedierii salariatului de acordul organului sindical poate afecta mecanismele economico-financiare ale întreprinderii, cum ar fi structura de producţie, bugetul de venituri şi cheltuieli, natura şi volumul contractelor comerciale încheiate de unitate (HCC nr.34/2017, §72).

De asemenea, în cazul opunerii sindicatului la concedierea salariatului poate fi încălcat şi dreptul de proprietate al angajatorului, deoarece acesta este nevoit să continue contractul individual de muncă şi să plătească salariatului drepturile salariale (HCC nr.34/2017, §73).

Astfel, deşi în activitatea lor sindicatele sunt independente şi nu sunt supuse unui control sau subordonări, acestea nu pot dispune de un drept de veto în privinţa deciziilor de concediere a salariaţilor emise de angajator (HCC nr.34/2017, §74).

Prin urmare, dreptul de veto al organelor sindicale este neproporţional scopului legitim de protecţie a drepturilor salariaţilor în raport cu drepturile angajatorului în procesul de organizare a funcţionării unităţii (HCC nr.34/2017, §75).

Or, consolidarea libertăţii sindicale în schimbul limitării dreptului la libera iniţiativă economică şi a activităţii de întreprinzător şi, respectiv, a dreptului de proprietate al angajatorului nu reprezintă o soluţie legislativă proporţională cu scopul urmărit (HCC nr.34/2017, §76).

Pentru considerentele menţionate, dreptul de veto al organelor sindicale la luarea deciziilor de concediere a salariaţilor încalcă prevederile articolelor 9, 46 şi 126 din Constituţie, care consfinţesC libera iniţiativă economică, libera activitate de întreprinzător şi dreptul de proprietate. În acest sens, lipsa acordului organului sindical la concedierea salariaţilor nu poate constitui în sine un temei de restabilire automată în funcţie (HCC nr.34/2017, §77).

Totodată, Curtea a reţinut că, pentru apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, în cazul unei concedieri abuzive salariatul este în drept să formuleze o acţiune în justiţie. Astfel, în situaţia în care instanţa de judecată va constata ilegalitatea concedierii, aceasta poate dispune restabilirea în funcţie şi repararea prejudiciului cauzat pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă (HCC nr.34/2017, §79).

2.14. Dreptul la asistenţă şi protecţie socială

2.14.1. Contribuţia de asigurări sociale de stat obligatorii

Curtea a reţinut că urmează a se face distincţie la stabilirea pensiei între persoanele care au achitat o contribuţie procentuală de asigurări sociale de stat obligatorii din fondul de salarizare şi alte recompense sau în funcţie de sumele primite pentru serviciile prestate şi persoanele care au achitat o contribuţie fixă de asigurări sociale de stat obligatorii (DCC nr.55/2017⁴¹, §24).

_____________________

⁴¹ Decizia nr.55 din 27.06.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.66g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din subpunctul 1.5 al punctului 1 din Anexa nr.3 la Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2014, nr.329 din 23 decembrie 2013 (contribuţia de asigurări sociale de stat obligatorii)

Astfel, potrivit prevederilor subpunctului 1.5 al punctului 1 din Anexa nr.3 la Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2014, pentru a beneficia de pensia minimă pentru limită de vârstă (stagiul de cotizare) întreprinzătorii individuali, avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti şi mediatorii care au obţinut dreptul de a desfăşura activitate în modul stabilit de lege, indiferent de forma juridică de organizare, sunt obligaţi să vireze la bugetul asigurărilor sociale de stat 5748 de lei anual pentru asigurarea individuală (tariful contribuţiei de asigurări sociale de stat obligatorii) (DCC nr.55/2017, §21).

În acelaşi timp, ţinând cont de faptul că respectivele categorii de persoane achită doar o contribuţie fixă de asigurări sociale de stat obligatorii, şi nu o contribuţie procentuală în funcţie de sumele primite pentru serviciile prestate, ei beneficiază doar de pensia minimă pentru limită de vârstă (stagiul de cotizare) şi ajutorul de deces (DCC nr.55/2017, §22).

Astfel, principiul egalităţii consacrat de Constituţie nu înseamnă uniformitate, el presupune tratament egal în situaţii egale, pentru situaţii diferite tratamentul juridiC nu poate fi decât diferit (DCC nr.55/2017, §26).

Curtea a menţionat că stabilirea tarifului contribuţiilor de asigurări sociale de stat obligatorii prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat reprezintă o opţiune a legiuitorului, acesta fiind liber să stabilească tipurile de prestaţii sociale asigurate (DCC nr.55/2017, §28).

2.14.2. Alocaţia socială de stat pentru persoane vârstnice

Curtea a statuat că garanţiile sociale nu au un caracter necondiţionat, legiuitorul fiind în drept de a stabili condiţii specifice pentru exercitarea drepturilor sociale. În acest sens, modul de stabilire a alocaţiilor sociale de stat reprezintă o opţiune a legiuitorului, acesta fiind liber, în funcţie de resursele financiare disponibile, să stabilească acordarea acestui drept, conţinutul şi limitele acestuia, precum şi condiţiile în care poate fi acordat atunci când realităţile economice şi sociale o impun (DCC nr.24/2017, §23).

2.14.3. Recalcularea indemnizaţiilor de asigurări sociale

Prin garanţiile de protecţie socială, instituite în art.47 din Constituţie, statul ocroteşte sănătatea şi bunăstarea cetăţenilor, acordându-le asistenţă socială în cazurile prevăzute de lege (HCC nr.20/2017, §43).

În domeniul drepturilor sociale, statul este obligat să ia măsuri pozitive pentru a asigura protecţia acestor drepturi, astfel încât fiecare membru să posede un minim garantat de asigurare socială (HCC nr.20/2017, §44).

Astfel, în vederea realizării politicii în domeniul asigurărilor sociale de stat, legiuitorul, în limitele atribuţiilor ce-i revin şi ale principiilor constituţionale, este în drept să opteze pentru diverse soluţii de reglementare şi concretizare a conţinutului drepturilor sociale (HCC nr.20/2017, §48).

Potrivit legislaţiei, o formă a prestaţiilor de asigurări sociale, acordată pentru pierderea capacităţii de muncă, constituie indemnizaţia de maternitate (HCC nr.20/2017, §52).

Raţiunea stabilirii prin lege a “indemnizaţiei de maternitate” se desprinde din garanţiile consfinţite la articolele 47, 49 şi 50 din Constituţie, în virtutea cărora maternitatea beneficiază de o protecţie specială din partea statului (HCC nr.20/2017, §53).

Pentru a beneficia de asigurările sociale prevăzute de lege, persoana trebuie să participe la sistemul publiC de asigurări sociale şi să contribuie la fondul de asigurări sociale (HCC nr.20/2017, §56).

În conformitate cu art.7 din Legea nr.489/1999, prestaţiile de asigurări sociale reprezintă drepturile în bani sau în natură ce se cuvin persoanelor asigurate, în condiţiile legii, corelative contribuţiilor de asigurări sociale acordate sub formă de pensii, indemnizaţii, ajutoare şi sub alte forme prevăzute de lege (HCC nr.20/2017, §57).

În vederea acordării prestaţiilor de asigurări sociale, legiuitorul a instituit o bază de calcul pentru stabilirea acestora prin Legea privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale (HCC nr.20/2017, §58).

Având în vedere principiul contributivităţii, Curtea a subliniat că prin virarea contribuţiilor corelative veniturilor dobândite beneficiarul îşi formează indirect cuantumul indemnizaţiei de asigurări sociale (HCC nr.20/2017, §62).

Prin urmare, Curtea a reţinut că în cazul interzicerii recalculării indemnizaţiilor de asigurări sociale, ca urmare a comiterii unei erori, persoana asigurată suportă o sarcină excesivă, care excedează marjei de apreciere a statului în aplicarea politicilor sale sociale. Or, aşa cum recalcularea nu este permisă în cazul unei erori, mărimea veniturilor neincluse ar putea fi considerabilă, fapt care ar influenţa semnificativ cuantumul indemnizaţiei. Drept consecinţă, valoarea indemnizaţiei şi respectiv a mijloacelor de subzistenţă ale persoanei asigurate în perioada producerii riscului asigurat ar putea fi suprimate (HCC nr.20/2017, §63).

Astfel, atunci când beneficiarului i-a fost stabilită şi plătită o indemnizaţie mai mare decât prevede legea, drepturile statului sunt restabilite, întrucât sumele necuvenite sunt restituite fie de persoanele responsabile de transmiterea datelor sau de stabilirea indemnizaţiei, fie de beneficiar în cazul prezentării unor acte false (HCC nr.20/2017, §65).

Curtea a notat că legiuitorul nu a reglementat situaţia în care, în funcţie de contribuţiile achitate, anumite sume cuvenite beneficiarului cu titlu de indemnizaţie nu au fost plătite din cauza erorilor comise de autorităţile abilitate (HCC nr.20/2017, §66).

În cauza SteC şi alţii v. Marea Britanie Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că: “ [...] 54. Atunci când un Stat Parte pune în aplicare o legislaţie care prevede plata automată a unei prestaţii sociale – indiferent dacă acordarea acestei prestaţii depinde sau nu de plata prealabilă a contribuţiilor – această legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial ce ţine de domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr.1 pentru persoanele care îndeplinesC cerinţele sale [...]” (HCC nr.20/2017, §71).

Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Europene în materia aplicării art.1 din Protocolul nr.1, Curtea a reţinut că prin normele care interziC recalcularea în sensul corectării indemnizaţiilor de asigurări sociale stabilite a fost instituită o ingerinţă în speranţa legitimă de a beneficia efectiv de un drept de proprietate (HCC nr.20/2017, §70).

2.14.4. Indemnizaţia de maternitate

Obligaţia constituţională a statului este de a lua măsuri adecvate pentru asigurarea necesităţilor vitale ale cetăţenilor săi, inclusiv în situaţii excepţionale (HCC nr.6/2017⁴², §42).

_____________________

⁴² Hotărârea nr.6 din 09.02.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.16 alin.(5) din Legea nr.289 din 22 iulie 2004 privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale, precum şi pct.49 din Regulamentul aferent, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.108 din 3 februarie 2005 (indemnizaţia de maternitate)

Raţiunea asistenţei şi protecţiei sociale este de a răspunde nevoilor de trai ale persoanelor şi de a menţine un anumit nivel de trai în caz de producere a anumitor împrejurări obiective (HCC nr.6/2017, §43).

Curtea a menţionat că asigurările sociale constituie un subsistem al sistemului de protecţie socială instituit şi garantat de stat şi fundamentat pe principiul contributivităţii (HCC nr.6/2017, §44).

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că Legea Supremă nu garantează persoanelor un nivel concret de asigurare socială. Garanţiile sociale nu au un caracter necondiţionat, legiuitorul fiind în drept de a stabili condiţii specifice pentru exercitarea drepturilor sociale. În acelaşi timp, prevederile legale instituite nu pot fi în conflict cu principiile constituţionale (HCC nr.6/2017, §46).

Astfel, în vederea realizării politicii în domeniul asigurărilor sociale de stat, legiuitorul, în limitele atribuţiilor ce-i revin, este în drept să opteze pentru diverse soluţii de reglementare şi concretizare a conţinutului drepturilor sociale, cu respectarea principiilor echităţii sociale şi egalităţii, consfinţite prin articolul 16 din Constituţie (HCC nr.6/2017, §47).

Curtea a reţinut că, potrivit legislaţiei, o formă a prestaţiilor de asigurări sociale, acordată pentru pierderea capacităţii de muncă, constituie indemnizaţia de maternitate (HCC nr.6/2017, §51).

Curtea a menţionat că raţiunea stabilirii prin lege a “indemnizaţiei de maternitate” se desprinde din garanţiile consfinţite la articolele 47 şi 49 din Constituţie, în virtutea cărora maternitatea beneficiază de o protecţie specială din partea statului (HCC nr.6/2017, §53).

Analizând prevederile legale, Curtea a constatat că de indemnizaţia de maternitate beneficiază (1) femeile asigurate obligatoriu prin efectul legii; (2) soţiile aflate la întreţinerea soţilor asiguraţi şi (3) şomerele care s-au aflat la evidenţa instituţiilor medico-sanitare (HCC nr.6/2017, §54).

Curtea a observat că, potrivit normei legale contestate, indemnizaţia de maternitate calculată din mărimea salariului soţului asigurat este acordat doar atunci când (1) soţia în perioada de 9 luni premergătoare producerii riscului asigurat şi-a pierdut locul de muncă din motive ce nu-i sunt imputabile sau, (2) în această perioadă, soţia nu deţine un loC de muncă. Aceleaşi prevederi se regăsesC şi în pct.49 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.108 din 3 februarie 2005 (HCC nr.6/2017, §55).

Prin urmare, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor legale contestate, femeia care a activat doar parţial în perioada enunţată şi s-a eliberat din propria iniţiativă nu este considerată la întreţinerea soţului asigurat şi nu beneficiază de indemnizaţie de maternitate calculată din mărimea salariului soţului (HCC nr.6/2017, §56).

Curtea a menţionat că această opţiune de politică socială creează un tratament discriminatoriu între soţiile care nu au participat la sistemul publiC de asigurări sociale, dar sunt considerate a fi la întreţinerea soţului salariat şi beneficiază de indemnizaţie de maternitate calculată din mărimea salariului acestuia, şi soţiile care au lucrat parţial în ultimele 9 luni premergătoare concediului de maternitate, au contribuit prin plăţi la fondul asigurărilor sociale de stat, dar nu beneficiază de aceste garanţii (HCC nr.6/2017, §57).

Curtea a reţinut că raţiunea stabilirii indemnizaţiei de maternitate este acordarea acesteia pentru pierderea capacităţii de muncă, iar la momentul producerii riscului asigurat ambele persoane – şi cea care nu a contribuit la sistemul publiC de asigurări sociale, şi cea care a contribuit parţial – şi-au pierdut capacitatea de muncă şi se află de fapt la întreţinerea soţului salariat (HCC nr.6/2017, §58).

Curtea a subliniat că tratamentul diferenţiat instituit pentru obţinerea indemnizaţiei de maternitate fără o justificare obiectivă şi rezonabilă este contrar articolelor 16, 47 şi 49 din Constituţie (HCC nr.6/2017, §60).

2.15. Protecţia persoanelor cu dizabilităţi

2.15.1. Beneficiarii Serviciului social “Locuinţă protejată”

Curtea a constatat că art.51 din Constituţie consacră dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a se bucura de o protecţie specială, sens în care statul trebuie să asigure realizarea unei politici de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament al dizabilităţii, în vederea participării efective a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa comunităţii. Prin urmare, această normă constituţională se referă la obligaţia statului de a asigura egalitatea de şanse a persoanei cu dizabilităţi în raport cu restul comunităţii, fără a interzice ca, în vederea unor situaţii speciale, să fie instituite mijloace specifice de protecţie pentru toate categoriile de persoane cu dizabilităţi (HCC nr.8/2017⁴³, §49).

_____________________

⁴³ Hotărârea nr.8 din 07.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Regulamentul cadru privind organizarea şi funcţionarea Serviciului social “Locuinţă protejată”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.711 din 9 august 2010 (beneficiarii Serviciului social “Locuinţă protejată”)

Potrivit art.12 pct.4 din Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (în continuare – CDPD), statele părţi se vor asigura că toate măsurile legate de exercitarea capacităţii juridice prevăd protecţia adecvată şi eficientă pentru prevenirea abuzurilor, conform legislaţiei internaţionale privind drepturile omului. O astfel de protecţie va garanta că măsurile referitoare la exercitarea capacităţii juridice respectă drepturile, voinţa şi preferinţele persoanei, nu prezintă conflict de interese şi nu au o influenţă necorespunzătoare, sunt proporţionale şi adaptate la situaţia persoanei, se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă şi se supun revizuirii periodice de către o autoritate competentă, independentă şi imparţială sau de către un organ juridiC (HCC nr.8/2017, §51).

De asemenea, potrivit actelor internaţionale, respectul pentru demnitatea fiinţei umane, pentru autonomia individuală, inclusiv pentru dreptul de a face propriile alegeri, precum şi pentru independenţa persoanei, este un principiu fundamental (HCC nr.8/2017, §54).

În acest sens, în conformitate cu prevederile art.19 CDPD, statele părţi la Convenţie trebuie să recunoască dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilităţi de a trăi în comunitate, având şanse egale cu ale celorlalţi, şi, respectiv, să ia măsuri eficiente şi adecvate pentru ca să se bucure pe deplin de acest drept, să fie integrate în comunitate şi să participe la viaţa acesteia (HCC nr.8/2017, §55).

În corespundere cu prevederile internaţionale, Legea nr.60 din 30 martie 2012 cu privire la incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi menţionează că persoanele cu dizabilităţi beneficiază de servicii sociale primare, specializate şi cu specializare înaltă, în vederea reabilitării şi incluziunii sociale (HCC nr.8/2017, §57).

Curtea a reţinut că, în vederea integrării sociale şi profesionale în comunitate a persoanelor cu dizabilităţi mintale, creării condiţiilor pentru dezvoltarea deprinderilor necesare unei vieţi autonome, Guvernul a aprobat Regulamentul cadru privind organizarea şi funcţionarea Serviciului social “Locuinţă protejată” (HCC nr.8/2017, §58).

Curtea a observat că, în conformitate cu prevederile Regulamentului cadru privind organizarea şi funcţionarea Serviciului social “Locuinţă protejată”, pot beneficia de acest serviciu persoanele cu dizabilităţi mintale care conştientizează şi îşi dirijează acţiunile şi care nu au fost declarate incapabile de către instanţa de judecată (HCC nr.8/2017, §59).

Totodată, Curtea a reţinut că, în timp ce obiectivele serviciului sunt integrarea în comunitate a persoanelor cu dizabilităţi mintale, persoanele declarate incapabile prin hotărârea instanţei au fost private de posibilitatea de a beneficia de acest serviciu (HCC nr.8/2017, §61).

În acest context, Curtea a subliniat necesitatea diferenţierii instituţiei declarării incapacităţii, pe de o parte, şi serviciilor sociale, pe de altă parte. În timp ce prima are ca scop protecţia persoanei cu dizabilităţi împotriva actelor şi acţiunilor proprii sau ale unor terţi, care pot prejudicia drepturile şi interesele persoanei cu dizabilităţi mintale, serviciile sociale au scopul de a dezvolta autonomia persoanei şi incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi (HCC nr.8/2017, §62).

Mai mult, în speţă Curtea a constatat că reclamanta, deşi declarată incapabilă prin hotărârea instanţei de judecată, iniţial a beneficiat de acest serviciu (HCC nr.8/2017, §63).

Pct. 15 al Regulamentului stabileşte că asistentul social comunitar întocmeşte raportul de evaluare complexă a solicitantului de servicii sociale, cu concluziile şi recomandările specialiştilor privind plasamentul persoanei în Serviciu, inclusiv ale medicului psihiatru, care atestă că persoana cu dizabilităţi mintale conştientizează şi îşi dirijează acţiunile (HCC nr.8/2017, §65).

Respectiv, Curtea a constatat că fiecare caz este evaluat în mod individual de către Comisia instituită în acest sens (HCC nr.8/2017, §66).

În acelaşi timp, Curtea a menţionat că şi în situaţia instituirii tutelei reprezentantul legal trebuie să ţină cont de preferinţele persoanei (HCC nr.8/2017, §70).

Curtea a reiterat că, potrivit art.16 din Constituţie, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Suplimentar, prevederile CDPD stabilesC obligaţia statelor de a asigura dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilităţi de a trăi în comunitate, cu şanse egale cu ale celorlalţi, şi vor lua măsuri eficiente şi adecvate în vederea incluziunii sociale a acestora (HCC nr.8/2017, §74).

În acest context, Curtea a observat că prin norma contestată, care exclude din categoria beneficiarilor serviciului social persoanele declarate incapabile, se instituie un tratament diferenţiat între persoanele cu dizabilităţi declarate incapabile şi persoanele cu dizabilităţi cu capacitate de exerciţiu deplină, fără a se urmări un scop legitim şi fără existenţa unei justificări obiective şi rezonabile (HCC nr.8/2017, §75).

Din cele expuse, Curtea a reţinut că limitarea accesului unei persoane declarate incapabile la Serviciul social “Locuinţă protejată” nu corespunde obligaţiei pozitive a statului de a lua măsurile necesare, de natură să asigure participarea efectivă a persoanelor cu dizabilităţi mintale la viaţa comunităţii, fapt contrar articolelor 16 şi 51 din Constituţie (HCC nr.8/2017, §76).

2.16. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

2.16.1. Menţinerea efectelor produse de actele Băncii Naţionale a Moldovei

Curtea a constatat că, potrivit prevederilor art.38 alin.(7) lit.a) din Legea instituţiilor financiare, măsurile şi sancţiunile aplicate de Banca Naţională pot fi atacate în instanţa de judecată competentă. În acelaşi timp, în cazul în care instanţa de judecată recunoaşte că acţiunile Băncii Naţionale faţă de bancă şi/sau persoane/acţionari sunt ilegale, Banca Naţională va repara prejudiciile materiale, însă se menţin toate efectele produse în baza actului anulat care a fost emis în vederea punerii în aplicare a art.15, 15/1 şi 15/6 din Legea instituţiilor financiare şi a oricărui act şi operaţiuni subsecvente de punere în aplicare a acestui act anulat, inclusiv retragerea licenţei rămânând în vigoare (HCC nr.29/2017⁴⁴, §57).

_____________________

⁴⁴ Hotărârea nr.29 din 06.11.2017 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 38 alin.(7) din Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995 (menţinerea efectelor produse de actele BNM)

În jurisprudenţa sa Curtea a statuat că în anumite domenii sensibile sau care au o importanţă majoră pentru societate, cum ar fi stabilitatea sistemului bancar, statul se bucură de o marjă mai largă de apreciere. Această marjă de apreciere determină dreptul statului de a stabili reglementari distincte faţă de alte domenii de reglementare. Faptul că băncile operează cu resurse băneşti care aparţin atât persoanelor fizice, cât şi juridice, face ca viabilitatea şi credibilitatea acestora să fie factori de un interes publiC major şi impune exigenţe sporite privind reglementarea şi supravegherea activităţilor bancare (HCC nr.29/2017, §59).

Curtea a menţionat că un rol determinant în menţinerea stabilităţii financiare îl are Banca Naţională a Moldovei care prin atribuţiile de reglementare şi supraveghere este responsabilă de siguranţa şi buna-funcţionare a băncilor comerciale şi a întregului sistem bancar (HCC nr.29/2017, §47).

Examinând prevederile contestate, Curtea a reţinut că în situaţia anulării actului Băncii Naţionale de către instanţa de judecată, prin care au fost dispuse aplicarea anumitor sancţiuni, vom distinge între (1) sancţiuni aplicate/aduse la îndeplinire şi, prin urmare, situaţii juridice consumate, şi (2) sancţiuni corelative privind înstrăinarea acţiunilor bancare care pot fi în curs de executare sau executate deja. Prin urmare, în toate cazurile suntem în prezenţa unui proces deja demarat (HCC nr.29/2017, §63).

Astfel, cu referire la efectul actelor, Directiva UE 2014/59 din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii stabileşte că: “Atunci când acest lucru este necesar pentru a proteja interesul unor părţi terţe care, acţionând cu bună-credinţă, au cumpărat acţiuni, alte instrumente de proprietate, active, drepturi sau pasive ale unei instituţii aflate în rezoluţie […] anularea unei decizii luate de o autoritate de rezoluţie nu afectează niciun act administrativ adoptat ulterior şi nicio tranzacţie încheiată ulterior de către autoritatea de rezoluţie în cauză pe baza deciziei sale anulate. În acest caz, căile de recurs împotriva unei decizii […] trebuie să se limiteze la acordarea de compensaţii pentru pierderile suferite de reclamant ca urmare a deciziei sau a măsurii respective” (HCC nr.29/2017, §65).

Prin urmare, ţinând cont de cele menţionate mai sus, Curtea a reţinut că în situaţia în care sancţiunile aplicate de BNM constituie o situaţie consumată, iar procesul demarat este unul ireversibil, implicit procesul de lichidare a unei bănci, prevederile legale contestate potrivit cărora declararea ilegală de către instanţa de judecată a acţiunilor întreprinse de BNM nu afectează efectul actelor emise, au drept scop asigurarea securităţii raporturilor juridice (HCC nr.29/2017, §66).

Curtea a subliniat că asigurarea securităţii raporturilor juridice trebuie abordată cu mai mare prudenţă având în vedere importanţa crucială a reputaţiei bancare (HCC nr.29/2017, §67).

În acelaşi timp, deşi instanţa de judecată este limitată în deciziile sale privind restabilirea drepturilor anulate de BNM, Curtea a considerat că remediul stabilit de legi privind repararea prejudiciilor prin compensare materială echitabilă asigură un just echilibru între interesul publiC şi interesele băncii/acţionarilor (HCC nr.29/2017, §68).

Ţinând cont de considerentele menţionate, Curtea a reţinut că, în temeiul limitărilor admise de articolul 54 din Constituţie, prevederile lit.a) alin.(7) al art.38 din Legea instituţiilor financiare nu sunt disproporţionate în raport cu scopurile legitime de protecţie a drepturilor creditorilor şi garantarea interesului publiC privind administrarea corespunzătoare a băncilor (HCC nr.29/2017, §71).

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că prevederile supuse controlului constituţionalităţii sunt conforme articolelor 20 şi 53 alin.(1) din Constituţie (HCC nr.29/2017, §72).

2.17. Devotamentul faţă de ţară

2.17.1. Deţinerea multiplei cetăţenii de către militarii prin contract

Cetăţenia desemnează legătura juridică între persoană şi stat. Calitatea de cetăţean impune devotament şi fidelitate faţă de interesele poporului, precum şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor înscrise în Constituţie şi alte legi (HCC nr.3/2017⁴⁵, §39).

_____________________

⁴⁵ Hotărârea nr.3 din 31.01.2017 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.162-XVI din 22 iulie 2005 cu privire la statutul militarilor (interdicţia deţinerii multiplei cetăţenii de către militarii prin contract)

Curtea a menţionat că Republica Moldova a ratificat Convenţia europeană cu privire la cetăţenie în 1999, fără a formula rezerve în privinţa interdicţiei multiplei cetăţenii. În acest sens, unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional este că statele sunt obligate să exercite cu bună credinţă tratatele internaţionale la care sunt parte (HCC nr.3/2017, §41).

Art.17 din Convenţia europeană cu privire la cetăţenie instituie obligaţia Republicii Moldova de a asigura ca cetăţenii săi care posedă şi alte cetăţenii să beneficieze de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni ai Republicii Moldova (HCC nr.3/2017, §42).

În cauza Tănase contra Moldovei, Curtea Europeană a constatat încălcarea prevederilor convenţionale de către autorităţile Republicii Moldova, prin adoptarea Legii nr.273-XVI din 7 decembrie 2007, şi anume încălcarea dreptului reclamantului de a fi ales în Parlament, drept garantat de articolul 3 din Protocolul nr.1 la Convenţie. Dispoziţiile legii impuneau restricţii la ocuparea unor funcţii publice pentru persoanele care deţineau şi cetăţenia unui alt stat, decât a Republicii Moldova (HCC nr.3/2017, §44).

În această cauză, Curtea Europeană a considerat că existau alte mijloace de a proteja legile, instituţiile şi securitatea naţională ale Republicii Moldova (HCC nr.3/2017, §45).

De asemenea, Curtea Europeană a menţionat că statul trebuia să ţină cont de instrumentele şi rapoartele internaţionale relevante, în special de cele ale organismelor Consiliului Europei, în interpretarea garanţiilor convenţionale şi stabilirea unui consens general. Curtea Europeană a observat că atât Comisia împotriva Rasismului şi Intoleranţei, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Comitetul pentru monitorizarea respectării obligaţiilor, cât şi Comisia de la Veneţia au fost unanime în criticile lor asupra ingerinţei (HCC nr.3/2017, §46).

Având în vedere concluziile Curţii Europene în cauza Tănase contra Moldovei, Curtea Constituţională a adoptat Hotărârea nr.31 din 11 decembrie 2014 privind revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale din 26 mai 2009, prin care a declarat neconstituţionale prevederile Legii nr.273- XVI din 7 decembrie 2007, care interziceau ocuparea funcţiilor publice de către cetăţenii Republicii Moldova care deţin şi o altă cetăţenie (HCC nr.3/2017, §47).

Curtea a constatat că art.28 alin.(6) lit.e) şi art.35 alin.(3) lit.g) din Legea cu privire la statutul militarilor stabilesC interdicţia deţinerii mai multor cetăţenii pentru militarii prin contract, fapt care deosebeşte condiţiile de angajare a militarilor de cele ale altor categorii de persoane care deţin unele funcţii publice şi au dreptul să deţină mai multe cetăţenii (HCC nr.3/2017, §48).

Curtea Europeană a stabilit că statele se bucură de o largă marjă de apreciere în domeniul securităţii naţionale, în general, şi al forţelor armate, în special – Smith şi Grady v. Regatul Unit şi Lustig-Prean şi Beckett v. Regatul Unit (HCC nr.3/2017, §55).

În jurisprudenţa Curţii Europene s-a menţionat că, prin îmbrăţişarea carierei militare, membrii forţelor armate se supun de bună voie unui sistem de disciplină militară şi unor limitări ale drepturilor şi libertăţilor pe care acest sistem le implică – KalaC v. Turcia din 1 iulie 1997 şi Larissis şi alţii v. Grecia din 24 februarie 1998 (HCC nr.3/2017, §56).

Totodată, aceste restricţii sunt acceptabile numai în cazul în care există o ameninţare reală pentru eficienţa operaţională a forţelor armate, iar afirmaţiile cu privire la existenţa acestui risC trebuie să fie “susţinute de exemple” – Smith şi Grady v. Regatul Unit şi Lustig-Prean şi Beckett v. Regatul Unit din 27 septembrie 1999 (HCC nr.3/2017, §57).

Potrivit articolului 56 alin.(1) din Constituţie, devotamentul faţă de ţară este sacru. Curtea a reţinut că devotamentul faţă de ţară este o îndatorire care, prin semnificaţie şi importanţă, reprezintă fundamentul celorlalte îndatoriri constituţionale, întrucât exprimă obligaţia esenţială ce rezultă din raportul de cetăţenie. Astfel, între cetăţean şi stat se naşte o legătură durabilă, însoţită de responsabilităţi reciproce (HCC nr.3/2017, §60).

Totodată, Curtea a reţinut că devotamentul faţă de ţară al militarilor este asigurat şi prin jurământul depus. Jurământul militar, dat faţă de Republica Moldova, reprezintă asumarea responsabilităţii pentru respectarea legilor şi regulamentelor militare. Curtea a subliniat că depunerea jurământului nu este o simplă formalitate (HCC nr.3/2017, §63).

Curtea a reţinut că încălcarea îndatoririi constituţionale şi legale atrage după sine răspunderea juridică (HCC nr.3/2017, §64).

Astfel, militarul poate fi tras la răspundere pentru trădare de patrie (art.337 din Codul penal), divulgarea secretului de stat (art.344 din Codul penal), predarea de bună voie în prizonierat (articolul 387 din Codul penal), părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (articolul 386 din Codul penal) (HCC nr.3/2017, §65).

Totodată, Curtea a constatat că în timp ce respectiva interdicţie este instituită doar pentru militarii prin contract, militarii în termen pot deţine şi cetăţenia altui stat, ambele categorii având obligaţii de loialitate faţă de ţară. La fel, nu se poate afirma că ministrul apărării, Preşedintele Republicii Moldova, care este comandantul suprem al Forţelor Armate, şi alte persoane, a căror activitate este legată de apărarea patriei şi care pot deţine şi cetăţenia altui stat, nu au obligaţii similare (HCC nr.3/2017, §66).

Curtea a reţinut că o astfel de restricţie, impusă unui grup de persoane fără o justificare obiectivă, depăşeşte domeniul de aplicare al unei marje acceptabile de apreciere a statului, afectează dreptul la muncă şi la studii, contrar articolelor 16, 35 şi 43 din Constituţie (HCC nr.3/2017, §67).

3. Autorităţile publice

3.1. Parlamentul. Organizarea internă

3.1.1. Revocarea preşedinţilor comisiilor permanente ale Parlamentului

În ceea ce priveşte problema revocării preşedinţilor comisiilor permanente ale Parlamentului, Curtea a reţinut că Parlamentul are competenţa exclusivă de a stabili prevederi referitoare la organele sale de conducere, iar nerespectarea unor prevederi regulamentare se poate constata şi rezolva pe căi şi proceduri exclusiv parlamentare (DCC nr.32/2017⁴⁶, § 21).

_____________________

⁴⁶ Decizia nr.32 din 31.03.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.47a/2016 pentru controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului privind componenţa nominală a comisiilor permanente ale Parlamentului şi a delegaţiilor Parlamentului la organizaţiile parlamentare internaţionale şi organizaţiile parlamentare bilaterale

3.2. Preşedintele Republicii Moldova

3.2.1. Obligaţia de loialitate constituţională a Preşedintelui ţării

Curtea a constatat că obligaţia de loialitate constituţională derivă din jurământul pe care îl depune Preşedintele ţării, potrivit articolului 79 din Constituţie: “Jur să-mi dăruiesC toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a Moldovei” (HCC nr.2/2017⁴⁷, §25).

_____________________

⁴⁷ Hotărârea nr.2 din 24.01.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) din Constituţia Republicii Moldova (codecizia la remanierea guvernamentală)

Depunând jurământul, Preşedintele Republicii Moldova îşi asumă necondiţionat, în mod publiC şi solemn obligaţia de a acţiona exclusiv în spiritul loialităţii faţă de Constituţie şi de a nu încălca jurământul în nici o împrejurare (HCC nr.2/2017, §27).

Obligaţia de loialitate constituţională a Preşedintelui Republicii Moldova se naşte în momentul depunerii jurământului. Astfel, fără depunerea jurământului, Preşedintele Republicii nu îşi poate începe mandatul, urmând a fi convocate noi alegeri prezidenţiale (HCC nr.2/2017, §29).

Curtea a reţinut că jurământul Preşedintelui Republicii Moldova nu este un act formal sau simbolic, nu reprezintă doar rostirea solemnă şi semnarea textului jurământului. Jurământul depus de Preşedintele Republicii Moldova are valoarea unui act juridiC constituţional, care produce efecte juridice constituţionale (HCC nr.2/2017, §30).

Curtea a subliniat că încălcarea jurământului este, pe de o parte, o încălcare gravă a Constituţiei, iar o încălcare gravă a Constituţiei este, pe de altă parte, o încălcare a jurământului. Gravitatea acestei încălcări poate ridica o problemă de incompatibilitate a Preşedintelui cu funcţia exercitată (HCC nr.2/2017, §32).

Responsabilitatea reprezintă o valoare consacrată de Constituţie (HCC nr.28/2017⁴⁸, §71).

_____________________

⁴⁸ Hotărârea nr.28 din 17.10.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte)

Curtea a subliniat că Preşedintele ţării nu este omnipotent, ci este ţinut de obligaţia de devotament constituţional, de a respecta limitele impuse de Constituţie şi poartă răspundere pentru îndeplinirea cu bună-credinţă a atribuţiilor ce îi revin (HCC nr.28/2017, §72).

3.2.2. Rolul constituţional al şefului statului

Constituţia reglementează statutul juridiC al Preşedintelui Republicii, atribuţiile, jurământul, imunităţile şi incompatibilităţile (HCC nr.35/2017⁴⁹, §51).

_____________________

⁴⁹ Hotărârea nr.35 din 12.12.2017 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 112 alin.(2) din Codul electoral (interdicţia de a fi membru de partid pentru Preşedintele Republicii Moldova)

Constituţia atribuie Preşedintelui Republicii un şir de împuternici importante în diverse domenii, care determină participarea sa nemijlocită la formarea puterilor în stat (HCC nr.35/2017, §52).

Conform articolului 77 din Constituţie, Preşedintelui Republicii Moldova îi sunt atribuite două funcţii primordiale: (1) de a reprezenta statul şi (2) de a fi garantul suveranităţii, independenţei naţionale, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a menţionat că ambele funcţii nu permit Preşedintelui de a întreprinde acţiuni fără a ţine cont de voinţa Parlamentului şi raporturile deja stabilite de organul reprezentativ suprem al poporului. A reprezenta statul nu înseamnă a institui propria voinţă. Or, reprezentarea unei persoane (în cazul dat, a statului) presupune obligativitatea reprezentantului de a ţine cont de voinţa persoanei reprezentate – HCC nr.17/2010, § 6 (HCC nr.35/2017, §53).

În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi a doua funcţie a Preşedintelui, care prescrie garantarea unor valori naţionale deja consfinţite, şi nu instituirea voinţei unipersonale. Astfel, a doua funcţie a Preşedintelui impune garantarea suveranităţii consfinţite prin actele organului reprezentativ suprem al poporului, garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării în graniţele şi limitele stabilite, conform actelor şi tratatelor internaţionale prin care statul Republica Moldova a fost recunoscut de comunitatea internaţională – HCC nr.17/2010, § 6 (HCC nr.35/2017, §54).

3.2.3. Domeniile în care Preşedintele Republicii Moldova nu poate iniţia referendum

Dispoziţiile art.88 din Constituţie abilitează Preşedintele Republicii Moldova cu atribuţia de a cere poporului prin referendum să-şi exprime voinţa asupra unei probleme de interes naţional (HCC nr.24/2017⁵⁰, §89).

_____________________

⁵⁰ Hotărârea nr.24 din 27.07.2017 privind controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.105-VIII din 28 martie 2017 privind desfăşurarea referendumului republican consultativ asupra unor probleme de interes naţional (referendumul republican consultativ)

Curtea a constatat că, la 28 martie 2017, Preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul nr.105–VIII pentru desfăşurarea referendumului republican consultativ, care cuprinde patru întrebări (HCC nr.24/2017, §90).

În jurisprudenţa sa Curtea a menţionat că, având în vedere faptul că formarea liberă a opiniei reprezintă o condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări autentiC democratice a suveranităţii, în conformitate cu principiul statuat în art.2 din Legea Fundamentală, trebuie să se găsească un echilibru între necesitatea protejării dreptului cetăţeanului de a decide participativ la referendum, ca un drept fundamental al său, şi asigurarea formării libere a voinţei electoratului şi onestitatea scrutinului (HCC nr.24/2017, §91).

Curtea a subliniat că a recurge la un referendum implică în mod necesar respectarea ordinii juridice în ansamblu. În mod special, un referendum nu poate fi organizat dacă nu este prevăzut de Constituţie sau de o lege conformă Constituţiei, de exemplu, dacă textul supus referendumului ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului (HCC nr.24/2017, §92).

Prin urmare, Curtea a examinat în mod separat dacă întrebările incluse în Decretul Preşedintelui pot fi supuse unui referendum, precum şi dacă pot fi corelate între ele după conţinut şi natură, astfel încât în ansamblu să se asigure preeminenţa dreptului (HCC nr.24/2017, §93).

- Cu privire la abrogarea unei legi

Dreptul constituţional al Preşedintelui de a recurge la referendum nu îi poate conferi însă acestuia posibilitatea legiferării, întrucât, în conformitate cu prevederile Constituţiei, Preşedintele nu poate iniţia un “referendum legislativ”, ci numai un “referendum consultativ”. Aceasta rezultă cu claritate din prevederile art.60 alin.(1) din Constituţie, or, Parlamentul este unica autoritate legislativă în stat. În caz contrar, acest fapt ar reprezenta o recunoaştere a competenţei de legiferare a Preşedintelui (HCC nr.24/2017, §95).

Curtea a reţinut că adoptarea/abrogarea unei legi prin referendum poate constitui obiectul unui referendum legislativ şi nu poate fi supusă referendumului consultativ (HCC nr.24/2017, §96).

- Cu privire la acordarea Preşedintelui Republicii Moldova a drepturilor constituţionale suplimentare privind dizolvarea Parlamentului, precum şi modificarea numărului deputaţilor

a) Dacă Preşedintele are dreptul de a supune referendumului aspecte ce implică modificarea Constituţiei

Curtea a examinat distinct faptul (a) dacă Preşedintele are dreptul de a supune referendumului aspecte ce implică modificarea Constituţiei şi (b) instituirea unor noi temeiuri pentru dizolvarea Parlamentului (HCC nr.24/2017, §99).

Rigiditatea constituţională constituie un important corolar al supremaţiei Legii fundamentale. Rigiditatea Constituţiei este o garanţie pentru stabilitatea ei, de aceasta din urmă depinzând, în bună măsură, şi stabilitatea întregului sistem normativ al statului, certitudinea şi predictibilitatea conduitelor umane fiind necesare pentru siguranţa juridică (şi nu numai) a membrilor comunităţii (HCC nr.24/2017, §100).

În acest sens, Curtea a reţinut că orice aspect care ţine de modificarea Constituţiei urmează să se circumscrie procedurii de revizuire a Constituţiei, strict determinată de Legea Supremă (HCC nr.24/2017, §101).

Curtea a reiterat că subiecţii abilitaţi cu dreptul constituţional de a iniţia modificarea Legii Supreme sunt statuaţi exhaustiv în art.141 alin.(1) din Constituţie. Potrivit prevederii constituţionale, Preşedintele Republicii Moldova nu dispune de dreptul de a iniţia modificarea Constituţiei (HCC nr.24/2017, §102).

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că prin textul art.88 lit.f) din Constituţie, care stipulează dreptul Preşedintelui Republicii Moldova de a cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes naţional, legiuitorul constituant a prevăzut posibilitatea adresării Preşedintelui către electorat doar pentru probleme majore, cu care s-ar putea confrunta naţiunea la un anumit moment, dar nu şi în legătură cu aprobarea sau respingerea unei legi de modificare a Constituţiei – Hotărârea nr.57 din 3 noiembrie 1999 (HCC nr.24/2017, §103).

Prin urmare, Curtea a subliniat că aspectele ce ţin de modificarea Constituţiei nu pot intra în sfera problemelor ce ar putea fi supuse unui referendum consultativ de către Preşedinte. Or, această modalitate ar implica acordarea în mod implicit Preşedintelui Republicii Moldova a dreptului de iniţiativă pentru modificarea Constituţiei, fapt contrar articolului 141 din Legea Supremă (HCC nr.24/2017, §104).

Totodată, examinând sesizarea, Curtea a observat că, deşi art.148 din Codul electoral stabileşte că iniţierea referendumului privind revizuirea Constituţiei se efectuează în condiţiile art.141 din Constituţie, în acelaşi timp, prevederile art.144 alin.(2) stabilesC că subiecţii menţionaţi la alin.(1), printre care se regăseşte şi Preşedintele Republicii Moldova, pot iniţia orice tip de referendum. În acest sens, Curtea constată că prevederile art.144 alin.(2) din Codul electoral contravin art.141 din Constituţie (HCC nr.24/2017, §106).

b) Cu privire la instituirea unor noi temeiuri de dizolvare a Parlamentului

Curtea a reţinut că dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul trebuie înţeles ca un mecanism de contrabalanţă, şi nu unul care ar dezechilibra puterile în stat şi ar genera crize politice (HCC nr.24/2017, §110).

Or, anterior anume astfel de crize s-au datorat unei prevederi constituţionale conţinute la articolul 78 şi care permitea Preşedintelui Republicii Moldova să dizolve Parlamentul în caz de nealegere a şefului statului de către Parlament, generând un cerC vicios de alegeri şi dizolvări (HCC nr.24/2017, §111).

Situaţia a fost remediată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.7 din 4 martie 2016, în urma căreia s-a revenit la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţeni, în cadrul unui regim parlamentar. Hotărârea Curţii, motivată de necesitatea de a evita dizolvările repetate ale Parlamentului, şi nu de a le multiplica, a vizat exclusiv modalitatea de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, nu şi competenţele acestuia, modificate prin Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000, în sensul configurării regimului parlamentar de guvernământ (HCC nr.24/2017, §112).

Curtea a reţinut că alegerea Preşedintelui prin vot popular nu impune necesitatea transformării acestuia într-un opozant al Parlamentului. Deşi alegerea prin vot popular tinde să consolideze poziţia Preşedintelui, în sistemele constituţionale similare, preşedinţii aleşi prin vot popular continuă să joace rolul de putere neutră şi nu dispun de competenţe largi, iar balanţele şi contrabalanţele necesare sunt garantate de parlamentarism (HCC nr.24/2017, §113).

În acest sens, în cadrul sistemelor parlamentare şeful statului joacă rolul unui arbitru, sau al unei puteri neutre, fiind detaşat de partidele politice. Chiar dacă nimeni nu poate împiedica şeful statului să aibă opiniile şi simpatiile sale politice, mandatul pe care îl exercită este limitat. Preşedintele este un element important al sistemului politic, dar acesta nu este un partizan al politicului (HCC nr.24/2017, §114).

Competenţa Preşedintelui de a dizolva Parlamentul este definită prin poziţia sa neutră, iar scopul acesteia este de a preveni blocajele instituţionale. Aşa cum ne demonstrează analiza comparativă, majoritatea statelor cu democraţii noi cu sistem parlamentar au optat în favoarea enumerării cazurilor specifice în care Preşedintele poate dizolva Parlamentul, şi nu pentru introducerea unei clauze generale de dizolvare discreţionară (HCC nr.24/2017, §115).

Curtea a subliniat că cumularea cazurilor specifice existente de dizolvare cu altele noi ar putea fi interpretată ca oferind Preşedintelui dreptul de a utiliza instrumentul dizolvării Parlamentului drept unealtă pentru promovarea politicilor de partid, în contradicţie cu rolul său de putere neutră în cadrul actualului regim parlamentar. Acest lucru poate provoca conflicte politice inutile (HCC nr.24/2017, §116).

Această opinie este susţinută şi de către Comisia de la Veneţia, fiind expusă în Avizul asupra propunerilor Preşedintelui Republicii Moldova de modificare a Constituţiei în vederea extinderii competenţelor de dizolvare a Parlamentului, adoptat la cea de-a 111-a sesiune plenară din 16-17 iunie 2017, CDL-AD(2017)014 (HCC nr.24/2017, §117).

De asemenea, în Avizul menţionat mai sus, Comisia de la Veneţia a subliniat că acordarea Preşedintelui a unor competenţe discreţionare de a dizolva Parlamentul face ca celelalte temeiuri indicate să fie total superflue. S-ar putea înţelege chiar că competenţa generală de dizolvare nu este legată de situaţii de criză instituţională (care sunt acoperite de cazurile speciale de dizolvare), dar oferă Preşedintelui posibilitatea de a dizolva Parlamentul pentru motive pur politice, de exemplu, atunci când el/ea nu este de acord cu opţiunea de politici a legislativului şi îşi doreşte alegeri noi. O astfel de interpretare a competenţelor Preşedintelui de a dizolva Parlamentul schimbă rolul neutru al Preşedintelui şi îl transformă într-un jucător politic. Acest lucru nu este compatibil cu logica regimului parlamentar (HCC nr.24/2017, §118).

Atribuirea şefului statului a puterii discreţionare de dizolvare a Parlamentului poate fi periculoasă în statele în care nu sunt tradiţii democratice consacrate şi atunci când acesta nu este supus anumitor restricţionări, anume din cauză că riscă să fie interpretată drept instrument al politicilor de partid (HCC nr.24/2017, §119).

La fel, acest lucru poate servi ca temei pentru o confruntare între o personalitate şi o instituţie colectivă. Motivul pentru care o astfel de situaţie se evită în constituţii este faptul că, într-un fel sau altul, o astfel de confruntare pentru încredere poate implica un comportament demagogiC (pe care o persoană îl poate manifesta mai bine decât o instituţie) şi poate genera riscuri pentru sistemul instituţional nu doar într-un caz particular, dar şi pe un termen lung (HCC nr.24/2017, §120).

Curtea a menţionat că mandatul popular în sine nu modifică competenţele şefului statului şi nu presupune acordarea acestuia a puterii discreţionare de dizolvare a Parlamentului (HCC nr.24/2017, §121).

Nu poate fi adoptată nici o modificare a Constituţiei care ar afecta armonia prevederilor Constituţiei sau armonia valorilor consacrate prin acestea – HCC nr.7 din 4 martie 2016, pct.70 (HCC nr.24/2017, §124).

În acest sens, şi Comisia de la Veneţia accentuează că “fiecare constituţie este rezultatul procesului de echilibrare a diferitelor puteri. Dacă unei autorităţi a statului i-a fost conferită o anumită prerogativă, celelalte puteri trebuie să fie în măsură să controleze în mod eficient exercitarea acestei prerogative. Cu cât mai multă putere are o instituţie, cu atât mai necesară este instituirea de mecanisme de control cât mai riguros. Dreptul constituţional comparat nu poate fi redus la identificarea existenţei în constituţia unui alt stat a unei prevederi pentru a justifica natura sa democratică din propria Constituţie. Fiecare Constituţie reprezintă un aranjament complex de balanţe şi contrabalanţe şi fiecare prevedere trebuie să fie examinată în lumina valorii pe care o are în ceea ce priveşte echilibrarea puterilor în general” (HCC nr.24/2017, §125).

Astfel, prin prisma celor enunţate, Curtea a reţinut că atribuirea Preşedintelui Republicii Moldova a unor competenţe extinse şi discreţionare de a dizolva Parlamentul nu asigură echilibrul materiei constituţionale într-un regim parlamentar în care atribuţiile Preşedintelui sunt limitate şi tinde să obstrucţioneze activitatea legislativului prin generarea unor crize constituţionale (HCC nr.24/2017, §126).

Mai mult, Curtea a subliniat, cu titlu de principiu, că orice modificare care vizează competenţele Preşedintelui urmează să producă efecte doar pentru mandatul succesorului şi nu poate afecta atribuţiile Preşedintelui aflat în exerciţiul funcţiei. Această opinie este împărtăşită şi de către Comisia de la Veneţia în Avizul menţionat supra (HCC nr.24/2017, §127).

- Cu privire la studierea unor discipline în instituţiile de învăţământ

Referitor la studierea în instituţiile de învăţământ a disciplinei “Istoria Moldovei”, Curtea a reamintit că în jurisprudenţa sa a statuat că aprecierea ştiinţifică a unei probleme, fiind resortul mediului academic, şi nu al mediului politic, urmează a fi tratată de către experţi şi savanţi – HCC nr.36 din 5 decembrie 2013 (HCC nr.24/2017, §128).

Curtea a constatat că această chestiune ţine de cercetarea prin prisma regulilor specifice metodelor ştiinţifice, care se fundamentează doar pe dovezi ale analizei istoriografice (HCC nr.24/2017, §129).

Din motivele enunţate, Curtea a subliniat că aspectele care vizează materia ştiinţei nu pot fi politizate şi nu pot fi supuse votului politiC şi/sau votului popular (HCC nr.24/2017, §130).

3.2.4. Instituirea interimatului funcţiei de Preşedinte la numirea miniştrilor

În cazul formării Guvernului există un raport tripartit, între Prim-ministrul desemnat, Parlament şi Preşedinte, şi proceduri specifice complexe inerente învestirii Guvernului. Elementul central al învestirii Guvernului de către Parlament îl constituie programul, şi nu persoanele (miniştrii), deşi aceştia sunt supuşi scrutinului parlamentar (HCC nr.28/2017⁵¹, §59).

_____________________

⁵¹ Hotărârea nr.28 din 17.10.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte)

Din contra, remanierea guvernamentală nu presupune exercitarea competenţei Parlamentului, întrucât modificările intervenite în componenţa lui se petreC în interiorul puterii executive. Fiecare membru al Guvernului răspunde politiC individual faţă de Primul-ministru. Parlamentul nu se poate opune revocării unui membru al Guvernului, dar, dacă prin aceasta şi-a pierdut încrederea în Guvern, poate recurge la arma moţiunii de cenzură împotriva întregului Guvern (HCC nr.28/2017, §60).

SimetriC faptului că Preşedintele nu are nici o putere constituţională în selectarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de Prim-ministru a membrilor echipei guvernamentale, pe cale de consecinţă, şeful statului nu are, constituţional, nici o putere în privinţa schimbării componenţei Guvernului, adică în cazul remanierii. Puterea reală de decizie în ceea ce priveşte revocarea sau numirea unui membru al Guvernului aparţine exclusiv Primului-ministru. Doar Primul-ministru poate avea o iniţiativă în acest sens şi, deşi Constituţia vorbeşte despre propunerea de revocare sau de numire adresată şefului statului, acesta din urma nu o poate refuza. În consecinţă, decretul Preşedintelui de numire sau de revocare a unui membru al Guvernului propus a doua oară este un act formal, care “autentifică” voinţa Prim-ministrului de a face modificări în componenţa echipei guvernamentale (HCC nr.28/2017, §61).

Prin urmare, Curtea a constatat că refuzul deliberat al Preşedintelui ţării de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de numire a candidaturii propuse repetat de Prim-ministru constituie o încălcare gravă a obligaţiilor sale constituţionale şi a jurământului, circumstanţă ce justifică iniţierea de către Parlament a procedurii de suspendare a Preşedintelui, în conformitate cu articolul 89 din Constituţie (HCC nr.28/2017, §84).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că mecanismul de demitere a Preşedintelui ţine de opţiunea Parlamentului, fiind o procedură complexă şi de lungă durată, care nu soluţionează prompt problema funcţionalităţii depline a instituţiilor fundamentale obstrucţionate deliberat de către Preşedinte (HCC nr.28/2017, §85).

Curtea a constatat că Preşedintele ţării, încălcând flagrant jurământul depus la învestirea în funcţie, a refuzat să-şi execute obligaţiile constituţionale, în modul în care prevede Constituţia şi hotărârile relevante ale Curţii Constituţionale, cu care aceasta face corp comun. Refuzul Preşedintelui de a-şi exercita propriile atribuţii nu doar a blocat numirea ministrului apărării, ci şi a creat un precedent periculos ce ameninţă funcţionalitatea procedurii remanierilor guvernamentale în ansamblu şi autoritatea Curţii Constituţionale (HCC nr.28/2017, §100).

Analizând Constituţia ca un tot unitar şi obiectivul specifiC al acesteia, care urmăreşte să evite crearea vidului de putere şi să asigure instituţii pe deplin funcţionale, Curtea a subliniat că în situaţia de blocaje instituţionale, când atribuţiile unor instituţii nu sunt exercitate de titularii acestora, indiferent de motivele acestor blocaje, dispoziţiile constituţionale prevăd suplinirea acestora prin instituirea interimatului (HCC nr.28/2017, §101).

Constituţia conţine norme care prevăd imposibilitatea temporară sau definitivă de a continua exercitarea mandatului (HCC nr.28/2017, §104).

Din conţinutul articolelor 90 şi 91 din Constituţie rezultă cu claritate că Legea Supremă face distincţie între două situaţii diferite de imposibilitate a exercitării mandatului de Preşedinte:

(a) imposibilitate temporară, caz în care Preşedintele îşi poate relua activitatea, se instituie interimatul fără ca funcţia să devină vacantă;

(b) imposibilitate definitivă (alta decât decesul), situaţie în care Preşedintele nu-şi mai poate relua activitatea mai mult de 60 de zile, survenind vacanţa funcţiei şi organizarea alegerilor pentru un nou Preşedinte, cu instituirea interimatului pentru această perioadă (HCC nr.28/2017, §105).

Toate aceste situaţii prevăzute atât de articolul 90, cât şi de articolul 91 din Constituţie au drept consecinţă instituirea interimatului funcţiei (HCC nr.28/2017, §106).

Constituţia nu precizează care sunt ipotezele în care imposibilitatea poate interveni (HCC nr.28/2017, §107).

În mod logic, imposibilitatea temporară a exercitării funcţiei de Preşedinte este generată de orice circumstanţă incompatibilă cu exercitarea atribuţiilor, alta decât decesul (HCC nr.28/2017, §108).

Curtea a reţinut că inacţiunea instituţiei prezidenţiale, prin neexercitarea atribuţiilor fie pentru motive obiective, fie pentru motive subiective, prin refuzul deliberat de a exercita atribuţiile, are consecinţe identice, adică blocarea altor instituţii (HCC nr.28/2017, §109).

În acest context, având în vedere faptul că, în cazul refuzului deliberat de a-şi exercita atribuţiile, consecinţele sunt identice cu cele ce survin în cazul imposibilităţii exercitării atribuţiilor pentru motive obiective, Curtea a considerat că soluţionarea acestor situaţii trebuie să fie identică, adică instituirea interimatului (HCC nr.28/2017, §110).

Astfel, prin refuzul deliberat de a-şi executa una sau mai multe obligaţii constituţionale, Preşedintele se înlătură el însuşi de la exercitarea acestora (HCC nr.28/2017, §111).

În acest context, inacţiunea sa deliberată constituie, în sensul articolului 91 din Constituţie, imposibilitate temporară, pentru considerente subiective (lipsa dorinţei), de a-şi exercita atribuţia în cauză, ceea ce justifică instituirea interimatului funcţiei pentru asigurarea exercitării acestei (acestor) obligaţii constituţionale a Preşedintelui (HCC nr.28/2017, §112).

În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit articolului 91 din Constituţie, dacă Preşedintele Republicii Moldova se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru (HCC nr.28/2017, §113).

În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să constate circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte, prin emiterea unui aviz (HCC nr.28/2017, §114).

În situaţia unei inacţiuni constituţionale deliberate de a-şi îndeplini atribuţiile, durata imposibilităţii nu are incidenţă pentru instituirea interimatului, spre deosebire de situaţia unei imposibilităţi obiective ce depăşeşte 60 de zile, pentru care se constată vacanţa funcţiei, în condiţiile articolului 90 din Constituţie (HCC nr.28/2017, §115).

Instituirea interimatului funcţiei, cauzat de refuzul deliberat de a executa una sau mai multe obligaţii constituţionale, şi circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte urmează a fi constatate în fiecare caz în parte de către Curtea Constituţională, în conformitate cu competenţa atribuită acesteia prin articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de articolul 38 alin.(1) şi (2) lit.c) din Codul jurisdicţiei constituţionale, în funcţie de domeniul lor de competenţă (HCC nr.28/2017, §116).

Astfel, în ordine, Preşedintele Parlamentului sau Primul-ministru, în calitate de Preşedinte interimar, va emite decretele neemise de titularul care a refuzat deliberat să-şi exercite obligaţiile constituţionale (HCC nr.28/2017, §117).

3.3. Guvernul

3.3.1. Codecizia la remanierea guvernamentală

a) Partajarea competenţei în cadrul remanierii guvernamentale

Potrivit articolului 98 alin.(6) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului (HCC nr.2/2017⁵², §33).

_____________________

⁵² Hotărârea nr.2 din 24.01.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) din Constituţia Republicii Moldova (codecizia la remanierea guvernamentală)

În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, în reglementarea raporturilor dintre Prim-ministru şi Preşedinte, Constituţia prevede cooperarea acestora în procesul de formulare a deciziilor, astfel încât aceste competenţe să se echilibreze reciproc, în sensul evitării deciziilor discreţionare şi abuzurilor. Toţi aceşti participanţi se supun însă prevederilor constituţionale, trebuind să respecte normele legale în ceea ce priveşte modul de interacţiune şi să acţioneze în comun în vederea îndeplinirii misiunii de revocare sau numire a miniştrilor – HCC nr.7/2013 (HCC nr.2/2017, §35).

Curtea a reţinut că, în cadrul regimului parlamentar al Republicii Moldova, Preşedintele Republicii Moldova are un volum de competenţe expres stabilite de Constituţie. Deoarece Preşedintele nu poartă nici o responsabilitate politică pentru activitatea Guvernului, rolul acestuia în configurarea componenţei Guvernului este unul limitat (HCC nr.2/2017, §36).

Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei sale prevăzute de articolul 98 alin.(6) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova poate să refuze propunerea Prim-ministrului de numire a unei persoane într-o funcţie vacantă de ministru şi să-i ceară să facă o altă propunere (HCC nr.2/2017, §38).

Cu toate acestea, voinţa politică a Preşedintelui nu poate constitui o sursă de blocaj, pe de o parte, şi nu poate anula, pe de altă parte, competenţele Prim-ministrului în cadrul procedurii de codecizie în remanierea guvernamentală (HCC nr.2/2017, §39).

b) Dreptul Preşedintelui de a solicita Prim-ministrului să facă o altă propunere pentru funcţia de ministru

Curtea a constatat că Preşedintele Republicii Moldova are dreptul să verifice corespunderea candidatului propus de Prim-ministru pentru funcţie, însă nu are drept de veto faţă de propunerea Prim-ministrului. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată, excluzând astfel validitatea unui refuz arbitrar (HCC nr.2/2017, §46).

Curtea a subliniat că Preşedintele Republicii Moldova poate să refuze propunerea Prim-ministrului de numire a unei persoane într-o funcţie vacantă de ministru şi să-i ceară să facă o altă propunere, fără a constitui, însă, o sursă de blocaj instituţional sau a anula competenţele Prim-ministrului în cadrul procedurii de codecizie la remanierea guvernamentală (HCC nr.2/2017, §47).

c) De câte ori Preşedintele poate cere desemnarea altei candidaturi

Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea a recurs la o analogie privind mecanismul constituţional de soluţionare a conflictului juridiC în cadrul procedurilor de promulgare a legilor (HCC nr.2/2017, §49).

În jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reţinut că Preşedintele Republicii Moldova, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, este în drept să o restituie Parlamentului spre reexaminare, dar numai o singură dată – HCC nr.9 din 26 februarie 1998 (HCC nr.2/2017, §50).

Curtea a apreciat că această soluţie are valoare constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în cadrul unor proceduri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicare generală în cazuri similare (HCC nr.2/2017, §51).

Curtea a reţinut că, aplicată la procesul de remaniere guvernamentală, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui Republicii Moldova de a numi un ministru la propunerea Prim-ministrului (HCC nr.2/2017, §52).

Astfel, Preşedintele Republicii Moldova poate refuza o singură dată, motivat, propunerea prim-ministrului de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru (HCC nr.2/2017, §53).

Totodată, limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că, în continuare, răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, Prim-ministrului (HCC nr.2/2017, §54).

În acest sens, Curtea a menţionat că din prevederile constituţionale şi legale Curtea deduce rolul primar al Prim-ministrului în procedurile privind revocarea sau numirea miniştrilor. Curtea a dedus importanţa menţinerii echipei guvernamentale pe toată durata mandatului acordat de Parlament. Concluzia în cauză se cristalizează şi din prevederile art.103 alin.(1) din Constituţie, conform cărora odată cu încetarea mandatului Parlamentului încetează şi mandatul Guvernului – HCC nr.7 din 18 mai 2013 (HCC nr.2/2017, §55).

În consecinţă, respingerea candidaturii pentru funcţia vacantă de ministru propusă de către Prim-ministru poate avea loC o singură dată şi trebuie să fie întemeiată pe respectarea cerinţelor legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului (HCC nr.2/2017, §56).

Totodată, Curtea a menţionat că în Constituţie nu este stabilit un termen concret pentru numirea Guvernului după ce Parlamentul i-a acordat vot de încredere. În acelaşi timp, pentru a nu afecta intrarea Guvernului în exerciţiul funcţiilor sale, în general, şi al funcţiilor de conducere generală a administraţiei publice, în special, Curtea a reţinut că acest termen urmează să fie rezonabil – HCC nr.15 din 23 martie 1999 (HCC nr.2/2017, §57).

3.3.2. Forţele armate. Participarea contingentului militar la stagii de instruire

Curtea a reţinut că din analiza atribuţiilor Preşedintelui Republicii Moldova în domeniul apărării, prevăzute de Constituţie, nu reiese competenţa exclusivă a Preşedintelui de a lua anumite decizii, aceasta fiind partajată cu Parlamentul, astfel şeful statului neavând discreţie totală în domeniul apărării. În mod similar, anumite competenţe stabilite de lege sunt partajate între Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern (DCC nr.94/2017⁵³, § 25).

_____________________

⁵³ Decizia nr.94 din 21.09.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.119a/2017 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Guvernului nr.709 din 6 septembrie 2017 privind participarea unui contingent militar al Armatei Naţionale la stagiul de instruire din Ucraina (delegarea militarilor la instruire)

De altfel, având în vedere că Preşedintele Republicii Moldova este şi comandantul suprem al forţelor armate, prin Hotărârea nr.15b din 16 decembrie 1996 cu privire la interpretarea articolului 87 din Constituţia Republicii Moldova, Curtea a statuat că Preşedintele Republicii Moldova conduce Ministerul Apărării în limitele atribuţiilor în domeniul apărării prevăzute în Constituţia Republicii Moldova şi în actele normative care nu contravin Legii Supreme (DCC nr.94/2017, § 26).

Curtea a constatat că Legea nr.136 din 7 iulie 2017 cu privire la Guvern prevede în art.4 lit.k) că unul din domeniile principale ale activităţii Guvernului constituie apărarea şi securitatea naţională. Aceeaşi lege, prin articolul 6, atribuie Guvernului competenţa asigurării executării actelor normative ale Parlamentului şi a prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi îndeplinirea altor atribuţii prevăzute de cadrul normativ sau care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului (DCC nr.94/2017, § 30).

De asemenea, prevederile art.27 alin.(1) din Legea nr.345-XV din 25 iulie 2003 cu privire la apărarea naţională stabilesC că Guvernul răspunde de organizarea activităţilor şi de realizarea măsurilor privind apărarea naţională în limitele împuternicirilor prevăzute de legislaţie, iar potrivit alin.(2) lit.j) din acelaşi articol, Guvernul asigură îndeplinirea tratatelor internaţionale în domeniul militar (DCC nr.94/2017, § 31).

În speţă, Curtea a observat că Hotărârea nr.709 din 6 septembrie 2017, potrivit preambulului, a fost aprobată de Guvern în temeiul Acordului de colaborare între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Ucrainei semnat la 19 februarie 1993, art.13 din Legea nr.219 din 3 decembrie 2015 privind participarea Republicii Moldova la misiuni şi operaţii internaţionale şi art.27 din Legea nr.345- XV din 25 iulie 2003 cu privire la apărarea naţională (DCC nr.94/2017, § 32).

Curtea a constatat că art.4 din Acordul de colaborare între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Ucrainei prevede că, în scopul executării dispoziţiilor Acordului, până la 1 decembrie al fiecărui an, Părţile semnează Programul de colaborare, pentru anul următor, care conţine acţiunile preconizate, locul şi timpul desfăşurării lor, numărul participanţilor, formele de realizare a acţiunilor, alte chestiuni (DCC nr.94/2017, §33).

Din cele enunţate rezultă în mod evident că acţiunea privind “participarea unui contingent militar al Armatei Naţionale, fără armament, muniţii şi tehnică militară, la stagiul de instruire “Rapid Trident”, la Centrul de Instruire Militară Yavoriv, Ucraina, în perioada 7-23 septembrie 2017” este prevăzută în Programul de colaborare pentru anul 2017 între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Ucrainei (DCC nr.94/2017, §34).

Curtea a apreciat că dispoziţiile privind participarea unui contingent militar al Armatei Naţionale la stagiul de instruire din Ucraina nu comportă caracter primar şi, respectiv, Guvernul, aprobând Hotărârea nr.709 din 6 septembrie 2017, nu şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice. Or, în conformitate cu prevederile articolului 23 alin.(4) din Legea nr.595-XIV din 24 septembrie 1999 privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, Ministerul Apărării, de atribuţiile directe ale căruia ţine executarea prevederilor Acordului enunţat supra, informează Guvernul asupra problemelor pe care le implică aplicarea tratatului, iar potrivit alineatului (1) al aceluiaşi articol, Guvernului îi revine obligaţia să întreprindă măsurile necesare pentru a asigura executarea tratatelor internaţionale (DCC nr.94/2017, § 35).

Curtea a constatat că Guvernul a aprobat participarea unui contingent militar al Armatei Naţionale în număr de 57 de militari la stagiul de instruire fără armament, muniţii şi tehnică militară, şi nicidecum a unor unităţi militare (DCC nr.94/2017, § 36).

3.4. Administraţia publică locală

3.4.1. Exercitarea mandatului de către primarul interimar

Analizând Constituţia ca un tot unitar şi obiectivul specifiC al acesteia, care urmăreşte să evite crearea vidului de putere şi să asigure instituţii pe deplin funcţionale, Curtea a subliniat că în situaţia de blocaje instituţionale, când atribuţiile unor instituţii nu sunt exercitate de titularii acestora, indiferent de motivele acestor blocaje, dispoziţiile constituţionale prevăd suplinirea acestora prin instituirea interimatului (DCC nr.112/2017⁵⁴, §26).

_____________________

⁵⁴ Decizia nr.112 din 04.12.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.145a/2017 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 17 alin.(2) din Legea nr.136 din 17 iunie 2016 privind statutul municipiului Chişinău (desemnarea viceprimarilor)

Curtea a constatat că legiuitorul nu a limitat volumul atribuţiilor primarului interimar. Astfel, Curtea a reţinut că legea nu instituie vreo diferenţă între atribuţiile primarului titular şi ale celui interimar, ceea ce înseamnă că aceştia au aceleaşi atribuţii – ubi lex non distinguit neC nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem) (DCC nr.112/2017, §27).

Astfel, Curtea a reţinut că preluarea ipso jure de către primarul interimar a plenitudinii atribuţiilor titularului funcţiei are menirea să asigure continuitatea exercitării atribuţiilor primarului, în cazul în care survin circumstanţe de natură a face imposibilă activitatea acestuia din urmă (DCC nr.112/2017, §28).

Singura diferenţă dintre mandatul titularului şi al celui interimar este faptul că exercitarea mandatului de către primarul interimar este provizorie, deci limitată în timp (DCC nr.112/2017, §29).

3.4.2. Suspendarea din funcţie a primarului

Curtea a constatat că suspendarea din funcţie a primarului este un mecanism uzual prevăzut de sistemele de drept europene. Astfel, o analiză a statutului alesului local în dreptul european arată că suspendarea mandatului primarului este reglementată de legislaţia statelor europene (DCC nr.89/2017⁵⁵, §30).

_____________________

⁵⁵ Decizia nr.89 din 06.09.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.116g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 33 din Legea nr.436-XVI din 28 decembrie 2006 privind administraţia publică locală (suspendarea din funcţie a primarului)

Astfel, aplicarea în privinţa primarului a măsurii procesuale de constrângere - suspendarea provizorie din funcţie – nu se dispune în mod automat, prin efectul legii (ope legis), ci se va supune aprecierii instanţei de judecată. Or, acesteia îi revine obligaţia să constate temeiurile şi să justifice oportunitatea suspendării din funcţie a primarului, precum şi să-şi motiveze decizia pronunţată, ţinând cont de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, fără a se limita la formulări generale şi abstracte (DCC nr.89/2017, §35).

Mai mult ca atât, Curtea a relevat că suspendarea din funcţie a primarului nu poate avea loC în lipsa unei legături intrinseci a presupusei fapte penale comise cu funcţia deţinută – a se vedea mutatis mutandis HCC nr.6 din 3 martie 2016 (DCC nr.89/2017, §36).

Dreptul de a exercita în mod netulburat funcţia dobândită ca urmare a opţiunii electorale nu este un drept absolut, fiind protejat de prevederile Constituţiei atât timp cât se realizează cu respectarea condiţiilor prevăzute de aceasta şi de lege (DCC nr.89/2017, §37).

De altfel, instanţa de judecată la aplicarea acestei măsuri procesuale de constrângere nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei primarului şi nici asupra răspunderii sale penale. Curtea a reţinut că dispoziţiile legale privind suspendarea din funcţie pot avea un caracter necesar atunci când sunt determinate de situaţii cu caracter temporar ce faC imposibilă exercitarea funcţiei. De fapt, suspendarea din funcţie ar putea fi dictată de necesitatea de a asigura protecţia instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale (DCC nr.89/2017, §40).

În acelaşi sens, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, scopul măsurii de suspendare nu este unul punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu, în măsura în care priveşte apărarea interesului publiC prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzată de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte – a se vedea mutatis mutandis cauza ŢehanciuC v. România, decizia din 22 noiembrie 2011 (DCC nr.89/2017, §41).

Totodată, Curtea a evidenţiat că suspendarea din funcţie nu echivalează cu revocarea (DCC nr.89/2017, §42).

3.4.3. Referendum pentru revocarea primarului

Curtea a subliniat că, la adoptarea deciziei privind desfăşurarea referendumului local pentru revocarea primarului, atât consiliul local, cât şi instanţa de judecată, în cazul în care iniţiativa desfăşurării referendumului local pentru revocarea primarului vine de la cetăţeni, nu trebuie să se limiteze la reiterarea temeiurilor formale prevăzute de Codul electoral, ci are sarcina de a motiva aplicarea în concret a acestor temeiuri circumscrise fiecărui caz particular (DCC nr.96/2017⁵⁶, §35).

_____________________

⁵⁶ Decizia nr.96 din 04.10.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.123a/2017 privind controlul constituţionalităţii articolelor 33 şi 34 din Legea privind administraţia publică locală şi art.177 alin.(2) din Codul electoral (revocarea primarului prin referendum)

Curtea a reţinut că la baza hotărârii Comisiei Electorale Centrale cu privire la stabilirea datei desfăşurării referendumului local privind revocarea primarului trebuie să stea o decizie motivată, care cuprinde argumente factologice relevante şi suficiente care să justifice revocarea primarului din funcţie (DCC nr.96/2017, §36).

Adiţional, Curtea a menţionat că decizia consiliului local şi a organului electoral poate constitui obiect al unei acţiuni în contenciosul administrativ, astfel, ţine de competenţa instanţei de judecată de a verifica şi a se pronunţa asupra temeiniciei motivelor revocării primarului, în fiecare caz individual (DCC nr.96/2017, §37).

3.5. Autoritatea judecătorească

3.5.1. Statutul judecătorilor

3.5.1.1. Independenţa judecătorului

Normele constituţionale privind statutul judecătorului trasează aceleaşi exigenţe şi principii consfinţite şi în actele internaţionale care reglementează statutul şi drepturile judecătorilor, garanţiile independenţei acestora, reieşind din importanţa justiţiei în apărarea statului de drept (HCC nr.12/2017⁵⁷, §46).

_____________________

⁵⁷ Hotărârea nr.12 din 28.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor)

Astfel, potrivit Principiilor de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, “judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv” – Rezoluţia ONU 2003/43 din 29 aprilie 2003 (HCC nr.12/2017, §47).

Dimensiunea independenţei judecătorilor este trasată şi în Avizul nr.1(2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni al Consiliului Europei (CCJE), potrivit căruia, în exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Faptul că judecătorul care soluţionează un caz nu acţionează conform unor dispoziţii sau instrucţiuni venite de la o altă persoană, din afara sau din interiorul sistemului judecătoresc, este unul care nu trebuie demonstrat (HCC nr.12/2017, §49).

Independenţa judiciară urmează a fi tratată şi prin prisma noţiunii de “tribunal independent” cuprinsă la articolul 6 din Convenţia Europeană. Curtea Europeană a subliniat importanţa independenţei judecătorilor nu doar în raport cu influenţele nejustificate din afara sistemului judiciar, dar şi din interiorul acestui sistem – cauza Parlov-Tkalčić v. Croaţia, hotărârea din 22 decembrie 2009 (HCC nr.12/2017, §52).

Pornind de la faptul că conceptele de independenţă şi imparţialitate obiectivă sunt strâns legate între ele, Curtea Europeană a stabilit că în anumite circumstanţe acestea ar putea fi examinate împreună – cauza ParlovTkalčić v. Croaţia, hotărârea din 22 decembrie 2009; cauza Oleksandr Volkov v. Ucraina, hotărârea din 9 ianuarie 2013; cauza Findlay v. Regatul Unit, hotărârea din 25 februarie 1997 (HCC nr.12/2017, §53).

Astfel, cu referire la garanţiile unui proces echitabil, Curtea Europeană a stabilit că imparţialitatea judecătorului se apreciază atât conform unei abordări subiective, care ia în considerare convingerile personale sau interesele judecătorului într-o cauză, cât şi conform unui test obiectiv, care stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (cauza Demicoli v. Malta, nr.13057/87, hotărâre din 27 august 1991, §40). Cu titlu de principiu, în cauza Padovani v. Italia (26 februarie 1993) Curtea Europeană a statuat că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justiţiabililor, art.6 par. 1 din Convenţie impunând ca fiecare instanţă să fie imparţială (HCC nr.12/2017, §54).

Curtea Europeană a subliniat în mai multe rânduri că imparţialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară – Hauschildt v. Danemarca, 24 mai 1989 (HCC nr.12/2017, §55).

În viziunea Comisiei de la Veneţia, pentru a garanta independenţa puterii judecătoreşti, judecătorii trebuie să fie protejaţi împotriva oricărei influenţe externe induse, iar în acest scop, ei ar trebui să beneficieze doar de imunitate funcţională (Raportul privind independenţa sistemului judiciar. Partea I: Independenţa judecătorilor). De asemenea, Comisia de la Veneţia a subliniat că “este esenţială asigurarea posibilităţii exercitării funcţiilor în mod corespunzător de către judecători, fără ca independenţa acestora să fie compromisă de teama începerii urmăririi penale sau iniţierii unei acţiuni civile de către partea vătămată, inclusiv de autorităţile statelor” [CDL-AD (2014) 018, pct.37] (HCC nr.12/2017, §56).

3.5.1.2. Imparţialitatea instanţei

Curtea a subliniat că, potrivit Recomandării CE (2010)12 cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, executivul şi legislativul trebuie să evite criticile care ar submina independenţa puterii judecătoreşti sau ar slăbi încrederea publicului în justiţie (DCC nr.79/2017⁵⁸, §29).

_____________________

⁵⁸ Decizia nr.79 din 27.07.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.103g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a punctului 14 al articolului uniC din Legea nr.244-XVI din 21 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova (competenţa în contenciosul administrativ)

Curtea a menţionat că un atribut esenţial al unui proces echitabil îl reprezintă principiul imparţialităţii judecătorului. În acest sens, articolul 116 din Constituţie stabileşte că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii (DCC nr.79/2017, §32).

Prin edictarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitate sunt vizate nu doar ocrotirea intereselor parţilor litigante, ci şi realizarea unei optime administrări a justiţiei, prin pronunţarea unor hotărâri bazate pe adevăr şi pe o deplină imparţialitate a judecătorilor (DCC nr.79/2017, §34).

Existenţa imparţialităţii trebuie constatată printr-un test al subiectivităţii în care trebuie avute în vedere convingerile personale şi comportamentul unui anumit judecător, cu alte cuvinte, dacă judecătorul are prejudecăţi personale sau manifestă o atitudine părtinitoare în legătură cu o anumită speţă; şi, de asemenea, printr-un test al obiectivităţii, adică a se aprecia dacă însăşi instanţa şi, între altele, compunerea completului oferă garanţii suficiente pentru a putea exclude orice îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia – a se vedea, de exemplu, Kyprianou v. Cipru [MC], hotărârea din 15 decembrie 2005, §118; Micallef v. Malta [MC], hotărârea din 15 octombrie 2009, §93 (DCC nr.79/2017, §37).

3.5.2. Intima convingere a judecătorului

Potrivit normelor procesual-penale contestate, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria lui convingere (HCC nr.18/2017⁵⁹, §62).

_____________________

⁵⁹ Hotărârea nr.18 din 22.05.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură penală (intima convingere a judecătorului)

Curtea a reţinut că libera apreciere a probelor este strâns legată de regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi probelor (HCC nr.18/2017, §64).

Astfel, dispoziţiile potrivit cărora probele sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului urmează a fi interpretate în sensul în care propria sa convingere este formată în urma cercetării tuturor probelor administrate (HCC nr.18/2017, §65).

Noţiunea de “proprie convingere” nu are sensul de opinie subiectivă, ci acela al certitudinii dobândite de judecător în urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, în mod obiectiv şi călăuzindu-se de lege (HCC nr.18/2017, §66).

Curtea a reţinut că libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri probante dinainte stabilite unei probe. Nici o probă nu poate fi apreciată în prealabil, ci aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării conjugate a tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului (HCC nr.18/2017, §68).

Or, aprecierea probelor după propria convingere nu trebuie confundată cu aprecierea după impresie, care este produsul unor perceperi emoţionale (HCC nr.18/2017, §69).

La fel, Curtea a menţionat că libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil şi imparţial, iar rezultatele aprecierii probelor sunt expuse de către instanţa de judecată în acte procedurale, care trebuie să fie motivate în mod obiectiv şi sub toate aspectele potrivit legii. Motivarea se exprimă prin faptul că la admiterea unor probe şi la respingerea altora judecătorul este obligat să indice motivele unei asemenea soluţii (HCC nr.18/2017, §70).

În ceea ce priveşte motivarea hotărârilor, Curtea Europeană a statuat că rolul unei decizii motivate este să demonstreze părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată oferă părţii posibilitatea de a o contesta, precum şi posibilitatea ca decizia să fie revizuită de către o instanţă superioară. Doar prin adoptarea unei decizii motivate poate avea loC un control publiC al administrării justiţiei – hotărârea Suominen v. Finlanda din 1 iulie 2003 (HCC nr.18/2017, §71).

Curtea a reţinut că, potrivit art.389 din Codul de procedură penală, sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată. Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor (HCC nr.18/2017, §72).

De asemenea, potrivit art.101 alin.(5) din Codul de procedură penală, hotărârea de condamnare nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe declaraţiile martorului protejat sau pe probele obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii (HCC nr.18/2017, §73).

Prin urmare, Curtea a reţinut că o sentinţă de condamnare poate fi dată doar în situaţia când toate probele în apărare au fost combătute de către probele în acuzare, fiind înlăturate toate dubiile privind nevinovăţia persoanei. Din acest motiv, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, Codul de procedură penală stabileşte la art.383 dreptul judecătorului de a relua cercetarea judecătorească în cazul în care constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei (HCC nr.18/2017, §74).

Totodată, potrivit art.119 din Constituţie, părţile interesate pot exercita în condiţiile legii căile de ataC împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, potrivit art.409 alin.(2) din Codul de procedură penală, prin prisma efectului devolutiv, instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului. Suplimentar, Curtea a observat că art.414 alin.(4) din Codul de procedură penală stabileşte dreptul instanţei de apel să dea o nouă apreciere a probelor, dacă instanţa de fond a admis vreo eroare la constatarea vinovăţiei persoanei. Prin urmare, deciziile eronate pot fi corectate prin intermediul căilor de ataC prevăzute de lege (HCC nr.18/2017, §75).

Mai mult decât atât, Curtea Europeană a reţinut în jurisprudenţa sa, decât atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune – hotărârea Ekbatani v. Suedia din 26 mai 1988; hotărârea Constantinescu v. România din 27 iunie 2000 (HCC nr.18/2017, §76).

De asemenea, Curtea Europeană a notat că, în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe de achitare care făcuse obiectul unui apel, trebuie să se procedeze la propria apreciere a faptelor pentru a cerceta dacă există suficiente temeiuri pentru condamnarea reclamantului. Ca urmare, jurisdicţia de recurs trebuia să aibă cunoştinţă de cauză în fapt şi în drept şi să studieze în ansamblul ei chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei – hotărârea Dănilă v. România din 8 martie 2007 (HCC nr.18/2017, §77).

În acelaşi timp, Curtea a reamintit că, referitor la procesul de apreciere a probelor, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a conturat standardul “dincolo de orice îndoială rezonabilă” (“beyond reasonable doubt”), care presupune că, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (HCC nr.18/2017, §78).

Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei într-o manieră aptă să înlăture dubiul – hotărârea CEDO Bragadireanu v. România, din 6 decembrie 2006; hotărârea CEDO Orhan v. Turcia din 18 iunie 2002; hotărârea CEDO Irlanda v. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978 (HCC nr.18/2017, §79).

Adiţional, Curtea a menţionat că acest standard de probă poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la principiul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, potrivit art.8 din Codul de procedură penală, concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri, iar toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului (HCC nr.18/2017, §80).

3.5.3. Ridicarea imunităţii judecătorului

Independenţa judecătorului nu este reglementată ca un scop în sine şi, cu atât mai puţin, ca un privilegiu al acestuia, ci slujind înfăptuirii justiţiei. Din această perspectivă, independenţa judecătorului este un aspect fundamental al statului de drept (HCC nr.23/2017⁶⁰, §46).

_____________________

⁶⁰ Hotărârea nr.23 din 27.06.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 23 alin.(2) din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii (ridicarea imunităţii judecătorului)

În acelaşi timp, reprezentând o garanţie constituţională, independenţa judecătorului nu poate fi interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Astfel, oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exercitarea funcţiilor lor judiciare, aceasta nu înseamnă că judecătorii nu sunt responsabili (HCC nr.23/2017, §47).

Comisia de la Veneţia, în opinia Amicus Curiae, adoptată în cadrul celei de-a 110-a sesiuni plenare, a menţionat că este necesară stabilirea unui echilibru între imunitate, ca mijloC de protecţie a judecătorului împotriva presiunii excesive şi a abuzului din partea puterilor statului sau a persoanelor fizice (imunitate), pe de o parte, şi faptul că judecătorul nu este mai presus de lege (responsabilitate), pe de altă parte. Comisia de la Veneţia a subliniat în mod constant faptul că judecătorii nu trebuie să beneficieze de imunitate generală, ci de imunitate funcţională pentru actele realizate în exercitarea funcţiilor lor judiciare. Acest lucru se datorează faptului că, în principiu, judecătorul trebuie să beneficieze de imunitate doar în cadrul exercitării funcţiilor sale legale. În cazul în care el comite o infracţiune în exercitarea funcţiilor, nu trebuie să se bucure de imunitate faţă de răspunderea penală – CDLAD(2017)002), §17 (HCC nr.23/2017, §49).

Curtea a reţinut că Legea fundamentală consacră principiul independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor. Printre garanţiile asigurării efective a acestor principii este şi condiţia specială de pornire a urmăririi penale, aplicare a anumitor măsuri procesuale sau efectuare a anumitor acţiuni procesuale în privinţa judecătorului (HCC nr.23/2017, §57).

În acest sens, legiuitorul a stabilit o procedură distinctă şi riguroasă de tragere a judecătorului la răspundere penală, rolul determinant fiindu-i atribuit în acest proces Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei justiţiei (HCC nr.23/2017, §58).

Aşadar, Curtea a reţinut că, de regulă, o condiţie sine qua non pentru pornirea urmăririi penale în privinţa judecătorului, precum şi pentru reţinerea, aducerea silită, arestarea sau percheziţionarea judecătorului este acordul Consiliului Superior al Magistraturii, care reprezintă o garanţie legală a consolidării principiilor constituţionale privitoare la independenţa judecătorilor (HCC nr.23/2017, §61).

Analizând dispoziţiile contestate [articolul 23 alin.(2) din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996], Curtea a observat că propunerea Procurorului General sau prim-adjunctului privind eliberarea acordului pentru pornirea urmăririi penale în privinţa judecătorului, precum şi pentru reţinerea, aducerea silită, arestarea sau percheziţionarea judecătorului este examinată de Consiliul Superior al Magistraturii sub aspectul respectării condiţiilor sau a circumstanţelor prevăzute de Codul de procedură penală pentru dispunerea acestora, fără a da apreciere calităţii şi veridicităţii materialelor prezentate (HCC nr.23/2017, §63).

Curtea a observat că, prin prisma articolului 274 din Codul de procedură penală, urmărirea penală poate fi dispusă în cazul în care rezultă bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există circumstanţe care exclud urmărirea penală (HCC nr.23/2017, §64).

Ex aequa, Codul de procedură penală stabileşte temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea infracţiunii (articolul 166), precum şi condiţiile în care poate fi dispusă percheziţionarea (articolul 125) şi aducerea silită a persoanei (articolul 199) (HCC nr.23/2017, §65).

Cu referire la aplicarea arestului, în Hotărârea nr.3 din 23 februarie 2016, Curtea a statuat că arestarea, fiind o măsură excepţională, poate fi aplicată numai în anumite cazuri şi numai pentru anumite motive, care trebuie arătate în mod concret şi convingător în hotărârea organului care o dispune. Arestarea preventivă poate fi dispusă numai în cazul imposibilităţii aplicării unei alte măsuri preventive mai uşoare (HCC nr.23/2017, §66).

De asemenea, Curtea a reţinut că sunt considerate motive pentru privarea de libertate a învinuitului de comiterea unei infracţiuni riscul: sustragerii lui de la judecată, de a afecta înfăptuirea justiţiei, de a comite alte infracţiuni, de a produce dezordine publică. Dar aceste pericole sau riscuri trebuie susţinute prin probe (HCC nr.23/2017, §67).

Curtea a menţionat că Procurorul General urmează să argumenteze şi să probeze (onus probandi) existenţa condiţiilor sau a circumstanţelor prevăzute de Codul de procedură penală pentru dispunerea, după caz, a pornirii urmăririi penale în privinţa judecătorului, precum şi a reţinerii, aducerii silite, arestării sau percheziţionării judecătorului. Corelativ, Consiliului Superior al Magistraturii îi revine sarcina, în temeiul articolului 23 alin.(2) din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996, de a verifica respectarea acestor exigenţe (HCC nr.23/2017, §69).

Din prevederile criticate rezultă că la eliberarea acordului privind pornirea urmăririi penale în privinţa judecătorului, aplicarea măsurilor procesuale sau efectuarea acţiunilor procesuale, Consiliul Superior al Magistraturii verifică temeinicia propunerii Procurorului General sau prim-adjunctului, fără a da apreciere calităţii şi veridicităţii materialelor prezentate de acesta din urmă (HCC nr.23/2017, §70).

Prin urmare, Curtea a relevat că prin excluderea ab initio a posibilităţii de a aprecia calitatea şi veridicitatea materialelor prezentate de către Procurorul General, Consiliul Superior al Magistraturii este limitat şi constrâns să procedeze la o încuviinţare quasi-automată a pornirii urmăririi penale, aplicării unor măsuri procesuale sau a efectuării unor acţiuni procesuale în privinţa judecătorilor (HCC nr.23/2017, §71).

O atare situaţie conduce în mod evident la diminuarea importanţei acordului Consiliului Superior al Magistraturii, care, de fapt, constituie o exigenţă specială prevăzută de lege şi are natura juridică a unui act-condiţie pentru pornirea urmăririi penale, aplicarea măsurilor procesuale sau efectuarea acţiunilor procesuale în privinţa judecătorului (HCC nr.23/2017, §72).

Luând în considerare rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, şi anume de garant al independenţei autorităţii judecătoreşti, acestuia îi revine obligaţia de a examina sub toate aspectele materialele cu privire la pornirea urmăririi penale, reţinerea, aducerea silită, arestarea sau percheziţionarea judecătorului, în scopul evitării unor eventuale abuzuri, care ar spori riscul afectării independenţei funcţionale a acestuia (HCC nr.23/2017, §73).

Pentru a permite înţelegerea a celui ratio decidenti care a condus la adoptarea hotărârii prin care Consiliul Superior al Magistraturii ridică sau refuză să ridice imunitatea judecătorului, este imperioasă analiza şi aprecierea materialelor prezentate de către procuror în vederea constatării faptului dacă s-au respectat condiţiile sau circumstanţele prevăzute de Codul de procedură penală pentru acţiunea sau măsura procesuală solicitată, aşa cum prevede articolul 23 alin.(2) teza întâi din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996. Or, în mod firesc, concluzia Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să rezulte din premise, ceea ce implică necesarmente o examinare factologică a materialelor prezentate. Altminteri, concluzia nu va reprezenta altceva decât un non sequitur (HCC nr.23/2017, §75).

În situaţia în care Consiliului Superior al Magistraturii i se cere să îşi dea acordul pentru pornirea urmăririi penale, aplicarea măsurilor procesuale sau efectuarea acţiunilor procesuale în privinţa judecătorului, acesta are obligaţia să motiveze hotărârea sa, ţinând cont de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, fără a se limita la formulări generale şi abstracte (HCC nr.23/2017, §76).

Nu există nicio îndoială că decizia de ridicare sau nu a imunităţii judecătorului ţine de marja de apreciere a Consiliului Superior al Magistraturii, însă această apreciere trebuie să fie însoţită de o motivare corespunzătoare, astfel încât să se depăşească orice suspiciune de arbitrar. Iar întru realizarea acestui deziderat, Curtea a considerat că este indispensabilă aprecierea materialelor prezentate, chiar dacă în cele din urmă va exista şi o examinare a acestora de către instanţa de judecată independentă şi imparţială [obligată ope legis să asigure respectarea garanţiilor ce decurg din articolul 6 din Convenţia Europeană], cu posibilitatea exercitării căilor de ataC asupra actului judecătoresC pronunţat (HCC nr.23/2017, §77).

Adiţional, Curtea relevă că, exprimându-şi acordul sau refuzul pentru pornirea urmăririi penale în privinţa judecătorului, precum şi pentru reţinerea, aducerea silită, arestarea sau percheziţionarea judecătorului, Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a aprecia materialele prezentate, fără să formuleze concluzii asupra vinovăţiei judecătorului (HCC nr.23/2017, §78).

Astfel, sintetizând cele reliefate supra, Curtea a conchis că textul “fără a da apreciere calităţii şi veridicităţii materialelor prezentate” din articolul 23 alineatul (2) din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii aduce atingere substanţei principiilor independenţei şi inviolabilităţii judecătorului, fiind contrar articolului 116 alin.(1) din Constituţie (HCC nr.23/2017, §79).

Totodată, având în vedere că procedura de ridicare a imunităţii nu este acoperită de garanţiile unui proces echitabil, garantat de articolul 20 din Constituţie şi articolul 6 din Convenţia Europeană, ci constituie un instrument de garantare a independenţei judecătorului, prezenta hotărâre nu implică în mod automat revizuirea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii de ridicare a imunităţii judecătorului. Curtea a subliniat că verificarea tuturor aspectelor ce ţin de garantarea unui proces echitabil constituie apanajul instanţelor de judecată (HCC nr.23/2017, §80).

3.5.4. Răspunderea penală a judecătorilor

Curtea a menţionat că legiuitorul constituant, statuând că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii, a consacrat independenţa judecătorului pentru a asigura excluderea oricărei influenţe din partea altor autorităţi. Această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea Supremă, potrivit articolului 116 alin.(1), nu conferă numai prerogative, ce stau la baza conceptului de independenţă, ci stabileşte şi anumite limite, care se circumscriu sintagmei “potrivit legii” (HCC nr.12/2017⁶¹, §60).

_____________________

⁶¹ Hotărârea nr.12 din 28.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor)

De asemenea, articolul 116 alin.(6) din Constituţie stabileşte că sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea (HCC nr.12/2017, §61).

Curtea a menţionat că, deoarece într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunităţi absolute, se reliefează problema condiţiilor şi modalităţilor de angajare a răspunderii judecătorului. Astfel, trebuie remarcat faptul că, deşi standardele europene permit judecătorilor să fie traşi la răspundere penală în exercitarea funcţiilor lor judiciare, pragul este destul de înalt (HCC nr.12/2017, §63).

În acest sens, Curtea a reţinut că potrivit Recomandării CM/Rec(2010)12: “68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă. [...]. 70. Judecătorii nu trebuie să fie responsabili personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac. [...]” (HCC nr.12/2017, §64).

Totodată, în Avizul nr.18 (2015) privind poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia modernă, CCJE a afirmat că sarcinile de interpretare a legii, de analizare a probelor şi de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluţiona cazurile, nu trebuie să dea naştere la răspunderea judecătorului, decât în cazuri de rea-credinţă, intenţie, culpă sau neglijenţă gravă dovedită (HCC nr.12/2017, §67).

Astfel, Curtea a reţinut că simpla interpretare a legii, stabilire a faptelor sau apreciere a probelor de către judecători pentru a soluţiona cauzele nu trebuie să genereze răspunderea civilă, penală sau disciplinară, chiar şi în caz de neglijenţă ordinară. Judecătorii trebuie să aibă libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, potrivit propriei lor convingeri şi interpretări a faptelor, precum şi în conformitate cu legea aplicabilă. Răspunderea civilă (sau penală) poate limita discreţia unui judecător de a interpreta şi de a aplica legea. Prin urmare, răspunderea judecătorilor nu trebuie să se extindă asupra interpretării legale pe care o adoptă în procesul de examinare judiciară. Doar erorile săvârşite în mod intenţionat, cu abuzul deliberat sau, fără îndoială, cu neglijenţă repetată sau gravă ar trebui să se soldeze cu acţiuni disciplinare şi sancţiuni, răspundere penală sau răspundere civilă (HCC nr.12/2017, §68).

Curtea a reţinut că, deşi există un anumit element de discreţie la interpretarea legilor, stabilirea faptelor şi aprecierea probelor, intima convingere a judecătorului urmează să opereze în limita cadrului legal. Intima convingere a judecătorului în luarea unei decizii nu are sensul unei simple opinii subiective a judecătorului, ci acela al certitudinii dobândite de acesta în mod obiectiv, pe bază de probe indubitabile (HCC nr.12/2017, §69).

Comisia de la Veneţia a afirmat că este posibilă constatarea lipsei de profesionalism a judecătorului numai în caz de manifestare insistentă a unei rezistenţe împotriva unei practici consolidate, care să determine în mod repetat soluţii distincte în cazurile în privinţa cărora există deja o jurisprudenţă clară şi bine stabilită – Avizul cu privire la actele normative şi răspunderea disciplinară şi evaluarea judecătorilor din “Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” (2015) (HCC nr.12/2017, §72).

În acest sens, şi Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a statuat că nu există un drept la o jurisprudenţă constantă, astfel încât schimbarea jurisprudenţei impusă de o abordare dinamică şi progresivă este admisibilă şi nu încalcă principiul securităţii juridice (UnediC v. Franţa, 2008, § 74; Legrand v. Franţa, 2011), dacă sunt întrunite două condiţii: noua abordare să fie consecventă la nivelul acelei jurisdicţii şi instanţa care a decis schimbarea interpretării să motiveze detaliat considerentele pentru care a decis astfel – Atanasovski v. Macedonia, 2010, § 38 (HCC nr.12/2017, §73).

De asemenea, potrivit raţionamentelor Curţii Europene expuse în cauza Chevrol v. Franţa, exercitarea deplinei jurisdicţii de către o instanţă presupune să nu renunţe la nici una din componentele funcţiei de a judeca. Aşadar, refuzul unei instanţe sau imposibilitatea de a se pronunţa în mod independent asupra anumitor aspecte cruciale pentru soluţionarea litigiului, cu care a fost sesizată, ar putea constitui o încălcare a art.6 § 1 din Convenţia Europeană (HCC nr.12/2017, §74).

Concluzia care se impune în baza standardelor europene privind independenţa judecătorilor este că procesul de judecare a cauzei nu este şi niciodată nu a fost o activitate pur mecanică. Din acest motiv, standardele europene cu privire la justiţie protejează dreptul şi obligaţia fiecărui judecător, indiferent de nivelul ierarhiei instanţei judecătoreşti, de a-şi exercita funcţiile de judecare a cauzelor liber de orice imixtiune, externă sau internă (HCC nr.12/2017, §75).

Aspectul non-mecaniC de judecare a cauzei presupune faptul că răspunderea individuală pentru exercitarea funcţiilor judiciare nu trebuie să depindă doar de soluţia pronunţată pe această cauză în instanţa superioară. Răspunderea ar trebui să fie legată mai cu seamă doar de respectarea de către judecător a standardelor de conduită profesională, etică şi respectarea procedurilor legale. Simplul fapt că o hotărâre judecătorească este anulată în instanţa superioară nu înseamnă că judecătorul din instanţa inferioară a încălcat standardele profesionale sau a încălcat legea (HCC nr.12/2017, §76).

Curtea a reţinut că independenţa justiţiei implică un statut special al judecătorilor, care trebuie protejaţi împotriva subiectivismului organelor de urmărire penală competente, care le-ar putea afecta credibilitatea. Tocmai de aceea legiuitorul a stabilit o procedură distinctă şi riguroasă de atragere a judecătorului la răspundere penală, rolul determinant fiindu-i atribuit în acest proces Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei justiţiei (HCC nr.12/2017, §78).

Curtea a menţionat că independenţa judecătorească impune condiţia ca judecătorii să fie protejaţi de influenţa din partea altor puteri ale statului şi ca fiecare judecător să beneficieze de libertate profesională în interpretarea legii, în evaluarea faptelor şi aprecierea probelor în fiecare caz individual. Prin urmare, deciziile eronate trebuie să poată fi corectate prin intermediul căilor de ataC şi nu pot avea drept consecinţă responsabilizarea individuală a judecătorilor. Or, rolul căilor de ataC este anume de a îndrepta eventualele greşeli ale instanţelor inferioare. În calitate de excepţii, pot servi doar cazurile în care, în procesul de luare a deciziilor, judecătorii au acţionat cu rea-voinţă sau au admis o omisiune gravă. Aceeaşi opinie este împărtăşită de către Comisia de la Veneţia (HCC nr.12/2017, §79).

Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. (HCC nr.12/2017, §82).

În acest sens, Curtea a reţinut că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea fiind competentă să cenzureze opţiunea legiuitorului în cazul în care acestea contravin principiilor şi exigenţelor de rang constituţional (HCC nr.12/2017, §83).

În acest context, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul “ultima ratio”, care semnifică că legea penală este unica măsură ce poate atinge scopul urmărit, altele de ordin civil, administrativ, disciplinar etc. fiind ineficiente în realizarea acestui deziderat (HCC nr.12/2017, §84).

În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că, din perspectiva principiului “ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduC atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (HCC nr.12/2017, §85).

Curtea a subliniat că judecătorii nu pot fi constrânşi să-şi exercite atribuţiile sub ameninţarea unei sancţiuni, fapt care poate influenţa în mod nefavorabil hotărârile ce urmează a fi adoptate. Or, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, judecătorii trebuie să beneficieze de libertatea neîngrădită de a soluţiona cauzele în mod imparţial, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi propriile aprecieri, neafectate de rea-credinţă. Din aceste raţionamente, aprecierile judecătorului care au determinat adoptarea unei hotărâri într-o anumită cauză, hotărâre judecătorească care a fost anulată sau modificată, nu pot servi în calitate de temei decisiv pentru sancţionarea judecătorului. Aplicarea actelor normative, fiind sarcina primară a instanţelor judecătoreşti, în cazul în care vine în contradicţie cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei, devine imputabilă judecătorului doar în consecinţa exercitării atribuţiilor cu rea-credinţă sau neglijenţă la efectuarea actului de justiţie (HCC nr.12/2017, §86).

Potrivit articolului 307 din Codul penal, judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru pronunţarea cu bună-ştiinţă a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii (HCC nr.12/2017, §87).

Curtea a constatat că prin instituirea la art.307 din Codul penal a sintagmei “pronunţarea cu bună-ştiinţă” legiuitorul a stabilit expres că judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru această componenţă de infracţiune doar exclusiv în cazul în care este demonstrată intenţia acestuia de a pronunţa hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrar prevederilor legale (HCC nr.12/2017, §88).

Curtea a reţinut că faptul de a folosi o hotărâre judecătorească casată de către o instanţă superioară ca motiv pentru determinarea ilegalităţii şi atragerea la răspundere penală a judecătorului nu corespunde în sine standardelor europene (HCC nr.12/2017, §90).

Curtea a reţinut, cu titlu de principiu, că responsabilitatea de a nu recurge nejustificat la articolul 307 din Codul penal împotriva judecătorilor şi de a evita un efect stigmatizant asupra acestora o au nu doar Procurorul General şi instanţele de judecată, dar şi, în special, Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei puterii judecătoreşti. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii, la autorizarea pornirii urmăririi penale în baza articolului 307 din Codul penal, este obligat să ţină cont de faptul că răspunderea penală trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă. Prin urmare, trebuie să se analizeze, de fiecare dată, dacă alte măsuri decât cele de ordin penal, de exemplu, sancţiuni de natură disciplinară, nu ar putea fi eficace (HCC nr.12/2017, §91).

Curtea a reţinut că răspunderea penală a judecătorului în temeiul articolului 307 din Codul penal poate fi compatibilă cu principiul independenţei judecătorului doar în urma unei interpretări restrictive şi doar în baza unor probe incontestabile, care ar demonstra intenţia judecătorului în emiterea actului judecătoresC contrar legii (HCC nr.12/2017, §92).

Referitor la procesul de apreciere a probelor, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a conturat standardul “dincolo de orice îndoială rezonabilă” (“beyond reasonable doubt”), care presupune că, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă – a se vedea cauza Bragadireanu v. România, hotărârea din 6 decembrie 2006; Orhan v. Turcia, hotărârea din 18 iunie 2002; Irlanda v. Regatul Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978 (HCC nr.12/2017, §93).

Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture dubiul (HCC nr.12/2017, §94).

În acest sens, Curtea a menţionat că, potrivit principiilor de drept procesual penal, sarcina probaţiunii revine acuzării, iar situaţia de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo). La pornirea urmăririi penale în baza articolului 307 din Codul penal şi la pronunţarea sentinţei de condamnare, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să îşi întemeieze convingerea privind vinovăţia judecătorului pe baza unor probe sigure şi certe, care nu lasă dubii referitor la vina inculpatului. Or, imputând fapta de pronunţare cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii, trebuie să se dovedească înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei, previzibilitatea urmărilor prejudiciabile şi dorinţa survenirii acestora (HCC nr.12/2017, §95).

Curtea a reţinut, cu titlu de principiu, că prevederile privind răspunderea penală a judecătorilor trebuie interpretate astfel, încât să protejeze judecătorii de orice imixtiune arbitrară în funcţiile lor judiciare (HCC nr.12/2017, §97).

Curtea a menţionat că judecătorii din cadrul judecătoriilor, curţilor de apel şi Curţii Supreme de Justiţie pot fi traşi la răspundere penală în temeiul art.307 din Codul penal doar în cazul în care este probată indubitabil, dincolo de orice îndoială rezonabilă, intenţia directă în pronunţarea unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii (HCC nr.12/2017, §98).

Curtea a subliniat că atragerea la răspundere penală a judecătorilor în temeiul art.307 din Codul penal în sine nu este contrară principiilor constituţionale, atât timp cât prin mecanismul de atragere la răspundere penală sunt respectate garanţiile inerente independenţei judecătorilor, orice dubiu fiind interpretat în favoarea judecătorului (HCC nr.12/2017, §99).

3.5.5. Abaterile disciplinare comise de judecători

Curtea a observat că prevederile contestate stabilesC drept abatere disciplinară manifestările judecătorilor care aduC atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în afara acestora (DCC nr.99/2017⁶², §20).

_____________________

⁶² Decizia nr.99 din 17.10.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.126g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 4 alin.(1) lit.p) din Legea nr.178 din 25 iulie 2014 cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor

Curtea a reţinut că judecătorul este obligat să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea sa în funcţie şi în societate (DCC nr.99/2017, §26).

Curtea a constatat că obligaţia judecătorului de a se abţine de la acţiuni care ar aduce atingere onoarei şi prestigiului profesiei este statuată şi de standardele internaţionale în domeniul eticii şi deontologiei judecătorilor (DCC nr.99/2017, §22).

Astfel, potrivit pct.2.2 din Declaraţia privind etica judiciară de la Londra (2010), adoptată de Reţeaua Europeană a Consiliilor Judiciare: “Onoarea profesională implică faptul ca judecătorul să se asigure că, prin practica profesională şi prin persoana sa, nu pune în pericol imaginea publică a judecătorului, a instanţei sau a sistemului de justiţie” (DCC nr.99/2017, §23).

De asemenea, în partea ce ţine de probitatea profesională, pct.2.1 din Declaraţia menţionată supra statuează că probitatea impune judecătorului să se abţină de la orice comportament lipsit de tact şi delicateţe, şi nu doar de la cel care este contrar legii (DCC nr.99/2017, §24).

În aceeaşi ordine de idei şi Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară, stabilesC că integritatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare. Judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproşabilă. Atitudinea şi conduita unui judecător trebuie să reafirme încrederea publicului în integritatea corpului judiciar (DCC nr.99/2017, §25).

Prin urmare, Curtea a subliniat că acţiunile judecătorului care “aduC atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în afara acestora” şi care, potrivit art.4 alin.(1) lit.p) din Legea nr.178 din 25 iulie 2014, constituie temei de atragere la răspundere disciplinară urmează a fi examinate, în fiecare caz particular, prin raportare la prevederile legale naţionale şi la standardele internaţionale în domeniu, care instituie principii şi reguli ce determină comportamentul judecătorului (DCC nr.99/2017, §27).

3.5.6. Resursele financiare ale instanţelor judecătoreşti, indemnizaţia şi alte drepturi

3.5.6.1. Salarizarea judecătorilor

Principiul independenţei judecătorului comportă două aspecte: independenţa funcţională şi independenţa personală (HCC nr.15/2017⁶³, §37).

_____________________

⁶³ Hotărârea nr.15 din 02.05.2017 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 10¹ alin.(1) din Legea nr.328 din 23 decembrie 2013 privind salarizarea judecătorilor şi procurorilor

Independenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca judecătorii să nu fie influenţaţi de către executiv sau legislativ, iar, pe de altă parte, ca instanţele judecătoreşti să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau a justiţiabililor (HCC nr.15/2017, §38).

Independenţa personală vizează statutul judecătorului, care trebuie să-i fie asigurat prin lege. În principal, criteriile de apreciere a independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata numirii; inamovibilitatea; fixarea salariului judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi dreptul de a forma organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale; incompatibilităţile; interdicţiile; pregătirea continuă; răspunderea judecătorilor (HCC nr.15/2017, §39).

Astfel, Curtea a menţionat că independenţa puterii judecătoreşti nu poate fi asigurată fără o independenţă financiară a judecătorilor (HCC nr.15/2017, §40).

Potrivit articolului 121 alin.(1) din Constituţie, resursele financiare ale instanţelor judecătoreşti sunt aprobate de Parlament şi sunt incluse în bugetul de stat (HCC nr.15/2017, §41).

Curtea a reţinut că exigenţa asigurării financiare a judecătorilor este trasată şi în standardele internaţionale care guvernează independenţa judecătorilor (HCC nr.15/2017, §43).

Astfel, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor stabileşte că: “6.1. Exercitarea ca profesie a funcţiilor judiciare implica remunerarea judecătorului la un nivel stabilit în aşa fel încât să-l ferească de presiuni ce vizează să influenţeze sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicţional, afectându-i astfel independenţa şi imparţialitatea” (HCC nr.15/2017, §44).

În Avizul nr.1 (2001) Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a stipulat că: “62. În timp ce anumite sisteme (ex. în ţările nordice) rezolvă situaţia prin mecanisme tradiţionale, fără prevederi legale formale, CCJE a considerat că este în mod general important (şi, în special, în cazul noilor democraţii) să existe prevederi legale specifice care să garanteze că salariile judecătorilor sunt protejate împotriva micşorării şi să asigure de facto creşterea salariilor în raport cu costurile vieţii” (HCC nr.15/2017, §48).

De asemenea, în Avizul nr.2 (2001), CCJE a menţionat, chiar dacă finanţarea instanţelor face parte din bugetul de stat, susţinut în faţa Parlamentului de către ministerul de finanţe, aceasta nu trebuie să fie supusă fluctuaţiilor politice. Deşi stabilirea nivelului de finanţare a instanţelor pe care o ţară şi-l poate permite constituie o decizie politică, trebuie să se aibă grijă întotdeauna ca nici puterea executivă şi nici cea legislativă să nu poată exercita presiuni asupra autorităţii judecătoreşti în momentul stabilirii bugetului. Deciziile privind alocarea fondurilor pentru instanţe trebuie să se ia cu respectarea strictă a independenţei judecătoreşti (pct.5) (HCC nr.15/2017, §49).

Apreciind garanţiile materiale ale judecătorilor drept unul din pilonii independenţei lor, Parlamentul a adoptat Legea nr.328 din 23 decembrie 2013, intrată în vigoare din 1 ianuarie 2014 (HCC nr.15/2017, §52).

Prin această lege se instituie standarde şi proceduri unitare de stabilire a salariilor. Legea nu instituie un cuantum fix al salariului, ci doar o formulă (bază) de calcul al acestuia (HCC nr.15/2017, §53).

Astfel, articolul 1 din legea nominalizată stabileşte cu titlu de principiu că sistemul unitar de salarizare a judecătorilor şi procurorilor este bazat pe salariul mediu pe economie realizat în anul precedent celui de gestiune drept unitate de referinţă (HCC nr.15/2017, §54).

Curtea constată că, potrivit articolului 1 din Legea nominalizată, cuantumul salariului judecătorilor urmează a fi recalculat anual în funcţie de mărimea salariului mediu pe economie realizat în anul precedent celui de gestiune (HCC nr.15/2017, §55).

În acelaşi timp, Curtea a menţionat că Parlamentul, la 16 decembrie 2016, a adoptat Legea nr.281 cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative, prin care, inter alia, a completat Legea nr.328 din 23 decembrie 2013 cu articolul 10/1, potrivit căruia: “Salariile de funcţie ale judecătorilor şi procurorilor stabilite în condiţiile art.1 se reexaminează anual de la data de 1 aprilie, în limita alocaţiilor prevăzute în acest scop în bugetul publiC naţional” (HCC nr.15/2017, §56).

Curtea a constatat că, deşi o prevedere legală (art.1 alin.(1)) stabileşte cu titlu de principiu că salariul judecătorilor şi procurorilor se va calcula având la bază salariul mediu pe economie realizat în anul precedent celui de gestiune, în acelaşi timp această unitate de referinţă devine una inoperabilă. Or, prin norma contestată, legiuitorul a condiţionat în totalitate mărimea salariului judecătorului de decizia care urmează a fi adoptată anual de puterea executivă şi legislativă de a aloca mijloacele financiare pentru fondul de salarizare a sistemului judecătoresC (HCC nr.15/2017, §57).

Curtea a reţinut că în aceste condiţii mărimea salariului judecătorului devine incertă, fiind lăsată la discreţia decidenţilor, fapt care poate afecta independenţa puterii judecătoreşti (HCC nr.15/2017, §58).

În Hotărârea nr.27 din 20 decembrie 2011, Curtea Constituţională a reţinut că statutul constituţional al judecătorului nu constituie privilegiul lui personal, ci un bun al întregii societăţi, fiind chemat să asigure protecţia eficientă a drepturilor fiecărui membru al societăţii. Remuneraţia judecătorului, în care intră orice mijloC de asigurare materială sau socială, reprezintă una din componentele de bază ale independenţei lui, fiind o contrabalanţă la restricţiile, interdicţiile şi responsabilităţile impuse lor de societate. Numai menţinerea acestui echilibru permite justiţiabililor de a manifesta încredere în competenţa, independenţa şi imparţialitatea judecătorilor (HCC nr.15/2017, §60).

Într-o democraţie autentică, atât guvernanţii, cât şi poporul trebuie să recunoască că judecătorul, care trebuie să decidă, în ultimă instanţă, asupra vieţii, libertăţii şi drepturilor omului, pe lângă un înalt profesionalism şi o reputaţie ireproşabilă, trebuie să posede o independenţă materială şi un sentiment de siguranţă cu privire la viitorul său. Statul are obligaţia de a stabili remuneraţia judecătorului astfel, încât aceasta să compenseze efortul şi responsabilităţile lui şi să fie pe măsura statutului şi funcţiilor pe care le exercită, iar menţinerea remuneraţiei este una dintre garanţiile independenţei judecătorului (HCC nr.15/2017, §62).

Curtea a reţinut că incompatibilităţile şi interdicţiile stabilite pentru judecători prin Legea fundamentală şi dezvoltate prin legea specială, precum şi responsabilităţile şi riscurile aferente profesiei, impun reglementarea salariului judecătorului corespunzător statutului lor şi într-un mod care ar asigura previzibilitatea cuantumului acestuia. În acest sens, prevederile cuprinse la articolul 10/1 alin.(1) din Legea nr.328 din 23 decembrie 2013 privind salarizarea judecătorilor şi procurorilor, în partea condiţionării anuale a cuantumului salariului de limita alocaţiilor prevăzute în bugetul publiC naţional, încalcă articolele 6 şi 116 din Constituţia Republicii Moldova (HCC nr.15/2017, §64).

3.5.6.2. Pensia specială a judecătorilor

Principiul constituţional al independenţei judecătorului îşi găseşte consfinţirea în actele legislative infraconstituţionale. În acest sens, Legea nr.544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului cuprinde un sistem de garanţii ale independenţei judecătorului, care se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, prin interzicerea oricărei imixtiuni în activitatea de înfăptuire a justiţiei, prin procedeul de numire şi încetare a calităţii de judecător, prin declararea principiului inviolabilităţii judecătorului, prin asigurarea materială şi socială a judecătorului (HCC nr.25/2017⁶⁴, §39).

_____________________

⁶⁴ Hotărârea nr.25 din 27.07.2017 pentru controlul constituţionalităţii Art.II din Legea nr.290 din 16 decembrie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (pensia specială a judecătorilor)

Este indubitabil faptul că principiul independenţei justiţiei nu poate fi restrâns numai la cuantumul remuneraţiei (cuprinzând atât salariul, cât şi pensia) judecătorilor, acest principiu implicând o serie de garanţii, cum ar fi: statutul (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi judecătorii, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare, independenţa administrativă, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a judecătorilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale cum este pensia specială a judecătorilor (HCC nr.25/2017, §40).

Prin urmare, principiul independenţei justiţiei apără pensia specială a judecătorilor, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu (HCC nr.25/2017, §41).

Curtea a constatat că, în urma modificărilor operate prin Legea nr.290 din 16 decembrie 2016 la art.32 din Legea cu privire la statutul judecătorilor, începând cu 1 ianuarie 2018, va fi eliminată pensia specială a judecătorilor, aceştia fiind incluşi în categoria generală de pensionare potrivit Legii privind sistemul publiC de pensii, ceea ce va determina şi o diminuare a mărimii pensiei (HCC nr.25/2017, §44).

Curtea a observat că, potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică, autorităţile raportează pentru anul 2016 o creştere cu 4,1% a produsului intern brut (BIP) în raport cu anul 2015, iar pentru primul trimestru al anului 2017 o creştere de 3,1% în raport cu perioada similară a anului precedent (HCC nr.25/2017, §46).

De asemenea, în timp ce pensia specială a judecătorilor a fost exclusă, autorităţile au majorat salariile altor categorii de angajaţi (de exemplu, procurorii, care au fost asimilaţi în salarizare cu judecătorii), precum şi a menţinut pensiile speciale pentru alte categorii de angajaţi (HCC nr.25/2017, §47).

În acest context, Curtea nu a putut reţine argumentele Guvernului, deoarece nu a fost constatată o criză economico-financiară obiectiv existentă şi recunoscută la nivel oficial, condiţie indispensabilă referitoare la diminuarea garanţiilor sociale, potrivit principiului solidarităţii (HCC nr.25/2017, §48).

Mai mult, Curtea a reamintit că, şi în aceste condiţii, legislativul este obligat să nu piardă din vedere specificul şi importanţa sistemului judiciar, astfel încât să nu afecteze principiul independenţei judecătorilor (HCC nr.25/2017, §49).

În acest sens, Curtea a statuat că dispoziţiile constituţionale conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii nu au caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin articolul 1 alin.(3) din Constituţie (HCC nr.25/2017, §51).

Remuneraţia judecătorului, în care intră orice mijloC de asigurare materială sau socială, reprezintă una din componentele de bază ale independenţei lui, fiind o contrabalanţă la restricţiile, interdicţiile şi responsabilităţile impuse lor de societate. Numai menţinerea acestui echilibru permite justiţiabililor de a manifesta încredere în competenţa, independenţa şi imparţialitatea judecătorilor (HCC nr.25/2017, §52).

Deşi prevederile constituţionale nu garantează expressis verbis o obligaţie a existenţei pensiei speciale a judecătorului, aceasta constituie un element al principiului independenţei judecătorului. Or, stabilitatea financiară a judecătorilor reprezintă una din garanţiile independenţei justiţiei (HCC nr.25/2017, §53).

Curtea a reţinut că pensia specială a judecătorilor a fost instituită în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură. Instituirea pensiei speciale pentru judecători nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutului special căruia trebuie să i se supună. Astfel, acest statut special stabilit de Parlament prin lege este mult mai sever, mai restrictiv, impunând judecătorilor obligaţii şi interdicţii pe care celelalte categorii de asiguraţi nu le au. Acestora le sunt interzise activităţi ce le-ar putea aduce venituri suplimentare, care să le asigure posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să le ofere după pensionare menţinerea unui nivel de viaţă cât mai apropiat de cel avut în timpul activităţii (HCC nr.25/2017, §54).

Prin urmare, pensia specială a judecătorilor reprezintă o compensaţie a incompatibilităţilor stabilite la nivel constituţional pe parcursul întregii cariere profesionale. Or, potrivit articolului 116 alin.(7) din Constituţie, funcţia de judecător este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. Acestor incompatibilităţi constituţionale li se adaugă incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de articolul 8 din Legea cu privire la statutul judecătorului (HCC nr.25/2017, §55).

Pe de altă parte, stabilirea pensiei speciale a judecătorului ţine seama de responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător, care privesC întreaga durată a carierei acestuia (HCC nr.25/2017, §56).

Curtea a reţinut că cerinţa unei asigurări materiale adecvate a judecătorului este consfinţită şi de instrumentele internaţionale care garantează independenţa acestuia. Astfel, Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 stabileşte că: “[…] având în vedere că judecătorii sunt încredinţaţi cu decizia finală asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, îndatoririlor şi proprietăţii cetăţenilor, […] mandatul funcţiei judecătorilor, independenţa lor, securitatea, remunerarea adecvată, condiţiile serviciului, pensiile şi vârsta pensionării vor fi asigurate în mod adecvat de lege” (HCC nr.25/2017, §57).

Prevederi corespondente conţin standardele în domeniu, elaborate sub egida Consiliului Europei, precum Carta Europeană cu privire la statutul judecătorului, potrivit căreia: “[…] nivelul remuneraţiei trebuie fixat în aşa fel încât să îi pună pe magistraţi la adăpost de presiunile care vizează să le influenţeze sensul deciziilor şi în general comportamentul jurisdicţional, alterându-le astfel independenţa şi imparţialitatea. […] cuantumul pensiei judecătorului trebuie să fie cât de apropiat posibil de nivelul ultimei sale remunerări. […] Statele-membre ale Consiliului Europei trebuie să tindă spre sporirea garanţiilor sociale ale judecătorului şi în nici un caz nu se admite reducerea garanţiilor sociale deja admise prin lege.” (HCC nr.25/2017, §58).

De asemenea, potrivit Recomandării CM/Rec(2010)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (adoptată la 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştri): “53. Regulile principale ale regimului de remunerare pentru judecători profesionişti trebuie stabilite prin lege. 54. Remunerarea judecătorilor trebuie să fie pe măsura rolului şi responsabilităţilor lor şi să aibă un nivel suficient pentru a-i face imuni la orice presiune menită să influenţeze deciziile. Trebuie să existe garanţii pentru menţinerea unei remuneraţii rezonabile în caz de boală, concediu de maternitate sau de paternitate, precum şi pentru plata unei pensii pentru limită de vârstă, care ar trebui să fie raportate în mod rezonabil la nivelul de remunerare a judecătorilor în exerciţiu. Trebuie introduse dispoziţii legale specifice care să instituie o măsură de protecţie împotriva unei reduceri a remuneraţiei care ar viza în mod specifiC judecătorii.” (HCC nr.25/2017, §59).

În acelaşi sens, Avizul nr.1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor a prevăzut, în concluziile sale, că “remunerarea judecătorilor trebuie să fie corespunzătoare cu rolul şi responsabilităţile acestora şi trebuie să asigure în mod adecvat plata concediilor medicale şi a pensiei. Ea trebuie protejată prin prevederi legale specifice împotriva diminuărilor şi trebuie să existe prevederi privind mărirea salariilor în raport cu creşterea preţurilor” (HCC nr.25/2017, §60).

Curtea a menţionat că stabilirea unor garanţii materiale ale independenţei judecătorului rezidă, în primul rând, în faptul că ele trebuie să reflecte înaltul statut al judecătorului. De aceea garanţiile materiale ale independenţei judecătorului, stabilite de stat, trebuie să fie asigurate şi să se respecte necondiţionat. Este absolut inadmisibil de a diminua protecţia juridică a statutului judecătorului în procesul adoptării unor legi noi. Statutul judecătorului nu trebuie raportat sau asimilat cu cel al altor autorităţi publice, indiferent de ierarhia acestora în stat (HCC nr.25/2017, §63).

Curtea a reţinut că excluderea prevederilor speciale care reglementează pensia specială a judecătorilor afectează principiul independenţei judecătorului, consfinţit de articolul 116 din Constituţie (HCC nr.25/2017, §64).

3.6. Procuratura

3.6.1. Raportul anual al Procurorului General

Curtea a statuat că raportul anual al Procurorului are un caracter general, care nu oferă detalii despre cazurile individuale aflate pe rol, tocmai din acest considerent Curtea nu a putut reţine alegaţiile autorului sesizării, potrivit cărora audierea raportului în plenul Parlamentului constituie o ingerinţă în activitatea Procuraturii (DCC nr.71/2017⁶⁵, § 31).

_____________________

⁶⁵ Decizia nr.71 din 27.07.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.93a/2017 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din alineatul (3) al articolului 11 din Legea nr.3 din 25 februarie 2016 cu privire la Procuratură (raportul anual al Procurorului General)

Curtea a reţinut că o serie de instrumente juridice internaţionale au consfinţit şi au dezvoltat principiul independenţei procurorilor (DCC nr.71/2017, §21).

Astfel, conform Liniilor directoare ale ONU privind rolul procurorilor, statele membre trebuie să se asigure că procurorii sunt capabili să îşi exercite atribuţiile profesionale, fără nici o intimidare, impediment, hărţuire, ingerinţe necorespunzătoare sau expunerea nejustificată la răspundere civilă, penală sau de altă natură (DCC nr.71/2017, §22).

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în Recomandarea (2000)19 privind rolul urmăririi penale în justiţia penală a reliefat că: “Statele trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât procurorii să-şi poată îndeplini atribuţiile fără ingerinţe nejustificate sau fără a fi expuşi unei responsabilităţi nejustificate penale, civile sau de altă natură” (DCC nr.71/2017, §23).

În acelaşi timp, Recomandarea (2000)19 în pct.11 teza a doua stabileşte că procurorul trebuie să dea socoteală în mod periodiC şi publiC asupra tuturor activităţilor sale şi mai ales asupra celor prioritare (DCC nr.71/2017, §24).

În Raportul explicativ la Recomandarea (2000)19 se menţionează că aceste rapoarte periodice sunt necesare pentru asigurarea transparenţei activităţii procuraturii, dat fiind faptul că acest organ activează în numele societăţii. Ele pot fi prezentate publicului fie prin intermediul mijloacelor mass-media, în formă de rapoarte publicate sau în faţa unui organ electiv şi pot include statistici privind activitatea exercitată, scopurile atinse, modul în care a fost implementată politica penală, sumele cheltuite din banii publici, precum şi stabilirea priorităţilor pentru viitor (DCC nr.71/2017, §25).

În acelaşi context, şi Comisia de la Veneţia a menţionat în Raportul “Privind standardele europene referitoare la independenţa sistemului judiciar: Partea II – Organele de urmărire penală” CDL-AD(2010)040 că: “44. Unele instrumente specifice de responsabilitate par a fi necesare în special în cazurile în care Procuratura este independentă. Prezentarea de rapoarte publice de către Procurorul General ar putea fi un astfel de instrument. Prezentarea unor astfel de rapoarte către Parlament sau către autoritatea executivă ar putea depinde de cadrul legal în vigoare, precum şi de tradiţiile naţionale. […]” (DCC nr.71/2017, §26).

De asemenea, în jurisprudenţa sa Curtea a subliniat că singura cale legală de discutare în Parlament a activităţii […] procuraturii este examinarea […] raportului despre starea legalităţii şi ordinii de drept din ţară, precum şi despre măsurile întreprinse pentru redresarea ei, prezentat anual Parlamentului de către Procurorul General […] – HCC nr.29 din 23 septembrie 2013, §90 (DCC nr.71/2017, §27).

În acest sens, Comisia de la Veneţia a afirmat în Opinia sa asupra proiectului de lege cu privire la Procuratura Generală a Ucrainei că, ţinând cont de importanţa asigurării independenţei sau a autonomiei procuraturii, ar fi de dorit ca să se pună un accent mai mare asupra faptului că obligaţia de raportare a Procuraturii Generale către Rada Supremă trebuie să aibă un caracter general, fără a se oferi detalii despre cazurile individuale – CDL-AD(2013)025, §46 (DCC nr.71/2017, §28).

Totodată, Curtea a observat că, deşi Parlamentul are competenţa de a audia raportul Procurorului General, potrivit dispoziţiilor art.122 alin.(3) din Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, deputaţii nu pot formula întrebări care conduC la amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală. Astfel, responsabilitatea Procuraturii în faţa Parlamentului în cauze individuale cu privire la decizii de urmărire sau neurmărire penală este exclusă (DCC nr.71/2017, §29).

Mai mult, în Hotărârea nr.29 din 23 septembrie 2013, Curtea a subliniat că orice dispoziţie regulamentară care implică posibilitatea citării unui judecător, procuror în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care statuează separaţia puterilor în stat, independenţa judecătorilor şi procurorilor şi supunerea lor numai legii (DCC nr.71/2017, §30).

4. Economia naţională şi finanţele publice

4.1. Sistemul financiar-creditar

4.1.1. Răspunderea juridică pentru neexecutarea contractului încheiat cu o instituţie bugetară

Curtea a stabilit că mecanismul financiar al statului, parte integrantă a mecanismului economic, este format din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor şi pârghiilor economico-financiare, prin intermediul cărora se constituie, se administrează şi se utilizează fondurile financiare publice ale statului, necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, direcţionate în special pentru o dezvoltare economică durabilă şi, pe această bază, pentru asigurarea unui standard de viaţă corespunzător (HCC nr.10/2017⁶⁶, §36).

_____________________

⁶⁶ Hotărârea nr.10 din 16.03.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.80 alin.(2) din Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181 din 25 iulie 2014 (răspunderea juridică pentru neexecutarea contractului încheiat cu o instituţie bugetară)

Finanţele publice ale statului generează un întreg sistem de relaţii economice, exprimate sub formă bănească, prin intermediul cărora se asigură satisfacerea necesităţilor generale ale societăţii. Constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor publice se realizează după metode şi tehnici specifice, având la bază principiul rambursabilităţii sau al nerambursabilităţii, care ulterior capătă diverse destinaţii (HCC nr.10/2017, §37).

Încălcarea disciplinei bugetare atrage, potrivit legislaţiei financiare în vigoare, răspunderea juridică a tuturor subiectelor de drept, indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice de drept publiC sau de drept privat (HCC nr.10/2017, §39).

Curtea a menţionat că, potrivit art.80 alin.(2) teza întâi din Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale, de la persoanele fizice şi juridice care au primit din partea autorităţilor/instituţiilor bugetare mijloace financiare sub formă de plată prealabilă, inclusiv pentru mărfuri şi servicii (cu excepţia lucrărilor de construcţie, de reparaţie capitală şi de achiziţionare a rachetelor antigrindină), pentru perioada care depăşeşte termenul prevăzut de contract, se percepe la bugetul respectiv o sumă calculată în funcţie de rata de bază aplicată de Banca Naţională a Moldovei la principalele operaţiuni de politică monetară pe termen scurt (HCC nr.10/2017, §45).

Analizând încadrarea tehnico-legislativă a normei contestate în cuprinsul legii, Curtea a constatat că suma calculată pentru neexecutarea contractului în termenul legal instituit este percepută cu titlu de penalitate legală (HCC nr.10/2017, §48).

În acelaşi timp, art.81 din lege menţionează că încălcarea prevederilor acesteia va atrage răspundere disciplinară, civilă, contravenţională sau penală în conformitate cu legislaţia în vigoare (HCC nr.10/2017, §49).

În esenţă, Curtea a observat că sancţiunea prevăzută în textul de lege contestat constituie o modalitate de răspundere civilă, sub forma unei penalităţi stabilite de lege. Această sancţiune reprezintă o modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului cauzat instituţiei bugetare prin executarea tardivă a obligaţiilor contractuale de către persoanele fizice şi juridice (HCC nr.10/2017, §50).

În conformitate cu art.2 alin.(1) din Codul civil, obligaţiile contractuale şi de altă natură, precum şi alte raporturi patrimoniale sunt reglementate de legislaţia civilă (HCC nr.10/2017, §51).

În acelaşi timp, în art.5 alin.(1) din Cod se menţionează că, în cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (HCC nr.10/2017, §52).

Curtea a subliniat că, întrucât sancţiunea prevăzută în art.80 alin.(2) din lege este percepută cu titlu de penalitate legală, aceasta trebuie să corespundă deopotrivă cu conceptul şi natura juridică a clauzei penale prevăzute de Codul civil (HCC nr.10/2017, §53).

În conformitate cu dispoziţiile art.624 din Codul civil, clauza penală reprezintă o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulând că în cazul neexecutării obligaţiei sau executării necorespunzătoare sau tardive a acesteia debitorul va remite creditorului o sumă de bani sau un alt bun (HCC nr.10/2017, §54).

Astfel, fiind o formă a răspunderii civile contractuale, aplicarea penalităţii legale trebuie să întrunească aceleaşi condiţii generale prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale (HCC nr.10/2017, §55).

Curtea a menţionat că una din condiţiile angajării răspunderii contractuale constituie vinovăţia debitorului. Astfel, art.602 alin.(1) din Codul civil prevede că, în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă (HCC nr.10/2017, §56).

De asemenea, potrivit art.603 alin.(1) din Cod, debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel (HCC nr.10/2017, §57).

În acest sens, Curtea a reţinut art.624 alin.(5) din Codul civil, potrivit căruia debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale (HCC nr.10/2017, §58).

Drept consecinţă, penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului. Astfel, în ipoteza în care contractul devine imposibil de executat datorită unui caz fortuit, unei forţe majore sau a culpei creditorului sau a unui terţ, care exclude total sau parţial răspunderea debitorului, penalitatea nu se va achita (în totalitate sau proporţional cu mărimea obligaţiei neexecutate din cauze neimputabile debitorului) (HCC nr.10/2017, §59).

Prin urmare, Curtea a reţinut că legiuitorul poate institui sancţiuni cu titlu de penalitate legală, cu condiţia de a respecta principiile şi dispoziţiile generale ale legislaţiei civile privind răspunderea. Totodată, aceste principii şi dispoziţii generale urmează a fi luate în consideraţie atât de autoritatea abilitată cu competenţa de a verifica modul de executare a contractelor încheiate cu o instituţie bugetară, cât şi de instanţa de judecată la soluţionarea unor litigii aflate pe rol (HCC nr.10/2017, §60).

Potrivit art.624 alin.(3) din Codul civil, clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate (HCC nr.10/2017, §61).

Examinând prevederile contestate, Curtea a reţinut că legiuitorul doar stabileşte că suma percepută va fi calculată în funcţie de rata de bază aplicată de Banca Naţională a Moldovei la principalele operaţiuni de politică monetară pe termen scurt (HCC nr.10/2017, §64).

Curtea a constatat că legea nu determină în raport cu ce urmează a se calcula mărimea penalităţii, adică dacă rata de bază a BNM se calculează din valoarea întregii obligaţii sau doar din partea neexecutată a obligaţiei (HCC nr.10/2017, §65).

Astfel, în lipsa unor criterii stabilite de legiuitor, care ar permite determinarea mărimii penalităţii, Curtea a reţinut că norma contestată nu corespunde condiţiilor de calitate a legii. Or, persoana fizică sau juridică care urmează să contracteze cu o instituţie bugetară trebuie să fie în stare să calculeze şi să prevadă, fie şi aproximativ, suma care o va datora în caz de executare tardivă a contractului (HCC nr.10/2017, §66).

În consecinţă, Curtea a observat că întregul text de lege contestat este formulat de o manieră imprecisă şi neclară, fapt care nu corespunde rigorilor de claritate şi previzibilitate, consfinţite în articolul 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.10/2017, §69).

5. Curtea Constituţională

5.1. Excepţia de neconstituţionalitate

5.1.1. Obiectul ratione materiae al excepţiei de neconstituţionalitate

Curtea a subliniat că actele administrative aprobate de consiliile locale, atât cu caracter normativ, cât şi cu caracter individual, constituie obiectul contenciosului administrativ şi urmează a fi supuse controlului legalităţii (DCC nr.84/2017⁶⁷, §16).

Instanţa învestită cu judecarea cauzei este obligată să admită ridicarea excepţiei numai dacă normele contestate sunt aplicabile soluţionării litigiului (DCC nr.105/2017⁶⁸, §20).

_____________________

⁶⁷ Decizia nr.84 din 06.09.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.110g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din punctul 4.1 din Regulamentul privind eliberarea autorizaţiilor de funcţionare a unităţilor comerciale şi de prestare a serviciilor sociale pe teritoriul municipiului Chişinău, aprobat prin Decizia Consiliului municipal Chişinău nr.13/4 din 27 decembrie 2007

⁶⁸ Decizia nr.105 din 31.10.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.17g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolele 4 alin.(6) şi 25 alin.(1) din Legea nr.947 din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii (contestarea hotărârilor cu caracter normativ adoptate de CSM)

5.1.2. Ratione personae al excepţiei de neconstituţionalitate

Curtea a menţionat că în cazul constatării neconstituţionalităţii unei norme prin intermediul excepţiei aceasta nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a părţii lezate în drepturile sale prin norma criticată. Prin urmare, de invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite, în primul rând, autorul acesteia, în caz contrar, acest instrument riscă să devină unul simulat, de drept abstract, pierzându-se în aceste condiţii caracterul concret al excepţiei (DCC nr.56/2017⁶⁹, §24, 25).

_____________________

⁶⁹ Decizia nr.56 din 27.06.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.67g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 407 alin.(1) din Codul de procedură penală (retragerea apelului)

5.2. Hotărârile Curţii Constituţionale

5.2.1. Valoarea hotărârilor Curţii Constituţionale

Respectarea hotărârilor Curţii Constituţionale este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului şi pentru afirmarea statului de drept (HCC nr.28/2017⁷⁰, §76).

_____________________

⁷⁰ Hotărârea nr.28 din 17.10.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte)

Astfel, nerespectarea hotărârilor Curţii Constituţionale echivalează cu nerespectarea Constituţiei şi desconsiderarea grosolană a elementelor fundamentale ale statului de drept (HCC nr.28/2017, §80).

În acest sens, declaraţia Preşedintelui, potrivit căruia el a jurat pe Constituţie, şi nu pe hotărârile Curţii Constituţionale, denotă nihilism juridic, or, neîndeplinirea unei obligaţii constituţionale, sfidarea deliberată a Constituţiei şi neexecutarea unei hotărâri a Curţii Constituţionale constituie o încălcare gravă a jurământului şi a Constituţiei (HCC nr.28/2017, §81).

B. CONCLUZIILE CURŢII

1. PREVEDERI RECUNOSCUTE CONSTITUŢIONALE

Curtea a recunoscut constituţionale:

• articolul 362¹ din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.4/2017);

• articolele 82 alin.(2), 102, 103 alin.(3) lit.g) şi h), 104, 105 alin.(3), (4), (6), (7), (8), (9,) (10), (11), (15), (17), 106 alin.(8), 107 alin.(l) lit.d), 108 alin.(6) lit.a) şi с) din Codul educaţiei al Republicii Moldova nr.152 din 17 iulie 2014 (HCC nr.5/2017);

• articolul 364/1 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (HCC nr.9/2017);

• articolul 307 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care judecătorii din cadrul judecătoriilor, curţilor de apel şi Curţii Supreme de Justiţie pot fi traşi la răspundere penală doar pentru pronunţarea cu intenţie a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii (HCC nr.12/2017);

• - sintagma “ şi propriei convingeri” din alineatul (2) al articolului 26;

- sintagma “judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere” din alineatul (1) al articolului 27;

- sintagma “reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri” din alineatul (2) al articolului 101 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (HCC nr.18/2017);

• sintagma “de narcomanie” din cuprinsul dispoziţiilor articolului 67 litera f) din Codul familiei nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, în măsura în care decăderea din drepturile părinteşti nu se aplică de către instanţa de judecată în mod automat, ci este decisă în interesul superior al copilului (HCC nr.19/2017);

• articolul 7 alin.(17) din Legea nr.289 din 22 iulie 2004 privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale şi pct.89 din Regulamentul cu privire la condiţiile de stabilire, modul de calcul şi de plată a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.108 din 3 februarie 2005, în măsura în care interdicţia recalculării indemnizaţiilor de asigurări sociale stabilite nu este aplicabilă în cazul comiterii unor erori la determinarea bazei de calcul al indemnizaţiei (HCC nr.20/2017);

• textul “dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile […] drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice” din alineatul (1) al articolului 328 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.22/2017);

• textul “Consiliul Superior al Magistraturii examinează propunerea Procurorului General sau a prim-adjunctului, iar în lipsa acestuia – a adjunctului desemnat prin ordinul emis de Procurorul General doar sub aspectul respectării condiţiilor sau a circumstanţelor prevăzute de Codul de procedură penală pentru dispunerea pornirii urmăririi penale, reţinerii, aducerii silite, arestării sau percheziţiei judecătorului” din articolul 23 alineatul (2) din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii (HCC nr.23/2017);

• textul “în ultimii cinci ani” din alineatul (1) al articolului 109 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.27/2017);

• articolul 38 alin.(7) lit.a) din Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995 (HCC nr.29/2017);

• - articolul 369 alineatele (2), (3) şi (4) din Codul muncii nr.154-XV din 28 martie 2003;

- articolul 21 alineatele (2) şi (3) din Codul transportului feroviar nr.309-XV din 17 iulie 2003;

- prevederile poziţiilor 5, 6, 7, 8, 9, 13, 14, 15 din Nomenclatorul unităţilor, sectoarelor şi serviciilor ai căror salariaţi nu pot participa la grevă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.656 din 11 iunie 2004;

- textul “toţi salariaţii” de la poziţiile 2, 3 şi 4 din Nomenclatorul unităţilor, sectoarelor şi serviciilor ai căror salariaţi nu pot participa la grevă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.656 din 11 iunie 2004, în măsura în care vizează doar persoanele cu funcţie de răspundere din autorităţile publice centrale;

- textul “toţi colaboratorii” de la poziţiile 10, 12, 16, 17, 19, 20 din Nomenclatorul unităţilor, sectoarelor şi serviciilor ai căror salariaţi nu pot participa la grevă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.656 din 11 iunie 2004, în măsura în care vizează doar angajaţii de competenţele funcţionale ale cărora ţine asigurarea ordinii publice, a ordinii de drept şi a securităţii statului;

- textul “întregul sistem” de la poziţia 11 din Nomenclatorul unităţilor, sectoarelor şi serviciilor ai căror salariaţi nu pot participa la grevă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.656 din 11 iunie 2004, în măsura în care vizează judecătorii instanţelor judecătoreşti (HCC nr.30/2017);

• textul “a situaţiei de serviciu” din alineatul (1) al articolului 327 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care se referă la atribuţiile de serviciu acordate prin lege (HCC nr.33/2017);

• textul “nu este membru al vreunui partid politiC şi” din alineatul (2) al articolului 112 din Codul electoral al Republicii Moldova nr.1381-XIII din 21 noiembrie 1997 (HCC nr.35/2017);

• - articolul 21/2 din Legea nr.355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar;

- Hotărârea Guvernului nr.172 din 22 martie 2017 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de stimulare financiară a agenţilor constatatori din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei al Ministerului Afacerilor Interne (HCC nr.37/2017);

• - articolele 25 alineatul (1) litera c), 26 alineatul (4) şi 27 alineatul (5) din Legea nr.245-XVI din 27 noiembrie 2008 cu privire la secretul de stat;

- articolul 47 alineatul (1) litera s) din Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea poliţiei şi statutul poliţistului [abrogat prin Legea nr.94 din 2 iunie 2017 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative];

- punctul 109 din Regulamentul cu privire la asigurarea regimului secret în cadrul autorităţilor publice şi al altor persoane juridice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1176 din 22 decembrie 2010 (HCC nr.38/2017);

• articolul 38 alineatul (4) lit.f) din Codul de executare nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (HCC nr.39/2017);

• articolul 232 alineatul (2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, în măsura în care modul de calculare a termenelor pentru actele efectuate de procuror nu se aplică în raport cu demersurile pentru care legea stabileşte termene imperative pentru a fi depuse în instanţa de judecată (HCC nr.40/2017).

2. PREVEDERI DECLARATE NECONSTITUŢIONALE

Curtea a declarat neconstituţionale:

• - litera e) a alineatului (6) din articolul 28;

- litera g) a alineatului (3) din articolul 35;

- alineatul (2) din articolul 38 din Legea nr.162-XVI din 22 iulie 2005 cu privire la statutul militarilor (HCC nr.3/2017);

• articolul 16 alin.(5) din Legea nr.289 din 22 iulie 2004 privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale şi punctul 49 din Regulamentul cu privire la condiţiile de stabilire, modul de calcul şi de plată a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.108 din 3 februarie 2005 (HCC nr.6/2017);

• articolul 41 alineatul (4) din Codul educaţiei al Republicii Moldova nr.152 din 17 iulie 2014, în partea în care vizează asigurarea elevilor claselor V-IX cu manuale şcolare conform schemei de închiriere aprobate de Ministerul Educaţiei (HCC nr.7/2017);

•- sintagma “nu este declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă” din punctul 3 subpunctul 1);

- punctul 56 subpunctul 2);

- sintagma “de limitare a capacităţii sau de declarare a incapacităţii beneficiarului de către instanţa de judecată” din punctul 57 din Regulamentul cadru privind organizarea şi funcţionarea Serviciului social “Locuinţă protejată”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.711 din 9 august 2010 (HCC nr.8/2017);

• articolul 80 alin.(2) din Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181 din 25 iulie 2014.

Până la adoptarea de către Parlament a noilor prevederi legale, sancţiunile pentru neexecutarea în termen a contractelor încheiate cu o instituţie bugetară urmează a fi aplicate în corespundere cu prevederile legislaţiei civile şi clauzele contractuale (HCC nr.10/2017);

• sintagma “în limita alocaţiilor prevăzute în acest scop în bugetul publiC naţional” din alineatul (1) al articolului 10/1 din Legea nr.328 din 23 decembrie 2013 privind salarizarea judecătorilor şi procurorilor (HCC nr.15/2017);

• textul “interdicţia privind eliberarea documentelor de stare civilă, a actelor de identitate sau a permiselor de conducere se aplică exclusiv de către instanţa de judecată” din articolul 22 alin.(1) lit.v) din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443- XV din 24 decembrie 2004 (HCC nr.17/2017);

• textul “intereselor publice sau” din alineatul (1) al articolului 328 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.22/2017);

• textul “fără a da apreciere calităţii şi veridicităţii materialelor prezentate” din articolul 23 alineatul (2) din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii (HCC nr.23/2017);

• Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.105-VIII din 28 martie 2017 privind desfăşurarea referendumului republican consultativ asupra unor probleme de interes naţional (HCC nr.24/2017);

• alineatul (2) al articolului 144 din Codul electoral nr.1381-XIII din 21 noiembrie 1997 (HCC nr.24/2017);

• Art.II din Legea nr.290 din 16 decembrie 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.25/2017);

• textul “intereselor publice sau” din alineatul (1) al articolului 327 şi de la litera d) din alineatul (2) al articolului 361 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.33/2017);

• teza întâi “Concedierea salariaţilor membri de sindicat în cazurile stipulate la art.86 alin.(1) lit.c), e) şi g) poate avea loC doar cu acordul preliminar scris al organului (organizatorului) sindical din unitate.” de la articolul 87 alineatul (1) din Codul muncii 154-XV din 28 martie 2003, în redacţia anterioară Legii nr.188 din 21 septembrie 2017 (HCC nr.34/2017);

• articolul 15 alineatul (2) lit.d) din Codul de executare nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (HCC nr.39/2017).

3. INTERPRETAREA PREVEDERILOR CONSTITUŢIONALE

Curtea a interpretat următoarele prevederi constituţionale:

• În sensul articolului 98 alineatul (6) din Constituţie:

- Preşedintele Republicii Moldova poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea Prim-ministrului de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, atunci când consideră că persoana propusă nu corespunde cerinţelor legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului;

- Prim-ministrul poate face o altă propunere Preşedintelui sau reitera aceeaşi candidatură pentru funcţia de ministru, pe care Preşedintele este obligat să o numească (HCC nr.2/2017).

• În sensul articolului 11 din Constituţie coroborat cu articolele 1 alin.(1), 3 şi 8 din Constituţie:

- ocupaţia militară a unei părţi a teritoriului Republicii Moldova în momentul declarării neutralităţii, precum şi lipsa recunoaşterii şi a garanţiilor internaţionale ale acestui statut, nu afectează validitatea prevederii constituţionale referitoare la neutralitate;

- în cazul unor ameninţări în adresa valorilor fundamentale constituţionale, precum independenţa naţională, integritatea teritorială sau securitatea statului, autorităţile Republicii Moldova sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv de ordin militar, care i-ar permite să se apere eficient împotriva acestor ameninţări;

- dislocarea pe teritoriul Republicii Moldova a oricăror trupe sau baze militare, conduse şi controlate de către state străine, este neconstituţională;

- participarea Republicii Moldova la sisteme colective de securitate, asemenea sistemului de securitate al Naţiunilor Unite, operaţiuni de menţinere a păcii, operaţiuni umanitare etc., care ar impune sancţiuni colective împotriva agresorilor şi infractorilor de drept internaţional, nu este în contradicţie cu statutul de neutralitate (HCC nr.14/2017).

• - În sensul articolului 91 din Constituţie, refuzul Preşedintelui de a-şi executa obligaţiile constituţionale constituie imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţia (atribuţiile) în cauză şi justifică instituirea interimatului funcţiei, care se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primulministru, pentru exercitarea acestei (acestor) obligaţii constituţionale a Preşedintelui.

- Instituirea interimatului funcţiei, cauzat de refuzul deliberat de a executa o obligaţie constituţională, şi circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte urmează a fi constatate în fiecare caz în parte de către Curtea Constituţională, în conformitate cu competenţa atribuită acesteia prin articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie (HCC nr.28/2017).

4. VALIDAREA MANDATELOR DE DEPUTAT

În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală următorilor candidaţi supleanţi:

• dl Alexandru Barbăroşie, pe lista Partidului Liberal Democrat din Moldova (HCC nr.11/2017);

• dnii Eugen Bodarev şi Iurie Chiorescu, pe lista Partidului Liberal Democrat din Moldova (HCC nr.13/2017);

• dl Nicolae Olaru, pe lista Partidului Liberal Democrat din Moldova (HCC nr.16/2017);

• dl Oleg CuciuC şi dl Sergiu Groza pe lista Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (HCC nr.21/2017);

• dl Petru Corduneanu, pe lista Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (HCC nr.26/2017);

• dna Alla Mironic, pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (HCC nr.31/2017);

• dna Aliona Babiuc, pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (HCC nr.36/2017).

5. DECIZIILE CURŢII

În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale în anul 2017 Curtea a emis 125 de decizii de inadmisibilitate.

Temeiurile privind declararea inadmisibilităţii sesizării sunt statuate în punctul 28 din Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională⁷¹. Astfel, sesizarea urmează a fi declarată inadmisibilă în cazul în care:

_____________________

⁷¹ Aprobat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-3 din 3 iunie 2014 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.185-199 din 18.07.2014) http://constcourt.md/public/files/file/Baza%20legala/D_AG3.pdf

a) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii;

b) există o hotărâre/decizie/aviz al Curţii având ca obiect prevederile contestate;

c) normele contestate au fost modificate sau abrogate;

d) sesizarea este vădit nefondată.

De asemenea, potrivit art.29 din Regulament, sesizarea urmează a fi restituită prin scrisoare autorului sesizării, fiind astfel inadmisibilă spre examinare în fond, în cazul în care:

a) sesizarea nu este motivată şi nu cuprinde obiectul pe care sunt întemeiate cerinţele;

b) nu este demonstrată legătura de cauzalitate între prevederile contestate şi normele constituţionale invocate;

c) sesizarea nu întruneşte condiţiile de formă;

d) autorul sesizării nu a prezentat informaţia suplimentară şi nu a răspuns la întrebările formulate de Curte în termenul stabilit.

5.1. Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind controlul constituţionalităţii actelor normative

Făcând o analiză a deciziilor de inadmisibilitate a sesizărilor privind controlul de constituţionalitate, depuse la Curte în anul 2017, cel mai des au fost invocate următoarele temeiuri:

a) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii: în DCC nr.32/2017, DCC nr.36/2017, DCC nr.71/2017. Totodată, în DCC nr.51/2017 neacceptarea sesizării pentru examinare în fond a fost determinat de lipsa competenţei ratione materiae a Curţii, deoarece prevederile contestate nu au fost adoptate de legislativ în lectură finală, în consecinţă, neavând statut de lege, nu pot fi supuse controlului constituţionalităţii;

b) există o hotărâre/decizie/aviz al Curţii având ca obiect prevederile contestate: în DCC nr.33/2017, DCC nr.42/2017, DCC nr.51/2017, DCC nr.96/2017, întrucât nu au interveni elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele anterioare şi-au păstrat pertinenţa, astfel sesizările, fiind repetitive, nu au putut fi acceptate spre examinare în fond;

c) sesizarea este vădit nefondată, fapt constatat în DCC nr.94/2017, DCC nr.112/2017.

5.2. Decizii de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate

În cadrul deciziilor de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut atât temeiurile generale de inadmisibilitate, cât şi cele opozabile la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi care nu au întrunit condiţiile indicate la art.19/2 din Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

Condiţiile stabilite sunt următoarele:

a) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;

b) excepţia este ridicată de către părţile litigiului sau reprezentantul acestora sau este ridicată de instanţa de judecată din oficiu;

c) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea litigiului;

d) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate.

Printre temeiurile de inadmisibiliate a excepţiilor de neconstituţionalitate au prevalat caracterul nefondat al sesizării şi lipsa ratione materiae. Astfel,

a) sesizarea a fost nefondată temei invocat în DCC nr.2/2017, DCC nr.4/2017, DCC nr.7/2017, DCC nr.8/2017, DCC nr.9/2017, DCC nr.10/2017, DCC nr.11/2017, DCC nr.23/2017, DCC nr.27/2017, DCC nr.28/2017, DCC nr.29/2017, DCC nr.31/2017, DCC nr.46/2017, DCC nr.52/2017, DCC nr.54/2017, DCC nr.55/2017, DCC nr.66/2017, DCC nr.79/2017, DCC nr.89/2017, DCC nr.101/2017, DCC nr.111/2017. Caracterul nefondat a fost constatat în lipsa legăturii de cauzalitate între dispoziţia contestată şi prevederea constituţională invocată; fie autorul nu a formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate; sau când autorul a interpretat eronat prevederile normative; compararea prevederilor mai multor acte legislative între ele şi raportarea concluziei ce rezultă la dispoziţii ori principii ale Constituţiei; sesizarea trebuie să fie motivată şi să cuprindă obiectul şi împrejurările pe care autorul îşi întemeiază cerinţele; lipsa argumentelor;

b) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii, acest temei a fost invocat în DCC nr.30/2017, DCC nr.35/2017, DCC nr.37/2017, DCC nr.47/2017, DCC nr.57/2017, DCC nr.58/2017, DCC nr.64/2017, DCC nr.70/2017, DCC nr.109/2017, în care alegaţiile autorului s-au încadrat în sfera unei problematici care excedează controlului constituţionalităţii; în DCC nr.39/2017 autorul excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat controlul asupra modului de aplicare a normelor, fără a contesta anumite prevederi legale în raport cu dispoziţiile constituţionale; în DCC nr.109/2017 problema abordată deriva din aprecierea probelor în cauză, ce ţine de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată; în DCC nr.108/2017 în speţă, problema abordată viza interpretarea şi aplicarea eronată a legii, şi nu neclaritatea acesteia. Curtea a subliniat că o eventuală aplicare neconformă a dispoziţiilor legale nu poate servi ca temei de neconstituţionalitate;

c) normele contestate au fost modificate sau abrogate, Curtea sistând procesul privind controlul constituţionalităţii în DCC nr.18/2017. Omisiunea legislativă, invocată de autorul excepţiei, a fost soluţionată de legiuitor, astfel încât excepţia ridicată a rămas fără obiect, fiind reglementată de o altă prevedere decât cea contestată;

d) actul contestat nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate fiind o actio popularis (de exemplu, în DCC nr.3/2017, DCC nr.6/2017, DCC nr.10/2017, DCC nr.49/2017, DCC nr.53/2017). Curtea a invocat acest temei de fiecare dată când norma contestată nu se încadra în actele cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, cum ar fi de exemplu ordinele ministrului justiţiei, actele aprobate de Uniunea Avocaţilor, care nu sunt susceptibile controlului constituţonalităţii. În DCC nr.84/2017 Curtea a subliniat că actele administrative aprobate de consiliile locale, atât cu caracter normativ, cât şi cu caracter individual, constituie obiectul contenciosului administrativ şi urmează a fi supuse controlului legalităţii;

e) prevederile contestate nu urmau a fi aplicate la soluţionarea litigiului, sesizarea vizând o abordare in abstracto, care nu are legătură cu fondul litigiului principal – DCC nr.15/2017, DCC nr.49/2017, DCC nr.53/2017, DCC nr.56/2017, DCC nr.97/2017. De exemplu, în DCC nr.48/2017 dispoziţiile criticare de autor, care reglementau urmările prejudiciabile ale infracţiunilor incriminate, nu aveau incidenţă asupra soluţionării cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată;

f) a existat o hotărâre sau decizie anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate, fiind astfel repetitive, sau constatările din jurisprudenţa anterioară au fost aplicabile mutatis mutandis, cum ar fi în DCC nr.9/2017, DCC nr.43/2017, DCC nr.57/2017, DCC nr.95/2017, DCC nr.106/2017;

g) prevederile contestate au devenit inaplicabile litigiului, de exemplu, în DCC nr.105/2017.

5.3. Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind interpretarea Constituţiei

Pe parcursul anului 2017 Curtea a pronunţat o decizie de inadmisibilitate a sesizării prin care s-a solicitat interpretarea unor prevederi ale Constituţiei. Inadmisibilitatea (în aceeaşi sesizare fiind solicitat în parte şi controlul constituţionalităţii) a fost determinată de faptul că întrebările ridicate de autor au vizat o abordare generală a unor aspecte ce nu pot fi soluţionate prin raportare la normele constituţionale (DCC nr.51/2017).

Totodată, în această decizie Curtea a statuat că opţiunea pentru unul sau două tururi de scrutin sau eventuala stabilire a unor cote de reprezentare pentru teritoriile cu statut special sau pentru votarea peste hotarele ţării constituie o chestiune de oportunitate politică, care ţine de discreţia organului legislativ, ţinând cont de standardele democratice şi de reflectarea cât mai fidelă a opţiunii alegătorului.

5.4. Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind avizarea amendamentelor constituţionale

Pe parcursul anului 2017, Curtea a pronunţat DCC nr.41 din 02.05.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr.56c/2017 privind avizarea amendamentelor la proiectul de lege privind modificarea articolului 70 din Constituţie (imunitatea deputatului). Curtea a statuat că în cazul în care Curtea Constituţională avizează repetat un proiect de lege de revizuire a Constituţiei, amendat substanţial în cadrul celei de-a doua lecturi în Parlament, acest proiect urmează să parcurgă toate procedurile expuse la articolul 143 alin.(1) din Constituţie. În acelaşi timp, Curtea a subliniat că, potrivit articolului 143 alin.(2) din Constituţie, dacă, de la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei, Parlamentul nu a adoptat timp de un an legea constituţională corespunzătoare, propunerea se consideră nulă.

C. ADRESE

Pe parcursul anului 2017 Curtea a formulat 10 adrese către Parlament, după cum urmează:

• Adresa nr.PCC-01/126a-3 din 31.01.2017, HCC nr.3 din 31.01.2017

Curtea a constatat că, prin Legea nr.65 din 7 aprilie 2011, articolul 14 al Legii nr.753-XIV din 23 decembrie 1999 a fost expus în redacţie nouă, la alin.(5) al articolului menţionat instituindu-se interdicţia pentru colaboratorii Serviciului de Informaţii şi Securitate de a deţine cetăţenia altor state.

Ţinând cont de faptul că prin Hotărârea nr.31 din 11 decembrie 2014 au fost declarate neconstituţionale prevederile art.14 din Legea privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, introduse prin Legea nr.273-XVI din 7 decembrie 2007, care interziceau multipla cetăţenie, Curtea a considerat necesară revizuirea actualelor prevederi în vederea excluderii interdicţiei existente. De asemenea, urmează a fi efectuate modificări şi în art.7 din Legea nr.170-XVI din 19 iulie 2007 privind statutul ofiţerului de informaţii şi securitate.

• Adresa nr.PCC-01/140a-5 din 07.02.2017, HCC nr.5 din 07.02.2017

La 7 februarie 2017, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.5 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul educaţiei al Republicii Moldova nr.152 din 17 iulie 2014 şi anexelor nr.3 şi nr.4 la Hotărârea Guvernului nr.390 din 16 iunie 2015 cu privire la planurile (comanda de stat) de pregătire a cadrelor de specialitate, pe meserii, specialităţi şi domenii generale de studii, în instituţiile de învăţământ profesional tehniC şi superior pentru anul de studii 2015-2016.

În procesul de examinare a sesizării, Curtea a constatat reglementări confuze şi incoerente în Codul educaţiei în partea ce ţine de modul de constituire a instituţiilor de învăţământ superior, precum şi de procedura de desemnare a membrilor Consiliului pentru dezvoltare strategică instituţională.

În particular, Curtea a menţionat că, potrivit art.21 alin.(4) din cod, instituţiile de învăţământ superior private pot fi înfiinţate, reorganizate şi lichidate în modul prevăzut de legislaţia civilă şi de Codul educaţiei. Totodată, în ceea ce priveşte modul de constituire a instituţiilor de învăţământ superior publice, dispoziţiile art.139 lit.f) stabilesc că Guvernul decide asupra propunerilor Ministerului Educaţiei, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale instituţiilor publice privind înfiinţarea, reorganizarea sau lichidarea acestora.

Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea a observat că art.82 alin.(2) din cod, care conţine dispoziţii generale privind învăţământul superior, prevede expres că instituţiile de învăţământ superior sunt înfiinţate, reorganizate şi lichidate de către Guvern la iniţiativa fondatorului. Prin urmare, se atestă o neconcordanţă între dispoziţiile art.21 alin.(4) şi dispoziţiile art.82 alin.(2) din Codul educaţiei, creând confuzii privind aplicabilitatea celor din urmă. În acest context, Curtea a subliniat necesitatea legiferării aspectelor identificate în vederea excluderii carenţelor existente.

De asemenea, Curtea Constituţională a constatat incoerenţe în dispoziţiile art.104 din Codul educaţiei în partea ce ţine de membrii Consiliului pentru dezvoltare strategică instituţională desemnaţi de către fondatorul instituţiei de învăţământ superior. Aşa cum rezultă din articolul 104 alin.(8), membrii Consiliului pentru dezvoltare strategică instituţională desemnaţi de fondatori şi ministerele de resort beneficiază de o indemnizaţie lunară, care se plăteşte de la bugetul fondatorului. Totuşi, referirea la membrii desemnaţi de fondatori nu se regăseşte în cuprinsul alineatului (2) lit.a) din acelaşi articol, care reglementează procedura de desemnare a membrilor Consiliului.

Prin urmare, Curtea a relevat necesitatea reglementării exprese de către Parlament în art.104 alin.(2) lit.a) din Codul educaţiei în ceea ce priveşte desemnarea unui membru al Consiliului de către fondator. Or, noţiunea “de ministerul de resort” din art.104 alin.(2) lit.a) din cod este confuză în acest sens.

• Adresa nr.PCC-01/162a-7 din 16.02.2017, HCC nr.7 din 16.02.2017

Prin Hotărârea nr.7 din 16 februarie 2017, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional articolul 41 alin.(4) din Codul educaţiei nr.152 din 17 iulie 2014, în partea în care vizează asigurarea elevilor claselor V-IX cu manuale şcolare conform schemei de închiriere aprobate de Ministerul Educaţiei.

În procesul de examinare a sesizării, Curtea a constatat reglementări confuze şi incoerente în Codul educaţiei în partea ce ţine de ciclurile învăţământului obligatoriu.

În acest sens, Curtea a menţionat că, în conformitate cu prevederile articolului 35 din Constituţie, învăţământul general obligatoriu cuprinde învăţământul primar şi gimnazial, iar învăţământul liceal, profesional şi cel superior de stat este egal accesibil tuturor numai pe bază de merit.

În acelaşi timp, Curtea a observat că dispoziţiile articolului 13 alin.(1) din Codul educaţiei stabilesC că învăţământul obligatoriu începe cu grupa pregătitoare din învăţământul preşcolar şi se finalizează cu învăţământul liceal sau învăţământul profesional tehniC secundar şi postsecundar, iar articolul 20 prevede că învăţământul general cuprinde educaţia timpurie, învăţământul primar (clasele I–IV), învăţământul gimnazial (clasele V–IX) şi învăţământul liceal (clasele X–XII (XIII)).

Prin urmare, având în vedere neconcordanţele existente, Curtea a subliniat necesitatea operării modificărilor de rigoare în Codul educaţiei în vederea aducerii în conformitate cu prevederile constituţionale.

Adiţional obiectului examinat, Curtea Constituţională a considerat necesar a atrage atenţia Parlamentului asupra incoerenţei dispoziţiilor art.13 alin.(2) din Codul educaţiei, care vizează obligativitatea frecventării învăţământului obligatoriu până la vârsta de 18 ani, în raport cu durata învăţământului general obligatoriu.

• Adresa nr.PCC-01/156g-9 din 09.03.2017, HCC nr.9 din 09.03.2017

Prin Hotărârea nr.9 din 9 martie 2017, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 364/1 din Codul de procedură penală nr.122-XV din 14 martie 2003.

În procesul de examinare a sesizării, Curtea a constatat reglementări incoerente în Codul de procedură penală în partea ce ţine de participarea părţii civile la dezbaterile judiciare în cadrul judecării cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

În particular, Curtea a observat că, deşi articolul 62 alin.(1) subpct. 9) din Codul de procedură penală stabileşte că, în scopul susţinerii cererii sale, partea civilă dispune de dreptul de a pleda în dezbateri judiciare referitor la acţiunea sa civilă, totuşi, dispoziţiile articolului 364/1 alineatul (5) dispun că dezbaterile judiciare se compun doar din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului, care pot lua încă o dată cuvântul în formă de replică.

Prin urmare, se atestă o neconcordanţă între dispoziţiile art.62 alin.(1) subpct. 9) şi dispoziţiile art.364/1 alin.(5) din Codul de procedură penală, creând confuzii privind dreptul părţii civile de a pleda în dezbateri judiciare. În acest context, Curtea a subliniat necesitatea legiferării aspectelor identificate în vederea excluderii carenţelor existente.

• Adresa nr.PCC-01/113g/8g - 22 din 27.06.2017, HCC nr.22 din 27.06.2017

La 27 iunie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.22 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 328 alineatul (1) din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002.

Prin această hotărâre, Curtea a declarat neconstituţional textul “intereselor publice sau” din alineatul (1) al articolului 328 din Codul penal şi a recunoscut constituţional textul “dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile […] drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice”.

Curtea a observat că art.328 alin.(1) din Codul penal, prevăzând o infracţiune materială, include “interesul public” în urmările prejudiciabile ale acesteia, însă norma de trimitere (art.126 alin.(2) din acelaşi cod), în temeiul căreia se evaluează in concreto prejudiciul cauzat în fiecare caz, nu stabileşte expressis verbis interesul publiC ca valoare socială care poate fi determinată şi nici nu indică criteriile de evaluare a acesteia. Astfel, Curtea a menţionat că atribuirea unor fapte infracţionale concrete ca prejudiciind “interesul public”, in abstracto, nu poate satisface cerinţa de claritate şi previzibilitate şi totodată constituie o interpretare a legii penale extensivă şi defavorabilă persoanei.

Cu referire la mărimea prejudiciului cauzat, Curtea a menţionat că art.126 alin.(1) şi (1/1) din Codul penal cuantifică (1) daunele cauzate în proporţii mari şi (2) daunele cauzate în proporţii deosebit de mari. Astfel, la determinarea proporţiilor mari şi deosebit de mari legiuitorul a prevăzut drept bază de calcul salariul mediu lunar pe economie prognozat, stabilit prin hotărâre de Guvern, în vigoare la momentul săvârşirii faptei, după cum urmează:

- proporţii mari - mai mult de 20 de salarii;

- proporţii deosebit de mari - mai mult de 40 de salarii.

Daunele în proporţii mici, care determină atragerea la răspundere în temeiul Codului contravenţional (art.18), constituie daunele care la momentul săvârşirii contravenţiei nu depăşesC 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârşirii faptei.

Astfel, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor legale enunţate, daunele care se înscriu în limitele dintre daunele în proporţii mici şi daunele în proporţii mari urmează a fi încadrate, după caz, ca fiind esenţiale sau considerabile.

În acelaşi timp, Curtea a observat că legiuitorul a instituit la art.126 alin.(2) din Codul penal criterii subiective de delimitare între daune “considerabile” şi daune “esenţiale”, care se apreciază doar în funcţie de însemnătatea bunurilor pentru victimă şi alte circumstanţe care influenţează starea sa materială.

Curtea a constatat că o reglementare expresă privind cuantumul daunelor “esenţiale” şi “considerabile” a existat în redacţia iniţială a Codului penal, adoptat la 18 aprilie 2002, care însă a fost exclusă prin Legea nr.211 din 29 martie 2003.

Prin urmare, ţinând cont de sarcina care revine legiuitorului de a reglementa gravitatea vătămării rezultate din comiterea unei fapte penale şi valoarea pagubei, Curtea a subliniat necesitatea stabilirii de către Parlament în legea penală a unui prag valoriC al daunei considerabile şi esenţiale pentru excluderea estimărilor subiective.

De asemenea, având în vedere faptul că noţiunea “interes public” se regăseşte în mai multe componenţe de infracţiuni şi contravenţii, şi în acest sens urmează a fi efectuate modificările de rigoare, cu luarea în considerare a raţionamentelor expuse în hotărârea Curţii.

• Adresa nr.PCC-01/40a - 24 din 27.07.2017, HCC nr.24 din 27.07.2017

La 27 iulie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.24, prin care a declarat neconstituţional Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.105-VIII din 28 martie 2017 privind desfăşurarea referendumului republi-can consultativ asupra unor probleme de interes naţional.

Totodată, examinând sesizarea, Curtea a observat că, deşi art.148 din Codul electoral stabileşte că iniţierea referendumului privind revizuirea Constituţiei se efectuează în condiţiile art.141 din Constituţie, în acelaşi timp, prevederile art.144 alin.(2) stabilesC că subiecţii menţionaţi la alin.(1), printre care se regăseşte şi Preşedintele Republicii Moldova, pot iniţia orice tip de referendum. În acest sens, Curtea a constatat că prevederile art.144 alin.(2) din Codul electoral contravin art.141 din Constituţie.

În acelaşi timp, în procesul examinării dosarului Curtea Constituţională a constatat în Codul electoral unele divergenţe în materie de referendum.

Astfel, în timp ce Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa a menţionat că efecte juridice obligatorii produC doar referendumurile constituţionale şi cele legislative, în acelaşi timp art.143 alin.(4) din Codul electoral stabileşte că autorităţile competente urmează să adopte hotărâri definitive ca rezultat al desfăşurării referendumului consultativ. În acest sens, pentru asigurarea unei clarităţi a prevederilor enunţate este necesar de a stabili care sunt autorităţile de competenţa cărora ţine emiterea acestor hotărâri (organele electorale sau şi alte autorităţi publice), domeniul de reglementare şi efectele juridice ale acestora.

De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art.66 lit.b) din Constituţie, de competenţa Parlamentului ţine declararea referendumului. Curtea a menţionat că prin norma constituţională citată legiuitorul constituant nu a circumscris tipul referendumului declarat de Parlament. În acelaşi timp, art.88 lit.f) din Constituţie doar stabileşte că Preşedintele Republicii Moldova “poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes naţional”. Astfel, coroborând normele constituţionale menţionate, Curtea a reţinut că prevederile art.66 lit.b) vizează toate tipurile de referendum.

Mai mult, Curtea a constatat că, potrivit art.150 alin.(2) şi art.151 din Codul electoral, Preşedintele prin decret iniţiază desfăşurarea referendumului naţional consultativ stabilind data desfăşurării acestuia şi întrebările supuse referendumului, în timp ce art.150 alin.(1) stabileşte că Parlamentul prin hotărâre declară referendum pentru toate propunerile de iniţiere a referendumului de către subiecţii care dispun de acest drept.

Prin urmare, în vederea excluderii interpretărilor contradictorii în partea ce ţine de competenţa Parlamentului de a declara referendum, în cuprinsul articolelor 150 şi 151 din Codul electoral urmează a fi efectuate modificările de rigoare cu luarea în considerare a raţionamentelor expuse în hotărârea Curţii.

Adiţional, Curtea a constatat că, în conformitate cu articolul 89 alin.(3) din Constituţie, referendumul pentru demiterea Preşedintelui se organizează în cel mult 30 de zile, iar articolul 150 din Codul electoral nu prevede reglementări similare. Astfel, legiuitorul urmează să aducă în concordanţă dispoziţiile articolului 150 din Codul electoral cu prevederile constituţionale în partea ce ţine de termenul de declarare a referendumului pentru demiterea Preşedintelui Republicii Moldova.

Totodată, Curtea a subliniat că la adoptarea Hotărârii nr.22 din 23 septembrie 2010, precum şi a Avizului nr.1 din 22 septembrie 2014 instanţa de contencios constituţional a emis două adrese, prin care a semnalat Parlamentului existenţa lacunelor în legislaţia electorală cu referire la referendumurile democratice. Curtea a reţinut că până în prezent lacunele semnalate nu au fost remediate de către legislativ.

• Adresa nr.1 PCC-01/124b din 17.10.2017, HCC nr.28 din 17.10.2017

La 17 octombrie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.28 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte).

În hotărârea menţionată, Curtea a statuat că Preşedintele ţării nu este omnipotent, ci este ţinut de obligaţia de devotament constituţional, de a respecta limitele impuse de Constituţie şi poartă răspundere pentru îndeplinirea cu bună-credinţă a atribuţiilor ce îi revin.

Curtea a subliniat că neîndeplinirea unei obligaţii constituţionale, sfidarea deliberată a Constituţiei şi neexecutarea unei hotărâri a Curţii Constituţionale constituie o încălcare gravă a jurământului şi a Constituţiei.

Curtea a reiterat că respectarea ordinii constituţionale, inclusiv a hotărârilor Curţii Constituţionale, este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului şi pentru afirmarea statului de drept.

Curtea a reamintit că actele instanţei de contencios constituţional sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Hotărârile interpretative ale Curţii Constituţionale sunt texte cu valoare constituţională, fiind parte integrantă a Constituţiei, ele faC corp comun cu dispoziţiile pe care le interpretează. Acestea se aplică direct, fără nici o altă condiţie de formă. Astfel, nerespectarea hotărârilor Curţii Constituţionale echivalează cu nerespectarea Constituţiei şi desconsiderarea grosolană a elementelor fundamentale ale statului de drept.

În acelaşi timp, Curtea a constatat lipsa instrumentelor coercitive de punere în executare sau de sancţionare în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor constituţionale, ce derivă din prevederile Constituţiei şi actele Curţii Constituţionale.

Pentru aceste motive, Curtea a indicat că este necesar ca Parlamentul să reglementeze răspunderea [inclusiv penală] pentru neexecutarea obligaţiilor constituţionale şi a hotărârilor Curţii Constituţionale.

• Adresa nr.2 PCC-01/124b din 17.10.2017, HCC nr.28 din 17.10.2017

La 17 octombrie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.28 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte).

În hotărârea menţionată, Curtea a statuat că, în sensul articolului 91 din Constituţie, refuzul Preşedintelui de a-şi executa obligaţiile constituţionale constituie imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţia (atribuţiile) în cauză şi justifică instituirea interimatului funcţiei, care se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru, pentru exercitarea acestei (acestor) obligaţii constituţionale a Preşedintelui.

Instituirea interimatului funcţiei, cauzat de refuzul deliberat de a executa o obligaţie constituţională, şi circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte urmează a fi constatate în fiecare caz în parte de către Curtea Constituţională, în conformitate cu competenţa atribuită acesteia prin articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de articolul 38 alin.(1) şi (2) lit.c) din Codul jurisdicţiei constituţionale, în funcţie de domeniul lor de competenţă.

În acelaşi timp, Curtea constată că, în timp ce reprezentanţii puterii executive şi legislative sunt subiecţi cu drept de sesizare, Consiliul Superior al Magistraturii nu dispune de acest drept, deşi este autoritatea de autoadministrare judecătorească şi de garant al independenţei puterii judecătoreşti.

Pentru aceste motive, Curtea a considerat că este necesar ca Parlamentul să completeze Legea cu privire la Curtea Constituţională în vederea atribuirii Consiliului Superior al Magistraturii a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale.

• Adresa nr.PCC-01/145a din 04.12.2017, DCC nr.112 din 04.12.2017

La 4 decembrie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr.112, prin care a respins ca inadmisibilă sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor prevederi de la alin.(2) al articolului 17 din Legea nr.136 din 17 iunie 2016 privind statutul municipiului Chişinău.

În decizia menţionată, Curtea a constatat lipsa unor prevederi referitoare la limitele temporale ale suspendării primarului titular, ce antrenează instituirea interimatului funcţiei.

În acest context, Curtea a reamintit că interimatul, fiind o situaţie provizorie, care are scopul de a evita crearea vidului de putere şi de a asigura organizarea mecanismelor de formare a instituţiilor funcţionale plenipotenţiare, trebuie să fie înlăturat cât mai curând posibil. Or, în jurisprudenţa sa anterioară Curtea a subliniat inadmisibilitatea permanentizării situaţiilor de interimat (HCC nr.9 din 21 mai 2013, §78).

Curtea a observat că, prin efectul cumulativ al prevederilor privind alegerea viceprimarilor, suspendarea din funcţie a primarului în cadrul urmăririi penale şi instituirea interimatului, există riscuri ca, în practică, să se permanentizeze exercitarea funcţiei de primar de către o persoană nealeasă prin votul cetăţenilor, situaţie contrară principiului autonomiei locale, consacrat de articolele 109 şi 112 din Constituţie.

Prin urmare, în vederea excluderii riscurilor de permanentizare a interimatului funcţiei de primar, Curtea a considerat necesară instituirea unui mecanism de revizuire judiciară periodică, care să verifice justificarea menţinerii suspendării din funcţie a primarului.

• Adresa nr.PCC -01/88g din 08.12.2017, HCC nr.34 din 08.12.2017

La 8 decembrie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.34 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 87 alin.(1) din Codul muncii, în redacţia anterioară Legii nr.188 din 21 septembrie 2017.

Prin această hotărâre, Curtea a declarat necon-stituţională teza întâi: “Concedierea salariaţilor membri de sindicat în cazurile stipulate la art.86 alin.(1) lit.c), e) şi g) poate avea loC doar cu acordul preliminar scris al organului (organizatorului) sindical din unitate.” de la articolul 87 alineatul (1) din Codul muncii, în redacţia anterioară Legii nr.188 din 21 septembrie 2017.

Curtea a constatat că dreptul de veto al organelor sindicale la luarea deciziilor de concediere a salariaţilor încalcă prevederile articolelor 9, 46 şi 126 din Constituţie, care consfinţesC libera iniţiativă economică, libera activitate de întreprinzător şi dreptul de proprietate al angajatorului.

În acelaşi timp, Curtea a observat că obligativitatea acordului organului sindical la concediere este prevăzut şi de articolele 29 alin.(3), 87 alin.(2) – (4), 89 alin.(2) din Codul muncii, precum şi de articolul 33 din Legea sindicatelor nr.1129 - XIV din 7 iulie 2000.

Ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.34 din 8 decembrie 2017, Curtea a subliniat necesitatea revizuirii tuturor prevederilor din Codul muncii şi legile conexe care consacră o soluţie legislativă similară privind dreptul de veto al organelor sindicale în procedura de concediere a salariaţilor.

TITLUL III

EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Consecinţele juridice ale actului normativ sau ale unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale urmează a fi înlăturate conform legislaţiei în vigoare.

Actele Curţii Constituţionale au efect erga omnes, fiind obligatorii şi opozabile tuturor subiecţilor, indiferent de nivelul autorităţii.

Actele adoptate de Curte evidenţiază caracterul consecvent, obiectiv şi exigent al jurisdicţiei constituţionale în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reliefând, în acelaşi timp, modul în care este percepută ideea de constituţionalitate şi rolul Curţii ca factor stabilizator în societate şi factor moderant între ramurile puterii de stat. Exercitarea cu imparţialitate a acestor atribuţii învederează calitatea Curţii Constituţionale de componentă esenţială a statului de drept.

Hotărârile Curţii Constituţionale sunt destinate în primul rând legislatorului, dar şi altor subiecţi, care participă la procesul legislativ. Rezultatul muncii legislativului şi a altor autorităţi antrenate în creaţia normativă este apreciat într-un proces al justiţiei constituţionale, mai mult, hotărârea Curţii impune acestora obligaţia de a întreprinde măsurile legislative adecvate. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive, nu pot fi supuse nici unei căi de atac, inclusiv de către legislator, şi sunt obligatorii. Din acest motiv, anume factorii juridici, şi nu cei politici, emotivi sau de altă natură, trebuie să determine reacţiile faţă de actele Curţii, în special dacă ele generează obligaţii concrete pentru subiecţi.

Constatarea inacţiunii legislative, adică a lacunei legii sau a altui act normativ contrar Constituţiei, inevitabil generează consecinţe juridice. Hotărârea Curţii Constituţionale presupune obligaţia legislatorului de a soluţiona problema existenţei unor lacune de drept printr-o reglementare adecvată şi eliminarea prevederilor defectuoase. Absenţa reacţiei legislatorului la hotărârea Curţii, întârzierile în soluţionarea acestor probleme sau eliminarea parţială a lacunelor sunt contrare ordinii de drept, existenţa acestora fiind inadmisibilă şi intolerabilă.

Legiuitorul are obligaţia de a elimina lacunele semnalate. Vidul neconstituţional, apărut într-un domeniu sau problemă de drept, tolerarea unei legi sau act normativ imperfect indică asupra faptului că Parlamentul, care reprezintă instituţia politică abilitată prin Constituţie cu atribuţia de legiferare, nu-şi onorează deplin misiunea constituţională care i-a fost conferită. Obligaţia legiuitorului de a elimina lacunele juridice decurge din principiile statului de drept şi principiul separaţiei puterilor⁷².

_____________________

⁷² Raport general în problemele inacţiunii legislative în jurisprudenţa constituţională, prezentat la Congresul XIV al Conferinţei curţilor constituţionale europene (iulie 2008) http://www.venice.coe.int/files/Bulletin/SpecBull-legislative-omission-f.pdf

Respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una dintre ramurile puterii nu intervine în competenţele unei alte ramuri, dar şi faptul că nici una dintre aceste ramuri nu îşi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specifiC de activitate, îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie a fost impusă printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale.

Lipsa unei intervenţii legislative a Parlamentului în vederea executării actelor instanţei de jurisdicţie constituţională echivalează cu neexercitarea competenţei de bază a acestuia, şi anume cea de legiferare, atribuită de Constituţie. Această situaţie se atestă în condiţiile în care unele hotărâri ale Curţii Constituţionale, prin care se declară neconstituţională o prevedere legală sau un act, pot genera vid legislativ şi existenţa unor deficienţe şi incertitudini în aplicarea legii.

În vederea excluderii acestor repercusiuni negative, art.28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională prevede că Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale. Proiectul de lege respectiv urmează a fi examinat de Parlament în mod prioritar.

În cele din urmă menţionăm că hotărârile Curţii Constituţionale reprezintă prin sine o constatare juridică general obligatorie, bazată pe elucidarea esenţei problemei constituţionale în urma interpretării oficiale a normelor corespunzătoare din Constituţie şi explicării conţinutului normelor constituţionale invocate. Din teza expusă rezultă că este insuficientă şi incompletă executarea doar a dispozitivului hotărârii Curţii Constituţionale. Respectarea efectului general obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, considerentelor, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor Constituţiei, or, hotărârea este un întreg, o unitate a considerentelor şi dispozitivului.

Executarea hotărârii Curţii Constituţionale trebuie să comporte un dublu efect juridic. În primul rând, aceasta trebuie să reprezinte o garanţie pentru protecţia dreptului subiectiv al fiecăruia şi, în al doilea rând, să devină izvor de drept pentru legiuitor şi executiv, jucând rolul unui diriguitor în domeniul dezvoltării dreptului. Doar împreună aceste aspecte pot garanta supremaţia Constituţiei prin asigurarea constituţionalităţii actelor normative.

1. Nivelul de executare a hotărârilor care declară

neconstituţionale prevederile unor acte normative

În vederea monitorizării procesului de modificare a actelor legislative, prevederile cărora au fost declarate neconstituţionale prin hotărâri ale Curţii Constituţionale, Curtea solicită în mod regulat de la Parlament şi Guvern o informaţie asupra nivelului de executare a actelor adoptate. În răspunsurile trimise, atât legislativul, cât şi executivul au ilustrat modul cum decurge executarea hotărârilor şi adreselor Curţii, indicând la ce etapă a procedurii legislative se află proiectele elaborate. Astfel, pe parcursul anului 2017 au fost pronunţate 15 hotărâri prin care cel puţin o prevedere din cele contestate a fost declarată neconstituţională, Parlamentul sau Guvernul urmând să intervină pentru remedierea lacunelor. Din hotărârile menţionate, 11 hotărâri au fost pasibile de executare la data aprobării prezentului raport. Dintre acestea au fost executate 3 hotărâri, 1 a rămas neexecutată, iar 7 sunt în proces de executare.

Efectuând o analiză comparativă, în anul 2016, din totalul de 17 hotărâri rămân a fi în proces de executare 4 hotărâri, celelalte fiind executate (a se vedea diagrama nr.13).

În urma analizei efectuate Curtea atestă un grad înalt de executare a hotărârilor adoptate pe parcursul ultimilor ani, ceea ce demonstrează rolul important şi autoritatea instanţei de jurisdicţie constituţională.

2. Nivelul de executare a adreselor Curţii Constituţionale

Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a substitui organul legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art.79 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de “legislator pasiv”, atenţionând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţie şi insistând asupra necesităţii operării de modificări în reglementările legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale este orientată preponderent spre soluţionarea sesizărilor depuse şi exercitarea în acest scop a competenţelor constituţionale. Analiza actelor supuse controlului constituţionalităţii sub aspectul conformităţii cu Legea Supremă, interpretarea normelor constituţionale, modul de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale etc. constituie instrumente care au un rol decisiv în procesul de perfecţionare a cadrului legislativ. Adresele, care se referă preponderent la omisiunile în legislaţie, de asemenea, contribuie la dezvoltarea sistemului de drept în stat.

Prin urmare, prin exercitarea controlului constituţionalităţii şi prin adresele remise autorităţilor publice asupra actelor sesizate, Curtea s-a manifestat ca un legislator pasiv. În anul 2017 Curtea a emis 10 adrese. Conform informaţiei de care dispune Curtea la data întocmirii prezentului raport, din cele 6 adrese pasibile de executare, una a rămas neexecutată, iar 5 sunt în proces de executare. Pentru comparaţie, în anul 2016 Curtea a emis 17 adrese, dintre care, la data aprobării prezentului raport, 10 adrese au fost executate, 5 adrese se află în proces de executare şi 2 adrese au rămas neexecutate. Dintre cele 5 adrese emise în anul 2015, o adresă a fost executată, 3 adrese se află în proces de executare şi o adresă n-a fost executată (a se vedea diagrama nr.14).

TITLUL IV

COLABORĂRI ŞI ALTE ACTIVITĂŢI ALE CURŢII

Pe lângă activitatea jurisdicţională de bază, exercitată intens de Curtea Constituţională, instituţia menţine relaţii fructuoase de colaborare în domeniul dreptului constituţional cu instituţiile regionale şi internaţionale, cu curţile constituţionale şi instituţiile similare din alte state.

Astfel, pe parcursul anului 2017 priorităţile de coope-rare internaţională ale Curţii s-au axat pe următoarele domenii.

4.1. Activitatea Curţii Constituţionale în organizaţiile internaţionale

4.1.1. Congresul al XVII-lea al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene (CECC)

La 29 - 30 iunie 2017, delegaţia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova (CCM) a participat la cel de-al XVII-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene (CECC), care s-a desfăşurat în Batumi, Georgia, fiind găzduit de Curtea Constituţională a Georgiei în calitate de instituţie care a deţinut preşedinţia CECC în perioada 2014-2017. Lucrările Congresului s-au desfăşurat sub genericul “Rolul curţilor constituţionale în menţinerea şi aplicarea principiilor constituţionale” şi au reunit preşedinţi şi judecători ai curţilor constituţionale şi ai instituţiilor echivalente din statele europene.

În discursul său, Preşedintele CCM, Tudor Panţîru, s-a axat pe subiectul interpretării normelor constituţionale prin prisma Constituţiei şi a Declaraţiei de Independenţă. În context, Preşedintele CCM a subliniat că atât jurisprudenţa constituţională, cât şi sistemul de drept în ansamblu trebuie să se sprijine pe valori imuabile, Declaraţia de Independenţă fiind nucleul acestei paradigme a principiilor şi standardelor.

La iniţiativa fostului preşedinte al CCM, dl Alexandru Tănase, preluată de actualul preşedinte al CCM, dl Tudor Panţîru, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a fost aleasă, cu unanimitate de voturi, să exercite preşedinţia Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene pentru perioada 2020-2023. Astfel, desemnarea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova în această calitate de către instituţiile omoloage constituie o recunoaştere a independenţei sale, precum şi a calităţii actelor adoptate, care sunt conforme cu standardele europene.

4.1.2. Conferinţa Mondială a Justiţiei Constituţionale, cel de-al IV-lea Congres

În perioada 11-14 septembrie 2017 delegaţia Curţii Constituţionale a participat la lucrările celui de-al IV-lea Congres al Conferinţei mondiale a justiţiei constituţionale (World Conference of Constitutional Justice (WCCJ)), care s-a desfăşurat la Vilnius, Lituania. CCM a fost reprezentată de către Preşedintele Tudor Panţîru, judecătorii Aurel Băieşu şi Igor Dolea, precum şi de judecătorul-asistent-şef Rodica Secrieru.

Scopul celui de-al IV-lea Congres WCCJ l-a constituit promovarea la nivel internaţional a dialogului între judecătorii instituţiilor de jurisdicţie constituţională, precum şi consolidarea justiţiei constituţionale ca un element de bază al democraţiei, protecţiei drepturilor omului şi al statului de drept.

Cel de-al IV-lea Congres s-a desfăşurat sub genericul ”Statul de drept şi justiţia constituţională într-o lume modernă”. Pe parcursul celor cinci sesiuni ale Congresului participanţii au pus în discuţie diversitatea conceptului statului de drept în diferite ţări, rolul curţilor constituţionale în asigurarea preeminenţei dreptului, protecţia drepturilor constituţionale şi independenţa curţilor constituţionale.

WCCJ este o organizaţie internaţională care reuneşte instituţiile de jurisdicţie constituţională din lumea întreagă. În prezent aceasta are 111 membri din Europa, Africa, America de Nord şi America de Sud, Asia şi Australia. Congresele WCCJ se desfăşoară trienal, începând cu anul 2009, anul fondării organizaţiei: Cape Town, Republica Sud-Africană (2009), Rio de Janeiro, Brazilia (2011), Seoul, Republica Coreea (2014).

4.1.3. Cea de-a 16-a reuniune a Consiliului mixt de justiţie constituţională al Comisiei de la Veneţia

În perioada 18-19 mai 2017, la Karlsruhe, Germania, a avut loC Reuniunea a XVI-a a Consiliului mixt de justiţie constituţională al Comisiei de la Veneţia, eveniment găzduit de Curtea Constituţională Federală a Germaniei. Judecătorul-asistent-şef al CCM, dna Rodica Secrieru, în calitate de agent de legătură al Curţii Constituţionale a Republicii Moldova cu Comisia de la Veneţia, a făcut o prezentare a experienţei CCM în cadrul miniconferinţei cu genericul ”Curţile curajoase: securitate, xenofobie, drepturi fundamentale”, evidenţiind jurisprudenţa CCM în domeniile securităţii naţionale, accesului la justiţie în cazul controlului actelor privind securitatea naţională etc.

4.1.4. Celebrarea aniversării a 20-a a Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză (ACCPUF)

În perioada 15-19 noiembrie 2017, delegaţia CCM a participat la conferinţa dedicată aniversării a 20-a a ACCPUF, desfăşurată la Paris, Franţa, sub genericul “Redactarea hotărârilor”. În alocuţiunile de deschidere dl Laurent Fabius, preşedintele Consiliului Constituţional din Franţa, dl Ulrich Meyer, Preşedintele ACCPUF, Preşedintele Tribunalului federal din Elveţia, şi dna Michaëlle Jean, Secretarul general al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, au subliniat rolul şi importanţa ACCPUF pentru dezvoltarea dreptului în statele francofone membre ale Asociaţiei.

În continuare, în cadrul conferinţei au fost puse în discuţie subiecte precum organizarea modului în care sunt redactate deciziile instanţelor de contencios constituţional în contextul relaţiilor dintre judecătorul constituţional şi asistentul său; tehnicile de redactare şi argumentare a deciziilor ş.a. Exponenţii Curţii Constituţionale din Belgia şi ai Consiliului Constituţional Francez au prezentat participanţilor studii de caz, elucidând în acest mod experienţa acestor instanţe la subiectul abordat. Conferinţa a reunit circa 126 de preşedinţi şi delegaţi din 34 de instanţe de contencios constituţional din întreaga lume.

4.2. Activitatea Curţii Constituţionale în organizaţiile regionale

4.2.1. Asociaţia Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ)

Pe parcursul anului 2017 reprezentanţii CCM au participat la mai multe evenimente organizate sub auspiciile Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ). BBCJ este o asociaţie regională, din care faC parte curţile constituţionale ale Georgiei, Lituaniei, Republicii Moldova şi Ucrainei, instituită în scopul afirmării supremaţiei Constituţiei şi justiţiei constituţionale, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, exprimând nevoia respectării independenţei şi suveranităţii statelor, precum şi a integrităţii lor teritoriale.

Astfel, în cursul anului reprezentanţii curţilor constituţionale membre ale BBCJ au avut mai multe întâlniri de lucru (13 februarie, la Kiev, 2 martie, la Chişinău, 29 iunie, la Batumi, 11 septembrie, la Vilnius), în cadrul cărora au fost puse în discuţie asemenea chestiuni, precum independenţa Curţilor Constituţionale, armonizarea legislaţiei naţionale cu normele şi principiile dreptului internaţional, preluarea experienţei Curţilor Constituţionale europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei Curţilor Constituţionale – membre ale BBCJ.

Dat fiind faptul că la 1 ianuarie 2017 preşedinţia BBCJ a fost preluată de Curtea Constituţională a Ucrainei, conform Statutului BBCJ, ţara care deţine preşedinţia organizează Congresul anual al Asociaţiei. Astfel, în zilele de 1 şi 2 iunie 2017, delegaţia CCM a participat la cel de-al 2-lea Congres şi la Adunarea Generală a BBCJ, care s-a desfăşurat la Harkiv, Ucraina. Lucrările Congresului BBCJ s-au desfăşurat sub genericul “Rolul Curţilor Constituţionale în interpretarea prevederilor constituţiilor statelor în contextul principiilor general recunoscute, normelor dreptului internaţional şi dreptului comunitar şi deciziilor instanţelor internaţionale”, Congresul reunind reprezentanţi ai Curţilor Constituţionale şi organizaţiilor internaţionale din Europa şi SUA.

În discursul ţinut judecătorul CCM Aurel Băieşu s-a axat pe subiectul suveranităţii statului şi ierarhiei principiilor şi normelor unanim recunoscute la nivel internaţional în jurisprudenţa constituţională. Magistratul a remarcat că CCM în jurisprudenţa sa a statuat de mai multe ori că practica jurisdicţională internaţională este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, într-o societate internaţională cu noi provocări, stabilitatea justiţiei constituţionale devine o axiomă în aspiraţiile democratice ale fiecărui stat.

Asociaţia Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ) a fost constituită în 2015, la iniţiativa Curţilor Constituţionale a Republicii Moldova şi a Lituaniei, din componenţa asociaţiei făcând parte Curţile Constituţionale ale Georgiei, Lituaniei, Moldovei şi Ucrainei. Potrivit statutului său, asociaţia este deschisă aderării, pot deveni membre ale BBCJ şi alte Curţi Constituţionale, care împărtăşesC scopurile şi viziunile acesteia.

În perioada 2015-2016 preşedinţia BBCJ a fost deţinută de Curtea Constituţională a Republicii Moldova, în calitate de Curte care a iniţiat fondarea acestei asociaţii. Prin această iniţiativă curţile fondatoare şi-au exprimat intenţia de a consolida justiţia constituţională în statele din regiunea Mării Baltice şi Mării Negre şi au subliniat rolul de importanţă determinantă al instanţelor de jurisdicţie constituţională în realizarea principiilor statului de drept.

4.2.2. Forumul de la Vilnius

Un alt format de cooperate regională între Curţile Constituţionale din Republica Moldova, Georgia, Lituania şi Ucraina, care în acelaşi timp sunt şi membre ale Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ), o constituie Forumul de la Vilnius. Această reuniune, care în 2017 a fost la a doua ediţie, este organizată în cadrul Proiectului de cooperare “Asistenţa oferită Curţilor Constituţionale din Georgia, Republica Moldova şi Ucraina în vederea asigurării implementării şi protecţiei principiilor preeminenţei dreptului în contextul provocărilor regionale”, susţinut şi finanţat de către Ministerul Afacerilor Externe al Lituaniei în cadrul Programului de dezvoltare a cooperării şi democraţiei.

Proiectul îşi propune să contribuie, prin promovarea experienţei acumulate de Curtea Constituţională a Lituaniei, la consolidarea rolului instituţiilor de jurisdicţie constituţională din statele membre ale Parteneriatului EstiC – Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, precum şi la asigurarea implementării şi protecţiei principiilor preeminenţei dreptului.

În contextul în care Republica Moldova se află în proces de implementare a unor importante şi complexe reforme în vederea parcursului de integrare europeană, susţinerea oferită în cadrul acestui proiect este deosebit de necesară, în special prin deschiderea oportunităţilor de cooperare între instanţele de jurisdicţie constituţională în ceea ce priveşte implementarea şi protecţia principiilor în domeniul dreptului.

Proiectul lansat reprezintă o continuitate a activităţilor iniţiate în cadrul Proiectului de cooperare “Asistenţa oferită Curţilor Constituţionale din Georgia, Moldova şi Ucraina în asigurarea implementării şi protecţiei principiului statului de drept”, susţinut şi finanţat de către Ministerul Afacerilor Externe al Lituaniei în cadrul Programului de dezvoltare a cooperării şi democraţiei, implementat de Curtea Constituţională a Lituaniei în perioada 2016-2017.

De asemenea, în cadrul Forumului de la Vilnius Preşedintele CCM, dl Tudor Panţîru, a avut o întrevedere cu Preşedintele Republicii Lituania, dna Dalia Grybauscaite. Discuţiile s-au axat pe imperativul preeminenţei dreptului, reformării sistemului de drept, precum şi pe asistenţa Lituaniei în consolidarea activităţii curţilor constituţionale şi a proceselor democratice. Potrivit Preşedintelui Lituaniei, în contextul în care statele membre ale Parteneriatului EstiC se confruntă cu provocări în ceea ce priveşte independenţa Curţilor Constituţionale, partea lituaniană este dispusă să împărtăşească experienţa sa cu privire la consolidarea încrederii cetăţenilor în instanţa de contencios constituţional. În acest sens, dat fiind faptul că preeminenţa dreptului constituie baza unui stat democratic, ”o Curte Constituţională are un rol aparte în vederea consolidării protecţiei democraţiei şi drepturilor omului”, a declarat Dalia Grybauskaitė. Iar aceasta, potrivit înaltului oficial, se poate realiza prin asigurarea de către Curţile Constituţionale a transparenţei proceselor democratice, în conformitate cu Legea Supremă.

Tot în contextul Forumului de la Vilnius, la 25 octombrie 2017, Preşedintele CCM, dl Tudor Panţîru, a participat la festivitatea dedicată celei de-a 25-a aniversări a Constituţiei Lituaniei, desfăşurată în Parlamentul ţării-gazdă, prilej cu care a ţinut un discurs de felicitare.

4.3. Participări la alte evenimente internaţionale

Tradiţional, la finele lunii ianuarie, la Strasbourg este marcat începutul anului judiciar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Evenimentul din acest an s-a desfăşurat la 27 ianuarie şi a reunit circa 350 de personalităţi din domeniul judiciar din întreaga Europa. Invitaţii au luat parte la seminarul tradiţional Dialogul între judecători cu subiectul “Nereturnarea în calitate de principiu al dreptului internaţional şi rolul judiciarului în implementarea acestuia”. La finele seminarului, în cadrul unei şedinţe solemne, au vorbit dl Guido Raimondi, Preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi dna Silvia Alejandra Fernández de Gurmendi, Preşedintele Curţii Penale Internaţionale.

Curtea Constituţională a fost reprezentată de dl Alexandru Tănaşe, Preşedintele CCM, şi dna Rodica Secrieru, Secretarul General.

În perioada 24 - 25 mai 2017, întreg corpul judecătoresC al Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, în frunte cu Preşedintele dl Tudor Panţîru, a participat la Conferinţa internaţională dedicată aniversării a 25-a de la înfiinţarea Curţii Constituţionale a României cu tema “Un sfert de secol de constituţionalism”, organizată la Bucureşti.

Evenimentul aniversar a reunit preşedinţi şi judecători ai Curţilor Constituţionale, ai altor instanţe jurisdicţionale şi reprezentanţi ai organismelor internaţionale din Europa, Asia şi Statele Unite ale Americii, precum şi ai Curţii Europene a Drepturilor Omului, ai Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi ai Comisiei de la Veneţia.

În deschiderea lucrărilor, preşedintele Curţii Consti-tuţionale a României, prof.univ.dr. Valer Dorneanu, a salutat participanţii la conferinţă şi a menţionat că CCR este arbitrul final al disputelor privind interpretarea Constituţiei, iar competenţa Curţii, ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, este garantul supremaţiei Constituţiei.

Lucrările conferinţei au cuprins comunicări cu privire la jurisdicţia Curţii Europene pentru Drepturile Omului, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Curţii Constituţionale; dialogul judecătorilor într-o Europă în criză; Magna Carta şi naşterea statului de drept; precum şi experienţa altor Curţi Constituţionale reprezentate la eveniment.

Curtea Constituţională a Republicii Moldova a găzduit, în zilele de 8-9 iunie 2017, cel de-al XIX-lea Congres Internaţional de Drept Constituţional European şi Comparat (Congresul anual internaţional de la Regensburg), care tradiţional se desfăşoară în oraşul Regensburg, Germania. Congresul reprezintă o platformă de discuţii ştiinţifice şi practice, fiind iniţiat cu 19 ani în urmă de către profesorul Universităţii din Regensburg, dl Rainer Arnold. Genericul congresului din acest an l-a constituit “Justiţia constituţională şi evoluţia drepturilor individuale”.

În cuvântul de salut adresat participanţilor dl Tudor Panţîru, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, şi-a exprimat toată recunoştinţa faţă de organizatorul fidel al congresului, dl profesor Rainer Arnold, care prin pasiunea pentru ştiinţa dreptului constituţional contribuie la evoluţia doctrinei academice constituţionale.

Preşedintele CCM a subliniat că, spre deosebire de deceniile anterioare, astăzi asistăm la o transformare dinamică a dreptului constituţional, acesta devenind o pârghie esenţială în adaptarea dreptului la realităţile sociale. Astfel, jurisprudenţei constituţionale îi revine rolul de conciliere între puterea dominantă şi drepturile individului, tocmai prin multiplele influenţe pe care aceasta le exercită asupra realităţilor juridico-politice actuale.

La rândul său, profesorul Rainer Arnold a salutat participanţii care formează ”marea familie de drept constituţional” şi se reunesC cu regularitate în cadrul congresului. De asemenea, profesorul Rainer Arnold a mulţumit Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru organizarea la nivel înalt a evenimentului şi a ţinut să sublinieze strânsa colaborare de peste 10 ani pe care o are cu CCM şi mediul academiC din Republica Moldova.

Cu un mesaj de salut în faţa participanţilor a venit dl Alexandru Tănase, Preşedinte al CCM în perioada 2011- mai 2017, iniţiator al organizării congresului în capitala Republicii Moldova. Dl Tănase a ţinut să sublinieze că subiectul abordat în cadrul congresului este de o actualitate permanentă în contextul în care protecţia drepturilor omului şi justiţia constituţională sunt cele mai importante elemente în garantarea democraţiei şi a statului de drept.

De asemenea, dl Alexandru Tănase şi-a exprimat convingerea că lucrările congresului vor oferi un suport semnificativ pentru o mai bună înţelegere a importanţei consolidării mecanismelor de protecţie a drepturilor omului în statele din care vin participanţii.

În cuvântul său de salut Preşedintele Curţii Constituţionale a României, dl Valer Dorneanu, a subliniat importanţa dialogului constituţional continuu între instanţele de contencios constituţional, iar vicepreşedintele Curţii Constituţionale din Georgia, dna Lali Papiashvili, a evidenţiat rolul constituţiilor în asigurarea protecţiei drepturilor omului.

Evenimentul a reunit participanţi din circa 20 de state din Europa şi America Latină, reprezentanţi ai Curţilor Constituţionale, precum şi ai mediului academic.

Congresul Internaţional de Drept Constituţional European şi Comparat a fost organizat cu susţinerea Fundaţiei Germane pentru Cooperare Juridică Internaţională IRZ.

4.4. Programe de cooperare cu parteneri externi

4.4.1. Proiectul Uniunii Europene “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”

În perioada februarie 2016 – septembrie 2017 un consorţiu condus de Fundaţia Germană pentru Cooperare Juridică Internaţională (IRZ) în cooperare cu Curtea Constituţională a Republicii Lituania şi Facultatea de Drept German de la Universitatea din Varşovia în calitate de membri a realizat proiectul finanţat de UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”. Scopul general al proiectului, care s-a desfăşurat în cadrul “Strategiei de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016”, a fost de a accelera reforma sectorului justiţiei în Republica Moldova şi de a asigura buna funcţionare a statului de drept prin consolidarea Curţii Constituţionale.

Obiectivele propuse şi realizate în cadrul proiectului au vizat:

• Consolidarea Curţii Constituţionale în conformitate cu prevederile “Strategiei de reformă a sectorului justiţiei pentru perioada 2011-2016” în consultare cu Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei.

• Îmbunătăţirea procedurilor şi organizarea internă a Curţii Constituţionale; sporirea capacităţilor personalului Curţii Constituţionale în acordarea susţinerii pentru judecători.

• Sporirea gradului de sensibilizare a judecătorilor Curţii Constituţionale cu privire la diferite metode de interpretare şi jurisprudenţa CtEDO şi a instituţiilor de control constituţional ale statelor membre ale UE şi a recomandărilor Comisiei de la Veneţia, Consiliului Europei, OSCE şi ale altor instituţii internaţionale.

Asistenţa acordată de proiect a fost orientată spre atingerea următoarelor rezultate:

• Suport instituţional şi dezvoltarea capacităţii, care a constat în participarea unei echipe de experţi internaţionali, ce au contribuit la o înţelegere mai bună a jurisprudenţei constituţionale internaţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, la îmbunătăţirea procesului analitiC şi de cercetare în cadrul instituţiei prin formarea continuă şi dezvoltarea resurselor umane; schimbul eficient de informaţii cu alte Curţi Constituţionale şi instituţii similare din ţările europene dezvoltate; vizite de studiu ale personalului CCM la instituţii europene, inclusiv la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

• Suport şi contribuţie juridică, care a constat în acordarea expertizei şi asistenţei tehnice necesare unui grup de lucru în cadrul Ministerului Justiţiei pentru elaborarea proiectului de lege cu privire la Curtea Constituţională în redacţie nouă.

• Comunicarea, sensibilizarea şi interacţiunea cu societatea civilă, prin desfăşurarea unei campanii de sensibilizare a publicului şi de informare a populaţiei Republicii Moldova despre importanţa funcţiilor CCM şi a hotărârilor sale, precum şi despre drepturile şi libertăţile constituţionale şi modul în care acestea ar putea fi apărate.

Astfel, în urma implementării cu succes a activităţilor în cadrul proiectului CCM a beneficiat, pe o perioadă de 18 luni, de suportul nemijlocit al experţilor Uniunii Europene în domeniul dreptului constituţional, reuşind să îşi consolideze semnificativ capacităţile sale pe mai multe segmente:

- îmbunătăţirea performanţelor personalului Curţii Constituţionale (asistenţi judiciari, jurişti în cadrul subdiviziunilor CCM ş.a.) în acordarea suportului pentru judecători în procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale prin intermediul training-urilor, seminarelor, meselor rotunde, vizitelor de studiu etc.;

- îmbunătăţirea activităţilor şi capacităţilor de cercetare şi analiză, prin oferirea accesului la bazele de date specializate în domeniul dreptului (HeinOnline, iDrept etc.);

- sporirea gradului de sensibilizare a opiniei publice asupra activităţilor Curţii Constituţionale (publicaţii despre activitatea CCM, publicaţia periodică “Buletinul Curţii Constituţionale”, sistematizarea jurisprudenţei CCM în cadrul ediţiei “Compendium al jurisprudenţei Curţii Constituţionale a Republicii Molfova (1995-2017)” ş.a.);

- sporirea transparenţei activităţii Curţii Constituţionale etc.

4.4.2. Fundaţia Germană pentru Cooperare Juridică Internaţională (Fundaţia IRZ)

Curtea Constituţională a stabilit relaţii durabile de cooperare cu Fundaţia Germană pentru Cooperare Juridică Internaţională (Fundaţia IRZ). Pe parcursul a cel puţin 12 ani Fundaţia IRZ a sprijinit Curtea în organizarea evenimentelor care au avut un impact semnificativ asupra dezvoltării dreptului constituţional în Republica Moldova.

În anul 2017 Fundaţia IRZ a sprijinit desfăşurarea la Chişinău a celui de-al XIX-lea Congres Internaţional de Drept Constituţional European şi Comparat, care tradiţional se desfăşoară în oraşul Regensburg, Germania, reunind iluştri savanţi în dreptul constituţional de pe continentul european.

De asemenea, Fundaţia IRZ a participat în calitate de conducător al consorţiului, care, în cooperare cu Curtea Constituţională a Republicii Lituania şi Facultatea de Drept German de la Universitatea din Varşovia, a implementat proiectul finanţat de Uniunea Europeană “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”, încheiat în septembrie 2017, reuşind astfel să realizeze mai multe acţiuni în scopul consolidării Curţii Constituţionale.

Ca şi în anii precedenţi, Fundaţia IRZ în anul 2017 a contribuit la organizarea evenimentelor ştiinţifice în domeniul dreptului constituţional, cu participarea experţilor din Germania. Astfel, în perioada 11-12 octombrie 2017, a avut loC masa rotundă cu tema ”Rolul Curţilor Constituţionale în soluţionarea ”conflictelor” dintre autorităţi”, o continuare a discuţiilor începute pe această temă în cadrul mesei rotunde care s-a desfăşurat la 2 decembrie 2016.

4.5. Întrevederi oficiale

4.5.1. Vizita delegaţiei Curţii Constituţionale în Lituania

În perioada 4-7 aprilie 2017 delegaţia oficială a Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, condusă de Preşedintele Alexandru Tănase, a întreprins o vizită de lucru în Lituania, în cadrul căreia a avut întrevederi cu reprezentanţii mai multor autorităţi ale statului.

La 5-6 aprilie a avut loC întrevederea cu Preşedintele şi judecătorii Curţii Supreme din Lituania şi a fost efectuată o vizită de lucru la Judecătoria districtului Druskininkai, Lituania. Preşedintele Curţii Supreme, dl Rimvydas Norkus, precum şi alţi judecători au prezentat activităţile, competenţele şi provocările cu care se confruntă Curtea Supremă a Lituaniei. De asemenea, au fost discutate subiecte ce ţin de procesul de examinare a cauzelor aflate pe rol, uniformizarea jurisprudenţei, precum şi transparenţa procesului de numire a judecătorilor.

Preşedintele Judecătoriei Druskininkai, dl Antanas Šeštokas, a prezentat activitatea, structura, competenţele acesteia. În cadrul discuţiilor, dl Alexandru Tănase s-a referit la particularităţile reorganizării sistemelor judiciare din Moldova şi Lituania şi la asemănările existente, precum şi la influenţa acestei reorganizări asupra justiţiei.

La 6 aprilie 2017, delegaţia CCM a avut o întrevedere cu viceministrul justiţiei al Republicii Lituania, dl Paulius Griciūnas, care în cadrul discuţiilor a relevat ro-lul jurisprudenţei constituţionale în procesul de elaborare a legislaţiei. La rândul său, Preşedintele CCM, dl Alexandru Tănase, a subliniat importanţa cooperării dintre cele două ţări. La discuţii a participat de asemenea dna Karolina Bubnytė, Agentul Guvernamental al Lituaniei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar subiectele abordate au vizat introducerea plângerii individuale la Curtea Constituţională, precum şi influenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asupra cadrului legislativ şi jurisprudenţei constituţionale.

În data de 7 aprilie 2017, delegaţia CCM a vizitat Curtea Constituţională a Lituaniei. În cadrul vizitei, Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, dl Dainius Žalimas, a relatat despre activităţile, competenţa şi hotărârile recent adoptate de instituţia pe care o conduce. Vizita a avut drept scop realizarea unui schimb de experienţă şi prezentarea celor mai bune practici în domeniul jurisprudenţei constituţionale, precum şi discutarea noilor tendinţe în jurisdicţia constituţională. Au fost abordate subiecte precum independenţa justiţiei, statul de drept, protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi rolul Curţii Constituţionale în consolidarea şi protecţia acestor valori constituţionale. Preşedintele Curţii Constituţionale a Moldovei, dl Alexandru Tănase, a evidenţiat cooperarea bilaterală fructuoasă şi reciproC avantajoasă dintre cele două curţi, care este deosebit de importantă în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova.

În continuarea vizitei de lucru în Lituania, la data de 7 aprilie 2017, delegaţia CCM a avut o întrevedere cu membrii Comisiei juridice a Seimului (Parlamentului) Republicii Lituania şi a avut ocazia să interacţioneze cu Preşedintele Seimului, dl Viktoras Pranckietis. Preşedintele Comisiei juridice, dl Julius Sabatauskas, a făcut o prezentare a activităţii şi atribuţiilor Comisiei juridice. În cadrul discuţiilor au fost abordate subiecte ce ţin de interacţiunea dintre Parlament şi Curtea Constituţională, precum şi iniţiativa legislativă de amendare a Constituţiei în partea ce ţine de introducerea accesului direct al cetăţenilor la Curtea Constituţională. Preşedintele CCM, dl Alexandru Tănase, a subliniat importanţa asigurării şi respectării supremaţiei Constituţiei în procesul de creaţie legislativă.

Vizita delegaţiei CCM în Lituania a constituit una din activităţile realizate cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

4.5.2. Vizite la Curtea Constituţională

Pe parcursul anului 2017, Preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale au primit vizite oficiale şi de documentare ale unor înalţi oficiali internaţionali: dl Gianni Buquicchio, Preşedintele Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia); dl Guido Raimondi, Preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, dl prof.univ.dr. Valer Dorneanu, Preşedintele Curţii Constituţionale a României; dl Andreas Paulus, Judecător al Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, dna Milda Vainiutė, Ministrul Justiţiei al Republicii Lituania.

Totodată, Preşedintele CCM a primit în vizită ambasadori acreditaţi în Republica Moldova – E.S. James Pettit, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii, E.S. Zdeněk Krejčí, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Cehe; E.S. Rimantas Latakas, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Lituania, E.S. Jivan Movsisyan, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Armeniei, E.S. Peter Michalko, Şeful Delegaţiei Uniunii Europene la Chişinău (începând cu luna septembrie 2017).

De asemenea, CCM a găzduit, în cadrul vizitei de informare, delegaţia Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei.

4.5.3. Ziua uşilor deschise pentru membrii corpului diplomatiC acreditat la Chişinău

În premieră, la data de 10 februarie 2017, CCM a desfăşurat Ziua uşilor deschise pentru membrii corpului diplomatiC şi consular şi reprezentanţii organizaţiilor internaţionale cu sediul la Chişinău. Preşedintele CCM a făcut, cu acest prilej, o prezentare a instituţiei, a proiectelor care sunt implementate, a aspiraţiilor CCM pe plan extern şi a practicilor aplicate în procesul de adoptare a deciziilor. Participanţii au făcut un schimb de opinii pe marginea reformelor din justiţie şi provocărilor cu care se confruntă actualmente Republica Moldova. Invitaţii au beneficiat, de asemenea, de o vizitare ghidată a sediului CCM.

De asemenea, în cadrul acestui eveniment, Preşedintele CCM, dl Alexandru Tănase, şi şeful Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova, dl Pirkka Tapiola, au făcut declaraţii pentru presă. Ambasadorul Pirkka Tapiola a salutat evenimentul, menţionând că rolul Curţii Constituţionale într-o societate în tranziţie trebuie să fie de arbitru, care să urmărească aplicarea corectă a legilor. De asemenea, şeful misiunii UE a invitat şi alte instituţii să urmeze exemplul CCM şi să organizeze astfel de întâlniri, inclusiv cu reprezentanţi ai societăţii civile, pentru a creşte transparenţa instituţională şi a da răspuns la subiectele de interes public.

Evenimentul s-a desfăşurat cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova.”

4.6. Evenimente organizate şi desfăşurate de Curtea Constituţională

La data de 23 februarie, cu prilejul marcării a 22 de ani de la fondarea Curţii Constituţionale, CCM a organizat o videoconferinţă cu judecătorul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), Egidijus Jarašiūnas, la subiectul ”Raporturile Curţilor Constituţionale cu CJUE. Influenţa jurisprudenţei CJUE asupra dezvoltării doctrinei constituţionale.”

Subiectele discutate în cadrul conferinţei au vizat familiarizarea publicului prezent cu dreptul european, în particular, în contextul implementării de către Republica Moldova a Acordului de Asociere semnat cu Uniunea Europeană. Preşedintele CCM, dl Alexandru Tănase, a menţionat importanţa practicilor şi principiilor CJUE pentru activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale din Republica Moldova, precum şi impactul pe care îl are jurisprudenţa CJUE asupra doctrinei constituţionale.

În prezentarea sa, judecătorul Egidijus Jarašiūnas s-a referit la rolul CJUE şi la jurisprudenţa acesteia, precum şi la cooperarea dintre Curţile Constituţionale şi CJUE. Referindu-se la contribuţia pe care ar putea-o avea o Curte Constituţională în procesul de pregătire a unui stat pentru aderarea la Uniunea Europeană, dl Jarašiūnas a menţionat că este nevoie de aportul echipelor de jurişti, inclusiv al judecătorilor constituţionali, la pregătirea cadrului legislativ pentru aderare. În acest fel, ar fi evitate divergenţele între legislaţia naţională şi cea a UE.

La eveniment au fost prezenţi actualii judecători ai CCM şi judecătorii în demisie, reprezentanţi ai Guvernului, Uniunii Avocaţilor, societăţii civile şi mediului academic. Conferinţa a fost difuzată în direct, iar privitorii au avut posibilitatea să adreseze întrebări în timp real.

Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

La 2 martie 2017, sub egida CCM, la Chişinău s-a desfăşurat Conferinţa internaţională sub genericul ”Evoluţia controlului constituţional în Europa: lecţii învăţate şi noi provocări”. La eveniment au participat circa 80 de oficiali internaţionali de rang înalt, inclusiv preşedinţi şi judecători din peste 20 de Curţi Constituţionale, reprezentanţi ai Tribunalului Uniunii Europene, precum şi Preşedintele Comisiei de la Veneţia, dl Gianni Buquicchio.

În mesajul de deschidere a conferinţei Preşedintele CCM, dl Alexandru Tănase, a subliniat că, pe parcursul existenţei sale, Curtea Constituţională din Moldova a fost instituţia-cheie în soluţionarea celor mai complicate probleme şi a celor mai acute conflicte instituţionale.

Curţilor Constituţionale le revine dificila misiune de a curma voinţa politică abuzivă, indiferent care ar fi sursa acesteia. În acest sens, “independenţa Curţilor Constituţionale este un element fundamental de care depinde funcţionalitatea sau chiar supravieţuirea democraţiei şi pluralismului politic”, a precizat Preşedintele CCM.

Gianni Buquicchio, Preşedintele Comisiei de la Veneţia, în cuvântul său de salut, a menţionat că, în statele în care este asigurată preeminenţa dreptului, hotărârile Curţii Constituţionale trebuie să fie implementate şi nu pot fi puse în discuţie de către Parlament sau cetăţeni. În acest sens, Comisia de la Veneţia veghează în permanenţă ca instanţele constituţionale să nu fie supuse presiunilor.

Andrian Candu, Preşedintele Parlamentului, în discursul său a reliefat că independenţa Curţii Constituţionale trebuie protejată de orice interferenţe politice, iar atitudinea faţă de deciziile instanţei constituţionale trebuie să fie respectuoasă. Potrivit Preşedintelui Parlamentului, “utilizarea Constituţiei în interese politice sau de grup îi tentează pe unii, însă vreau să vă asigur că o simplă analiză a jurisprudenţei Curţii Constituţionale din Moldova demonstrează că acest lucru nu este posibil. Şi acest fapt ne bucură mult”. De asemenea, dl Andrian Candu a subliniat că prin actele pronunţate CCM se afirmă ca o instituţie europeană şi a invitat Curţile Constituţionale prezente să sprijine candidatura CCM la preşedinţia celei de-a XVIII-a Conferinţe a Curţilor Constituţionale Europene.

Acest eveniment a fost organizat de CCM în cooperare cu Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei, în cadrul programului Consiliului Europei şi UE “Cadru de cooperare programatică pentru ţările Parteneriatului Estic” şi al Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

La data de 30 mai 2017 CCM a organizat conferinţa cu genericul “Justiţia constituţională într-o societate democratică”, la care au participat actualii judecători ai CCM şi judecătorii CCM în demisie, precum şi experţi din partea Uniunii Europene şi a Consiliului Europei.

În deschiderea conferinţei, judecătorul CCM, dl Aurel Băieşu, a salutat participanţii şi a adus în atenţia publicului problema priorităţii reglementărilor internaţionale în domeniul drepturilor omului. În context, judecătorul constituţional a declarat că “evenimentul este o dovadă a atenţiei pe care CCM o acordă jurisprudenţei europene”.

Un mesaj de salut a fost prezentat de dl Alexandru Tănase, Preşedintele CCM în perioada 2011-2017. Citându-l pe prof. Rainer Arnold, potrivit căruia “esenţa statului de drept este constituţionalismul”, vorbitorul a declarat că “în esenţă, constituţionalismul, ca un pilon fundamental al statului de drept, trebuie să stabilească acea limită dintre libertatea individului şi interesul statului de a-şi organiza activitatea”.

În continuare subiectul a fost dezvoltat de dl Jean-Louis Laurens, fostul Director General al Direcţiei Planificare Strategică şi Afaceri Politice a Consiliului Europei, care a relatat despre rolul presei şi al ONG-urilor în jurisprudenţa constituţională din Franţa, punând accentul pe problemele de ordin constituţional din perspectiva recentelor alegeri prezidenţiale din Franţa.

Discursuri relevante sub aspectul genericului confe-rinţei au ţinut experţii echipei Proiectului Uniunii Eu-ropene “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova” – Mamuka Jgenti, Gábor Attila Tóth, precum şi judecătorul în demisie al Curţii Constituţionale a Lituaniei, Toma Birmontienė.

Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

La 9 iunie 2017, la propunerea CCM, Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei a conferit titlul de Doctor Honoris Causa distinsului profesor universitar de drept constituţional din Germania, Rainer Arnold. Acest titlu i-a fost acordat pentru merite deosebite în consolidarea justiţiei constituţionale în Republica Moldova.

Autor a peste 400 de publicaţii şi participant activ la evenimentele ştiinţifice internaţionale organizate de CCM încă la începutul lui 2000, profesorul Rainer Arnold este un susţinător fidel al dezvoltării dreptului constituţional în Europa Centrală şi de Est, inclusiv în Republica Moldova.

Preşedintele CCM, Tudor Panţîru, a subliniat că acest eveniment reprezintă pentru toţi un prilej de a demonstra recunoştinţa pentru contribuţia excepţională a dlui Rainer Arnold la dezvoltarea dreptului constituţional european în general şi a identităţii constituţionale individuale a statelor care sunt sau tind a face parte din marea familie europeană, în special a Republicii Moldova.

Un cuvânt de salut a rostit rectorul Universităţii AŞM, dna academician Maria Duca, care şi-a exprimat gratitudinea pentru iniţiativa CCM, precum şi pentru acceptul profesorului Arnold de a-i fi conferit acest titlu onorific.

Un laudatio adresat dlui Rainer Arnold a rostit vicepreşedintele AŞM, Ion Guceac, membru-corespondent, doctor habilitat în drept şi profesor universitar, care a remarcat prezenţa pe parcursul ultimilor ani a profesorului Arnold în activitatea ştiinţifică din Republica Moldova, atât în calitate de profesor invitat la Universitatea de Stat din Moldova (USM), cât şi în calitate de membru al Colegiului de redacţie al publicaţiei periodice “Buletinul Curţii Constituţionale”.

Profesorul Rainer Arnold şi-a exprimat gratitudinea pentru acordarea acestui titlu onorifiC aici, la Chişinău, unde Curtea Constituţională a realizat o jurisprudenţă care se aliniază înaltelor standarde europene.

În continuarea evenimentului, dl Alexandru Tănase, Preşedintele CCM în perioada 2011-2017, a reiterat enunţul axiomatiC al profesorului Arnold, făcut în cadrul conferinţei din martie 2017 de la Chişinău privind evoluţia controlului constituţional în Europa, că “esenţa statului de drept este constituţionalismul”. Alexandru Tănase şi-a exprimat sentimentul de mândrie pentru faptul că, începând cu anul 2005, profesorul Arnold a devenit o punte de legătură la nivel profesional, de importanţă determinantă, nu doar cu lumea academică din Germania, ci şi din întreaga lume.

Publicul prezent la ceremonie a fost format din invitaţi din circa 20 de state din Europa şi America Latină, care au participat la Congresul de Drept Constituţional European şi Comparat, găzduit în premieră la Chişinău.

La data de 28 iulie 2017, prin eforturile CCM în colaborare cu Parlamentul Republicii Moldova, a fost marcată solemn Ziua Constituţiei Republicii Moldova. Evenimentul a reunit conducerea ţării, deputaţi, miniştri, exponenţi ai corpului diplomatic, judecători, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mediului academic, precum şi invitaţi din Lituania, România, Georgia, Germania şi Ucraina.

Mesaje de felicitare au adresat audienţei dl Andrian Candu, Preşedintele Parlamentului, şi dl Pavel Filip, Prim-ministru, care au subliniat rolul primordial al Legii Supreme în dezvoltarea democratică a statului şi societăţii.

Dl Tudor Panţîru, Preşedintele CCM, în mesajul său de felicitare a subliniat că Legea Supremă este produsul devenirii noastre istorice, politice şi culturale, este actul juridiC care ne defineşte ideologia şi care stabileşte agenda colectivă a schimbărilor sociale şi politice din societatea noastră. Aceasta este o zi care trebuie să îi îndemne pe decidenţi la acţiuni concrete, întreprinse cu bună-credinţă şi profesionalism, în beneficiul cetăţenilor.

Dainius Žalimas, Preşedintele Curţii Constituţionale a Lituaniei, în discursul de felicitare a ţinut să evidenţieze valorile comune ale identităţii europene prevăzute de Constituţia şi Declaraţia de Independenţă ale Lituaniei şi de Constituţia şi Declaraţia de Independenţă ale Republicii Moldova, precum libertatea, demnitatea umană şi democraţia, orientarea europeană. Cu prilejul aniversării Constituţiei, Dainius Žalimas a felicitat CCM pentru poziţia sa fermă, fiind cea mai curajoasă şi europeană instituţie din Republica Moldova.

Dl Valer Dorneanu, Preşedintele Curţii Constituţionale a României, în mesajul său de felicitare şi-a exprimat sentimentul de bucurie pentru faptul că CCM a fost aleasă să exercite preşedinţia Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene pentru perioada 2020-2023, ca o recunoaştere a independenţei şi calităţii activităţii acesteia, în conformitate cu standardele europene. În acest sens, înaltul demnitar de la Bucureşti a adus în atenţia audienţei hotărâri de rezonanţă ale CCM, printre care Hotărârea CCM din 2013 privind interpretarea articolului 13 alin.(1) din Constituţie în coraport cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.

Zaza Tavadze, Preşedintele Curţii Constituţionale a Georgiei, a adresat un mesaj de felicitare prin intermediul Ambasadei Georgiei în RM, în care a accentuat similitudinile constituţionale existente între Georgia şi Republica Moldova – independenţa, statalitatea, preeminenţa dreptului – şi şi-a exprimat convingerea că ambele state, în pofida dificultăţilor, vor deveni membre ale Uniunii Europene.

Mesajul de felicitare din partea Curţii Constituţionale a Ucrainei a fost rostit de Stanislav Shevchuk – judecător şi preşedinte al Comisiei permanente pentru relaţii externe a Curţii Constituţionale a Ucrainei. În discursul său el subliniat că CCM, prin activitatea sa, reprezintă un model pentru instanţa de contencios constituţional din Ucraina, referindu-se, în particular, la Hotărârea CCM din 2 mai 2017 privind interpretarea art.11 din Constituţie privind neutralitatea RM.

Curtea Constituţională Federală a Germaniei a fost reprezentată de judecătorul Andreas Paulus, care a ţinut un discurs intitulat “Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea preeminenţei dreptului şi a democraţiei”. În viziunea sa, Constituţia rămâne literă moartă dacă nu este interpretată şi aplicată în deciziile judiciare şi dacă nu este implementată de instituţiile de stat competente. În opinia judecătorului, rolul de bază al Curţilor Constituţionale este de a exercita controlul asupra instituţiilor statului, a căror activitate este supusă legilor, inclusiv legilor constituţionale.

Potrivit dlui Paulus, loialitatea constituţională nu înseamnă simpla executare a hotărârilor Curţii Constituţionale, în acest sens judecătorul venind cu exemple din jurisprudenţa constituţională a Germaniei. În special, el a adus exemple de aplicare practică a principiului inviolabilităţii demnităţii umane şi a elucidat beneficiile plângerilor individuale depuse de către cetăţeni ca oferind posibilitatea de a înţelege miza acestui remediu în protejarea drepturilor prevăzute de Constituţie.

La eveniment au fost prezenţi judecători în exerciţiu şi judecători în demisie ai Curţii Constituţionale, deputaţi în Parlament şi membri ai Guvernului, alţi înalţi demnitari, reprezentanţi ai misiunilor diplomatice străine, personalităţi în domeniul culturii şi ştiinţei.

La data de 6 octombrie 2017, CCM a organizat conferinţa dedicată aniversării a 20-ea de la intrarea în vigoare, pentru Republica Moldova, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Invitatul de onoare al evenimentului a fost preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, dl Guido Raimondi.

În alocuţiunea de deschidere a festivităţii Preşedintele CCM, dl Tudor Panţîru, a subliniat importanţa aderării Republicii Moldova la Convenţie, fapt ce a adus beneficii incomensurabile statului nostru. Potrivit Preşedintelui CCM, “în jurisprudenţa sa consacrată, Curtea Constituţională a stabilit că jurisprudenţa Curţii Europene constituie interpretări oficiale ale Convenţiei şi este obligatorie pentru autorităţile şi instanţele judiciare din Republica Moldova”. Mai mult, în vederea îndeplinirii misiunii CCM de prevenire a încălcării Constituţiei şi Convenţiei, Tudor Panţîru a menţionat Hotărârea CCM nr.2/2016 privind excepţia de neconstituţionalitate, prin care justiţiabililor li s-a oferit posibilitatea să ridice excepţii în faţa oricărei instanţe de judecată, pentru a sesiza CCM. Complexitatea eforturilor de aliniere la standardele europene a dus la acceptarea CCM în Reţeaua Curţilor Superioare sub egida CtEDO şi la alegerea sa în calitate de deţinător al preşedinţiei Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene pentru perioada 2020-2023.

Preşedintele Parlamentului, Andrian Candu, a subliniat că, în contextul respectării de către statul nostru a Convenţiei Europene, Parlamentul analizează “posibilitatea utilizării mecanismului de control parlamentar pentru monitorizarea suplimentară a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului”.

La rândul său, ministrul justiţiei, Vladimir Cebotari, a declarat că implementarea Convenţiei a determinat autorităţile naţionale să conceapă acest act ca un catalog de valori imperative, care foarte rar admite derogări. Mai mult, datorită implementării Convenţiei, în Republica Moldova au fost create mecanisme noi, precum Consiliul pentru prevenirea şi eliminarea discriminării şi asigurarea egalităţii, au fost consolidate cele existente, cum ar fi instituţia Avocatului Poporului.

Invitatul de onoare la eveniment, preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, dl Guido Raimondi, a ţinut un discurs în faţa audienţei. Potrivit preşedintelui CtEDO, “în virtutea faptului că 70% din cauzele examinate de CCM vizează drepturile omului, Curtea Constituţională capătă semnificaţia unui “autentiC tribunal al drepturilor omului.” În particular, oficialul s-a referit la Hotărârea CCM nr.2/2016 privind excepţia de neconstituţionalitate, care a permis Curţii să examineze peste 150 de excepţii în primul an după pronunţarea hotărârii, cu soluţionarea lor rapidă. Mai mult, judecătorul european a remarcat similitudinile atestate în conţinutul actelor emise de către CCM şi hotărârile CtEDO.

Dl Guido Raimondi şi-a exprimat satifacţia în legătură cu faptul că actualmente mandatul de preşedinte al CCM este deţinut de primul judecător la CtEDO din partea Republicii Moldova, Tudor Panţîru, ceea ce asigură transpunerea în practica Republicii Moldova a vastei experienţe acumulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Membrul Comisiei de la Veneţia, dl Alexandru Tănase, a declarat că, după 20 de ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei, puţini dintre acei care au votat pentru ratificarea acesteia au conştientizat atunci impactul pe care aceasta îl va avea. În context, reprezentantul Comisiei a menţionat o serie de hotărâri CtEDO de importanţă deosebită pentru Republica Moldova care au avut un impact semnificativ asupra evoluţiei cadrului legal. În final, oficialul a menţionat opinia Comisiei de la Veneţia asupra unor amendamente la legea privind Curtea Constituţională a Rusiei, opinie prin care Comisia a afirmat că executarea hotărârilor CtEDO este o obligaţie juridică univocă, imperativă, a cărei respectare este vitală pentru păstrarea şi promovarea principiilor şi valorilor continentului european.

La festivitate au participat circa 250 de invitaţi, inclusiv reprezentanţi ai sistemului judecătoresc, mediului academiC şi corpului diplomatic, precum şi reprezentanţi ai Curţilor Constituţionale membre ale BBCJ.

În perioada 11-12 octombrie 2017, în incinta CCM au avut loC dezbateri la subiectul “Colaborarea dintre autorităţile statului. Rolul Curţii Constituţionale în soluţionarea ”conflictelor” dintre autorităţile statului”, în cadrul cărora experţi din Germania şi Republica Moldova au făcut un schimb fructuos de opinii. La discuţii au participat dl Winfried Schubert, preşedintele în demisie al Curţii Constituţionale din landul Saxonia, Republica Federală Germania, şi dl Reinhard Gaier, judecător în demisie al Curţii Constituţionale Federale a Germaniei.

În cadrul evenimentului au fost abordate subiecte legate de rolul şi funcţiile autorităţilor constituţionale din Germania şi Republica Moldova, raporturile Curţii Constituţionale cu celelalte autorităţi, rolul CC în asigurarea statului de drept ş.a.

Evenimentul a reunit invitaţi din partea autorităţilor publice şi a mediului academiC din Republica Moldova şi a fost organizat cu susţinerea Fundaţiei Germane pentru Cooperare Juridică Internaţională (Fundaţia IRZ).

4.7. Vizite la Curtea Constituţională, concursuri tematice pentru elevi şi studenţi

4.7.1. Vizita reprezentanţilor Congresului Auto-rităţilor Locale din Moldova

La 15 martie 2017, CCM în premieră a fost gazda a peste 50 de primari din satele şi oraşele Moldovei, care au acceptat invitaţia la întrevedere, organizată cu scopul diseminării mai multor informaţii despre posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale în problemele referitoare la autonomia locală.

Preşedintele CCM a făcut o prezentare referitoare la funcţionarea Curţii şi a răspuns la întrebările edililor. Astfel, primarii au fost puşi la curent cu mecanismul sesizării CCM de către autorităţile locale în cazul în care sunt afectate principiile de bază privind administrarea publică locală, prevăzute de articolul 109 din Constituţie. Evenimentul a fost organizat în contextul modificărilor legislative din 4 martie 2016, conform cărora consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi şi al doilea au devenit subiecţi cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale.

4.7.2. Vizite de informare

În scopul ridicării culturii juridice a liceenilor şi studenţilor, se organizează regulat vizite de studiu la CCM. Astfel, fiind deja stabilită o comunicare reciprocă cu instituţiile de învăţământ secundar şi superior din ţară, pe parcursul anului 2017 Curtea a fost vizitată de mai multe grupuri de studenţi şi liceeni. Tradiţional, aceste vizite au loC cu prilejul Zilei Europei.

Astfel, la 4 mai 2017, CCM a găzduit un grup de studenţi din anul I de la Facultatea de Economie Generală şi Drept a Academiei de Studii Economice a Moldovei, care au valorificat oportunitatea de a afla mai multe despre activitatea CCM. Viitorii jurişti au aflat din prima sursă informaţii despre activitatea Curţii Constituţionale, funcţiile şi competenţele instituţiei, hotărârile de referinţă ale CCM şi impactul acestora pentru viitor, prezentate de dl Alexandru Tănase şi dl Veaceslav Zaporojan. Totodată, studenţii au audiat informaţia prezentată de experţii UE în cadrul CCM privind aspectele ce ţin de dimensiunea europeană a activităţii CCM.

La 11-12 mai 2017, CCM a primit în vizită grupe de studenţi de la facultăţile de drept din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene “Constantin Stere” şi Universităţii Americane din Moldova.

Judecătorii Curţii le-au relatat despre activitatea CCM şi implicaţiile acesteia în promovarea valorilor democratice europene în Republica Moldova, despre atribuţiile Curţii, procedura examinării sesizărilor, resursele informaţionale disponibile în bilbioteca Curţii şi baza publică de date CCDOC, precum şi despre cele mai importante hotărâri ale CCM. Studenţii au fost informaţi despre posibilitatea cetăţenilor de a urmări în direct şedinţele Curţii.

Continuând tradiţia de comunicare cu instituţiile de învăţământ preuniversitar, un grup de elevi de la Liceul “Ştefan cel Mare şi Sfânt” din oraşul Grigoriopol a vizitat CCM la data de 17 mai 2017. În cadrul vizitei elevii au aflat despre activitatea Curţii, judecătorii şi colaboratorii CCM au răspuns la întrebările privind funcţiile şi competenţele instituţiei. Nu este pentru prima dată când elevii din regiunea transnistreană vizitează CCM. Astfel, în anul 2015, CCM a devenit o gazdă ospitalieră pentru elevii Liceului ”Lucian Blaga”. Această tradiţie urmăreşte scopul sensibilizării societăţii şi informării publicului studios asupra drepturilor garantate de Constituţie şi modalităţilor de apărare a lor în limita competenţelor CCM.

La data de 29 mai 2017 un grup de doctoranzi ai Şcolii Doctorale de Drept, Ştiinţe Politice şi Administrative a Consorţiului Naţional al Academiei de Studii Economice din Moldova (ASEM) şi Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene “Constantin Stere” (USPEE) au participat la masa rotundă organizată la Curtea Constituţională cu genericul “Noile tendinţe în dezvoltarea doctrinei constituţionale.”

Participanţii la eveniment au avut posibilitatea de a afla cu lux de amănunte despre noile tendinţe în acest domeniu. Dr. conf. Veaceslav Zaporojan, judecător la CCM, a făcut o prezentare detaliată a activităţii CCM în cadrul modelului european de funcţionare a instituţiei, precum şi a noilor tendinţe în jurisprudenţa CCM în anii 2016-2017. Mai multe despre dimensiunea europeană a activităţii CCM doctoranzii au aflat de la fostul judecător al Curţii Constituţionale a Lituaniei, expert al proiectului UE “Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”, prof. dr. Toma Birmontienė, care a efectuat o analiză comparativă a jurisprudenţei constituţionale a Curţilor din Uniunea Europeană şi cea a CCM şi a remarcat natura similară a activităţii CCM cu cea a instanţelor de contencios constituţional european.

La data de 5 octombrie 2017, CCM a fost vizitată de un grup de studenţi de la facutăţile de drept din Iaşi, România, şi Chişinău – membri ai Asociaţiei ELSA, asociaţie a studenţilor de la facultăţile de drept din Europa, cea mai mare organizaţie internaţională a studenţilor la drept şi a tinerilor jurişti din Europa. În cadrul vizitei membrii Asociaţiei ELSA au avut o întrevedere cu Preşedintele CCM, dl Tudor Panţîru, fiind abordate subiecte precum sistemul constituţional în Republica Moldova, atribuţiile Curţii Constituţionale, importanţa şi impactul jurisprudenţei CCM asupra teoriei şi practicii judiciare în Republica Moldova.

4.7.3. Concursul proceselor simulate

În premieră pentru Republica Moldova, CCM a organizat concursul de procese simulate în dreptul constituţional, care este o competiţie de specialitate destinată studenţilor înscrişi în anii III-IV la ciclul de licenţă al unei facultăţi de drept de la universităţile din Republica Moldova. Concursul are scopul de a oferi studenţilor posibilitatea de a aplica în practică cunoştinţele teoretice acumulate şi de a dezvolta abilităţile practice de pledare în faţa CCM.

În alocuţiunea de deschidere a concursului, care s-a desfăşurat la 19 iunie 2017, judecătorul CCM, Veaceslav Zaporojan, a salutat această oportunitate oferită viitorilor jurişti de a-şi pune în valoare cunoştinţele. Potrivit judecătorului CCM, lansarea concursului este o dovadă a faptului că atât Curtea Constituţională a Republicii Moldova, cât şi instanţele judiciare devin parteneri cruciali în realizarea strategiei de dezvoltare a Uniunii Europene ”Europa 2020” de a stimula şi de a menţine dezvoltarea domeniului dreptului.

Datorită activităţii CCM, în Republica Moldova în ultimul timp s-au produs schimbări majore în domeniul drepturilor omului. În acest sens, concursul proceselor simulate în dreptul constituţional reprezintă un exerciţiu care va deschide mai multe oportunităţi pentru participanţi, în calitate de viitori jurişti şi avocaţi. Iar aceasta devine şi mai actual în contextul apărării drepturilor fundamentale prin intermediul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în instanţă, atunci când drepturile şi interesele unei părţi în litigiu sunt încălcate.

La prima ediţie a concursului proceselor simulate în dreptul constituţional au participat echipe de studenţi de la facultăţile de drept din cadrul a 8 universităţi din ţară: Universitatea de Stat din Moldova, Academia de Studii Economice din Moldova, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Universitatea de Studii Europene din Moldova, Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene “Constantin Stere”, Universitatea de Stat “Alecu Russo” din Bălţi, Universitatea de Stat “Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul şi Universitatea de Stat din Comrat.

Concurenţii au avut sarcina să ţină pledoarii simulate în faţa juriului, din care au făcut parte experţi internaţionali şi judecători ai CCM, în cauzele identice celor care sunt examinate de Curtea Constituţională. În cadrul concursului participanţii au jucat rolul de deputaţi, miniştri, avocaţi, alte părţi ale procesului în contenciosul constituţional. Conform regulamentului, concursul s-a desfăşurat în mai multe etape, faza finala având loC la 23 iunie 2017. Din cele 8 echipe participante, au devenit învingătoare echipa Universităţii de Stat din Moldova (USM) şi echipa Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (ULIM).

Concursul s-a desfăşurat cu sprijinul proiectului Uniunii Europene ”Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova.”

4.7.4. Şcoala de vară

În zilele de 20-22 iunie 2017, CCM a organizat o şcoală de vară pentru studenţii de la facultăţile de drept din întreaga ţară. Şcoala de vară sub genericul “Jurisdicţia constituţională – remediu efectiv de protecţie a drepturilor omului” s-a desfăşurat în localitatea Vadul lui Vodă. În calitate de experţi au prezentat comunicări în faţa viitorilor jurişti dl Alexandru Tănase, Preşedintele CCM în perioada 2011-2017, şi actualii judecători ai Curţii Constituţionale, Preşedintele şi Secretarul General al Curţii Constituţionale din Lituania, fostul vicepreşedinte al Curţii Constituţionale din Georgia, precum şi alţi experţi din ţară şi din străinătate.

Scopul şcolii de vară a fost de a oferi studenţilor atât cunoştinţe teoretice, cât şi cunoştinţe practice în domeniul justiţiei constituţionale şi al drepturilor omului. Experţii le-au vorbit despre activitatea şi jurisprudenţa CCM, jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, libertatea de exprimare şi constituţii, dreptul la viaţa privată şi de familie ş.a.

Şcoala de vară a fost organizată cu sprijinul proiectului Uniunii Europene ”Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova.”

4.7.5. Concursul “Cel mai bun jurnalist consti-tuţional”

În perioada noiembrie 2016 – martie 2017, Curtea Constituţională a desfăşurat concursul ”Cel mai bun jurnalist constituţional 2016”. Concursul a fost destinat ziariştilor din Republica Moldova care abordează subiecte tematice legate de activitatea Curţii Constituţionale. Astfel, în cadrul concursului au fost evaluate dosarele participanţilor cu privire la reflectarea activităţii CCM în presă. Criteriile de selectare a învingătorilor au inclus valoarea adăugată pentru societate, respectarea normelor deontologiei jurnalistice, precum şi prezenţa la şedinţele şi evenimentele organizate de CCM. Un alt criteriu important l-a constituit acoperirea mediatică a activităţii CCM.

În urma analizei dosarelor au fost desemnate câştigătoare dna Ana Bejenaru, reporter la postul publiC de televiziune “Moldova 1”, şi dna Ileana Pîrgaru, reporter TVR Moldova. Ceremonia de premiere a avut loC în sala de şedinţe a CCM, în prezenţa actualilor judecători ai CCM şi a judecătorilor CCM în demisie, a membrilor echipei proiectului Uniunii Europene ”Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova” şi a experţilor internaţionali de nivel înalt, invitaţi la eveniment.

Organizarea acestui concurs a urmărit scopul de a suscita interesul societăţii şi mass-media pentru activitatea jurisdicţională a CCM.

Concursul s-a desfăşurat cu sprijinul proiectului UE ”Suport pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova”.

4.8. Activităţi care au contribuit la consolidarea capacităţilor Curţii Constituţionale

4.8.1. Consolidarea capacităţilor de cercetare

În anul 2017 Curtea Constituţională a continuat colaborarea iniţiată în anul 2016 cu Consorţiul de Resurse Electronice pentru Moldova (REM), în calitate de platformă electronică care oferă acces în condiţii optime la resursele informaţionale electronice locale şi internaţionale în domeniul dreptului.

Astfel, prin intermediul consorţiului, Curtea are acces la una din cele mai solicitate şi cotate baze de date internaţionale în domeniul dreptului - HeinOnline. Această bază de date conţine cea mai bogată colecţie internaţională de publicaţii de profil în domeniul dreptului: Law Journal Library; World Treaty Library; Women and the Law; Case Law; World Constitutions Illustrated; English Reports, Full Reprint; United Nations Law Collection; Foreign and International Law Resources Database, Legal Classics.

De asemenea, Curtea Constituţională a fost abonată la baza de date iDrept din România, având astfel posibilitatea de a accesa practiC din prima sursă legislaţia României, doctrina de drept şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României.

Aceste oportunităţi sunt de o utilitate reală indiscutabilă pentru Curte şi contribuie la consolidarea capacităţilor existente de cercetare şi analiză în contextul exercitării atribuţiilor stabilite de cadrul legislativ relevant.

4.8.2. Lansarea platformei Curţii Constituţionale de transmitere video a şedinţelor

Începând cu luna mai 2017, Curtea Constituţională asigură transmiterea în direct a şedinţelor sale pe pagina de internet a CCM www.constcourt.md. Astfel, cu ajutorul noilor tehnologii implementate, toţi cei interesaţi au posibilitatea să urmărească de la distanţă toate şedinţele publice ale Curţii.

Implementarea acestei tehnologii are drept scop asigurarea la un nou nivel a transparenţei înfăptuirii actului de justiţie constituţională, în particular, şi a activităţii CCM, în general.

TITLUL V

ACTIVITATEA CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN CIFRE

Pe parcursul anului 2017 la Curtea Constituţională au fost depuse 176 de sesizări, 24 de sesizări au fost preluate din anul 2016, astfel, sarcina Curţii în anul 2017 a constituit 200 de sesizări aflate pe rol (a se vedea diagramele nr.1, nr.2, nr.3).

Din totalul de 200 de sesizări aflate pe rol, în anul 2017 au fost examinate 184 de sesizări şi transferate 16 sesizări pentru anul 2018 (a se vedea diagrama nr.3).

După obiectul prevederilor normative contestate, din totalul sesizărilor depuse la Curte în anul 2017, domeniul penal a fost contestat în cea mai mare parte (43%), fiind succedat de domeniul drepturilor sociale, economice şi culturale (23%), civil (16%), administrativ (9%), drepturi social-politice (6%), drepturi politice (6%) (a se vedea diagrama nr.4).

În anul 2017 (a se vedea diagrama nr.5) sesizările aflate pe rolul Curţii au fost depuse de către:

• Preşedintele Republicii Moldova – 2 sesizări;

• deputaţi şi fracţiuni parlamentare - 20 de sesizări;

• Guvern – 4 sesizări;

• instanţele de judecată - 137 de sesizări;

• Avocatul poporului - 3 sesizări;

• Comisia Electorală Centrală - 7 sesizări;

• Procuratura Generală – 2 sesizări;

• administraţia publică locală – 1 sesizare.

Din cele 20 de sesizări aflate pe rol, depuse de deputaţi şi fracţiuni parlamentare, au fost examinate 18 sesizări, iar 2 sesizări au fost transferate pentru anul 2018.

În anul 2017 Curtea a adoptat 40 de hotărâri, şi anume:

- 3 hotărâri de interpretare a unor prevederi din Constituţie;

- 10 hotărâri pentru controlul constituţionalităţii actelor normative;

- 19 hotărâri privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate;

- 7 hotărâri de validare a mandatelor de deputat;

- 1 hotărâre privind aprobarea Raportului pentru anul 2016 (a se vedea diagrama nr.9).

De asemenea, în anul 2017 Curtea a pronunţat 5 avize, dintre care 2 avize la solicitarea Parlamentului şi 3 avize la solicitarea Guvernului (a se vedea diagrama nr.8).

În urma examinării sesizărilor aflate pe rol în 2017, în 29 de hotărâri Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii unor prevederi legale, după cum urmează:

- în 14 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost recunoscută constituţională;

- în 11 hotărâri cel puţin o prevedere legală din cele contestate a fost declarată neconstituţională;

- în 4 hotărâri Curtea concomitent a recunoscut constituţionale unele prevederi legale şi a declarat neconstituţionale alte prevederi legale (a se vedea diagrama nr.10).

Pe parcursul anului 2017 ponderea excepţiilor de neconstituţionalitate în activitatea jurisdicţională a Curţii a fost în creştere în raport cu perioada anului 2016, astfel, în anul 2017 excepţiile de neconstituţionalitate au constituit 77% din totalul sesizărilor depuse, comparativ cu perioada anului 2016, când numărul excepţiilor de neconstituţionalitate a constituit 71% din totalul sesizărilor. Deşi din punct de vedere procedural excepţiile de neconstituţionalitate se depun la Curtea Constituţională de către instanţele de judecată, totuşi, pe parcursul anului 2017, în calitate de autori ai excepţiilor de neconstituţionalitate, în ordine descrescândă, au fost: partea apărării/reprezentantul în proces (105 sesizări), fiind urmată de partea în proces propriu-zisă (26 sesizări), judecătoriile din oficiu (6 sesizări).

A. DATE STATISTICE PENTRU ANUL 2017

Diagrama nr.1

Diagrama nr.2

Diagrama nr.3

Diagrama nr.4

Diagrama nr.5

Diagrama nr.6

Diagrama nr.7

Diagrama nr.8

Diagrama nr.9

Diagrama nr.10

Diagrama nr.11

Diagrama nr.12

Diagrama nr.13

Diagrama nr.14

B. EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE ÎN EVOLUŢIE

Diagrama nr.15

Diagrama nr.16

Diagrama nr.17

Diagrama nr.18

C. EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN PERIOADA ANILOR 1995-2017

Diagrama nr.19

Diagrama nr.20

Diagrama nr.21

Diagrama nr.22

Diagrama nr.23

Diagrama nr.24