Hotărâre nr.1 din 11.01.2021 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2020
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
H O T Ă R Â R E
cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea
jurisdicţiei constituţionale în anul 2020
nr. 1 din 11.01.2021
(în vigoare 19.02.2021)
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 51-56 art. 21 din 19.02.2021
* * *
În numele Republicii Moldova,
Curtea Constituţională, judecând în componenţa:
dnei Domnica MANOLE, preşedinte,
dlui Nicolae ROŞCA,
dnei Liuba ŞOVA,
dlui Serghei ŢURCAN,
dlui Vladimir ŢURCAN, judecători,
cu participarea dnei Elena Tentiuc, şef al Secretariatului Curţii,
examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2020,
având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională,articolului 61 alin.(1) şi articolului 62 lit.f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502 din 16 iunie 1995,
în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, articolului 5 lit.i) şi articolului 80 din Codul jurisdicţiei constituţionale,
HOTĂRĂŞTE:
1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2020, conform anexei.
2. Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
| PREŞEDINTE | Domnica MANOLE |
| Nr.1. Chişinău, 11 ianuarie 2021. | |
Aprobat
prin Hotărârea Curţii Constituţionale
nr.1 din 11 ianuarie 2021
RAPORT
privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2020
TITLUL I
AUTORITATEA JURISDICŢIEI CONSTITUŢIONALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale
Statutul Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autonomă şi independentă faţă de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituţie, care stabileşte, concomitent, principiile şi principalele atribuţii funcţionale ale Curţii. Statutul Curţii Constituţionale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Aceste funcţii majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituţie.
În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi democraţiei, de garantare a egalităţii în faţa legii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc ale puterilor statului.
Atribuţiile constituţionale, prevăzute de art.135 din Constituţie, sunt dezvoltate în Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a Preşedintelui Curţii, atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile acestora. Astfel, în temeiul prevederilor constituţionale, Curtea Constituţională:
a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;
f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice;
h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
B. Judecătorii Curţii Constituţionale
Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din şase judecători, numiţi pentru un mandat de şase ani.
Prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.Ag-5 din 23.04.2020, în funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale a fost aleasă prin vot secret, pe un termen de trei ani, doamna judecător Domnica Manole.
Astfel, începând cu data de 23 aprilie 2020, Plenul Curţii Constituţionale a avut următoarea componenţă:
dna Domnica MANOLE, Preşedinte,
dl Eduard ABABEI,
dl Nicolae ROŞCA,
dna Liuba ŞOVA,
dl Serghei ŢURCAN,
dl Vladimir ŢURCAN, judecători.
C. Structura organizatorică
Curtea Constituţională şi-a desfăşurat activitatea având la bază structura organizatorică aprobată prin Decizia nr.9 din 23 martie 2018.
D. Sesizarea Curţii
Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept. Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu. Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, cuprinzând modificările operate prin Legea nr.99 din 11.06.2020, şi art.38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au:
a) Preşedintele Republicii Moldova;
b) Guvernul;
c) ministrul justiţiei;
d) judecătorii/completurile de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, al curţilor de apel şi al judecătoriilor;
d1) Consiliul Superior al Magistraturii;
f) Procurorul General;
g) deputatul în Parlament;
h) fracţiunea parlamentară;
i) Avocatul Poporului;
i1) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului;
j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi a dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund art.109 şi, respectiv, art.111 din Constituţia Republicii Moldova.
Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă şi de conţinut prevăzute de art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
TITLUL II
ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ
A. Aprecierea Curţii dedusă din hotărârile pronunţate
1. NOŢIUNEA DE "EROARE GRAVĂ DE FAPT" DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
Pe 23 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din articolul 6 pct.111) din Codul de procedură penală1.
__________________________
1 Hotărârea nr.2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din articolul 6 pct.111) din Codul de procedură penală
Curtea a reţinut că dacă instanţa de apel a comis o eroare gravă de fapt, ca urmare a judecării unei cauze penale, atunci participanţii la proces ar putea contesta cu recurs decizia în discuţie.
Articolul 6 pct.111) teza I din Codul de procedură penală redă definiţia noţiunii de "eroare gravă de fapt", i.e. stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora.
Totodată, acelaşi articol prevede la pct.111) teza II că "eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor".
Curtea a subliniat că eroarea gravă de fapt vizează stabilirea eronată a faptelor şi constă în confirmarea eronată a existenţei sau inexistenţei lor. În esenţă, stabilirea faptelor urmăreşte aflarea adevărului. Aceasta este posibil ca urmare a aprecierii probelor din perspectiva veridicităţii lor. Prin urmare, stabilirea faptelor se află într-o legătură indisolubilă cu aprecierea probelor.
Legislatorul a prevăzut două modalităţi de comitere a erorii grave de fapt: 1) neluarea în considerare a probelor; şi 2) denaturarea probelor.
Cu privire la neluarea în considerare a probelor, Curtea a reţinut că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel ar putea admite sau, după caz, respinge cererile de administrare a probelor. Neluarea în considerare a probelor poate presupune, între altele, respingerea nejustificată a probelor propuse de către părţi. Acest aspect a fost suficient pentru Curte să constate că prima modalitate de comitere a erorii grave de fapt poate avea legătură cu aprecierea greşită a probelor, din perspectiva pertinenţei acestora.
Cu privire la denaturarea probelor, această formă de comitere a unei erori grave de fapt are la bază schimbarea intenţionată a înţelesului, naturii sau caracterului unor elemente factuale. Prin urmare, denaturarea conţinutului probei, comisă de către instanţă, nu poate avea loc decât în procesul de apreciere a acesteia.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că există o incoerenţă între teza a doua din articolul 6 pct.111) din Codul de procedură penală (conform căreia "eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor") şi teza întâi din acelaşi articol (potrivit căreia eroarea gravă de fapt semnifică "stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora"). Această incoerenţă normativă creează o incertitudine juridică şi este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al persoanei.
Aşadar, Curtea a conchis că textul "eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor" din articolul 6 pct.111) din Codul de procedură penală contravine articolului 20 coroborat cu articolul 23 din Constituţie.
2. OBLIGATIVITATEA ACORDULUI ORGANELOR SINDICALE LA CONCEDIEREA FUNCŢIONARILOR SINDICALI
Pe 4 februarie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 87 alin.(2) şi alin.(3) din Codul muncii şi a articolului 33 alin.(3) din Legea sindicatelor nr.1129 din 7 iulie 20002.
__________________________
2 Hotărârea nr.3 din 04.02.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 87 alin.(2) şi alin.(3) din Codul muncii
Curtea a stabilit că rolul sindicatului la încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului reprezintă o garanţie pentru salariat, care se află în relaţii de subordonare faţă de angajator şi care reclamă o protecţie specială pentru a evita concedierea abuzivă. Măsura de protecţie a mandatului exercitat de reprezentanţii salariaţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor are caracterul unei garanţii împotriva eventualelor acţiuni de constrângere sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului.
Totodată, analizând articolul 87 alin.(2) şi alin.(3) din Codul muncii, Curtea a observat că dispoziţiile contestate stabilesc o interdicţie absolută şi generală de concediere a conducătorilor organizaţiilor sindicale fără acordul prealabil al organului sindical corespunzător. Acordul organului sindical constituie o condiţie obligatorie, în lipsa căruia angajatorul fiind în imposibilitatea de a dispune concedierea funcţionarului sindical.
Normele contestate se referă în egală măsură la toate temeiurile de concediere prevăzute de articolul 86 alin.(1) din Codul muncii, indiferent dacă aceste temeiuri au sau nu au legătură cu activitatea sindicală. Acestea sunt formulate astfel, încât nu acordă nici o posibilitate angajatorului să concedieze salariatul funcţionar sindical fără acordul organului sindical pentru motive care nu ţin de activitatea sindicală.
Curtea a considerat că dependenţa absolută a concedierii salariatului funcţionar sindical de acordul organului sindical îngrădeşte dreptul angajatorului de a-şi organiza în plan intern activitatea. Prin urmare, imposibilitatea de a concedia salariaţii funcţionari sindicali în baza temeiurilor prevăzute de lege reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate şi o limitare a libertăţii activităţii de întreprinzător, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a hotărî de sine stătător în privinţa organizării activităţii întreprinderii sale, limitare evidentă, de exemplu, în cazul reducerii numărului sau a statelor de personal.
Curtea a considerat că protecţia salariaţilor funcţionari sindicali nu poate fi asigurată prin neglijarea totală a intereselor angajatorului, care, în limitele stabilite de lege, trebuie să dispună de o anumită autonomie în organizarea şi funcţionarea propriei întreprinderi. Prin menţinerea prevederilor contestate angajatorul ar putea fi obligat să menţină un salariat şi să plătească remuneraţie unei persoane activitatea căreia pentru întreprindere nu reprezintă o necesitate obiectivă.
Dreptul exclusiv al angajatorului de a decide asupra activităţii sale în funcţie de conjunctura economică, comercială, în care acesta îşi desfăşoară activitatea aducătoare de profit, este susceptibil de a fi obstrucţionat. Astfel, condiţionarea concedierii salariatului funcţionar sindical de acordul organului sindical poate afecta mecanismele economice şi financiare ale întreprinderii, cum ar fi structura de producţie, bugetul de venituri şi cheltuieli, natura şi volumul contractelor comerciale încheiate de unitate.
Curtea a reţinut că scopul urmărit al prevederilor contestate este acela de a proteja activitatea sindicală prin instituirea unor măsuri de protecţie a mandatului exercitat de reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor, dar acesta nu poate veni în coliziune cu interesele angajatorului, care, respectând dispoziţiile criticate, este pus în situaţia de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta dreptul de proprietate. Prin urmare, soluţia legislativă criticată din articolul 87 alin.(2) şi alin.(3) din Codul muncii nu este proporţională cu obiectivul urmărit, deoarece limitează activitatea economică a angajatorului.
Prin urmare, prevederile contestate din articolul 87 alin.(2) şi alin.(3) din Codul muncii, regăsite şi în articolul 33 alin.(3) din Legea sindicatelor nr.1129 din 7 iulie 2000, nu sunt proporţionale cu scopul urmărit, deoarece, aşa cum Curtea a mai statuat în HCC nr.34 din 8 decembrie 2017, § 76, conduc la limitarea activităţii economice a angajatorului.
Curtea a constatat că dispoziţiile criticate prin interzicerea de a concedia salariaţii membri şi conducători ai organelor sindicale fără acordul organelor sindicale, în cazurile în care concedierea nu are legătură cu activitatea sindicală, contravin dispoziţiilor constituţionale ale articolelor 9, 46 şi 126 din Constituţie.
Curtea a reţinut că prin anularea normelor criticate, salariaţilor funcţionari sindicali li se păstrează, în continuare, suficiente garanţii legale, care le vor asigura protecţia drepturilor şi intereselor. În acest sens, Codul muncii prevede că "concedierea salariaţilor membri de sindicat se admite cu consultarea prealabilă a organului (organizatorului) sindical din unitate" (articolul 87 alin.(1)); activităţile funcţionarilor sindicali care îşi îndeplinesc obligaţiile şi îşi realizează drepturile indicate la articolul 387 alineatele (1)-(5) nu pot servi pentru angajator drept temei de concediere a acestora ori de aplicare a altor sancţiuni ce le-ar afecta drepturile şi interesele ce decurg din raporturile de muncă (articolul 387 alin.(6)); funcţionarii sindicali beneficiază de dreptul de acces în justiţie, pentru a-şi apăra drepturile lor în eventualitatea unor abuzuri care au stat la originea concedierii lor (articolul 355), iar la examinarea litigiului individual de muncă de către instanţa de judecată, angajatorul este obligat să demonstreze legalitatea şi să indice temeiurile eliberării din serviciu a salariatului (articolul 89 alin.(2)). Prin urmare, legislatorul a instituit garanţii împotriva concedierii abuzive de către angajator de care pot beneficia salariaţii funcţionari sindicali.
Curtea a remarcat faptul că declararea neconstituţionalităţii prevederilor articolelor 87 alin.(2) şi alin.(3) din Codul muncii şi 33 alin.(3) din Legea sindicatelor nu împiedică Parlamentul să reglementeze procedura de consultare prealabilă a organului sindical corespunzător în cazul concedierii persoanelor alese în organul sindical şi a conducătorilor sindicali neeliberaţi de la locul de muncă de bază.
3. CRITERIUL NUMERIC ŞI REPREZENTAREA TERITORIALĂ PENTRU ÎNREGISTRAREA PARTIDELOR POLITICE
Pe 25 februarie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 8 alin.(1) lit.d) din Legea nr.294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice3.
__________________________
3 Hotărârea nr.5 din 25.02.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 8 alin.(1) lit.d) din Legea nr.294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice
În speţă, pe 8 februarie 2018, un grup de persoane au depus la Ministerul Justiţiei o cerere pentru înregistrarea unui partid politic, care însă a fost restituită fără adoptarea unei decizii. După o adresare repetată, Ministerul Justiţiei a refuzat înregistrarea partidului pe motiv că acesta nu îndeplineşte cerinţa criteriului numeric şi a reprezentării teritoriale pentru înregistrarea partidelor politice.
În cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată, reclamanţii au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 8 alin.(1) lit.d) din Legea nr.294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice.
La etapa admisibilităţii, Curtea a reţinut că în actele sale anterioare, adoptate în această materie, ea s-a limitat doar la constatarea competenţei Parlamentului de a stabili reguli de înregistrare a partidelor politice, considerând-o ca fiind discreţionară, fără a apela la testul proporţionalităţii măsurilor instituite în acest sens de către Legislativ.
Conştientizând acest fapt, Curtea a decis să analizeze proporţionalitatea normei contestate prin prisma articolului 41 din Constituţie, care garantează libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice.
Astfel, Curtea a considerat că trebuie să analizeze dacă cele trei condiţii cumulative impuse la înregistrarea partidului politic: 1) cerinţa numărului de patru mii de cetăţeni cu drept de vot; 2) cerinţa ca membrii partidului să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea; 3) cerinţa de a întruni nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate constituie o măsură necesară într-o societate democratică, în conformitate cu prevederile articolului 54 din Constituţie.
Cu privire la faptul dacă norma contestată este clară, Curtea a observat că legea stabileşte criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o asociaţie de cetăţeni pentru a dobândi statutul juridic de partid politic, acestea fiind accesibile, clare şi previzibile.
Cu privire la faptul dacă norma contestată urmăreşte realizarea unui scop legitim, Curtea a constatat că în nota informativă la proiectul de lege privind partidele politice nu au fost prezentate argumente care ar justifica instituirea unor condiţii pentru înregistrarea unui partid politic.
Din contextul general al măsurii respective Curtea a dedus că scopul urmărit constă în asigurarea reprezentativităţii partidelor politice şi evitarea fragmentării excesive a spectrului politic, astfel promovându-se stabilitatea sistemului politic şi protecţia încrederii publice în partidele politice. Aceste obiective pot fi subsumate scopurilor legitime generale de apărare a securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii publice, prevăzute de articolul 54 alin.(2) din Constituţie.
Cu privire la faptul dacă există o legătura raţională între cerinţa reprezentării şi scopurile legitime urmărite de aceasta, Curtea a reţinut că din punct de vedere abstract cerinţa criteriului numeric şi a reprezentării teritoriale poate contribui la realizarea obiectivelor menţionate mai sus.
Cu privire la faptul dacă cerinţa reprezentării este necesară pentru atingerea scopurilor propuse, Curtea a menţionat că în domeniul reglementat de norma contestată Parlamentul deţine o anumită marjă discreţionară. Competenţa Curţii este să verifice dacă legislatorul nu a depăşit în mod vădit limitele marjei sale discreţionare.
Curtea a menţionat că deşi este evident că măsura analizată este excesivă, dacă este comparată cu alternativele pe care legislatorul le-ar fi avut la dispoziţie, i.e. reducerea condiţiei criteriului numeric şi al reprezentativităţii pentru înregistrarea partidului politic sub limitele reglementate în prezent, specificul condiţiei criteriului numeric şi al reprezentativităţii este că acestea lasă loc de discuţii cu privire la cea mai bună soluţie în cazul înregistrării unui partid politic.
Comparând reglementarea cerinţei reprezentării la nivel naţional cu reglementarea acestei cerinţe în alte state, Curtea a constatat că nu există un consens european cu privire la formula de calcul al numărului minim de membri necesar pentru înregistrarea unui partid politic. Având în vedere aceste fapte, Curtea a reţinut că nu ţine de competenţa sa să stabilească un număr concret, care să reprezinte, totodată, o soluţie adecvată. Stabilirea acestui număr ţine de competenţa legislatorului.
Totodată, Curtea a observat că, în vederea atingerii scopului scontat de asigurare a reprezentativităţii partidelor politice, de evitare a fragmentării excesive a spectrului politic, de promovare a stabilităţii sistemului politic şi de protecţie a încrederii publice în partidele politice, pot fi stabilite anumite condiţii nu pentru constituirea partidelor politice, dar pentru participarea acestora la alegeri.
De asemenea, există o măsură suplimentară de asigurare a atingerii scopului legitim scontat, şi anume pragul minim de reprezentare, stabilit de articolul 94 din Codul electoral pentru alegerile parlamentare. Astfel, partidele politice, blocurile electorale şi candidaţii independenţi care au întrunit un număr mai mic de voturi decât cel specificat în lege se exclud, printr-o hotărâre a Comisiei Electorale Centrale, din procesul de atribuire a mandatelor.
Cu privire la faptul dacă există un echilibru corect între principiile concurente, Curtea a reţinut că la această etapă ea trebuie să cântărească, pe de o parte, stabilitatea sistemului politic şi protecţia încrederii publice în partidele politice, care este un principiu protejat, şi, pe de altă parte, libertatea de asociere în partide politice, care este un principiu afectat.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a stabilit că condiţia criteriului numeric şi al reprezentativităţii pentru partidul politic în curs de înregistrare este justificată numai dacă permite crearea şi funcţionarea în condiţii optime a unei pluralităţi de partide politice care să reprezinte interesele diferitelor grupuri ale populaţiei. Este important să se asigure accesul pe arena politică al diferitelor partide politice în condiţii care să le permită să-şi reprezinte electoratul, să atragă atenţia asupra preocupărilor acestuia şi să-i apere interesele (Partidul Republican al Rusiei v. Rusia, 12 aprilie 2011, § 119; a se vedea, mutatis mutandis, cauza Partidul Popular Creştin Democrat v. Moldova, 14 februarie 2006, § 67). În plus, Curtea Europeană a reţinut că orice ingerinţă în libertatea de asociere trebuie să corespundă unei "nevoi sociale imperioase" (Gorzelik şi alţii v. Polonia [MC], 17 februarie 2004, § 95).
Curtea a reţinut că condiţia criteriului numeric şi al reprezentativităţii teritoriale instituie un obstacol greu de depăşit la înregistrarea unui partid politic. Acest fapt implică, în mod evident, un prag ridicat care limitează în mod excesiv beneficiul libertăţii de asociere în partide politice.
Condiţia în discuţie stabileşte cerinţe restrictive disproporţionate pentru înregistrarea unui partid politic, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de ordin cantitativ şi teritorial-reprezentativ.
De asemenea, Curtea a constatat în aplicarea normei contestate lipsa unui echilibru corect între interesele colective şi cele individuale.
Comisia de la Veneţia, în Opinia CDL-AD(2007)025 cu privire la proiectul de lege privind partidele politice din Moldova, de asemenea a menţionat că reglementarea condiţiei reprezentativităţii la un număr de 5000 de persoane domiciliate în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, dar nu mai puţin de 150 de membri în fiecare din unitate, este "neobişnuit de ridicată", "aproape imposibil de atins pentru orice asociaţie locală", "impune o povară dificilă asupra cetăţenilor, care încearcă să-şi exercite drepturile lor legitime conform prevederilor articolului 11 al Convenţiei Europene", are "o forţă potenţial restrictivă" şi ca atare "este disproporţională şi nu este necesară într-o societate democratică".
În fine, Curtea a reţinut că criteriul numeric de 4000 de persoane şi cerinţa reprezentativităţii teritoriale de minim 120 de membri în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, pentru partidul în curs de înregistrare, constituie o măsură excesivă şi disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit.
Curtea a considerat că o asemenea restricţie nu este justificată, depăşeşte domeniul de aplicare al unei marje de discreţie acceptabile a Parlamentului şi, prin urmare, este incompatibilă cu prevederile articolelor 41 şi 54 din Constituţie.
Pentru a oferi Parlamentului posibilitatea proiectării unei soluţii legislative rezonabile, Curtea a decis ca efectele prezentei Hotărâri să fie aplicate din 31 iulie 2020.
În acelaşi timp, Curtea a avut în vedere faptul că ea a fost sesizată printr-o excepţie de neconstituţionalitate. Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate "exprimă o legătură organică, logică între problema de constituţionalitate şi fondul litigiului principal" şi că accesul la justiţie (inclusiv la justiţia constituţională) trebuie înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv. Astfel, pentru a da efect prezentei Hotărâri în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a decis ca aceasta să producă efecte imediate pentru autorii sesizării. La adoptarea acestei soluţii, Curtea a avut în vedere şi opinia Comisiei de la Veneţia Amicus curiae pentru Curtea Constituţională din Georgia cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale asupra hotărârilor judecătoreşti definitive în cauze civile şi administrative (Veneţia, 22-23 iunie 2018, CDL-AD(2018)012, § 53-56), şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Frantzeskaki şi alţii v. Grecia (dec.), 12 februarie 2019, § 42).
În cazul în care Parlamentul nu va revizui Legea nr.294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice în conformitate cu raţionamentele expuse în prezenta hotărâre până la data de 31 iulie 2020, autoritatea competentă va asigura înregistrarea partidelor politice cu respectarea condiţiilor stabilite de lege, cu excepţia prevederilor declarate neconstituţionale.
4. GARANŢIILE SALARIALE ÎN CAZUL SUSPENDĂRII RAPORTURILOR DE MUNCĂ
Pe 10 martie 2020, Curtea Constituţională a adoptat o hotărâre prin care s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 27 alin.(5) din Legea nr.270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar şi ale punctului 8 din Anexa nr.6 la Hotărârea Guvernului nr.1231 din 12 decembrie 2018 pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.270/2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar4.
__________________________
4 Hotărârea nr.6 din 10.03.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 27 alin.(5) din Legea nr.270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar şi ale punctului 8 din Anexa nr.6 la Hotărârea Guvernului nr.1231 din 12 decembrie 2018 pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.270/2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar
Curtea a reţinut că prin adoptarea Legii nr.270/2018 s-a urmărit introducerea unui nou sistem de salarizare a personalului din sectorul bugetar. Acest sistem nou putea să conducă la reducerea salariilor de funcţie ale unor categorii de angajaţi bugetari comparativ cu cele primite de ei anterior. Legislatorul a prevăzut garanţii de compensare a diferenţei de salariu (articolul 27 alineatele (1)-(3) din Lege). Garanţiile respective se referă la plata diferenţei de salariu şi la acordarea compensaţiei, dacă în baza noii legi li se calculează un salariu mai mic decât cel primit până la suspendarea raporturilor de muncă sau dacă salariul constituie mai puţin de 2000 lei.
Curtea a observat că de la garanţiile acordate au fost excluşi angajaţii care aveau raporturile de muncă suspendate la data intrării în vigoare a legii (articolul 27 alin.(5) din Lege). Aşadar, de plata diferenţei de salariu sau acordarea compensaţiei nu beneficiază doar persoanele care aveau raporturile de muncă suspendate, inclusiv, din cauza concediului de maternitate sau de îngrijire a copilului.
Curtea a constatat că norma legală, care lipseşte de plata diferenţei de salariu sau a plăţilor compensatorii angajaţii bugetari ale căror raporturi de muncă erau suspendate la data intrării în vigoare a acestei legi, reprezintă o ingerinţă în dreptul persoanelor la muncă, garantat de articolul 43 din Constituţie. Pentru a examina constituţionalitatea acestei ingerinţe, Curtea a verificat: (i) dacă ingerinţa este "prevăzută de lege" şi (ii) dacă ingerinţa urmăreşte realizarea unui scop legitim.
Cu privire la condiţia "prevăzută de lege", Curtea a reţinut că norma contestată stabileşte cert că persoanele care aveau raporturile de muncă suspendate nu vor primi diferenţa de salariu sau plăţile compensatorii, astfel, această normă întruneşte condiţia "prevăzută de lege", precum şi că condiţia accesibilităţii şi previzibilităţii.
Cu privire la realizarea unui scop legitim prin această normă, Curtea a observat că scopul declarat al legii constă în asigurarea unui sistem de salarizare a personalului din sectorul bugetar transparent, echitabil, atractiv, simplu de gestionat, capabil să reflecte şi să remunereze performanţa, în cadrul căruia salariul de bază să reprezinte principalul element al remuneraţiei personalului. De asemenea, între principiile sistemului unitar de salarizare a fost trecut şi principiul nediscriminării, echităţii şi coerenţei, în sensul asigurării tratamentului egal şi a remunerării egale pentru muncă de valoare egală (articolul 3 alin.(1) lit.b) din aceeaşi Lege). În acest context, Curtea a constatat că diminuarea plăţilor salariale pentru persoanele care aveau raporturile de muncă suspendate nu se încadrează în scopurile declarate de legislator la adoptarea Legii privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar şi este contrară principiilor acesteia.
Curtea a reţinut că, în opinia prezentată, Parlamentul a recunoscut că adoptarea măsurilor de diminuare a salariului a avut loc în condiţiile politicii sociale şi de personal care urma să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Curtea a considerat că insuficienţa declarată a resurselor bugetare nu reprezintă un raţionament obiectiv şi rezonabil pentru restrângerea drepturilor constituţionale.
În aceste condiţii, Curtea a reţinut că scopurile declarate de legislator la neaplicarea garanţiilor faţă de angajaţii care aveau raporturile de muncă suspendate la intrarea în vigoare a Legii privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar nu se încadrează în nici unul din scopurile prevăzute de articolul 54 alin.(2) din Constituţie.
Prin urmare, Curtea a conchis că prevederile contestate contravin articolelor 16 şi 43 din Constituţie.
5. MECANISMUL DE SELECTARE ŞI DETERMINARE A JUDECĂTORILOR DE INSTRUCŢIE ÎN CAZUL LIPSEI VREUNEI CANDIDATURI
Pe 24 martie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind constituţionalitatea articolului 151 alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească5.
__________________________
5 Hotărârea nr.7 din 24.03.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 151 alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească
În speţă, pe baza demersului Preşedintelui Judecătoriei Chişinău, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus, printr-o hotărâre din martie 2019, transferarea judecătorului, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, de la sediul Centru la sediul Ciocana al Judecătoriei Chişinău.
Autorul excepţiei a pretins în faţa Curţii că norma contestată de la articolul 151 alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească contravine principiilor independenţei şi inamovibilităţii judecătorului, garantate de articolul 116 alin.(1) şi (5) din Constituţie.
Curtea a examinat constituţionalitatea prevederii contestate prin prisma următoarelor chestiuni:
(i) dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie respectă cerinţa cu privire la acordul judecătorului pentru transfer, şi
(ii) dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată este clar şi în măsură să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenţei judecătorului şi, pe de altă parte, necesitatea administrării justiţiei în mod eficient.
Cu privire la prima chestiune, Curtea a reţinut că constituanta a utilizat formulări rigide în textul articolului 116 alin.(5) din Constituţie, evidenţiind faptul că inamovibilitatea judecătorului reprezintă un principiu fundamental. Aşa cum acest principiu nu este absolut, Curtea a notat că judecătorul poate fi transferat fără acordul acestuia, dacă acest fapt are loc:
(a) în legătură cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare;
(b) în legătură cu reorganizarea judiciară; sau
(c) în legătură cu sprijinirea unui tribunal învecinat.
Prevederile articolului 151 alin.(2) din Legea privind organizarea judecătorească stabilesc faptul că judecătorul de instrucţie este numit de către Consiliul Superior al Magistraturii cu consimţământul acestuia, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti. Totodată, Legea stabileşte la articolul 151 alin.(5) o derogare de la regula consimţământului în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie sau în cazul în care mai mulţi judecători îşi exprimă acordul. În această situaţie, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti. Curtea a observat că judecătorul poate fi desemnat în funcţia de judecător de instrucţie chiar dacă nu consimte acest fapt. Această situaţie reprezintă o derogare de la regula generală stabilită de articolul 116 alin.(5) din Constituţie, care prevede că transferarea judecătorilor se face numai cu acordul acestora.
Astfel, Curtea a observat că norma contestată se încadrează în cea de-a a treia excepţie de la principiul general al inamovibilităţii judecătorului, deoarece "transferul este temporar şi are ca scop sprijinirea unui tribunal învecinat". Curtea a reţinut că norma contestată este constituţională, sub aspectul articolului 116 alin.(5) din Constituţie.
Cu privire la cea de-a doua chestiune, Curtea a trebuit să examineze dacă mecanismul de selectare şi determinare a judecătorului de instrucţie de către preşedintele instanţei de judecată este apt să asigure un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenţei judecătorului şi pe de altă parte, necesitatea administrării justiţiei în mod eficient.
Curtea a observat că textul "candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti" din norma contestată nu prevede expres în ce mod şi conform căror criterii preşedintele instanţei va determina candidatura judecătorului de instrucţie. Prima facie, legislatorul i-a acordat preşedintelui instanţei o marjă de discreţie cu privire la alegerea metodei de determinare a candidaturii judecătorului de instrucţie. Totuşi, dat fiind faptul că autorul excepţiei contestă doar proporţionalitatea măsurii, Curtea a admis că norma contestată este clară.
Cu privire la proporţionalitatea măsurii contestate, Curtea a reţinut că atât necesitatea de a asigura independenţa judecătorului, cât şi necesitatea administrării justiţiei în mod eficient reprezintă valori protejate de articolul 116 din Constituţie. Niciuna din ele nu constituie o valoare absolută şi, prin urmare, ambele pot fi limitate prin optimizarea lor. De asemenea, nu există o ierarhie între independenţa judecătorului şi administrarea justiţiei în mod eficient, ci mai curând o conlucrare între aceste două valori pentru realizarea unui scop comun, cum este cel al asigurării dreptului la un proces echitabil al participanţilor.
În primul rând, Curtea a constatat că nici legea, nici prevederile Regulamentului privind procedura şi condiţiile de numire a judecătorilor de instrucţie nu stabilesc obligaţia preşedintelui de instanţă ca, în cadrul procedurii de selectare şi determinare a candidaturii, să ţină cont de situaţia particulară a judecătorului, situaţie care ar putea exclude transferul (e.g. sarcina; creşterea de unul singur a unui minor; îngrijirea unui membru de familie etc.). Norma contestată este insensibilă la situaţiile obiective în care se pot afla unii judecători.
În al doilea rând, Curtea a observat că legea nu-l obligă pe preşedintele instanţei de judecată să-şi motiveze demersul prin care propune Consiliului Superior al Magistraturii desemnarea unui judecător pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie. În această situaţie judecătorul selectat poate rămâne fără un răspuns la întrebarea de ce a fost el cel selectat şi nu un alt judecător. Mai mult, această situaţie îi poate crea judecătorului selectat suspiciuni privind reaua-intenţie din partea preşedintelui instanţei de judecată.
În al treilea rând, Curtea a reţinut că în cazul în care niciun judecător nu doreşte să exercite atribuţiile judecătorului de instrucţie, înseşi selectarea şi determinarea discreţionară de către preşedintele instanţei de judecată a candidaturii sunt problematice. Astfel, în redacţia sa iniţială, Legea contestată prevedea că, în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie, candidatura judecătorului va fi determinată de către preşedintele instanţei judecătoreşti prin tragere la sorţi, în prezenţa tuturor judecătorilor care activează în instanţa judecătorească, cu consemnarea acestui fapt într-un proces-verbal.
În al patrulea rând, Curtea a observat că, deşi legea limitează durata mandatului la trei ani, ea nu limitează numărul mandatelor. În forma sa iniţială, legea stabilea că judecătorul de instrucţie este numit pentru un mandat de trei ani, fără posibilitatea de a exercita două mandate consecutive. Astfel, norma contestată permite selectarea şi determinarea fără consimţământ şi în mod repetat a aceluiaşi judecător pentru exercitarea atribuţiilor judecătorului de instrucţie.
În al cincilea rând, Curtea a constatat că legea obligă preşedintele instanţei de judecată să selecteze doar un singur candidat pentru funcţia de judecător de instrucţie. Pentru judecătorul selectat, acest fapt reprezintă o incertitudine cu privire la motivul selectării sale de către preşedintele instanţei. Din perspectiva preşedintelui instanţei de judecată, acest fapt îi permite să selecteze şi determine un candidat pe care îl preferă din motive subiective. Din perspectiva rolului Consiliului Superior al Magistraturii, selectarea şi determinarea unui singur candidat de către preşedintele instanţei de judecată limitează marja de discreţie a Consiliului în acest proces. Mai mult, legea nu reglementează cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii poate respinge candidatura propusă de către preşedintele instanţei de judecată. În această situaţie, rolul preşedintelui instanţei devine dominant.
Curtea a reţinut că legislatorul a reglementat un mecanism de selectare şi desemnare a judecătorilor de instrucţie într-un mod care favorizează administrarea eficientă a justiţiei. Mecanismul în discuţie poate asigura o selectare şi o desemnare rapidă a judecătorilor de instrucţie. În acelaşi timp, această rapiditate stabileşte o pondere mai mică pentru independenţa judecătorilor, care este şi ea o valoare la fel de importantă într-un stat de drept.
Curtea a reamintit că administrarea eficientă a justiţiei nu este un scop în sine. Atât administrarea justiţiei, cât şi independenţa judecătorilor au scopul să asigure dreptul la un proces echitabil. În acest sens, legislatorul trebuia să optimizeze cele două valori, asigurând un echilibru corect între, pe de o parte, necesitatea asigurării independenţei judecătorului şi, pe de altă parte, necesitatea administrării justiţiei în mod eficient, aşa cum ar face-o existenţa unor garanţii împotriva arbitrariului.
Aşadar, prevederile articolului 151 alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească sunt de natură să afecteze principiul independenţei judecătorului stabilit de articolul 116 alin.(1) din Constituţie.
Astfel, în baza jurisprudenţei sale, Curtea a reţinut că până la modificarea Legii de către Parlament, mecanismul de selectare şi determinare a judecătorilor de instrucţie va avea loc pe baza procedurii tragerii la sorţi, aşa cum acesta a fost reglementat de articolul 151 alin.(5) din Legea privind organizarea judecătorească în redacţia sa anterioară.
6. RĂSPUNDEREA PENALĂ A JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI
Pe 26 martie 2019, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre pentru interpretarea articolului 137 din Constituţie6, care prevede că judecătorii Curţii Constituţionale sunt inamovibili pe durata mandatului, sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei.
__________________________
6 Hotărârea nr.9 din 26.03.2020 pentru interpretarea articolului 137 din Constituţie
Întrebările formulate de autorul sesizării au vizat:
(1) posibilitatea tragerii la răspundere juridică a judecătorilor constituţionali pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea funcţiei lor;
(2) posibilitatea tragerii la răspundere penală a judecătorilor constituţionali pentru comiterea unor infracţiuni care nu ţin de exercitarea funcţiei lor;
(3) procedura de tragere la răspundere penală a judecătorilor constituţionali;
(4) păstrarea imunităţii funcţionale a judecătorilor constituţionali pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea funcţiei după încheierea mandatului lor.
Curtea a reţinut că o componentă importantă a statului o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională, care se situează în afara sferei puterii legislative, celor executive sau judecătoreşti, rolul său fiind cel de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţilor Constituţionale este unul esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi a democraţiei, garantând egalitatea în faţa legii, libertăţile fundamentale şi drepturile omului.
Curtea a reiterat că exercitarea oricărei forme de presiune asupra judecătorilor Curţii Constituţionale, atât înainte de adoptarea hotărârii, cât şi ca un act de răzbunare pentru soluţiile adoptate, este inadmisibilă, fiind incompatibilă cu respectarea statului de drept, a autorităţii Curţii şi a supremaţiei Constituţiei.
Nerespectarea principiului independenţei Curţii Constituţionale nu reprezintă doar o sursă de instabilitate politico-juridică internă. Ea poate presupune condamnări ale statului pe plan internaţional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ezită să sugereze că procedurile judiciare pot intra în câmpul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articol care pretinde independenţă din partea tribunalului care judecă un litigiu, chiar şi atunci când acestea au loc în faţa unei Curţi Constituţionale.
Curtea a subliniat că, în afară de sarcina protecţiei drepturilor fundamentale garantate de Constituţie, ea trebuie să se asigure că autorităţile publice din diferite ramuri ale puterii statului rămân în limitele prescrise de Constituţie şi este nevoită să rezolve, uneori, conflictele care apar între acestea. Sarcina Curţii este, în acest sens, una deosebită pentru menţinerea regimului democratic. Comisia de la Veneţia reaminteşte despre importanţa curţilor constituţionale în implementarea practică a democraţiei, a preeminenţei dreptului şi a protecţiei drepturilor omului. Prin urmare, judecătorii Curţii Constituţionale au nevoie de garanţii puternice pentru independenţa lor.
Curtea a notat că independenţa Curţii Constituţionale reprezintă una din valorile de bază ale sistemului democratic, iar existenţa sa este esenţială pentru realizarea tuturor celorlalte valori ale sistemului. Fundamentul independenţei constă în obiectivitate şi neutralitate, care sunt primele principii ale judecăţii Curţii Constituţionale. Judecătorii constituţionali rezolvă cazurile de pe rolul Curţii potrivit Constituţiei, trebuind să fie liberi în gândirea şi în conştiinţa lor, fără teamă şi fără prejudecăţi, trebuind să acţioneze imparţial, cu simţul dreptăţii şi al conştiinţei, fără vreo presiune sau vreun stimulent.
Independenţa judecătorilor constituţionali este consolidată prin acordarea imunităţii faţă de răspunderea penală pentru opiniile şi voturile lor, în exercitarea mandatului. Conceptul de imunitate judiciară capătă o importanţă deosebită, mai ales acolo unde justiţia constituţională şi justiţia în general se pot confrunta cu efectele schimbărilor politice şi sociale.
Imunitatea trebuie să aibă întotdeauna legătură cu rolul şi cu activităţile desfăşurate de instituţia în care activează persoana, al cărei membru este sau pe care o reprezintă. Acest tip de imunitate este una funcţională, nu generală. Nu trebuie să existe o scutire de la răspundere care nu are legătură cu rolul şi cu activitatea profesională a persoanei.
Aşadar, imunitatea funcţională urmăreşte protejarea judecătorului de incriminarea sa pentru opiniile sale juridice. Beneficiarul nu este persoana însăşi, ci independenţa instanţei. Este o exigenţă importantă care derivă din însăşi natura şi calitatea independenţei, imparţialităţii şi transparenţei judiciare. Imunitatea funcţională nu-i asigură judecătorului impunitatea pentru o infracţiune pe care a comis-o. Imunitatea protejează luarea deciziilor judecătoreşti în mod independent, fapt care presupune că un judecător nu poate fi pedepsit pentru opinia juridică sau pentru concluzia la care a ajuns în procesul de luare a deciziei. Totuşi, judecătorul poate fi pedepsit dacă se demonstrează că acesta a comis o infracţiune, e.g. dacă a votat pentru soluţia unei hotărâri în favoarea unei persoane de la care a luat mită (infracţiunea de luare de mită).
Este importantă diferenţierea activităţii infracţionale a unui judecător care a condus la emiterea unei decizii de decizia tribunalului însuşi, de vreme ce o activitate infracţională a unui judecător poate consta doar dintr-un act, altul decât exprimarea unei opinii juridice. Judecătorul trebuie pedepsit pentru acte de corupţie, spre exemplu dacă ia mită pentru soluţionarea unui caz într-un anumit mod (i.e. primirea unui bun valoros în schimbul unui act oficial, fie acesta o hotărâre sau o decizie). În această situaţie, judecătorul nu este pedepsit pentru opinia juridică exprimată sub forma unei hotărâri judecătoreşti, ci pentru luarea de mită şi pentru soluţionarea cauzei în funcţie de acea mită.
Ca în cazul oricărei alte persoane, învinuirea penală a unui judecător îi poate afecta reputaţia şi un arest îi poate distruge definitiv reputaţia. O acuzaţie penală sau chiar o simplă ameninţare în acest sens ar putea fi folosite de către procuratură pentru exercitarea presiunii asupra unui judecător. Având în vedere că, în Europa de Est, poziţia de judecător este adesea mai dezavantajată în comparaţie cu cea a procurorului, învinuirile false sau chiar ameninţările cu acuzaţii de corupţie pasivă sau de trafic de influenţă ar putea fi folosite ca un instrument pentru a-l determina pe judecător să se conformeze cu dorinţele altor autorităţi.
Protecţia judecătorilor Curţii Constituţionale în faţa răspunderii juridice pentru pronunţarea unor opinii în procesul de luare a deciziilor este deosebit de importantă, pentru că judecătorii constituţionali adoptă, adesea, hotărâri în cazuri politice de mare sensibilitate. Dacă acest tip de protecţie nu le este disponibil şi, de exemplu, ar avea loc o schimbare politică în ţară, judecătorii Curţii Constituţionale ar putea fi traşi la răspundere penală cu uşurinţă pentru hotărârile lor, în cazul în care guvernul nou-stabilit nu ar fi de acord cu soluţiile anterioare ale acestora sau în cazul în care în faţa Curţii Constituţionale se contestă o măsură legislativă importantă pentru noul guvern. Odată permis acest tip de răspundere în privinţa judecătorilor Curţii Constituţionale, el ar putea fi utilizat cu uşurinţă pentru a-i supune presiunilor în procesul de luare a deciziilor, prin ameninţarea cu tragerea la răspundere penală.
Cu privire la subiectele vizate în sesizare, Curtea a reţinut că:
(1) În sensul articolului 137 din Constituţie, judecătorii constituţionali trebuie protejaţi prin imunitatea funcţională, care este condiţia fundamentală pentru garantarea independenţei sale. Judecătorii constituţionali nu trebuie traşi la răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate şi pentru acţiunile legale întreprinse în exercitarea funcţiei lor. Această soluţie constituie, în condiţiile socio-politice din Republica Moldova, o abordare echilibrată privind tensiunea dintre principiul independenţei judecătorilor constituţionali şi principiul răspunderii lor. Răspunderea juridică poate fi incidentă doar în privinţa încălcărilor care nu au legătură cu exerciţiul funcţiei de judecător constituţional.
Din perspectiva articolului 137 din Constituţie, care exclude răspunderea judecătorilor constituţionali pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exerciţiul obligaţiilor, Curtea a reiterat concluziile din Hotărârea nr.12 din 28 martie 2017, în al cărei dispozitiv a reţinut aplicabilitatea articolului 307 din Codul penal doar în cazul judecătorilor de drept comun: judecătorii din cadrul judecătoriilor, judecătorii curţilor de apel şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie. Statutul judecătorilor constituţionali se deosebeşte de statutul judecătorilor de drept comun prin natura specifică a jurisdicţiei constituţionale. Actele Curţii Constituţionale nu pot fi supuse vreunui control efectuat de o instanţă ierarhic superioară care ar putea verifica caracterul constituţional al acestora, dat fiind faptul că nu există o asemenea autoritate în ordinea constituţională.
Dacă unei autorităţi publice i s-ar oferi competenţa revizuirii constituţionalităţii sau a legalităţii unui act al Curţii Constituţionale, în special în privinţa investigării judecătorilor constituţionali pentru infracţiunile comise în exercitarea funcţiei (nu pentru infracţiunile obişnuite), independenţa Curţii Constituţionale ar fi compromisă.
(2) Judecătorii constituţionali rămân, bineînţeles, răspunzători pentru orice infracţiune comisă în afara procesului de luare a deciziei. De exemplu, aceştia pot fi traşi la răspundere pentru luare de mită (materială sau politică) în vederea soluţionării unui caz într-un anumit mod. Totuşi, în asemenea situaţii, judecătorii constituţionali ar putea fi pedepsiţi doar pentru infracţiunea concretă de luare de mită. Imunitatea funcţională nu exclude urmărirea penală în cazurile care nu au legătură cu procesul de judecare, pentru că infracţiunile pot fi comise de oricine, inclusiv de judecătorii Curţii Constituţionale. Imunitatea funcţională nu acoperă infracţiunile obişnuite şi, prin urmare, judecătorul constituţional este pasibil de răspundere penală pentru comiterea acestora.
(3) Aşa cum Constituţia nu stabileşte o autoritate care să-şi exprime acordul pentru pornirea urmăririi penale a judecătorilor constituţionali şi având în vedere statutul constituţional al Curţii Constituţionale de autoritate independentă de orice altă autoritate publică şi care se supune doar Constituţiei, se impune ca acordul pentru pornirea urmăririi penale în privinţa unui judecător constituţional să fie exprimat de către plenul Curţii Constituţionale. Curtea a notat că procedura încuviinţării prealabile reprezintă un instrument care asigură prevenirea unor eventuale abuzuri în privinţa judecătorilor constituţionali şi de asigurare a independenţei acestora. În acest sens, pentru pornirea urmăririi penale, la solicitarea Procurorului General, este necesară încuviinţarea prealabilă a Curţii. Pentru a consolida principiul constituţional al independenţei Curţii Constituţionale, Curtea a subliniat că judecătorii constituţionali pot fi percheziţionaţi, în caz de flagrant delict, fără acordul prealabil al Curţii Constituţionale, iar reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată contravenţională sau penală poate fi făcută doar cu încuviinţarea prealabilă a plenului Curţii Constituţionale.
(4) Atât Constituţia, cât şi Legea cu privire la Curtea Constituţională reglementează principii şi garanţii importante ale independenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să permită acestora exercitarea obiectivă a judecăţii. În acest sens, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul funcţiunii, inclusiv după expirarea mandatului. Curtea a subliniat că această soluţie se explică prin necesitatea de a le permite judecătorilor constituţionali să pronunţe o hotărâre motivată fără teama de a fi urmăriţi penal după încheierea mandatului lor. Beneficiarul imunităţii funcţionale nu este persoana însăşi, ci independenţa instanţei. Este o exigenţă importantă care derivă din însăşi natura şi calitatea independenţei, imparţialităţii şi transparenţei judiciare.
Având în vedere interpretarea sa, Curtea a hotărât că:
1. În sensul articolului 137 din Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale dispun de imunitate funcţională, fapt care presupune că judecătorii constituţionali nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile şi pentru opiniile exprimate în exercitarea funcţiei lor.
2. În sensul articolului 137 din Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale pot fi traşi la răspundere penală pentru infracţiunile comise în cazurile care nu au legătură cu înfăptuirea justiţiei constituţionale.
3. În sensul articolului 137 din Constituţie, pentru pornirea urmăririi penale în privinţa unui judecător al Curţii Constituţionale este necesar acordul prealabil al plenului Curţii Constituţionale.
4. În sensul articolului 137 din Constituţie, judecătorul Curţii Constituţionale nu poate fi percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, reţinut, arestat, trimis în judecată penală sau contravenţională fără încuviinţarea prealabilă a plenului Curţii Constituţionale.
5. În sensul articolului 137 din Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale beneficiază de imunitate funcţională pentru voturile şi pentru opiniile exprimate şi după expirarea mandatului acestora.
7. PROCEDURA DE ANGAJARE A RĂSPUNDERII GUVERNULUI
Pe 13 aprilie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.56 din 2 aprilie 2020 privind instituirea unor măsuri de susţinere a cetăţenilor şi a activităţii de întreprinzător în perioada stării de urgenţă şi modificarea unor acte normative7.
__________________________
7 Hotărârea nr.10 din 13.04.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.56 din 2 aprilie 2020 privind instituirea unor măsuri de susţinere a cetăţenilor şi a activităţii de întreprinzător în perioada stării de urgenţă şi modificarea unor acte normative
Autorii sesizărilor, deputaţi în Parlamentul Republicii Moldova, au pretins că procedura angajării răspunderii Guvernului din data de 2 aprilie 2020 a fost viciată, deoarece şedinţa legislativului nu a avut loc din lipsă de cvorum şi Guvernul nu a prezentat proiectul de lege în faţa Parlamentului. De asemenea, ei au menţionat că prevederile contestate din Legea nr.56 din 2 aprilie 2020 asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea nu corespund exigenţelor stabilite prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.5 din 2 martie 2016. Prin urmare, autorii au invocat neconstituţionalitatea normelor contestate în raport cu dispoziţiile articolelor 60 şi 1061 din Constituţie.
Cu privire la contestarea parţială a Legii nr.56 din 2 aprilie 2020, Curtea a reţinut că argumentele autorilor sesizărilor se referă la încălcarea procedurii de angajare a răspunderii Guvernului asupra Legii în discuţie. Aceste argumente sunt valabile nu doar pentru prevederile contestate, ci şi pentru întreaga Lege nr.56 din 2 aprilie 2020, deoarece o pretinsă încălcare a procedurii de angajare a răspunderii Guvernului produce efecte asupra întregii Legi. Prin urmare, Curtea a considerat necesar să examineze constituţionalitatea Legii nr.56 din 2 aprilie 2020 în întregime.
Cu privire la adoptarea Legii nr.56 din 2 aprilie 2020 în conformitate cu procedura angajării răspunderii Guvernului, aşa cum prevede articolul 1061 din Constituţie, şi cu privire la conformitatea procedurii adoptării Legii în discuţie cu principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat, aşa cum pretinde articolul 6 din Constituţie, Curtea a reţinut următoarele.
Curtea a notat că dispoziţiile articolului 1061 din Constituţie scot în evidenţă patru etape ale procedurii de angajare a răspunderii Guvernului.
La prima etapă, Guvernul trebuie să adopte o hotărâre prin care îşi angajează răspunderea asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. În acest context, Curtea a reţinut că Guvernul trebuie să publice în Monitorul Oficial atât hotărârea de angajare a răspunderii, cât şi textul integral al proiectelor de legi ce constituie obiectul acestei proceduri (HCC nr.28 din 22 decembrie 2011, § 66; DCC nr.77 din 12 octombrie 2016, § 29).
La a doua etapă, reprezentantul Guvernului trebuie să prezinte programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege în faţa Parlamentului. Textul "în faţa Parlamentului" de la articolul 1061 alin.(1) din Constituţie presupune prezentarea în şedinţa plenară a Parlamentului a documentului asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea. Etapa prezentării iniţiativei Guvernului în faţa Parlamentului este centrală şi indispensabilă procedurii de angajare a răspunderii, deoarece de la finalizarea prezentării începe să curgă termenul de trei zile pentru depunerea moţiunii de cenzură împotriva Guvernului, iar în lipsa acesteia, termenul pentru dobândirea caracterului "adoptat" în cazul proiectelor de lege sau "obligatoriu" în cazul programului sau declaraţiei de politică generală.
A treia etapă este rezervată posibilităţii depunerii moţiunii de cenzură. Curtea a reţinut că moţiunea de cenzură reprezintă instrumentul principal de exercitare a controlului parlamentar în contextul angajării răspunderii Guvernului. Constituţia îi permite Guvernului să-şi angajeze răspunderea în faţa Parlamentului cu condiţia ca după prezentarea hotărârii de angajare a răspunderii în plenul Parlamentului, deputaţii să aibă posibilitatea de a depune moţiune de cenzură. Din articolul 1061 alin.(2) din Constituţie rezultă că moţiunea de cenzură poate fi depusă în termen de trei zile după prezentarea în faţa Parlamentului a programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege de către reprezentantul Guvernului. Termenul de trei zile pentru depunerea moţiunii curge din momentul prezentării în plenul Parlamentului a proiectului de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea (HCC nr.25 din 29 octombrie 2019, § 62; HCC nr.28 din 22 decembrie 2011, § 57). Prin urmare, dacă Guvernul nu şi-a prezentat, de facto, hotărârea prin care îşi angajează răspunderea în faţa Parlamentului, moţiunea de cenzură nu poate fi depusă. Aşadar, această etapă depinde în totalitate de realizarea etapei precedente.
Pentru cea de-a patra etapă Constituţia prevede două scenarii. Primul caz se referă la situaţia în care parlamentarii au depus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost votată de majoritatea deputaţilor aleşi. În acest caz, articolul 1061 alin.(2) din Constituţie prevede că Guvernul este demis. Al doilea caz se referă la situaţia în care nu a fost depusă nicio moţiune de cenzură sau în care aceasta a eşuat din diferite motive. În acest caz, articolul 1061 alin.(3) din Constituţie prevede că proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
Curtea a reţinut că respectarea procedurilor constituţionale ale angajării răspunderii Guvernului presupune îndeplinirea graduală a etapelor menţionate supra.
Curtea a observat că autorii sesizărilor au invocat faptul că la angajarea răspunderii Guvernului asupra Legii nr.56 din 2 aprilie 2020 nu a fost respectată cea de-a doua etapă, care prevede obligaţia prezentării proiectului de lege în faţa Parlamentului.
Pe de o parte, Curtea a constatat că prin Hotărârea nr.213 din 1 aprilie 2020, Guvernul a declanşat procedura angajării răspunderii asupra proiectului de lege. Acesta a fost înregistrat în Secretariatul Parlamentului şi în ziua în care s-a convocat şedinţa Parlamentului Prim-ministrul Republicii Moldova se afla în sala de şedinţe a legislativului, fiind pregătit să le prezinte deputaţilor proiectul de lege. Astfel, Curtea a considerat că Guvernul a întreprins toate acţiunile necesare pentru a putea prezenta proiectul de lege în faţa Parlamentului, aşa cum o impune articolul 1061 alin.(1) din Constituţie.
Pe de altă parte Curtea a observat că, Parlamentul a fost convocat în şedinţă plenară, însă prezentarea proiectului de lege de către reprezentantul Guvernului în faţa Parlamentului nu a fost posibilă, pentru că şedinţa nu a fost deliberativă.
În primul rând, Curtea a reţinut că Legea nr.56 din 2 aprilie 2020 a fost considerată adoptată de către Parlament chiar dacă şedinţa plenară a Parlamentului din 2 aprilie 2020 a eşuat. Curtea a reiterat că termenul de trei zile din articolul 1061 alin.(2) din Constituţie curge de la data prezentării proiectului de lege în faţa Parlamentului şi acest termen este stabilit pentru depunerea moţiunii de cenzură şi, implicit, pentru dobândirea caracterului de "text adoptat" al proiectelor de lege în cazul nedepunerii în acest termen. Acest termen nu începe să curgă decât după prezentarea de facto a proiectului de lege în şedinţa plenară a Parlamentului. Prin urmare, Parlamentul putea să convoace o nouă şedinţă plenară pentru ca Guvernul să poată prezenta proiectul de lege în cadrul angajării răspunderii. În această cauză, Curtea a observat că procedura în discuţie nu a avut loc. Curtea a reţinut că, în speţă, neîntrunirea cvorumului necesar constituie o tentativă eşuată a angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege în faţa Parlamentului.
În al doilea rând, textul "în faţa Parlamentului" de la articolul 1061 alin.(1) din Constituţie presupune că proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea trebuie prezentat obligatoriu în şedinţa plenară a Parlamentului. În prezenta cauză, proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea nu a fost prezentat în şedinţa plenară a Parlamentului. Cu privire la acest aspect, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa, în care a notat că neprezentarea acestui act politic de angajare a răspunderii în şedinţa plenară nu corespunde exigenţelor constituţionale privind angajarea răspunderii "în faţa" Parlamentului (HCC nr.25 din 29 octombrie 2019, § 62; HCC nr.28 din 22 decembrie 2011, § 56).
Curtea a notat că Constituţia nu stabileşte nicio excepţie de la obligativitatea prezentării angajării răspunderii asupra unui proiect de lege în şedinţa plenară. Desfăşurarea şedinţei plenare este obligatorie şi în cazul în care Parlamentul nu se află în sesiune ordinară, în afara sesiunilor parlamentare procedura angajării răspunderii Guvernului fiind condiţionată de convocarea unei sesiuni extraordinare sau speciale (HCC nr.25 din 29 octombrie 2019, § 62; HCC nr.28 din 22 decembrie 2011, § 57). A fortiori, prezentarea proiectului de lege este obligatorie atunci când Parlamentul se află în sesiune ordinară. Acest fapt este valabil şi în situaţia în care este declarată starea de urgenţă. Curtea notează că Legea Fundamentală interzice expres, prin articolul 85 alin.(4), dizolvarea Parlamentului în timpul stării de urgenţă, aceasta fiind una din garanţiile constituţionale ale controlului parlamentar asupra executivului în situaţii excepţionale. În viziunea Comisiei de la Veneţia, Parlamentul exercită un control foarte important asupra punerii în aplicare a stării de urgenţă, care ar înceta dacă Parlamentul ar fi dizolvat (Opinia nr.838/2016, CDL-AD(2016)006, § 64).
În al treilea rând, Curtea a reţinut că prin faptul că şedinţa plenară nu s-a desfăşurat şi prin faptul că Guvernului nu i-a fost acordată posibilitatea de a prezenta proiectul de lege în faţa Parlamentului legislativul a făcut imposibilă depunerea moţiunii de cenzură în cadrul unei asemenea proceduri excepţionale. Prin acest fapt, Parlamentul a făcut imposibil controlul parlamentar asupra procedurii angajării răspunderii. Curtea a reiterat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu exclude şi nu poate fi folosită pentru a exclude controlul parlamentar prin iniţierea unei moţiuni de cenzură (HCC nr.28 din 22 decembrie 2011, § 58). Curtea a menţionat că posibilitatea înaintării moţiunii de cenzură reprezintă instrumentul principal de exercitare a controlului parlamentar în contextul angajării răspunderii Guvernului, de la care Parlamentul nu poate renunţa prin neacordarea posibilităţii Guvernului de a-şi angaja răspunderea în şedinţă plenară.
Ţinând cont de jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reiterat că angajarea răspunderii Guvernului nu poate împiedica Parlamentul să-şi îndeplinească rolul său de unica autoritate legiuitoare, pentru că procedura asumării răspunderii de către Guvern se derulează în faţa Parlamentului şi se desfăşoară sub supravegherea şi sub controlul său (HCC nr.25 din 29 octombrie 2019, § 63; HCC nr.5 din 2 martie 2016, § 29; HCC nr.11 din 13 mai 2015, § 56). Acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi într-o autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul (HCC nr.25 din 29 octombrie 2019, § 58; HCC nr.11 din 13 mai 2015, § 57).
Aşadar, Curtea a declarat neconstituţională Legea nr.56 din 2 aprilie 2020 privind instituirea unor măsuri de susţinere a cetăţenilor şi a activităţii de întreprinzător în perioada stării de urgenţă şi modificarea unor acte normative, ca fiind adoptată cu încălcarea procedurilor constituţionale şi care contravine articolelor 6 şi 1061 din Constituţie.
8. IMPLEMENTAREA SISTEMULUI ELECTORAL ÎN CADRUL ALEGERILOR ANTICIPATE
Pe 7 mai 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre pentru interpretarea prevederilor articolului 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie8.
__________________________
8 Hotărârea nr.11 din 07.05.2020 pentru interpretarea prevederilor articolului 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie
Curtea a notat că alegerea unui sistem electoral reprezintă o decizie importantă pentru orice democraţie şi nu ar trebui să fie adoptată ca un compromis politic de către grupurile politice, ci printr-un consens larg obţinut într-un proces de consultaţii publice. Această decizie ar trebui să constituie rezultatul unui proces transparent, cu implicarea partidelor parlamentare şi extraparlamentare, precum şi a reprezentanţilor societăţii civile. Obţinerea consensului privind alegerea unui sistem electoral contribuie la acceptarea, legitimitatea şi stabilitatea sistemului de guvernare (a se vedea Avizul comun al Comisiei de la Veneţia şi OSCE CDL-AD(2017)012 din 15, 16-17 iunie 2017 privind sistemul electoral pentru alegerile parlamentare din Republica Moldova, § 36).
Potrivit paragrafului 12 al Avizului Comun al Comisiei de la Veneţia şi al Consiliului pentru Alegeri Democratice al OSCE CDL-AD(2017)012 din 15, 16-17 iunie 2017 (sistemul electoral pentru alegerile parlamentare), dacă sunt modificate elementele fundamentale ale legii electorale, inclusiv sistemul electoral, acest fapt ar trebui să se întâmple cu mult înainte de următoarele alegeri şi, în orice caz, cu cel puţin un an înainte. Dacă după introducerea modificărilor în sistemul electoral vor fi convocate alegeri anticipate, acest sistem ar trebui pus în aplicare cel puţin la un an de la adoptarea modificărilor.
Curtea a notat că trebuie reevaluată soluţia ei anterioară din Hotărârea nr.11 din 26 aprilie 2019 cu privire la imposibilitatea eventualei implementări a unui alt sistem electoral în cadrul alegerilor parlamentare anticipate, decât cel aplicat la alegerile parlamentare ordinare.
Curtea a considerat că pentru a asigura stabilitatea legislaţiei electorale şi a evita modificarea ei frecventă urmează să fie respectată regula conform căreia, în eventualitatea în care Parlamentul adoptă un sistem electoral nou, acesta va putea fi implementat numai dacă modificarea legislativă a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova cu cel puţin un an înainte de data alegerilor, indiferent de tipul acestora.
În sensul articolului 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie şi având în vedere bunele practici internaţionale în materie electorală, cadrul temporal de implementare şi aplicare a regulilor în materie electorală nu poate să depindă de tipul de alegeri – parlamentare, prezidenţiale sau locale, ordinare sau anticipate, generale sau parţiale. Prevederile legale în materie electorală trebuie să fie clare şi previzibile, iar în privinţa acestora trebuie să existe un consens social larg. Modificările în această materie trebuie să aibă loc suficient de devreme pentru a putea fi aplicate cu succes în cadrul procesului electoral, în vederea evitării încălcării dreptului la vot şi a dreptului de a fi ales.
În sensul articolului 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie, ţinând cont de competenţa exclusivă a Parlamentului privind reglementarea, prin lege organică, a modului de organizare şi de desfăşurare a alegerilor şi având în vedere bunele practici internaţionale în materie electorală, modificările elementelor fundamentale ale dreptului electoral devin aplicabile doar dacă au fost publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova cu cel puţin un an înaintea datei alegerilor.
Raţiunile articolului 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie nu interzic desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate potrivit regulilor altui sistem electoral decât cel aplicat la alegerile parlamentare ordinare, dacă este respectată regula publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a normelor privind sistemul electoral aplicabil cu cel puţin un an înainte de data alegerilor.
9. PROCEDURA ÎNCHEIERII UNUI TRATAT INTERNAŢIONAL PRIVIND UN ÎMPRUMUT FINANCIAR DE STAT
Pe 7 mai 2020, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.12 pentru controlul constituţionalităţii Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse privind acordarea Guvernului Republicii Moldova a unui împrumut financiar de stat, a Hotărârilor Guvernului nr.169 din 13 martie 2020 şi nr.252 din 21 aprilie 2020 şi a Legii nr.57 din 23 aprilie 20209.
__________________________
9 Hotărârea nr.12 din 07.05.2020 pentru controlul constituţionalităţii Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse privind acordarea Guvernului Republicii Moldova a unui împrumut financiar de stat, semnat pe 17 aprilie 2020, a Hotărârilor Guvernului nr.169 din 13 martie 2020 şi nr.252 din 21 aprilie 2020 şi a Legii nr.57 din 23 aprilie 2020
Curtea a notat că procedura încheierii Acordului contestat este afectată de următoarele vicii: (i) Guvernul nu a desemnat şi nu a împuternicit vreo delegaţie oficială pentru negocierea proiectului Acordului, (ii) negocierea a fost iniţiată în lipsa avizului Comisiei politică externă şi integrare europeană a Parlamentului şi a avizului Ministerului Justiţiei privind compatibilitatea proiectului Acordului cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi cu legislaţia naţională, (iii) semnarea acordului a fost aprobată în lipsa avizului Comisiei politică externă şi integrare europeană a Parlamentului şi (iv) Parlamentul a ratificat Acordul în lipsa unei hotărâri a Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea acestuia, Curtea fiind sesizată în acest sens.
Pentru a menţine echilibrul puterilor în stat şi pentru a respecta principiul preeminenţei dreptului, Curtea a considerat că Parlamentul trebuia să-şi exercite controlul efectiv asupra negocierii şi semnării Acordului contestat, prevăzut de articolul 66 lit.i) din Constituţie. Aşa cum această condiţie nu a fost respectată, Curtea reţine că Acordul contestat a fost încheiat cu încălcarea prevederilor articolelor 1 alin.(3) şi 66 lit.i) din Constituţie.
Totodată, Curtea subliniază că aşa cum puterea de a legifera a Parlamentului şi puterea de a guverna a Guvernului se exercită în interesul poporului – acestea fiind delegate prin alegere şi învestire – marja discreţionară a acestor autorităţi nu este absolută. Astfel, Curtea a reţinut că unele prevederi din Acord nu sunt clare şi previzibile, generează incertitudine juridică şi sunt contrare intereselor naţionale ale Republicii Moldova în domeniul activităţii economice, garantate de articolele 1 alin.(3), 9, 126 alin.(2) lit.b) şi c) şi 129 din Constituţie.
Curtea a declarat neconstituţionale actele care au format obiectul controlului de constituţionalitate.
10. DESEMNAREA PROCURORULUI GENERAL ŞI A PROCURORULUI GENERAL INTERIMAR
Pe 21 mai 2020, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.3 din 25 februarie 2016 cu privire la Procuratură, a Hotărârii Parlamentului nr.101 din 30 iulie 2019 privind înaintarea candidaturii la funcţia de Procuror General interimar al Republicii Moldova şi a Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1232-VIII din 31 iulie 2019 privind desemnarea Procurorului General interimar10.
__________________________
10 Hotărârea nr.13 din 21.05.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.3 din 25 februarie 2016 cu privire la Procuratură, a Hotărârii Parlamentului nr.101 din 30 iulie 2019 privind înaintarea candidaturii la funcţia de Procuror General interimar al Republicii Moldova şi a Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1232-VIII din 31 iulie 2019 privind desemnarea domnului Dumitru Robu în funcţia de Procuror General interimar
Din perspectiva afectării mandatului constituţional al Consiliului Superior al Procurorilor, aşa cum este stabilit acesta de articolele 125 şi 1251 din Constituţie, Curtea a identificat trei categorii de probleme, pe care le-a analizat. Acestea se referă la desemnarea Procurorului General interimar, preselecţia candidaţilor la funcţia de Procuror General şi eliberarea din funcţie a Procurorului General.
Cu privire la desemnarea Procurorului General interimar, Curtea a reiterat că interimatul este o soluţie temporară, care asigură exercitarea pentru o perioadă de timp a funcţiilor de către o altă persoană decât titularul. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că raţiunea dispunerii interimatului rezidă în depăşirea situaţiei create ca urmare a imposibilităţii exercitării atribuţiilor de către titularul mandatului şi în evitarea unor perturbaţii în activitatea acestei instituţii (HCC nr.9 din 21 mai 2013, § 69).
Curtea a notat că Constituţia nu operează cu noţiunea de "Procuror General interimar", de asemenea, nu conţine prevederi referitoare la intervenirea vacanţei acestei funcţii. Astfel, în aspectele legate de organizarea şi funcţionarea internă a Procuraturii în privinţa cărora Constituţia nu dispune, Parlamentul deţine competenţa de a le reglementa prin lege, respectând principiile constituţionale.
Curtea a observat că, pe de o parte, Consiliului Superior al Procurorilor i se impune, prin intermediul Legii cu privire la Procuratură, un termen scurt pentru a propune un Procuror General interimar, iar pe de altă parte, în situaţia în care nu este acceptată, propunerea poate fi respinsă de Preşedintele Republicii Moldova. Ulterior, rolul Consiliului Superior al Procurorilor devine secundar, cea de-a doua propunere fiind făcută de către Parlamentul Republicii Moldova.
În eventualitatea respingerii de către Preşedintele Republicii Moldova a candidaturii propuse de Consiliul Superior al Procurorilor, rolul constituţional al Consiliului este diminuat pregnant, având în vedere faptul că, potrivit alin.(22) al articolului 11 din Legea cu privire la Procuratură, Parlamentul, organ pur politic, preia prerogativa propunerii unui candidat la funcţia de Procuror General interimar, iar Consiliul devine un organ de avizare.
Curtea a concluzionat că instituirea unui termen restrâns şi redistribuirea competenţelor în materie de propunere a Procurorului General interimar, prevăzute în articolul 11 alineatele (21) şi (22) din Legea cu privire la Procuratură, sunt de natură să afecteze rolul Consiliului Superior al Procurorilor rezervat de articolele 125 şi 1251 din Constituţie.
Cu privire la preselecţia candidaţilor la funcţia de Procuror General, Curtea a menţionat că stipularea în Constituţie a procedurii de desemnare a Procurorului General constituie o garanţie a independentei acestuia şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin conform Legii cu privire la Procuratură (HCC nr.8 din 20 mai 2013, § 53).
Curtea a subliniat că articolul 125 alin.(1) din Constituţie prevede explicit subiectele cu atribuţii decizionale în procesul de numire a Procurorului General, acestea fiind Consiliul Superior al Procurorilor şi Preşedintele Republicii Moldova. Curtea a menţionat opinia Comisiei de la Veneţia, potrivit căreia cadrul constituţional naţional pare să impună mai curând o regulă strictă privind competenţele Consiliului Superior al Procurorilor în procesul de numire a Procurorului General. Orice redistribuire a competenţelor de luare a deciziilor care afectează în mod substanţial mandatul constituţional al unei autorităţi pretinde un amendament constituţional. În sens contrar, va fi compromis scopul creării unei asemenea autorităţi la nivel constituţional (Opinia amicus curiae nr.972/2019 despre amendamentele la Legea cu privire la Procuratură (CDL-AD(2019)034), § 22, 26).
Modificările de substanţă din Legea cu privire la Procuratură sub aspectul preselecţiei şi propunerii candidaturii Procurorului General au condus Curtea la concluzia că Comisia instituită de Ministerul Justiţiei nu are doar un rol consultativ. Consiliul Superior al Procurorilor este obligat să selecteze un candidat din lista întocmită de Comisie. Atât timp cât Consiliul nu poate selecta o candidatură din afara listei de candidaţi preselectaţi de Comisie, se poate afirma că aceasta din urmă intervine substanţial în mandatul constituţional al Consiliului Superior al Procurorilor.
În acest sens, Curtea a notat viziunea Comisiei de la Veneţia, potrivit căreia Constituţia abilitează Parlamentul să definească, printr-o lege, procedurile generale care trebuie urmate de Consiliul Superior al Procurorilor. Pe de altă parte, Consiliul Superior al Procurorilor are un rol constituţional care nu trebuie uzurpat de către Parlament – este rolul formării unei liste şi al selectării unui candidat care să-i fie propus Preşedintelui Republicii pentru numire. Consiliul ar trebui să urmeze legea, iar legislatorul ar trebui să nu-şi depăşească competenţa de legiferare pentru a împiedica Consiliul Superior al Procurorilor să-şi exercite mandatul constituţional (Opinia amicus curiae nr.972/2019 despre amendamentele la Legea cu privire la Procuratură (CDL-AD(2019)034), § 39).
În baza celor menţionate, Curtea a considerat că implicarea Comisiei instituită de Ministerul Justiţiei în procesul de numire în funcţie a Procurorului General în modul stabilit de articolul 17 din Legea cu privire la Procuratură contravine articolului 125 din Constituţie.
În acelaşi timp, Curtea a notat că, potrivit prevederilor articolului 140 alin.(1) din Constituţie, legile sau unele părţi ale acestora devin nule din momentul adoptării hotărârii corespunzătoare a Curţii Constituţionale. În jurisprudenţa sa, Curtea a observat că textul "din momentul adoptării hotărârii" din norma constituţională citată se referă la efectul ex nunc al hotărârilor Curţii Constituţionale, fapt care presupune că acestea produc efecte pentru viitor (HCC nr.5 din 25 februarie 2020, § 141; HCC nr.21 din 1 octombrie 2018, § 33 şi 41).
Reieşind din cele menţionate, Curtea a reţinut că constatarea privind neconstituţionalitatea unor prevederi din articolul 17 din Legea cu privire la Procuratură nu afectează procedurile deja desfăşurate pentru numirea Procurorului General în funcţie şi nu se aplică raporturilor ex ante momentului intrării în vigoare a Hotărârii.
Cu privire la eliberarea din funcţie a Procurorului General, Curtea a menţionat că articolul 125 alin.(2) din Constituţie prevede autorităţile cu atribuţii decizionale în procesul de demitere din funcţie a Procurorului General, acestea fiind Consiliul Superior al Procurorilor şi Preşedintele Republicii Moldova.
Curtea a reiterat, ca şi în cazul preselecţiei candidaturilor pentru funcţia de Procuror General, că este afectat rolul constituţional al Consiliului Superior al Procurorilor, prin competenţa oferită Comisiei de evaluare a activităţii Procurorului General fiind introdus un mecanism apt să pericliteze scopul urmărit de constituantă prin articolul 1251 din Constituţie: garantarea independenţei şi a imparţialităţii procurorilor.
Pornind de la cele menţionate, Curtea a declarat neconstituţionale articolul 11 alineatele (21) şi (22), articolul 17 alineatele (2), (3), (5), (6), (7), (8), (9), (91) şi (111) şi articolul 58 alineatele (7), (8) şi (9) din Legea nr.3 din 25 februarie 2016 cu privire la Procuratură.
11. LIBERAREA PROVIZORIE SUB CONTROL JUDICIAR
Pe 28 mai 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 191 alin.(2) din Codul de procedură penală11.
__________________________
11 Hotărârea Nr.15 din 28.05.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 191 alin.(2) din Codul de procedură penală
Curtea a menţionat că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a bănuitului, învinuitului sau a inculpatului şi au ca efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de circulaţie.
Curtea a observat că, potrivit articolului 175 alin.(5) din Codul de procedură penală, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sunt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat un demers pentru arestare sau faţă de învinuitul, inculpatul care sunt deja arestaţi.
Analizând articolul 176 alin.(1) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată, numai atunci când există suficiente temeiuri rezonabile, susţinute prin probe, de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să exercite presiune asupra martorilor, să nimicească sau să deterioreze mijloacele de probă sau să împiedice într-un alt mod stabilirea adevărului în procesul penal, să săvârşească alte infracţiuni ori că punerea în libertate a acestuia va cauza dezordine publică.
Totodată, Curtea a reţinut că, în baza articolului 191 alin.(2) din Codul de procedură penală, liberarea provizorie sub control judiciar nu se dispune în privinţa învinuitului sau inculpatului în cazul în care există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze martorii sau să distrugă mijloacele de probă, să se ascundă de organele de urmărire penală, de procuror sau, după caz, de instanţa de judecată.
Astfel, Curtea a considerat că temeiurile pentru aplicarea liberării provizorii sub control judiciar sunt reglementate în mod divergent de două prevederi ale aceluiaşi act normativ, iar această incoerenţă normativă creează o incertitudine juridică şi este de natură să afecteze dreptul la libertate individuală şi siguranţa persoanei.
Curtea a subliniat că, în absenţa clarităţii criteriilor şi condiţiilor de aplicare a măsurii preventive a liberării provizorii sub control judiciar, legea nu oferă o protecţie suficientă împotriva ingerinţelor arbitrare şi nu-i permite justiţiabilului să-şi stabilească conduita şi să prevadă cu suficientă certitudine aplicarea acestei măsuri preventive.
Curtea a reţinut că prevederile alineatului (2) al articolului 191 din Codul de procedură penală nu trec testul calităţii legii. Ele contravin articolului 25 coroborat cu articolul 23 alin.(2) din Constituţie şi, prin urmare, sunt neconstituţionale.
Curtea a mai observat că, deşi autorul în sesizare nu a invocat dispoziţiile articolului 192 alin.(2) din Codul de procedură penală, acestea se află în conexiune directă cu prevederile contestate.
În realizarea principiului suveranităţii Curţii în materia controlului de constituţionalitate şi având în vedere necesitatea aplicării unitare a cadrului normativ referitor la măsurile preventive în ansamblul legislaţiei naţionale, în temeiul articolului 6 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea a constatat că şi prevederile articolului 192 alin.(2) din Codul de procedură penală, care stabilesc o soluţie legislativă similară prevederilor criticate, sunt neconstituţionale.
Curtea a declarat neconstituţionale articolele 191 alin.(2) şi 192 alin.(2) din Codul de procedură penală.
12. ACHITAREA ONORARIULUI FIX ADMINISTRATORULUI/LICHIDATORULUI ŞI COMPENSAREA CHELTUIELILOR AFERENTE CARE SE TREC ÎN MOD SOLIDAR IN OBLIGAŢIA ORGANELOR DE CONDUCERE ALE DEBITORULUI
Pe 9 iunie 2020, Curtea a pronunţat o hotărâre privind excepţia de neconstituţionalitate a textelor "le suportă membrii organelor de conducere şi asociaţii, acţionarii sau membrii debitorului" din articolul 32 alin.(2) şi "în obligaţia organelor de conducere ale debitorului" din articolul 70 alin.(13) din Legea insolvabilităţii12.
__________________________
12 Hotărârea nr.16 din 09.06.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 70 alineatele (3) şi (13) din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012
Curtea a observat că dispoziţiile menţionate în articolul 32 alin.(2) şi 70 alin.(13) din Legea insolvabilităţii stabilesc mecanisme de plată a onorariului fix calculat administratorului insolvabilităţii sau, după caz, administratorului provizoriu şi de restituire a cheltuielilor suportate de aceştia doar în cazul în care debitorul insolvabil nu dispune de bunuri sau dacă valoarea lor nu este suficientă pentru a le acoperi.
Curtea a reţinut că expresiile "se trec în mod solidar prin încheiere judecătorească în obligaţia organelor de conducere" din articolul 70 alin.(13) şi "le suportă membrii organelor de conducere şi asociaţii, acţionarii sau membrii debitorului, în mod solidar" din articolul 32 alin.(2) conduc la concluzia că obligaţia de plată a onorariului fix şi a cheltuielilor efective se pune în sarcina unor persoane fizice. Obligaţia de plată nu presupune existenţa unor fapte prejudiciabile ale persoanelor cărora le este impusă plata, nici despăgubirea ulterioară a acestora. Persoanelor menţionate le va fi impusă plata onorariului administratorului insolvabilităţii şi restituirea cheltuielilor suportate de acesta ori de câte ori debitorul insolvabil nu are bunuri suficiente. Singurul motiv pentru care aceste persoane suportă sarcina patrimonială constă în faptul că au ocupat o funcţie în organele de conducere ale debitorului insolvabil în ultimele 24 de luni anterioare intentării procesului de insolvabilitate sau că deţin calitatea de asociaţi, acţionari sau membri ai persoanei juridice insolvabile.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că persoanele menţionate supra au obligaţia să plătească onorariul fix şi cheltuielile suportate de administrator în procesul de insolvabilitate sau de lichidator chiar dacă nu sunt culpabile.
Curtea a constatat o ingerinţă în dreptul de proprietate al persoanelor menţionate supra.
Curtea a observat că scopul general al Legii insolvabilităţii constă în satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit. Acest scop general ţine de asigurarea stabilităţii şi a disciplinei financiare în economia de piaţă. De asemenea, Curtea a stabilit că legislatorul a urmărit şi scopul special al apărării dreptului de proprietate al administratorului, iar sumele de bani care formează onorariul acestuia constituind bunuri. Scopul special al Legii contribuie atât la realizarea scopului general al acesteia, cât şi la realizarea scopurilor constituţionale ale bunăstării economice şi protejării drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Scopurile legale menţionate pot fi încadrate în scopurile legitime permise de articolul 54 din Constituţie.
De asemenea, Curtea a analizat dacă există măsuri alternative mai puţin intruzive şi dacă legislatorul le-ar putea adopta pentru realizarea la fel de eficientă a scopului/scopurilor legitim/e urmărit/e şi care să limiteze mai puţin dreptul fundamental protejat, în comparaţie cu măsurile contestate. Curtea a reţinut că nu posedă expertiza necesară pentru a stabili cu exactitate dacă practicile identificate în alte state vor realiza scopurile legitime urmărite mai eficient decât măsurile contestate.
Totodată, Curtea a notat că, din perspectiva articolului 54 din Constituţie, în această cauză există un conflict de principii. Unul dintre principii este dreptul de proprietate al membrilor organelor de conducere. Celelalte principii, situate de cealaltă parte a conflictului, sunt dreptul de proprietate al administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, care urmăreşte să-i fie plătit onorariul şi cheltuielile aferente procesului de insolvabilitate, dreptul de proprietate al creditorilor şi interesul bunăstării economice a ţării.
Legea insolvabilităţii instituie o prezumţie a culpei membrilor organelor de conducere, având în vedere obligaţia lor de a acoperi remunerarea administratorului insolvabilităţii sau a lichidatorului şi a cheltuielilor acestor subiecte în legătură cu procedurile insolvabilităţii şi lichidării. Această prezumţie nu poate fi răsturnată, aşa cum decurge clar din textele legale analizate de către Curte.
Curtea a reţinut că echilibrul dintre principii nu trebuie să presupună existenţa unei sarcini individuale şi excesive pentru persoane. Persoanele trebuie să aibă parte de garanţii efective şi adecvate în eventualitatea abuzurilor (e.g., unii membri ai organelor de conducere nu trebuie să răspundă patrimonial prin acoperirea onorariului şi a cheltuielilor administratorului sau lichidatorului atunci când insolvabilitatea a fost provocată de alţi membri ai organelor de conducere). Chiar dacă persoanele afectate, i.e. membrii organelor de conducere şi asociaţii, acţionarii sau membrii debitorului, ar avea posibilitatea să dovedească lipsa culpei lor în eventualele proceduri judiciare, prevederile contestate nu-i absolvă de obligaţia plăţii onorariului şi a cheltuielilor aferente. Curtea a subliniat că asemenea măsuri rigide defavorizează de plano dreptul de proprietate al persoanelor în discuţie. Din acest punct de vedere, dreptul lor de proprietate este garantat insuficient.
Curtea a menţionat că categoria membrilor organelor de conducere ale debitorului este o categorie vastă, însă nu toate funcţiile enumerate de Legea insolvabilităţii şi incluse în categoria membrilor organelor de conducere ale debitorului au un rol egal şi decisiv în administrarea societăţii. Prin urmare, normele contestate comportă consecinţe negative pentru membrii organelor de conducere ale societăţii intrate în insolvabilitate, cărora le impune plata onorariului fix al administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, precum şi cheltuielile suportate de acesta, fără ca ei să poarte vreo culpă.
Curtea a notat că articolul 248 alin.(1) din Legea insolvabilităţii stabileşte că "dacă în cadrul procesului sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvabilitate a debitorului, la cererea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului instanţa de insolvabilitate poate dispune ca o parte din datoriile debitorului insolvabil să fie suportate de membrii organelor lui de conducere". Curtea a considerat că principiul echilibrului corect impune ca standardul culpei membrilor organelor de conducere la apariţia stării de insolvabilitate a debitorului stabilit de articolul 248 din Lege, standard aplicabil pentru realizarea scopului general al Legii insolvabilităţii, să fie aplicabil şi în cazul realizării scopului special al plăţii onorariului administratorului/lichidatorului.
Curtea a declarat constituţionale textele "le suportă membrii organelor de conducere şi asociaţii, acţionarii sau membrii debitorului" din articolul 32 alin.(2) şi "în obligaţia organelor de conducere ale debitorului" din articolul 70 alin.(13) ale Legii insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012, în măsura în care le este demonstrată culpa la apariţia stării de insolvabilitate.
13. COMPETENŢA EXECUTIVULUI ÎN CONTEXTUL STĂRII DE URGENŢĂ
Pe 23 iunie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.212 din 24 iunie 2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război şi a unor prevederi din Hotărârea Parlamentului nr.55 din 17 martie 2020 privind declararea stării de urgenţă13.
__________________________
13 Hotărârea nr.17 din 23.06.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.212 din 24 iunie 2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război şi a unor prevederi din Hotărârea Parlamentului nr.55 din 17 martie 2020 privind declararea stării de urgenţă
Autorii sesizării au solicitat Curţii să verifice constituţionalitatea unor prevederi din Legea nr.212 din 24 iunie 2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război şi din Hotărârea Parlamentului nr.55 din 17 martie 2020 privind declararea stării de urgenţă, pretinzând că dispoziţiile contestate nu corespund exigenţelor calităţii legii, acordă autorităţilor responsabile de gestionarea stării de urgenţă atribuţii nelimitate şi neprevăzute expres de lege în cazul declarării stării de urgenţă, de asediu sau de război, permit aplicarea disproporţionată a măsurilor de urgenţă şi permit acestor autorităţi să exercite atât calitatea de executor al legii, cât şi de legislator.
Curtea a analizat sesizările prin prisma articolelor 6, 20, 23, 54, 60 şi 66 din Constituţie.
Pentru a vedea dacă prevederile contestate respectă standardele Constituţiei, Curtea le-a examinat sub următoarele aspecte:
a) Dacă prevederile contestate sunt clare
Cu privire la respectarea cerinţei accesibilităţii legii, Curtea a observat că prevederile contestate au fost publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, fiind astfel accesibile publicului, în sensul articolului 23 din Constituţie.
Cu privire la respectarea cerinţei clarităţii legii, Curtea a observat că articolul 2 pct.12) din Hotărârea Parlamentului nr.55 din 17 martie 2020 stabileşte că dispoziţiile contestate pot fi aplicate "doar în vederea prevenirii, diminuării şi lichidării consecinţelor pandemiei de coronavirus (COVID-19)".
Totodată, din analiza varietăţii situaţiilor de urgenţă care pot apărea, Curtea a reţinut că utilizarea de către legislator a unor texte precum "aplicarea altor măsuri necesare", "exercitarea altor atribuţii necesare" sau "efectuarea altor acţiuni necesare" reprezintă un lucru indispensabil şi inevitabil în domeniul stării de urgenţă.
Autorităţile responsabile de gestionarea stării de urgenţă au nevoie de flexibilitate pentru a putea reacţiona prompt la diversitatea situaţiilor de urgenţă care pot pune ţara în pericol. Utilizarea unor formulări rigide sau descrierea în mod exhaustiv a măsurilor poate limita capacitatea puterii executive în faţa situaţiei de urgenţă cu care se confruntă. Aşadar, în contextul stării de urgenţă, reglementarea de o manieră flexibilă a măsurilor care eventual pot fi întreprinse de către autorităţi pentru a face faţă stării de urgenţă este acceptabilă şi necesară.
b) Dacă prevederile contestate oferă competenţe excesive Executivului în contextul stării de urgenţă
Curtea a reţinut că Constituţia nu oferă multe detalii cu privire la starea de urgenţă. Legea Fundamentală prevede că Parlamentul declară starea de urgenţă, de asediu şi de război, că regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război se reglementează prin lege organică, că în această perioadă Constituţia nu poate fi revizuită şi că Parlamentul nu poate fi dizolvat. Astfel, Constituţia nu stabileşte expres ce urmează după declararea stării de urgenţă, care autoritate este responsabilă de gestionarea stării de urgenţă sau care este rolul Parlamentului, Preşedintelui Republicii şi al Guvernului în această perioadă. De asemenea, Constituţia nu prevede dacă starea de urgenţă, de asediu sau de război sporeşte atribuţiile unei puteri în stat şi diminuează atribuţiile altei puteri.
În lipsa unor excepţii stabilite expres de Constituţie, Curtea a reţinut că atât în situaţiile ordinare, cât şi pe durata stării de urgenţă, de asediu sau de război, echilibrul puterilor trebuie să fie acelaşi. Organizarea constituţională a Republicii Moldova, bazată pe principiul separării şi colaborării ramurilor puterii în stat şi delimitarea exactă a competenţelor autorităţilor publice antrenate în exercitarea puterii de stat, nu poate suferi modificări în urma declarării stării de urgenţă. Chiar şi în aceste circumstanţe excepţionale, Constituţia nu permite nicio derogare de la această ordine şi a fortiori nu permite concentrarea ramurilor puterii de stat într-o singură autoritate. Această clauză a fost instituită de către constituantă pentru a preveni apariţia dictaturii, având în vedere trecutul istoric al ţării şi faptul că cele mai multe abuzuri se comit pe fundalul situaţiilor de urgenţă.
Pe de altă parte, Constituţia nu interzice Parlamentului să acorde competenţe suplimentare Executivului, în limitele dispoziţiilor constituţionale, pentru a face faţă unei situaţii de urgenţă. Totodată, pentru a evita abuzul, este necesar să existe anumite garanţii care ar putea concilia echilibrul puterilor în stat, pe de o parte, şi necesitatea de a asigura securitatea statului, pe de altă parte.
Astfel, pentru a vedea dacă prin prevederile contestate Parlamentul a oferit competenţe excesive Executivului, Curtea a analizat următoarele aspecte: (i) dacă competenţele Executivului sunt limitate în timp; (ii) dacă competenţele Executivului au un domeniu de aplicare limitat; (iii) dacă legea prevede un mecanism de control parlamentar şi (iv) dacă măsurile excepţionale ale Executivului pot fi contestate.
(i) Dacă competenţele Guvernului sunt limitate în timp
Curtea a observat că articolul 18 din Legea privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război prevede că starea de urgenţă poate fi instituită pe o perioadă care nu va depăşi 60 de zile şi în funcţie de evoluţia situaţiei aceasta poate fi prelungită sau redusă de către Parlament la solicitarea Preşedintelui Republicii sau a Guvernului. Aceeaşi Lege prevede că, după ridicarea stării de urgenţă, de asediu sau de război, actele normative adoptate pentru această perioadă se abrogă fără un preaviz special în acest sens [articolul 4 alin.(3)]. Prin urmare, Curtea a reţinut că competenţele stabilite de dispoziţiile contestate sunt limitate în timp.
(ii) Dacă competenţele Executivului au un domeniu de aplicare limitat
Curtea a notat că Parlamentul a acordat atribuţii sporite autorităţilor responsabile de gestionarea stării de urgenţă.
Autorităţile responsabile de gestionarea stării de urgenţă, prin natura lor, fac parte din puterea executivă. Astfel, chiar dacă legislatorul a utilizat formulări flexibile la descrierea măsurilor care pot fi dispuse de către aceste autorităţi, Curtea a reţinut că acestea nu pot depăşi domeniul de competenţă al executivului, deoarece singurele competenţe pe care le deţin de la Parlament sunt executive. Textele de lege contestate nu conţin prevederi care ar permite acestor autorităţi să preia din atribuţiile puterii legislative, i.e. să adopte, să modifice sau să abroge legi.
Parlamentul, în conformitate cu prevederile articolului 60 alin.(1) din Constituţie, rămâne a fi în toate situaţiile organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. Parlamentul nu poate renunţa la acest statut constituţional al său nici în cazul situaţiei de urgenţă şi nici o altă autoritate nu-i poate schimba acest statut, altfel s-ar atenta la suveranitatea poporului.
Dacă autorităţile responsabile de gestionarea situaţiei de urgenţă ar avea nevoie să legifereze pentru a depăşi un pericol iminent, Constituţia le oferă câteva alternative. Acestea pot solicita aplicarea procedurilor excepţionale de legiferare prevăzute de Constituţie, şi anume, ele pot solicita Guvernului să-şi angajeze răspunderea asupra unui proiect de lege [articolul 1061] sau pot solicita Parlamentului să abiliteze Guvernul cu dreptul de a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice [articolul 1062]. De asemenea, proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de acesta pot fi examinate de Parlament în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de urgenţă [articolul 74 alin.(3)].
Prin urmare, Curtea a conchis că competenţele suplimentare ale autorităţilor responsabile de gestionarea stării de urgenţă sunt strict limitate de motivele şi obiectivele care au stat la baza declarării stării de urgenţă şi nu pot depăşi competenţele autorităţilor publice stabilite prin Constituţie.
Având în vedere faptul că prevederile contestate pot fi aplicate doar în limita de competenţă a puterii executive şi că acestea sunt circumscrise motivelor şi obiectivelor care au stat la baza declarării stării de urgenţă, Curtea a reţinut că acestea au un domeniu de aplicare limitat, concret şi strict funcţional.
(iii) Dacă legea prevede un mecanism de control parlamentar
În viziunea Comisiei de la Veneţia, controlul parlamentar al actelor şi al acţiunilor autorităţilor de urgenţă şi stabilirea unor proceduri speciale pentru un astfel de control sunt importante pentru realizarea statului de drept şi a democraţiei.
Curtea a observat că Legea privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război stabileşte doar că Parlamentul participă la declararea [articolul 12 alin.(1)], prelungirea [articolul 15] şi ridicarea stării de urgenţă [articolul 16 alin.(1) şi (2)].
Curtea a reiterat că scopul oricărui control parlamentar este de a verifica actele şi acţiunile exponenţilor puterii executive sub aspectul conformităţii cu legea, respectării drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi al corespunderii cu interesul general al societăţii.
Legea menţionată supra nu stabileşte suficiente mecanisme care i-ar permite Parlamentului să verifice dacă autorităţile responsabile de gestionarea stării de urgenţă acţionează în limitele prevăzute de lege. În acest sens, Curtea reţine că controlul parlamentar este necesar pentru a compensa dezechilibrul puterilor în stat creat prin acordarea competenţelor sporite Executivului şi pentru a asigura respectarea principiului preeminenţei dreptului.
Cu privire la lipsa unui control parlamentar eficient, Curtea a reţinut că Constituţia nu-i impune legislatorului să reglementeze acest mecanism după un anumit model. Din acest motiv, Curtea a emis o Adresă Parlamentului în vederea reglementării unui mecanism de control parlamentar eficient asupra măsurilor dispuse de către Executiv pe durata stării de urgenţă.
(iv) Dacă măsurile de urgenţă dispuse de Executiv pot fi contestate
Curtea a reiterat că, alături de Parlament, sistemul judiciar joacă un rol crucial în controlul prerogativelor executivului pe durata stării de urgenţă, judecătorii de drept comun verificând legalitatea măsurilor de urgenţă concrete. Sistemul judiciar trebuie să asigure şi în aceste situaţii dreptul la un proces echitabil. De asemenea, persoanele trebuie să beneficieze de dreptul la un remediu efectiv în cazul în care autorităţile publice le încalcă drepturile fundamentale prin măsurile de urgenţă.
Curtea a constatat că la articolul 225 alin.(3) din Codul administrativ legislatorul a stabilit că instanţele judecătoreşti sesizate pot exercita controlul judecătoresc doar asupra a) existenţei situaţiei excepţionale la data la care a fost emis actul; b) competenţei autorităţii publice de a emite actul; c) existenţei interesului public care justifică emiterea actului administrativ; d) imposibilităţii efective a autorităţii publice de a emite actul în condiţii obişnuite.
Curtea a constatat că prima facie măsurile de urgenţă ale autorităţilor responsabile de gestionarea stării de urgenţă pot fi contestate în faţa tribunalelor. Pe de altă parte, acest articol nu permite judecătorilor să examineze dacă măsurile contestate sunt "strict impuse de exigenţele situaţiei de urgenţă", adică dacă sunt proporţionale.
Aşadar, controlul a cărui realizare o impun dispoziţiile articolului 225 alin.(3) din Codul administrativ pentru instanţele judecătoreşti în materie de contestaţii ale măsurilor de urgenţă nu are o întindere suficientă şi nu asigură exercitarea sa din partea unui tribunal cu "jurisdicţie deplină", aşa cum o cere articolul 20 din Constituţie.
(c) Dacă prevederile contestate sunt proporţionale cu scopul legitim urmărit
Pentru că a trebuit să analizeze măsuri legislative cu un câmp de aplicare foarte larg, principiul proporţionalităţii impune existenţa unor garanţii care ar putea compensa eventuala aplicare abuzivă a prevederilor contestate. În primul rând, împotriva acţiunilor abuzive ale autorităţilor publice, în eventualitatea în care acestea au loc, trebuie să existe un remediu sub forma controlului judecătoresc. Astfel, legea trebuie să le asigure persoanelor afectate de măsurile de urgenţă ale executivului pe durata stării de urgenţă accesul la un tribunal cu "jurisdicţie deplină".
Aşa cum articolul 225 alin.(3) din Codul administrativ nu asigură un control din partea unui tribunal cu "jurisdicţie deplină", Curtea a reţinut că dispoziţiile contestate sunt disproporţionate.
Curtea a recunoscut constituţionale prevederile invocate din Legea nr.212 din 24 iunie 2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război şi textul "altor acţiuni necesare" de la articolul 2 pct.12) din Hotărârea Parlamentului nr.55 din 17 martie 2020 privind declararea stării de urgenţă, în măsura în care:
(a) autorităţile responsabile de gestionarea stării de urgenţă îndeplinesc doar atribuţii, măsuri sau acţiuni necesare realizării scopurilor care au stat la baza declarării stării de urgentă;
(b) atribuţiile, măsurile sau acţiunile necesare nu depăşesc sfera de competenţă a puterii executive, şi
(c) Parlamentul poate exercita un control efectiv al măsurilor în discuţie.
De asemenea, Curtea a declarat neconstituţional articolul 225 alin.(3) din Codul administrativ în partea în care limitează competenţa instanţelor de judecată de a efectua controlul proporţionalităţii măsurilor dispuse de către autoritatea publică.
Curtea a reţinut că până la modificarea Codului administrativ de către Parlament, în cazul contestării măsurilor adoptate de către autorităţile responsabile de gestionarea stării de urgenţă, instanţele judecătoreşti vor trebui să examineze inclusiv dacă măsura dispusă de către autoritatea publică este proporţională cu situaţia care a determinat-o.
14. NERESPECTAREA MĂSURILOR DE PROFILAXIE, PREVENIRE ŞI/SAU COMBATERE A BOLILOR EPIDEMICE, DACĂ ACEST FAPT A PUS ÎN PERICOL SĂNĂTATEA PUBLICĂ
Pe 30 iunie 2020, Curtea a pronunţat o hotărâre privind controlul constituţionalităţii articolului 761 alin.(1) din Codul contravenţional14.
__________________________
14 Hotărârea nr.18 din 30.06.2020 privind controlul constituţionalităţii articolului 761 alin.(1) din Codul contravenţional
Curtea a analizat sesizările prin prisma articolelor 20, 22 şi 46, coroborate cu articolele 1 alin.(3), 23 alin.(2) şi 54 alin.(2) din Constituţie.
Pentru a vedea dacă prevederile contestate respectă standardele Constituţiei, Curtea le-a examinat sub două aspecte: a) respectarea exigenţelor calităţii legii şi b) respectarea principiului individualizării sancţiunii din articolul 761 alin.(1) din Codul contravenţional.
a) Cu privire la respectarea exigenţelor calităţii legii
Cu privire la condiţia previzibilităţii, Curtea a reţinut că articolul 761 alin.(1) din Codul contravenţional reprezintă o normă de trimitere. Ea nu poate fi privită în mod izolat, ci în coroborare cu celelalte acte normative aplicabile.
În acest sens, Curtea a observat că există mai multe acte care stabilesc măsurile de profilaxie, prevenire şi/sau combatere a bolilor epidemice. De altfel, aceste măsuri pot fi instituite în cazul mai multor boli epidemice, inclusiv în cazul pandemiei de coronavirus (COVID-19).
Totuşi, Curtea a evidenţiat că, potrivit articolului 761 alin.(1) din Codul contravenţional, pentru ca persoana să poată fi trasă la răspundere contravenţională, fapta respectivă trebuie să creeze un pericol pentru sănătatea publică prin nerespectarea măsurilor de profilaxie, prevenire şi/sau combatere a bolilor epidemice. În acest sens, Curtea a notat că agenţii constatatori trebuie să demonstreze, iar instanţele de judecată să verifice în fiecare caz particular prin care acţiuni/omisiuni persoana a pus în pericol sănătatea publică.
Sub acest aspect, Curtea a observat că articolul 761 alin.(1) din Codul contravenţional prevede punerea în pericol a sănătăţii publice ca o condiţie sine qua non de comitere a faptei contravenţionale. Lipsa stabilirii unui pericol pentru sănătatea publică are ca rezultat neîntrunirea laturii obiective ca element constitutiv al contravenţiei.
Aşadar, Curtea a subliniat că prevederile articolului 761 alin.(1) din Codul contravenţional "ne-respectarea măsurilor de profilaxie, prevenire şi/sau combatere a bolilor epidemice, dacă aceasta a pus un pericol sănătatea publică" sunt accesibile şi previzibile, din perspectiva principiului legalităţii penale substanţiale (nullum crimen, nulla poena sine lege).
b) Cu privire la respectarea principiului individualizării sancţiunii din articolul 761 alin.(1) din Codul contravenţional
Curtea a reţinut că legislatorul nu poate reglementa o sancţiune astfel încât să lipsească instanţa de judecată de posibilitatea de a o individualiza în mod efectiv şi rezonabil. Curtea a menţionat că limitarea rolului instanţei de judecată lipseşte de substanţă garanţiile dreptului la un proces echitabil, garantat de articolele 20 din Constituţie şi 6 din Convenţia Europeană.
Sub acest aspect, Curtea a stabilit că nu doar pedeapsa fixă stabilită de către legislator, dar şi diferenţa relativ mică dintre limita minimă şi maximă a sancţiunii, în funcţie de fapta prejudiciabilă şi de multitudinea modalităţilor factuale de comitere a acesteia, sunt de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil, prin restrângerea competenţei instanţei de judecată de a exercita un control de jurisdicţie deplină în privinţa individualizării şi oportunităţii sancţiunii.
Aşadar, Curtea a constatat că, în cazul persoanei fizice, diferenţa amenzii dintre limita minimă de 450 unităţi convenţionale şi limita maximă de 500 unităţi convenţionale nu îi acordă instanţei de judecată posibilitatea de a aprecia proporţionalitatea sancţiunii aplicate prin raportare la fapta contravenţională şi la circumstanţele cazului, astfel încât să existe un echilibru corect între scopul legii contravenţionale şi mijloace, iar mijloacele utilizate să nu restrângă drepturile persoanei mai mult decât este necesar pentru a atinge aceste scopuri.
De altfel, Curtea a subliniat că în cazul persoanei juridice amenda poate fi stabilită de la 1000 unităţi convenţionale până la 1500 de unităţi convenţionale. Aşadar, Curtea a observat că marja dintre limita minimă şi cea maximă este de 500 unităţi convenţionale, fapt care îi permite instanţei de judecată să individualizeze amenda în funcţie de fapta contravenţională comisă. De asemenea, Curtea a reţinut că modalităţile factuale de comitere a faptei prejudiciabile de către persoana juridică nu pot fi atât de variate ca în cazul persoanei fizice.
Prin urmare, Curtea a hotărât că textul "de la 450" din articolul 761 alin.(1) din Codul contravenţional este neconstituţional.
Curtea a stabilit că, în vederea executării prezentei hotărâri, până la modificarea cadrului legal, pentru fapta de nerespectare a măsurilor de profilaxie, prevenire şi/sau combatere a bolilor epidemice, dacă aceasta a pus în pericol sănătatea publică, persoanei fizice i se va aplica o amendă de la limita minimă, stabilită de articolul 34 alin.(2) din Codul contravenţional, până la limita maximă de 500 de unităţi convenţionale, prevăzută de articolul 761 alin.(1) din Codul contravenţional.
15. POSIBILITATEA DIZOLVĂRII PARLAMENTULUI ÎN ULTIMELE ŞASE LUNI ALE MANDATULUI PREŞEDINTELUI ŢĂRII ŞI POSIBILITATEA ORGANIZĂRII ALEGERILOR PARLAMENTARE ŞI PREZIDENŢIALE ÎN ACEEAŞI PERIOADĂ
Pe 7 iulie 2020, Curtea a pronunţat o hotărâre pentru interpretarea unor articole din Constituţie15 cu explicarea următoarelor chestiuni:
__________________________
15 Hotărârea nr.19 din 07.07.2020 pentru interpretarea articolelor 2 alin.(1), 38, 61 alineatele (1) şi (3), 78, 85 alineatele (1), (2) şi (4), 90 alineatele (1), (2) şi (4) din Constituţie
(1) Permite Constituţia dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii?
(2) Permite Constituţia dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii în cazul în care în această perioadă Preşedintele demisionează şi sunt întrunite condiţiile pentru dizolvarea Parlamentului?
(3) Permite Constituţia organizarea alegerilor parlamentare şi a alegerilor prezidenţiale (ordinare sau anticipate) în aceeaşi perioadă?
(4) Permite Constituţia desfăşurarea concomitentă a două scrutine în aceeaşi perioadă?
(5) Care este procedura care trebuie urmată pentru organizarea alegerilor parlamentare anticipate şi a alegerilor prezidenţiale în aceeaşi perioadă?
I. Cu privire la faptul dacă Constituţia permite dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii
Curtea a constatat că interpretarea sa din Hotărârea nr.29 din 24 noiembrie 2015 a fost dată doar pentru situaţia în care Preşedintele Republicii era ales de către Parlament, interpretare care nu este valabilă în prezent, deoarece Preşedintele Republicii este ales de către popor.
Caracterul constant al acestei interdicţii se explică şi prin faptul că în ideea constituantei asupra separaţiei ramurilor puterii, prevăzute de articolul 6 din Constituţie, această separare implică ca autorităţile publice alese de popor să fie constituite într-un mod care să împiedice uniformizarea acestora, astfel oferindu-se soluţia separării temporale a campaniilor electorale parlamentare şi prezidenţiale.
Curtea a observat că Legea Supremă interzice explicit şi în mod absolut dizolvarea Parlamentului în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii şi nu prevede excepţii de la această interdicţie.
Prin urmare, dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova este interzisă în orice circumstanţă.
II. Cu privire la faptul dacă Constituţia permite dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii în cazul în care în această perioadă Preşedintele demisionează şi sunt întrunite condiţiile pentru dizolvarea Parlamentului
Curtea a reţinut că Preşedintele Republicii are dreptul să demisioneze dacă consideră necesar şi această decizie a lui comportă un caracter absolut, fiind calificată drept o circumstanţă "voluntară şi subiectivă" apărută din proprie iniţiativă. Preşedintele nu poate fi obligat să-şi exercite mandatul contrar voinţei sale. În cazul în care acesta renunţă la exercitarea mandatului, funcţiile sale sunt preluate, în conformitate cu prevederile articolului 91 din Constituţie, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.
Interdicţia prevăzută de articolul 85 alin.(4) din Constituţie operează indiferent de faptul dacă în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii această funcţie este exercitată de Preşedintele ales sau de persoanele care asigură constituţional interimatul funcţiei în perioada respectivă.
Aşadar, Constituţia nu permite dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii în cazul în care în această perioadă Preşedintele demisionează şi sunt întrunite condiţiile pentru dizolvarea Parlamentului.
III. Cu privire la faptul dacă Constituţia permite organizarea alegerilor parlamentare şi a alegerilor prezidenţiale (ordinare sau anticipate) în aceeaşi perioadă
Curtea a notat că Constituţia interzice crearea situaţiilor în care structurile statului alese de popor să fie lipsite de continuitate, că separarea puterilor presupune ca autorităţile publice alese de popor să fie constituite într-un mod care să împiedice uniformizarea acestora, ceea ce înseamnă interzicerea suprapunerii campaniilor electorale pentru alegerea Parlamentului cu cea pentru alegerea Preşedintelui Republicii. Curtea a observat că în cazul organizării simultane a alegerilor prezidenţiale şi a alegerilor parlamentare (ordinare sau anticipate) exigenţele în discuţie nu ar fi respectate.
Prin urmare, Constituţia nu permite desfăşurarea alegerilor parlamentare şi a alegerilor prezidenţiale (ordinare sau anticipate) în aceeaşi perioadă.
IV. Cu privire la faptul dacă Constituţia permite desfăşurarea concomitentă a două scrutine în aceeaşi perioadă
Curtea a observat că singura interdicţie referitoare la desfăşurarea concomitentă a două scrutine priveşte situaţia desfăşurării alegerilor parlamentare şi prezidenţiale (ordinare sau anticipate) în aceeaşi perioadă. Aceasta din urmă rezultă din articolul 85 alin.(4) din Constituţie, care interzice dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui Republicii. Cât priveşte desfăşurarea altor scrutine în aceeaşi zi (e.g. parlamentare şi locale sau prezidenţiale şi locale), Curtea a notat că Constituţia nu conţine prevederi care ar interzice acest fapt.
Prin urmare, Constituţia permite desfăşurarea concomitentă a două scrutine în aceeaşi perioadă, cu excepţia desfăşurării alegerilor parlamentare şi prezidenţiale (ordinare sau anticipate).
V. Cu privire la procedura care trebuie urmată pentru organizarea alegerilor parlamentare anticipate şi a alegerilor prezidenţiale în aceeaşi perioadă
Curtea a observat că prin această întrebare autorul sesizării i se adresează Curţii nu pentru că textul Constituţiei îi este neclar, ci mai curând pentru a obţine o consiliere juridică. Constituţia nu-i atribuie Curţii o asemenea competenţă. Prin urmare, Curtea a considerat că acest capăt al sesizării trebuie respins ca inadmisibil.
16. POSIBILITATEA CONTESTĂRII ÎN FAŢA INSTANŢELOR DE DREPT COMUN A HOTĂRÂRILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE
Pe 9 iulie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre pentru interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie16.
__________________________
16 Hotărârea nr.20 din 09.07.2020 pentru interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie
Autorii sesizărilor au solicitat Curţii să explice următoarele chestiuni, prin interpretarea articolelor din Constituţie:
(1) Caracterul definitiv şi nesusceptibil de vreo cale de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale, prevăzut de articolul 140 alin.(2) din Constituţie, este aplicabil tuturor hotărârilor pronunţate de către Curte în exercitarea competenţelor sale prevăzute de Constituţie?
(2) Hotărârile Curţii Constituţionale cu privire la alegerea şi/sau destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale se supun unor căi de atac?
I. Cu privire la faptul dacă caracterul definitiv şi nesusceptibil de vreo cale de atac al hotărârilor Curţii Constituţionale, prevăzut de articolul 140 alin.(2) din Constituţie, este aplicabil tuturor hotărârilor pronunţate de către Curte în exercitarea competenţelor sale prevăzute de Constituţie
Constituanta a stabilit în articolul 140 alin.(2) exact acelaşi statut constituţional pentru toate hotărârile adoptate de Plenul Curţii Constituţionale referitoare la problemele care sunt atribuite în competenţa sa exclusivă de către Constituţie, şi anume că acestea "sunt definitive şi nu pot fi atacate".
Curtea a notat că actele emise în cadrul exercitării competenţelor constituţionale exclusive ale Curţii Constituţionale nu pot fi supuse cenzurii nici sub aspectul constituţionalităţii, nici în privinţa legalităţii, de nici o autoritate publică, inclusiv de instanţa de judecată în procedură de contencios administrativ. Constituţia nu împuterniceşte alte autorităţi publice să examineze o hotărâre a Curţii Constituţionale şi să o considere ca fiind neconstituţională sau ilegală.
De altfel, dacă s-ar accepta posibilitatea contestării în ordinea contenciosului administrativ a actelor Curţii emise ca urmare a exercitării competenţei expres prevăzute în Constituţie, s-ar admite intervenţia directă a puterii judecătoreşti în probleme ce vizează funcţionalitatea Curţii, aducându-se atingere principiilor supremaţiei Constituţiei şi separării puterilor în stat, realizarea cărora tocmai trebuie să fie asigurată de Curtea Constituţională. Eventualul control judecătoresc al actelor instanţei de jurisdicţie constituţională menţionate supra ar submina rolul Curţii Constituţionale de gardian al Constituţiei şi cel de a fi un organism independent care se supune numai Legii Supreme.
Astfel, dacă garantul supremaţiei Constituţiei ar putea fi supus controlului unei alte autorităţi a statului, atunci statutul constituţional al Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională ar fi iluzoriu şi fictiv.
În acest sens, Curtea a menţionat că unicul instrument de verificare şi modificare a hotărârilor Curţii Constituţionale este revizuirea acestora, care constituie o atribuţie exclusivă a Curţii Constituţionale. Curtea a reţinut că învestirea Curţii Constituţionale cu competenţa de a-şi controla propriile acte şi proceduri constituie un element fundamental al independenţei sale.
În viziunea Comisiei de la Veneţia, este important ca doar Curtea Constituţională să-şi poată revizui hotărârile. Nicio altă autoritate publică nu poate fi autorizată să o facă. Dacă unei autorităţi publice i s-ar oferi competenţa revizuirii constituţionalităţii sau a legalităţii unui act al Curţii Constituţionale, independenţa Curţii Constituţionale ar fi compromisă.
Prin urmare, Curtea a reţinut că orice act al Curţii Constituţionale (hotărâre, aviz, decizie), pronunţat în legătură cu exercitarea unei competenţe prevăzute expres în Constituţie, se bucură de caracterul definitiv şi inatacabil, prescris de articolul 140 alin.(2) din Constituţie.
II. Cu privire la faptul dacă hotărârile Curţii Constituţionale cu privire la alegerea şi/sau destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale se supun unor căi de atac
Curtea a reţinut că alegerea şi demiterea Preşedintelui Curţii reprezintă o atribuţie constituţională a Curţii Constituţionale. Prezenţa unui text expres în Constituţie referitor la alegerea Preşedintelui Curţii Constituţionale, text care acoperă, în mod rezonabil, şi destituirea sa din funcţie, face ca aceste proceduri să dobândească un caracter strict constituţional.
Curtea a notat că această competenţă ţine de autonomia funcţională a Curţii, care decurge din garanţiile constituţionale ale independenţei acesteia. Curtea a menţionat că actele referitoare la alegerea sau destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii sunt adoptate în virtutea dreptului ei la autoadministrare în vederea realizării competenţelor prevăzute expres de Constituţie. Relaţiile dintre Curtea Constituţională şi Preşedintele ei au un caracter exclusiv de drept constituţional.
Funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale este una primus inter pares, care este exercitată fără a deţine vreo funcţie jurisdicţională superioară celei a altor judecători constituţionali, Plenul Curţii Constituţionale conducând de facto activitatea Curţii în ansamblu.
Curtea a reţinut că nicio altă autoritate a statului, inclusiv instanţele de judecată, nu se pot substitui opţiunii şi votului secret exprimat de judecătorii constituţionali atunci când aleg Preşedintele Curţii. Alegerea Preşedintelui Curţii se face de către judecători, aflaţi în raporturi de egalitate unul faţă de altul, fiind independenţi în exprimarea opţiunii prin vot. Preşedintele Curţii nu este numit de o autoritate publică, tocmai pentru a asigura autonomia funcţională a Curţii Constituţionale, iar opţiunea absolut personală a judecătorilor constituţionali, exprimată prin vot secret în vederea exercitării unei competenţe constituţionale, nu poate fi contestată.
Prin urmare, Curtea a notat că hotărârile Curţii privind alegerea şi destituirea din funcţie a Preşedintelui Curţii Constituţionale nu pot fi contestate în faţa instanţelor judecătoreşti.
17. OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI TERITORIUL ŢĂRII SAU LOCALITATEA DE REŞEDINŢĂ ÎN PROCESELE DE INSOLVABILITATE
Pe 4 august 2020, Curtea a pronunţat o hotărâre privind excepţia de neconstituţionalitate referitoare la omisiunea de a reglementa durata maximă pentru care poate fi dispusă obligaţia de nepărăsire a teritoriului ţării sau localitatea de reşedinţă din articolul 84 din Legea insolvabilităţii17.
__________________________
17 Hotărârea nr.21 din 04.08.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 84 din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012
Dispoziţiile relevante ale Legii insolvabilităţii prevăd că "după intentarea procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate, din oficiu sau la cererea administratorului/lichidatorului, poate obliga debitorul sau reprezentantul organelor lui de conducere să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea sa expresă în cazul în care există dovezi că acesta ar putea să se ascundă ori să se eschiveze de la participarea la procedură" [articolul 84 alin.(1)], precum şi că, în caz de eschivare a debitorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege, instanţa de insolvabilitate, la cererea administratorului, a adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate interzice debitorului "să părăsească localitatea de reşedinţă fără permisiunea sa expresă" [articolul 84 alin.(2)]. Prin urmare, în situaţia în care nu-şi îndeplineşte obligaţiile şi/sau atribuţiile prevăzute de lege, instanţa poate să-i interzică debitorului persoană fizică sau reprezentantului debitorului persoană juridică să părăsească teritoriul ţării sau al localităţii de reşedinţă.
Legislatorul a stabilit că interdicţia de nepărăsire a teritoriului ţării sau, după caz, a localităţii de reşedinţă este valabilă pentru "întregul proces de insolvabilitate dacă instanţa de insolvabilitate nu stabileşte altfel" [articolul 84 alin.(3) din Legea insolvabilităţii]. Curtea a constatat că norma citată supra nu stabileşte limite temporale pentru care este valabilă interdicţia de a nu părăsi ţara sau localitatea de reşedinţă, iar procesele de insolvabilitate, în funcţie de tipul de procedură aplicat, (restructurare, faliment etc.), de numărul de creditori, valoarea masei debitoare etc., ar putea avea o complexitate mai mare sau mai mică şi, respectiv, o durată diferită. Această norma nu prevede niciun fel de criterii sau condiţii care i-ar permite instanţei să determine, iar persoanei să cunoască perioada de timp pentru care a fost aplicată interdicţia.
Astfel, Curtea a constatat că articolul 84 alin.(3) din Legea insolvabilităţii nu le oferă persoanelor vizate suficientă previzibilitate şi suficiente garanţii împotriva ingerinţelor arbitrare, aşa cum o impune articolul 23 alin.(2) din Constituţie.
Curtea a reţinut că lipsa reglementării privind durata maximă a obligaţiei de nepărăsire a teritoriului ţării şi, respectiv, a localităţii de reşedinţă constituie o omisiune legislativă contrară Constituţiei.
Totodată, Curtea a subliniat că, confruntată cu o omisiune legislativă şi în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, nu poate stabili doar neconstituţionalitatea normei contestate, dar urmează să vină cu o soluţie provizorie. Curtea a observat că articolul 64 din Codul de executare stabileşte că "interdicţia de a părăsi ţara în cel mult 6 luni se aplică de către judecător, la demersul executorului judecătoresc, doar atunci când prezenţa debitorului este necesară pentru executarea eficientă a documentului executoriu şi doar după luarea măsurilor de asigurare a executării documentului executoriu, cu obligarea executorului judecătoresc de a efectua periodic un control privind necesitatea menţinerii acestei interdicţii". Dacă este necesară menţinerea interdicţiei pentru un termen mai mare, aceasta poate fi aplicată în mod repetat în urma unui demers motivat al executorului judecătoresc, dar nu mai mult de trei ori în cadrul aceleiaşi proceduri de executare. Ca în cazul insolvabilităţii, procedura de executare are sarcina de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor. Prin urmare, Curtea a considerat că până la modificarea articolului 84 din Legea insolvabilităţii de către legislator şi în vederea instituirii unei practici conforme cu Constituţia, instanţele de insolvabilitate vor aplica la instituirea măsurilor de nepărăsire a teritoriului ţării sau a localităţii de reşedinţă, în mod corespunzător, termenele stabilite de articolul 64 din Codul de executare.
18. PREZENTAREA INFORMAŢIEI FISCALE CĂTRE INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ CA MIJLOC DE PROBĂ
Pe 6 august 2020, Curtea a pronunţat o hotărâre referitoare la unele prevederi din Codul fiscal, care stabilesc că informaţia deţinută de serviciile fiscale le poate fi prezentată instanţelor judecătoreşti şi organelor de urmărire penală doar în scopul examinării cazurilor legate de evaziunea fiscală18.
__________________________
18 Hotărârea nr.22 din 06.08.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 22616 alin.(11) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997
Curtea a reţinut că articolul 26 din Constituţie garantează dreptul la apărare. Dreptul la apărare presupune posibilitatea fiecărui om de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, în faţa unui tribunal, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. Curtea a subliniat că dreptul la apărare, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, cuprinde totalitatea drepturilor şi a regulilor procedurale care îi acordă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc şi de a le contesta, în vederea demonstrării nevinovăţiei sale. Prin urmare, dreptul la apărare trebuie asigurat pe tot parcursul procesului penal. În acest sens, Curtea Europeană a reţinut că, la stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se ţină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Astfel, trebuie să se examineze în special dacă acuzatului i s-a acordat posibilitatea de a avea acces şi de a administra probele pe care le consideră necesare pentru a le utiliza în apărarea sa (a se vedea Rowe şi Davis v. Regatul Unit, 16 februarie 2000, § 60).
Curtea a notat că, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale, autorităţile judiciare sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca apărarea să fie exercitată în mod efectiv. Pentru a-şi exercita dreptul la apărare, persoanei acuzate trebuie să i se permită să beneficieze de toate mijloacele de probă, care se pot dovedi decisive pentru şansele apărării. Aşadar, dreptul unei persoane de a-şi pregăti efectiv apărarea se află într-o legătură indisolubilă cu dreptul de acces la probe.
Curtea a subliniat că o problemă distinctă în contextul asigurării dreptului la apărare al acuzatului ţine de accesul acestuia la toate probele care au legătură cu dosarul pentru a-şi realiza dreptul la apărare, însă în unele situaţii statul ar avea dreptul de a nu divulga unele elemente, garantând astfel respectarea altui drept fundamental, e.g., dreptul la viaţa privată. Ponderea drepturilor concurente se stabileşte prin punerea lor în balanţă de către instanţele de drept comun, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz particular. În conformitate cu prevederile articolului 54 din Constituţie, orice limitare legală a dreptului la apărare trebuie justificată în mod convingător, prin urmărirea unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi să nu poată atinge existenţa dreptului respectiv. Cu alte cuvinte, atunci când se limitează un drept, trebuie asigurat un echilibru corect între acesta şi scopul legitim urmărit.
Curtea a reţinut că, în materie penală, reglementarea garanţiilor specifice unui proces penal trebuie să se circumscrie unei proceduri clare şi efective, care să permită accesul la mijloacele de probă. Curtea a observat că dispoziţiile contestate din articolul 22616 alin.(11) din Codul fiscal, care reglementează mecanismul de declarare şi de asigurare a confidenţialităţii informaţiei fiscale, prevăd prezentarea informaţiei deţinute de serviciile fiscale instanţelor judecătoreşti şi organelor de urmărire penală doar în scopul examinării cazurilor legate de evaziunea fiscală, nu şi în alte cazuri. Totodată, Curtea a notat că prevederile contestate ale articolului 22616 din Codul fiscal interzic accesul la informaţiile care pot conduce la identificarea unei persoane, în special accesul la codul de identificare, la numele, prenumele, disponibilul de mijloace băneşti, precum şi proprietăţile persoanei.
Curtea a observat că legislatorul a atribuit o protecţie mai mare dreptului la respectarea vieţii private, în defavoarea dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a reţinut că ambele drepturi sunt protejate de Constituţie, prin articolul 28 şi, respectiv, prin articolul 26. Niciunul dintre aceste drepturi nu este absolut. Fiecare drept poate fi supus restricţiilor, inter alia, pentru protecţia drepturilor altor persoane, după cum prevede articolul 54 alin.(2) din Constituţie. Mai mult, Constituţia Republicii Moldova nu stabileşte o ierarhie a priori între aceste drepturi fundamentale.
Prin instituirea acestor măsuri, legislatorul a negat de plano interesele persoanei de a-şi asigura o apărare efectivă, în cadrul unui proces penal, în afara sferei fiscale. Astfel, modalitatea în care a fost reglementat textul criticat interzice orice punere în balanţă a intereselor concurente de către judecătorul de drept comun.
În consecinţă, Curtea a constatat că prevederile contestate din articolul 22616 alin.(11) din Codul fiscal contravin articolului 26 din Constituţie, pentru că nu asigură un echilibru corect pentru dreptul la apărare, aşa cum prescrie articolul 54 din Constituţie.
19. ROLUL PREŞEDINTELUI REPUBLICII ÎN CADRUL PROCEDURII DE DESEMNARE A CANDIDATULUI PENTRU FUNCŢIA DE PRIM-MINISTRU
Pe 6 august 2020, Curtea a pronunţat o hotărâre pentru interpretarea articolelor 89, 91 şi 98 alin.(1) din Constituţie19.
__________________________
19 Hotărârea nr.23 din 06.08.2020 pentru interpretarea articolelor 89, 91 şi 98 alin.(1) din Constituţie
Autorul sesizării a solicitat Curţii să explice câteva chestiuni, prin interpretarea articolelor 91 şi 98 alin.(1) din Constituţie:
(1) Deţine Preşedintele Republicii o marjă discreţionară absolută la desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru sau acesta este obligat să desemneze candidatul propus de majoritatea parlamentară în timpul consultărilor?
(2) Poate fi aplicat mecanismul instituirii interimatului funcţiei de Preşedinte al Republicii, stabilit prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.28 din 17 octombrie 2017, în cazul în care Preşedintele refuză să desemneze candidatul pentru funcţia de Prim-ministru înaintat de majoritatea parlamentară?
I. Cu privire la marja discreţionară a Preşedintelui Republicii la desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru şi dacă acesta este obligat să desemneze candidatul propus de majoritatea parlamentară în timpul consultărilor
Curtea a observat că acest aspect al sesizării a fost elucidat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.32 din 29 decembrie 2015. În această Hotărâre Curtea a reţinut că articolul 98 alin.(1) din Constituţie prevede atribuţia exclusivă a Preşedintelui Republicii de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. În acelaşi timp, Curtea a subliniat că, deşi exclusivă, atribuţia de desemnare nu poate fi discreţionară, deoarece Preşedintele va desemna un candidat pentru funcţia de premier numai după consultarea fracţiunilor parlamentare. Curtea a menţionat că în procedura de formare şi învestire a Guvernului esenţial este votul Parlamentului. Scopul consultărilor este de a identifica sprijinul politic al deputaţilor pentru o anumită persoană, capabilă să formeze un Guvern care să se bucure de încrederea Parlamentului. Ceea ce contează în aceste consultări este obţinerea susţinerii politice pentru persoana ce ar putea fi desemnată în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Curtea a mai notat că Preşedintele Republicii poate veni la consultări cu o propunere proprie, care ar putea să fie acceptată. Este, însă, la fel posibil ca în cadrul acestor consultări politice candidatul propus de către Preşedinte pentru funcţia de Prim-ministru să nu fie agreat de partenerii de consultare ai acestuia. În acest sens, Curtea a menţionat că Preşedintele ţării nu-şi poate subordona partenerii de dialog politic pe care îi consultă. În acest rol, Preşedintele Republicii acţionează doar în calitate de reprezentant al statului, căruia îi revine dreptul şi responsabilitatea de a găsi o cale a dialogului şi a evaluării voinţei şi capacităţii deputaţilor consultaţi de a susţine din punct de vedere parlamentar pe un anumit candidat. Desemnând candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, Preşedintele Republicii trebuie să facă dovada imparţialităţii şi a neutralităţii sale politice, a echidistanţei sale faţă de toate grupurile parlamentare. Preşedintele nu are dreptul constituţional de a se suprapune grupurilor parlamentare.
Curtea a notat că Preşedintele intervine exclusiv ca reprezentant al statului, pentru a stabili şi formaliza prin însemnătatea şi solemnitatea funcţiei sale şi pentru a menţine cu autoritatea puterii sale echilibrul între Parlament şi un posibil viitor Guvern. Interpretarea Constituţiei în sensul existenţei unui drept discreţionar al Preşedintelui ţării de desemnare a candidatului pentru funcţia de Prim-ministru poate conduce la apariţia unor conflicte instituţionale, deoarece Preşedintele Republicii nu-i poate impune Parlamentului o anumită opţiune cu privire la persoana care va ocupa funcţia de Prim-ministru.
Analizând ponderea fiecăreia dintre cele două autorităţi publice în procedura de formare a Guvernului, Curtea a conchis că rolul Parlamentului este unul decisiv în raport cu rolul Preşedintelui Republicii. Curtea a reţinut că, în conformitate cu prevederile articolului 60 alin.(1) din Constituţie, anume Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova.
Curtea a notat că nu există niciun motiv constituţional şi democratic pentru ca Preşedintele Republicii să nu desemneze în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru persoana care dispune de sprijinul majorităţii parlamentare, fie ea adversă Preşedintelui.
Astfel, în cazul constituirii unei majorităţi parlamentare absolute, Preşedintele Republicii urmează să desemneze candidatul susţinut de această majoritate. Doar în cazul în care nu este constituită o majoritate parlamentară absolută, Preşedintele ţării are obligaţia, după consultarea fracţiunilor parlamentare, de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, chiar dacă fracţiunile parlamentare nu sunt de acord cu propunerea Preşedintelui.
Exercitarea în acest mod a atribuţiei Preşedintelui Republicii privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, reglementată de articolul 98 din Constituţie, este de natură să menţină raporturile între Parlament şi Preşedinte în echilibrul impus de Constituţie pentru republica parlamentară.
Curtea a reţinut că modul de alegere a Preşedintelui Republicii (prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat sau de către Parlament) nu influenţează în nici o măsură modul de exercitare de către şeful statului a atribuţiei constituţionale reglementate de articolul 98 alin.(1) din Constituţie.
II. Cu privire la posibila instituire în baza Hotărârii Curţii Constituţionale nr.28 din 17 octombrie 2017 a interimatului funcţiei de Preşedinte al Republicii, în cazul în care Preşedintele refuză să desemneze candidatul pentru funcţia de Prim-ministru înaintat de majoritatea parlamentară
Pentru a elucida dacă mecanismul prevăzut de Hotărârea Curţii Constituţionale nr.28 din 17 octombrie 2017 este aplicabil în acest caz, Curtea a analizat, în primul rând, dacă îşi menţine în prezent soluţia. Curtea parcurge acest exerciţiu în fiecare caz în care este chemată să aplice o Hotărâre pronunţată anterior. În acest mod, Curtea veghează ca jurisprudenţa sa să fie coerentă şi conformă rigorilor stabilite de Constituţie.
Analizând Hotărârea nr.28 din 17 octombrie 2017, Curtea a observat că ea a aplicat instituţia interimatului funcţiei de Preşedinte al Republicii, reglementată de articolul 91 din Constituţie, în cazul în care Preşedintele ţării a refuzat în mod deliberat, din motive subiective, să-şi exercite atribuţiile constituţionale, deşi acest caz trebuia soluţionat prin prisma instituţiei suspendării din funcţie şi a demiterii Preşedintelui Republicii, stabilită de articolul 89 din Constituţie. Curtea a considerat că, spre deosebire de demiterea din funcţie, care este o procedură complexă şi de lungă durată, interimatul funcţiei soluţionează prompt problema funcţionalităţii depline a instituţiilor fundamentale ale statului.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că suspendarea din funcţie şi demiterea Preşedintelui Republicii este o procedură complexă, însă, în acelaşi timp, aceasta este o procedură prescrisă expres de Constituţie în cazul comiterii de către Preşedintele Republicii a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Legii Supreme. Prin urmare, Curtea a ajuns la concluzia că prin interpretarea funcţională a Constituţiei, în cazul Hotărârii nr.28 din 17 octombrie 2017, a fost creat un mecanism care nu se bazează pe Constituţie.
Curtea a observat că această concluzie se regăseşte şi în Opinia Comisiei de la Veneţia cu privire la situaţia constituţională cu referinţă particulară la posibilitatea dizolvării Parlamentului, adoptată la cea de-a 119-a sesiune plenară (Veneţia, 21-22 iunie 2019), CDL-AD(2019)012.
Având în vedere raţionamentele prezentate supra, Curtea a considerat necesar să-şi reevalueze considerentele şi soluţia stabilită prin Hotărârea nr.28 din 17 octombrie 2017.
Curtea a reţinut că şeful statului nu poate fi în afara răspunderii. Constituţia Republicii Moldova prevede două mecanisme de răspundere a Preşedintelui Republicii, şi anume: răspunderea juridică (penală) şi răspunderea politică (constituţională).
Răspunderea juridică (penală) a Preşedintelui ţării este reglementată de articolul 81 alin.(3) din Constituţie. Acest articol prevede că, Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată îi aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.
Răspunderea politică (constituţională) a Preşedintelui ţării este stabilită de articolul 89 din Constituţie. Acest articol prevede că în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi suspendat din funcţie de Parlament, cu votul a două treimi din deputaţi [alin. (1)]. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută [alin. (2)]. Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui [alin. (3)]. Prin posibilitatea suspendării şi demiterii Preşedintelui Republicii în cazul încălcării grave a prevederilor Constituţiei se asigură realizarea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat reglementat de articolul 6 din Constituţie, acest mecanism constituţional operând pentru a restabili echilibrul puterilor în stat, încălcat de şeful statului prin sfidarea prevederilor Legii Supreme.
Cu privire la caracterul suficient al refuzului Preşedintelui Republicii de a desemna candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, înaintat de majoritatea parlamentară, pentru a se declanşa procedura demiterii din funcţie a acestuia, Curtea a reţinut că, potrivit articolului 89 alin.(1) din Constituţie, Preşedintele Republicii poate fi suspendat din funcţie şi demis în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Legea Supremă nu stabileşte o noţiune a "faptelor grave" care încalcă prevederile Constituţiei. Constituanta a stabilit doar o clauză adjectivală pentru intensitatea încălcării Constituţiei pentru care Preşedintele ţării poate fi suspendat din funcţie şi demis.
Autoritatea învestită cu atribuţia de a califica şi constata dacă faptele pentru care este învinuit Preşedintele Republicii sunt fapte grave de încălcare a Constituţiei sau nu este Curtea Constituţională, care, conform prevederilor Legii Supreme, garantează supremaţia Constituţiei [articolul 134 alin.(3)], interpretează Constituţia [articolul 135 alin.(1) lit.b)] şi constată circumstanţele care justifică demiterea Preşedintelui Republicii Moldova [articolul 135 alin.(1) lit.f)].
Având în vedere faptul că în această cauză Curtea nu a fost sesizată, în baza articolului 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, să constate circumstanţele care justifică demiterea din funcţie a Preşedintelui Republicii, Curtea a reţinut că ea nu poate răspunde la modul abstract la chestiunea caracterului suficient al refuzului Preşedintelui ţării de a desemna candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, înaintat de majoritatea parlamentară, pentru a se declanşa procedura suspendării din funcţie. Constatarea caracterului de faptă gravă al unei încălcări a prevederilor Constituţiei, în sensul articolului 89 alin.(1) din Constituţie, poate fi făcută în fiecare caz în parte, analizând aspectele de fapt (i.e. care este contextul încălcării Constituţiei) şi de drept (i.e. care prevedere din Constituţie a fost încălcată).
Totuşi, Curtea a reţinut că, în general, pentru a aprecia dacă Preşedintele Republicii poate fi suspendat din funcţie şi demis pentru faptul că a refuzat desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru, înaintat de majoritatea parlamentară, trebuie avute în vedere următoarele aspecte.
În primul rând, este important dacă prin refuzul său Preşedintele Republicii a încălcat o prevedere din Constituţie şi/sau o Hotărâre a Curţii Constituţionale.
În al doilea rând, trebuie analizat dacă Preşedintele Republicii şi-a respectat obligaţia imparţialităţii şi a neutralităţii politice în procesul desemnării candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.
Curtea a reţinut că criteriile în discuţie nu sunt exhaustive şi reprezintă puncte de pornire în analiza faptului dacă refuzul Preşedintelui Republicii de a desemna candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, înaintat de majoritatea parlamentară, reprezintă o încălcare gravă a Constituţiei. Ele pot fi dezvoltate ţinând cont de circumstanţele particulare ale sesizărilor care vizează constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea din funcţie şi demiterea Preşedintelui Republicii, depuse în baza articolului 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie.
Curtea a interpretat Constituţia şi a reţinut următoarele:
În sensul articolului 98 alin.(1) din Constituţie, marja discreţionară a Preşedintelui Republicii la desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru este limitată. În cazul în care este constituită o majoritate parlamentară absolută formalizată, Preşedintele Republicii este obligat să desemneze candidatul înaintat de această majoritate pentru funcţia de Prim-ministru. În cazul în care nu este constituită o majoritate parlamentară absolută formalizată, Preşedintele Republicii este obligat ca, după consultarea fracţiunilor parlamentare, să desemneze un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, chiar dacă fracţiunile parlamentare nu sunt de acord cu propunerea sa.
În sensul articolelor 89 şi 91 din Constituţie, în cazul în care Preşedintele Republicii refuză să desemneze candidatul pentru funcţia de Prim-ministru înaintat de majoritatea parlamentară formalizată, această situaţie trebuie soluţionată prin prisma articolului 89 din Constituţie, care prevede suspendarea din funcţie şi demiterea Preşedintelui Republicii. Pentru aprecierea faptului dacă refuzul Preşedintelui Republicii de a desemna candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, propus de majoritatea parlamentară, reprezintă o faptă gravă, în sensul articolului 89 alin.(1) din Constituţie, trebuie avute în vedere următoarele elemente:
a) dacă prin această faptă Preşedintele Republicii încalcă o prevedere din Constituţie şi/sau o Hotărâre a Curţii Constituţionale şi
b) dacă prin această faptă Preşedintele Republicii îşi încalcă obligaţia imparţialităţii şi neutralităţii politice în procesul desemnării candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.
20. INTERDICŢIA PRESTĂRII SERVICIILOR DE CĂTRE ORGANIZAŢIILE NECOMERCIALE PENTRU CONCURENŢII ELECTORALI ÎN PERIOADA CAMPANIEI ELECTORALE
Pe 8 octombrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.24 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 6 alin.(5) din Legea nr.86 din 11 iunie 2020 cu privire la organizaţiile necomerciale20.
__________________________
20 Hotărârea nr.24 din 08.10.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 6 alin.(5) din Legea nr.86 din 11 iunie 2020 cu privire la organizaţiile necomerciale
Autorul sesizării a pretins că dispoziţiile contestate le interzic doar organizaţiilor necomerciale să presteze servicii pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale, fără a le impune aceeaşi interdicţie şi organizaţiilor comerciale, deşi ambele tipuri de organizaţii se află în situaţii similare, potrivit legii. În acest sens, autorul sesizării consideră că prin dispoziţiile contestate legislatorul a instituit o măsură discriminatorie.
Curtea a analizat sesizarea prin prisma articolelor 16, 32, 46 şi 54 din Constituţie.
Curtea a stabilit că, potrivit legii, organizaţiile necomerciale şi cele comerciale se află în situaţii asemănătoare, ambele pot desfăşura activităţi economice şi pot utiliza venitul obţinut din această activitate pentru realizarea scopurilor statutare ale organizaţiei, însă interdicţia contestată este aplicabilă doar faţă de primele.
Cu privire la scopul legitim urmărit de măsura contestată, Curtea a observat că organizaţiilor necomerciale le este interzis să presteze atât servicii gratuite, cât şi servicii oneroase (contra plată) pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale.
În cazul prestării serviciilor gratuite de organizaţiile necomerciale pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale, Curtea a admis că acestea pot fi considerate o formă de susţinere politică în sensul articolului 32 din Constituţie. Curtea a reţinut că aplicarea interdicţiei contestate în cazul organizaţiilor necomerciale se bazează pe faptul că, spre deosebire de organizaţiile comerciale, primele pot beneficia de sprijin financiar, de alte facilităţi oferite de stat şi de mecanismul de desemnare procentuală. Pentru a se acorda aceste beneficii legale, legislatorul a urmărit ca organizaţiile necomerciale să manifeste neutralitate politică în perioada campaniei electorale. Aşadar, Curtea a considerat că obiectivul în discuţie se încadrează în noţiunea de "ordine publică", stabilită de articolul 54 alin.(2) din Constituţie.
În cazul prestării serviciilor oneroase, Curtea a observat că, potrivit legii, atât organizaţiile necomerciale, cât şi organizaţiile comerciale pot desfăşura activităţi economice. De asemenea, organizaţiile necomerciale pot presta servicii cu titlu oneros pentru potenţialii concurenţi electorali în afara campaniei electorale. Limitarea temporară a acestei posibilităţi are consecinţe asupra dreptului de proprietate. Aşadar, Curtea nu a identificat motive pertinente care ar justifica aplicarea interdicţiei prestării serviciilor oneroase doar faţă de organizaţiile necomerciale, având în vedere că Legea le permite organizaţiilor necomerciale să presteze aceste servicii în afara campaniei electorale. De cele mai multe ori, campania electorală reprezintă, de fapt, un concurs în care se materializează munca din perioada precampaniei. Astfel, de vreme ce prestarea serviciilor oneroase de organizaţiile necomerciale pentru partidele politice este permisă în afara campaniei electorale, nu există un scop legitim care să justifice aplicarea interdicţiei prestării acestor servicii pentru concurenţii electorali în perioada campaniei doar în privinţa organizaţiilor necomerciale. Prin urmare, Curtea a reţinut că interdicţia prestării serviciilor oneroase concurenţilor electorali în perioada campaniei electorale, stabilită de dispoziţiile contestate, restrânge nejustificat şi în mod discriminatoriu dreptul de proprietate al organizaţiilor necomerciale, contrar articolelor 16 şi 46 din Constituţie.
Cu privire la proporţionalitatea interdicţiei prestării serviciilor gratuite, Curtea a reţinut, în primul rând, că sancţionarea prestării serviciilor gratuite pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale este aplicabilă doar în cazul organizaţiilor necomerciale care beneficiază de sprijinul financiar şi alte facilităţi oferite de stat, precum şi de dreptul de a beneficia de mecanismul de desemnare procentuală. Interdicţia de a presta servicii către concurenţii electorali în perioada campaniei electorale nu conduce la lichidarea forţată a organizaţiei necomerciale, ele putând activa în continuare.
În al doilea rând, Curtea a menţionat că interdicţia contestată poartă un caracter general. Analizând dacă aprecierea contextuală a unor asemenea cazuri ar putea asigura neutralitatea politică a organizaţiilor necomerciale, Curtea a conchis că natura gratuită a serviciilor prestate poartă un mesaj de susţinere politică a concurentului electoral. Chiar dacă ar exista cazuri în care o organizaţie necomercială ar presta un serviciu gratuit pentru un concurent electoral în perioada campaniei electorale, fără a urmări susţinerea politică a acestuia, ele cu greu ar putea fi apreciate ca fiind cazuri sau situaţii apolitice.
În al treilea rând, Curtea observă că interdicţia contestată are o sferă de aplicare limitată, vizând doar prestarea serviciilor, fără a fi aplicată faţă de alte metode de exprimare a opiniei organizaţiei în raport cu concurenţii electorali.
În baza celor menţionate supra, Curtea a reţinut că în cazul interdicţiei prestării serviciilor gratuite legislatorul a optimizat în mod just acţiunea principiilor concurente: pe de o parte, libertatea de exprimare a organizaţiilor necomerciale şi, pe de altă parte, interesul statal al asigurării ordinii publice.
Aşadar, având în vedere caracterul general al interdicţiei contestate, Curtea a emis o Adresă Parlamentului în vederea reglementării articolului 6 alin.(5) din Legea cu privire la organizaţiile necomerciale în conformitate cu această Hotărâre, astfel încât în perioada campaniei electorale organizaţiilor necomerciale să le fie interzisă doar prestarea serviciilor gratuite, nu şi a serviciilor oneroase.
Curtea a recunoscut constituţional textul "presta servicii şi/sau" de la articolul 6 alin.(5) din Legea nr.86 din 11 iunie 2020 cu privire la organizaţiile necomerciale, în măsura în care organizaţiilor necomerciale le este permisă prestarea de servicii oneroase pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale.
21. OBLIGAŢIA AUTORITĂŢILOR DE A FURNIZA INFORMAŢIILE SOLICITATE DE CONSILIUL SUPREM DE SECURITATE
Pe 29 octombrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.25 privind controlul constituţionalităţii articolului 12 alineatele (7) şi (8) din Legea securităţii statului nr.618 din 31 octombrie 199521.
__________________________
21 Hotărâre nr.25 din 29.10.2020 privind controlul constituţionalităţii articolului 12 alineatele (7) şi (8) din Legea securităţii statului nr.618 din 31 octombrie 1995
Autorul sesizării a susţinut că prevederile articolului 12 alin.(7) din Lege sunt imprevizibile şi pot genera aplicarea abuzivă a acestora de către Consiliul Suprem de Securitate. De asemenea, autorul a menţionat că, în baza prevederilor contestate, Consiliul Suprem de Securitate, căruia îi lipseşte statutul constituţional, a devenit un organ de coordonare şi de constrângere, plasat deasupra tuturor puterilor de stat.
Curtea a analizat sesizarea prin prisma articolului 28, coroborat cu articolele 1 alin.(3), 23 alin.(2) şi 54 alin.(2) din Constituţie.
Curtea a observat că prevederile legale contestate instituie obligaţia furnizării a două tipuri de informaţii: a) orice date şi informaţii, inclusiv cele care constituie secret de stat, bancar sau comercial, care vizează securitatea naţională, apărarea şi ordinea publică; b) alte informaţii.
Pentru a vedea dacă prevederile contestate respectă standardele Constituţiei, Curtea le-a examinat sub două aspecte: 1) respectarea exigenţelor calităţii legii şi 2) caracterul justificat al obligaţiei de a furniza informaţiile solicitate.
1) Cu privire la respectarea exigenţelor calităţii legii
a) Obligaţia furnizării oricăror date şi informaţii, inclusiv a celor care constituie secret de stat, bancar sau comercial, care vizează securitatea naţională, apărarea şi ordinea publică
În jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că articolul 23 alin.(2) din Constituţie implică adoptarea de către legislator a unor legi accesibile, previzibile şi care oferă garanţii împotriva abuzurilor.
Cu privire la respectarea cerinţei accesibilităţii legii, Curtea a observat că prevederile articolului 12 alin.(7) din Legea securităţii statului corespund acestui criteriu, deoarece Legea securităţii statului este publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Cu privire la condiţia previzibilităţii, Curtea a reţinut că articolul menţionat supra stabileşte obligaţia autorităţilor şi a persoanelor juridice publice autonome de a prezenta orice date sau orice informaţii solicitate de Consiliu, inclusiv informaţiile a căror furnizare este restricţionată, i.e. constituie secret de stat, bancar sau comercial, care vizează securitatea naţională, apărarea şi ordinea publică.
Sub acest aspect, Curtea a observat că definirea şi condiţiile de furnizare a informaţiilor care constituie secret de stat, secret bancar sau comercial îşi găsesc detalierea în alte acte normative, i.e. Legea nr.245 din 27 noiembrie 2008 cu privire la secretul de stat, Legea nr.202 din 6 octombrie 2017 privind activitatea băncilor.
b) Obligaţia furnizării altor informaţii
Curtea a observat că textul "precum şi alte informaţii" din articolul 12 alin.(7) din Legea securităţii statului constituie o sursă de incertitudine juridică, din cauza caracterului său foarte general, fără limite clare (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr.15 din 22 mai 2018, § 68; HCC nr.24 din 17 octombrie 2019, § 141).
Curtea a stabilit că textul "precum şi alte informaţii" nu asigură identificarea domeniilor pentru care mai pot fi solicitate informaţii, în situaţia în care aceeaşi normă stabileşte că autorităţile sunt obligate să furnizeze orice date şi informaţii, inclusiv datele şi informaţiile care constituie secret de stat, bancar sau comercial, care vizează securitatea naţională, apărarea şi ordinea publică.
Prin urmare, Curtea a reţinut că textul "precum şi alte informaţii" din articolul 12 alin.(7) din Legea securităţii statului nu îndeplineşte exigenţele calităţii legii şi contravine articolului 23 alin.(2) din Constituţie.
2) Cu privire la caracterul justificat al obligaţiei de a furniza orice alte date şi informaţii, inclusiv cele care constituie secret de stat, bancar sau comercial, care vizează securitatea naţională, apărarea şi ordinea publică
Curtea a subliniat că Consiliul Suprem de Securitate este un organ consultativ care analizează activitatea ministerelor şi a altor autorităţi administrative centrale în domeniul asigurării securităţii naţionale şi prezintă recomandări Preşedintelui Republicii Moldova în probleme de politică externă şi internă a statului (articolul 12 alin.(1) din Legea securităţii statului).
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că securitatea statului este parte integrantă a securităţii naţionale şi reprezintă protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării ş.a. (articolul 1 alin.(1) din aceeaşi Lege).
De asemenea, Curtea a evidenţiat că, conform articolului 77 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Potrivit articolului 87 alin.(4) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.
Aşadar, Curtea a constatat că prezentarea informaţiilor de către autorităţi şi persoane juridice publice autonome urmăreşte formularea unor recomandări de către Consiliul Suprem de Securitate în domeniul politicii interne şi externe a statului şi, prin urmare, asigurarea securităţii statului. Aceasta sarcină a Consiliului poate fi justificată prin mai multe scopuri legitime prevăzute de articolul 54 alin.(2) din Constituţie: asigurarea securităţii naţionale, asigurarea integrităţii teritoriale, asigurarea bunăstării economice a ţării, asigurarea ordinii publice, protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane.
Mai mult, Curtea a subliniat că nu poate verifica, potrivit competenţelor sale, caracterul proporţional al modului de aplicare a prevederilor contestate, adică proporţionalitatea ingerinţei la modul concret. Această atribuţie le revine instanţelor de drept comun, care pot fi solicitate în vederea efectuării unui control judecătoresc potrivit prevederilor relevante ale Codului administrativ referitoare la principiul şi testul proporţionalităţii (a se vedea articolele 29 şi 225) şi din Legea securităţii statului (articolul 7 alin.(6)). Curtea se limitează doar la a constata existenţa acestor garanţii procedurale şi a caracterului lor suficient.
Curtea a evidenţiat că dacă informaţiile solicitate într-un anumit caz de către Consiliul Suprem de Securitate urmăresc scopul asigurării securităţii statului sau dacă solicitarea acestor informaţii încalcă dreptul la respectarea vieţii private al unei persoane, garantat de articolul 28 din Constituţie, pentru că solicitarea excede scopului legitim, reprezintă o problemă care poate fi supusă controlului judecătoresc de drept comun, în funcţie de circumstanţele factuale şi juridice ale fiecărui caz.
Curtea a stabilit că, pentru a se respecta principiile constituţionale, autorităţile publice şi persoanele juridice publice autonome, atunci când primesc solicitări de la Consiliul Suprem de Securitate privind furnizarea unor informaţii, trebuie să evalueze, în funcţie de circumstanţele factuale şi juridice ale fiecărui caz, dacă informaţiile solicitate sunt destinate pentru realizarea scopurilor legitime ale legii şi dacă nu există o ingerinţă disproporţionată în dreptul la respectarea vieţii private al persoanei.
De asemenea, Curtea a observat că Consiliul Suprem de Securitate poate solicita furnizarea informaţiilor şi de la autorităţile publice de rang constituţional (i.e., care sunt prevăzute expres în Constituţie şi care au un rol fundamental pentru ordinea juridică constituţională). Curtea a stabilit că autorităţile publice de rang constituţional pot furniza informaţiile solicitate în măsura în care această acţiune nu aduce atingere statutului şi autonomiei lor prevăzute de Constituţie.
Curtea a declarat neconstituţional textul "precum şi alte informaţii" din articolul 12 alin.(7) din Legea securităţii statului nr.618 din 31 octombrie 1995.
22. TEMEIURILE PENTRU RECURSUL ÎN ANULARE
Pe 10 noiembrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 200322.
__________________________
22 Hotărârea nr.26 din 10.11.2020 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003
Autorul sesizării i-a solicitat Curţii să declare neconstituţional articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, în măsura în care acesta nu permite formularea unui recurs în anulare separat sau după trecerea a şase luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în cazul în care Curtea Europeană informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii.
Curtea a analizat sesizarea prin prisma articolelor 20 şi 119, în coroborare cu articolele 23 şi 54 din Constituţie.
Curtea a reţinut că dreptul de acces la un tribunal, a cărui încălcare a fost evidenţiată de autorul sesizării, poate fi supus, în general, limitărilor (Deweer v. Belgia, § 49; Kart v. Turcia [MC], § 67). Totuşi, limitările nu trebuie să restrângă exerciţiul dreptului de o asemenea manieră încât să atingă însăşi esenţa dreptului.
De asemenea, Curtea a reţinut că scopul legitim urmărit prin reglementarea articolului 453 alin.(1) din Codul de procedură penală şi care poate fi dedus în mod rezonabil constă, inter alia, în garantarea unor căi extraordinare de atac în vederea evitării unei condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru pretinsa încălcare la nivel naţional a unui drept sau a mai multor drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, în opinia Curţii, legislatorul a urmărit să consolideze capacitatea instanţelor naţionale de a proteja drepturile fundamentale în conformitate cu prevederile constituţionale şi cu obligaţiile internaţionale ale statului Republica Moldova.
Curtea a observat că utilizarea termenului "inclusiv" de către legislator în articolul 453 alin.(1) din Cod ridică probleme privind calitatea legii. Utilizarea acestui termen lasă spaţiu pentru interpretarea potrivit căreia, odată formulat un recurs în anulare în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărârea atacată, nu mai poate fi formulat un recurs separat atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii.
Curtea a constatat că interpretarea termenului "inclusiv" din articolul 453 alin.(1) prin coroborare cu dispoziţiile articolului 454 din Cod poate să conducă, ab absurdo, în unele cazuri la o concluzie contrară aşteptării legitime a destinatarilor legii.
În acest context, Curtea a notat că interpretarea pe care o poate impune utilizarea termenului "inclusiv" face ca norma contestată să fie incertă, să contravină standardului calităţii legii şi să încalce dreptul de acces liber la justiţie, la un proces echitabil, deplin şi obiectiv, fiind de natură să conducă la condamnări ale statului Republica Moldova de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Declararea recursului în anulare atunci când Curtea Europeană informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii nu poate obliga Curtea Supremă de Justiţie să admită acest recurs ipso facto şi nici nu poate servi ca motiv de inadmisibilitate pentru că este un recurs repetat, dat fiind faptul că în procedura anterioară a fost examinat un recurs în anulare în acelaşi dosar, în termenul de şase luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Având în vedere esenţa articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe cea a articolelor 20 şi 119 din Constituţie, se impune examinarea separată a unor asemenea recursuri în anulare în scopul constatării existenţei sau lipsei vreunui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente. În caz contrar, recursul în anulare fundamentat pe informarea Curţii Europene a Drepturilor Omului comunicată Guvernului Republicii Moldova devine unul teoretic şi iluzoriu.
Luând în considerare unul din scopurile urmărite de prevederile contestate, i.e. garantarea exercitării unor căi extraordinare de atac în vederea evitării unei condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar şi evitarea unei încălcări a dreptului de acces la un tribunal, provocate de formularea incertă a acestui articol, care afectează aşteptarea legitimă a destinatarilor legii, Curtea a considerat neconstituţional termenul "inclusiv" din articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală pe motiv că contravine articolelor 20 şi 119, coroborate cu articolele 23 şi 54 din Constituţie.
Aşadar, pentru remedierea situaţiei şi pentru garantarea caracterului efectiv al dreptului de acces la un tribunal, Curtea a emis o Adresă Parlamentului în vederea modificării articolului 453 alin.(1) din Codul de procedură penală în conformitate cu această Hotărâre, astfel încât hotărârile irevocabile să poată fi atacate cu recurs în anulare în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărârea atacată, precum şi în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii, informare din care se poate deduce existenţa unui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat hotărârea atacată.
Curtea a declarat neconstituţional textul "inclusiv" din articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Până la modificarea articolului 453 alin.(1) din Codul de procedură penală, în sensul conformării sale cu hotărârea Curţii, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare:
a) în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărârea atacată, precum şi
b) în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii, informare din care se poate deduce existenţa unui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat hotărârea atacată.
23. GARANŢIILE STRĂINULUI ÎN CAZUL EXPULZĂRII
Pe 13 noiembrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre privind controlul constituţionalităţii unor texte din Legea privind regimul străinilor23.
__________________________
23 Hotărârea nr.27 din 13.11.2020 privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii din articolele 55 alin.(3), 56 alin.(2), 60 alin.(4) şi 63 alin.(4) din Legea nr.200 din 16 iunie 2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova
Această hotărâre asigură categoriei respective de persoane posibilitatea de a avea parte de garanţii veritabile şi efective, atunci când se confruntă cu problema expulzării lor din Republica Moldova.
Analiza cerinţelor sesizării prin prisma dispoziţiilor constituţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a permis Curţii să evidenţieze în legislaţia naţională o serie de deficienţe în materia de declarare a unor cetăţeni străini indezirabili şi de expulzare a lor de pe teritoriul Republicii Moldova, deficienţe care trebuie reparate.
Sesizarea adresată Curţii are două capete.
Pe de o parte, au fost contestate articolele 55 alin.(3) teza a II-a şi 56 alin.(2) teza a II-a din Legea privind regimul străinilor. Textele contestate se referă la imposibilitatea străinului declarat ca persoană indezirabilă din raţiuni de securitate naţională de a cunoaşte motivele luării unei astfel de decizii. Străinul nu poate lua cunoştinţă de motivele respective nici măcar în instanţa de judecată.
Pe de altă parte, au fost contestate texte din articolele 60 alin.(4) şi 63 alin.(4), potrivit cărora străinul care prezintă pericol pentru securitatea naţională sau pentru ordinea publică a Republicii Moldova poate fi expulzat chiar în ipoteza în care există temeri justificate că în statul de destinaţie îi va fi pusă viaţa în pericol sau va fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante.
Analiza problemelor de drept ridicate în ambele capete ale sesizării, raportate la normele constituţionale şi la obligaţiile internaţionale asumate de Republica Moldova, a permis Curţii să constate aplicabilitatea standardelor din hotărârile relevante ale Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului: Muhammad şi Muhammad v. România, din 15 octombrie 2020, şi F.G. v. Suedia, din 23 martie 2016. Hotărârile menţionate s-au bucurat de autoritatea de lucru interpretat pentru prezenta cauză. Ele stabilesc un nivel minim de protecţie în materie de garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor, precum şi de protecţie a dreptului la viaţă şi a dreptului de a nu fi supus relelor tratamente sub laturile lor procedurale. Curtea a trecut prevederile contestate din Legea privind regimul străinilor prin filtrul criteriilor relevante din cele două hotărâri ale Curţii Europene, prin raportare la articolele 19, 20, 24 şi 26 din Constituţie.
Cu privire la primul capăt al sesizării, Curtea a observat că articolele 55 alin.(3) şi 56 alin.(2) din Lege interzic străinului să ia cunoştinţă de motivele care au stat la baza deciziei de declarare a sa ca persoană indezirabilă din raţiuni de securitate naţională. Această interdicţie absolută de a cunoaşte cauza măsurii aplicate lipseşte străinul de posibilitatea de a prezenta probe pertinente şi de a se apăra contra măsurilor arbitrare.
Totuşi, aşa cum nici drepturile procedurale ale străinului nu au un caracter absolut, nici interesele bazate pe securitatea naţională nu sunt absolute ca pondere.
Sub acest aspect, Curtea a observat că aceste norme instituie o regulă generală, insensibilă la particularităţile unor cauze, şi încalcă astfel drepturile procedurale ale străinului garantate de articolele 19, 20 şi 26 din Constituţie.
Curtea a notat că străinul are posibilitatea de a-şi angaja un avocat care are dreptul de acces la secretul de stat. Avocatului i se aduc la cunoştinţă datele şi informaţiile care constituie motivele deciziei privind declararea străinului ca persoană indezirabilă din raţiuni de securitate naţională.
Mai mult, pentru a verifica dacă persoana prezintă cu adevărat un pericol pentru securitatea naţională, autorităţile trebuie să-i prezinte instanţei de judecată toate documentele relevante, inclusiv cele clasificate sau orice alte detalii factuale. În acest sens, articolul 221 alin.(1) din Codul administrativ pevede că "autorităţile publice sunt obligate să prezinte instanţei de judecată, concomitent cu referinţa, dosarele administrative. La solicitarea instanţei de judecată, autorităţile publice sunt obligate să prezinte suplimentar şi alte documente pe care le deţin, inclusiv cele electronice, şi să acorde informaţii".
Curtea a notat că necesitatea protecţiei secretului de stat şi a interesului legitim al securităţii naţionale nu se opune dreptului persoanei de a cunoaşte rezumatul motivelor care au servit drept temei pentru declararea sa ca persoană indezirabilă, în măsura în care acest lucru este compatibil cu păstrarea confidenţialităţii datelor obţinute.
Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că textele contestate din articolul 55 alin.(3) teza a II-a şi articolul 56 alin.(2) teza a II-a din Legea privind regimul străinilor contravin articolului 26 coroborat cu articolul 19 din Constituţie şi, prin urmare, sunt neconstituţionale.
În continuare, Curtea a notat că Legea privind regimul străinilor îndeplineşte un criteriu important pentru contrabalansarea limitării exercitării drepturilor procedurale ale străinilor. Ea prevede, la articolul 57 alin.(1), că decizia privind declararea străinului ca persoană indezirabilă poate fi atacată de acesta în instanţa de judecată în termen de cinci zile lucrătoare.
Instanţa de judecată competentă să judece contestaţia împotriva deciziei privind declararea străinului ca persoană indezirabilă reprezintă o autoritate independentă, care se bucură de garanţii constituţionale în acest sens.
Aşadar, Curtea a analizat întinderea competenţei instanţei de judecată şi, în special, dacă instanţa poate verifica caracterul necesar al menţinerii confidenţialităţii informaţiilor cu caracter clasificat din raţiuni de securitate naţională, precum şi caracterul necesar şi proporţional al deciziei privind declararea străinului ca persoană indezirabilă în general.
În acest sens, prezintă relevanţă articolul 225 din Codul administrativ, cu privire la care Curtea şi-a extins controlul. Alin.(3) al acestui articol se referă inclusiv la actele administrative individuale şi normative referitoare la securitatea naţională a Republicii Moldova, în care se poate încadra şi decizia privind declararea străinului ca persoană indezirabilă. Acest alineat nu-i permite instanţei de judecată să efectueze un control deplin al proporţionalităţii deciziei contestate. Chiar dacă protecţia securităţii naţionale poate exclude, uneori, dezvăluirea către străin a motivelor care au stat la baza deciziei de declarare a sa ca persoană indezirabilă, instanţa de judecată, ca autoritate independentă, trebuie să poată pune în balanţă interesele privind securitatea naţională cu interesele străinului, fapt pe care articolul 225 alin.(3) din Codul administrativ nu-l permite.
Curtea a conchis că articolul 225 alin.(3) din Codul administrativ este neconstituţional în partea în care limitează competenţa instanţelor de judecată de a efectua controlul proporţionalităţii actelor administrative individuale şi normative, fiind contrar articolului 20 din Constituţie.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al sesizării, Curtea a observat că dispoziţia articolului 60 alin.(4) din Legea privind regimul străinilor prevede, inter alia, că străinii care prezintă pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională ori care suferă de boli ce ameninţă sănătatea publică şi refuză să urmeze tratamentul stabilit de autorităţile medicale pot fi îndepărtaţi chiar dacă există temeri justificate că viaţa lor este pusă în pericol sau că aceştia vor fi supuşi la torturi, tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează să fie returnaţi. De asemenea, conform articolului 63 alin.(4) din Legea privind regimul străinilor, dacă există motive de securitate naţională sau de ordine publică, străinii pot fi expulzaţi chiar şi în state în care le poate fi pusă în pericol viaţa ori în care ar putea fi supuşi la torturi, tratamente inumane sau degradante.
În eventualitatea în care există temeri justificate că străinilor le va fi pusă în pericol viaţa sau că aceştia vor fi supuşi la torturi, tratamente inumane ori degradante în statul de destinaţie, Constituţia Republicii Moldova şi jurisprudenţa Curţii Europene interzic orice îndepărtare sau expulzare. Sub acest aspect, drepturile garantate de articolul 24 din Constituţie şi de articolele 2 şi 3 din Convenţia Europeană manifestă un caracter absolut. Aşadar, caracterul absolut al acestor aspecte ale articolului 24 din Constituţie şi 2 şi 3 din Convenţie a fost suficient pentru a declara neconstituţionale textul "şi e)" din articolul 60 alin.(4) şi textul "(1) şi" din articolul 63 alin.(4) din Legea privind regimul străinilor.
Curtea a mai stabilit că, până la modificarea de către Parlament a articolelor 55 alin.(3) teza a II-a şi 56 alin.(2) teza a II-a din Legea privind regimul străinilor în Republica Moldova, decizia privind declararea străinului ca persoană indezirabilă din raţiuni de securitate naţională va conţine un rezumat al motivelor, de o manieră compatibilă cu interesul legitim al securităţii naţionale, fiindu-i notificată străinului sub această formă. Având în vedere cele enunţate supra, Curtea a emis o Adresă Parlamentului.
24. PROCEDURILE PARLAMENTARE LA EXAMINAREA PROIECTELOR DE LEGE
Pe 19 noiembrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat dispozitivul hotărârii pentru interpretarea articolelor 64, 72, 73, 74 şi 131 alin.(4) din Constituţie24.
__________________________
24 Hotărârea nr.28 din 19.11.2020 pentru interpretarea articolelor 64, 72, 73, 74 şi 131 alin.(4) din Constituţie
Autorii sesizării au solicitat Curţii să explice câteva chestiuni:
(1) Îi permite Constituţia Parlamentului să stabilească un regulament temporar pentru examinarea proiectelor de legi şi a amendamentelor, fără modificarea Regulamentului Parlamentului, adoptat prin lege organică?
(2) Poate depune deputatul amendamente la proiecte de legi în baza dreptului său la iniţiativă legislativă? Este încălcat dreptul deputatului la iniţiativă legislativă prin respingerea amendamentului de către Parlament în baza prevederilor regulamentului temporar?
(3) Este obligat Parlamentul să solicite avizul Guvernului în cazul depunerii de către deputaţi a unor amendamente care presupun majorarea sau reducerea veniturilor sau a cheltuielilor bugetare? Este obligat Guvernul să avizeze amendamentele în discuţie depuse de deputaţi?
(4) Îi permite Constituţia Parlamentului să respingă amendamentele deputaţilor care vizează majorarea sau reducerea veniturilor sau a cheltuielilor la buget fără a solicita avizul corespunzător al Guvernului pe marginea amendamentelor?
I. Îi permite Constituţia Parlamentului să stabilească un regulament temporar pentru examinarea proiectelor de legi şi a amendamentelor, fără modificarea Regulamentului Parlamentului, adoptat prin lege organică?
Curtea a observat că, prin întrebarea adresată, autorii sesizării pun în discuţie existenţa unei tensiuni între, pe de o parte, principiul autonomiei parlamentare, iar pe de altă parte, principiul democraţiei reprezentative şi principiul supremaţiei Constituţiei.
Curtea a reţinut că principiul autonomiei parlamentare are în vedere marja discreţionară stabilită de articolul 64 alin.(1) teza I din Constituţie, care îi permite Parlamentului să-şi reglementeze propriile proceduri de examinare a proiectelor de acte normative şi a amendamentelor depuse de către deputaţi.
În jurisprudenţa sa, Curtea a notat că autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice, însă poate opera exclusiv în limitele stabilite de Legea fundamentală. Astfel, autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar şi abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Autonomia parlamentară nu legitimează instituirea unor reguli care încalcă litera şi spiritul Legii Supreme. Curtea Europeană în jurisprudenţa sa a reţinut că autonomia parlamentară poate fi exercitată în mod valid doar în conformitate cu principiul preeminenţei dreptului (a se vedea Mugemangango v. Belgia [MC], 10 iulie 2020, § 88).
Curtea a notat că marja discreţionară de care se bucură Parlamentul în baza autonomiei parlamentare trebuie să fie compatibilă cu conceptele "democraţiei reprezentative" şi "supremaţiei Constituţiei". Autonomia parlamentară poate fi exercitată în mod valid doar în conformitate cu aceste principii.
Astfel, Curtea a reţinut că, la stabilirea regulilor cu privire la procedurile parlamentare de examinare a proiectelor de legi şi a amendamentelor, majoritatea parlamentară trebuie să respecte un echilibru între autonomia parlamentară şi principiul democraţiei reprezentative. Acest fapt presupune că majoritatea parlamentară trebuie să asigure un tratament corect şi adecvat al minorităţilor parlamentare, fără să facă abuz de poziţia sa dominantă.
În această cauză, Curtea a reţinut că articolul 64 alin.(1) teza I din Constituţie impune desfăşurarea procedurilor parlamentare pe baza unui Regulament, care, în conformitate cu prevederile articolului 72 alin.(3) lit.c) din Constituţie, se adoptă prin lege organică.
Prin stabilirea acestei condiţii, constituanta a urmărit să se asigure că procedurile parlamentare vor fi desfăşurate în baza unor reguli apte să garanteze participarea efectivă a deputaţilor care fac parte atât din majoritatea parlamentară, cât şi din opoziţia parlamentară. În acest sens, autonomia parlamentară de care beneficiază Parlamentul îi permite să modifice Regulamentul în discuţie. Totodată, pentru a asigura un tratament corect şi adecvat al minorităţilor parlamentare, majoritatea parlamentară trebuie să le ofere minorităţilor parlamentare posibilitatea de a participa la modificarea Regulamentului şi, totodată, trebuie să stabilească reguli care să asigure participarea minorităţilor parlamentare la procedurile parlamentare. În acest context, Curtea a reţinut că în cazul stabilirii unor reguli temporare cu privire la procedura parlamentară care contravin Regulamentului Parlamentului majoritatea parlamentară poate împiedica opoziţia parlamentară să participe la examinarea proiectelor de legi şi să depună amendamente. Acest fapt este de natură să creeze un dezechilibru între principiul autonomiei parlamentare şi principiul democraţiei reprezentative.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a reţinut că trebuie asigurat un echilibru care le oferă un tratament echitabil şi adecvat membrilor unor minorităţi parlamentare şi care evită abuzul de poziţie dominantă. Regulile care vizează funcţionarea internă a Parlamentului nu trebuie să constituie o bază a majorităţii pentru abuzul de poziţie dominantă vizavi de opoziţie. Curtea Europeană dă importanţă protecţiei minorităţii parlamentare în faţa abuzului majorităţii (a se vedea Karácsony şi alţii v. Ungaria [MC], 17 mai 2016, § 147).
Potrivit Comisiei de la Veneţia, Regulamentul de procedură trebuie să beneficieze de stabilitate şi să nu fie schimbat în mod obişnuit în detrimentul minorităţii parlamentare la începutul fiecărui mandat al legislativului, prin ordine permanente sau într-un alt mod. Parlamentul nu trebuie să creeze proceduri speciale şi comisii ad hoc destinate să eludeze procedura normală de adoptare a legilor şi de examinare a proiectelor de lege de către comisiile permanente existente (Parametrii cu privire la relaţia dintre majoritatea parlamentară şi opoziţie într-o democraţie: checklist, CDL-AD(2019)015-e, § 38 şi 91).
De asemenea, Curtea a reţinut că, la stabilirea regulilor cu privire la procedurile parlamentare de examinare a proiectelor de legi şi a amendamentelor, majoritatea parlamentară trebuie să concilieze principiul autonomiei parlamentare cu principiul supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, regulile cu privire la procedura parlamentară trebuie să respecte prevederile Constituţiei. Curtea a reţinut că principiul autonomiei parlamentare nu poate fi interpretat în sensul în care i-ar permite Parlamentului să ignore prevederile constituţionale care reglementează procedurile parlamentare. În acest sens, Curtea a notat că articolul 64 alin.(1) teza I din Constituţie permite desfăşurarea procedurilor parlamentare doar în baza regulilor stabilite printr-un Regulament, adoptat, în conformitate cu prevederile articolului 72 alin.(3) lit.c) din Constituţie, prin lege organică. Astfel, pentru a se asigura o conciliere între principiul autonomiei parlamentare şi principiul supremaţiei Constituţiei, Curtea a reţinut că majoritatea parlamentară poate modifica regulile referitoare la procedura parlamentară de examinare a proiectelor de legi şi a amendamentelor doar dacă modifică prin lege organică Regulamentul Parlamentului.
II. Poate depune deputatul amendamente la proiecte de legi în baza dreptului său la iniţiativă legislativă şi este încălcat dreptul deputatului la iniţiativă legislativă prin respingerea amendamentului de către Parlament în baza prevederilor regulamentului temporar?
În acest caz, Curtea a trebuit să stabilească dacă dreptul deputaţilor de a depune amendamente la proiecte de legi se încadrează în noţiunea de "iniţiativă legislativă" de la articolul 73 din Constituţie.
În primul rând, Curtea a constatat anumite diferenţe dintre dreptul deputatului la iniţiativă legislativă şi dreptul deputatului de a depune amendamente. Dincolo de diferenţele constatate, Curtea a menţionat că ambele drepturi urmăresc acelaşi scop, care constă în legiferarea de către Parlament.
În al doilea rând, Curtea a reţinut că, de vreme ce Constituţia stabileşte că deputaţii au dreptul la iniţiativă legislativă, adică pot propune proiecte de legi spre examinare şi adoptare, a fortiori ei pot propune amendamente la proiecte de legi. De altfel, ar fi nerezonabil să se conchidă că Constituţia le permite deputaţilor să propună un proiect de lege, însă le interzice să propună, în cadrul dezbaterilor parlamentare, modificarea/completarea unui singur articol, a unui alineat sau a unei prevederi dintr-un proiect de lege.
În al treilea rând, Curtea a reţinut că dacă dreptul de a propune amendamente la proiecte de legi nu ar fi garantat de Constituţie, derivând din dreptul de iniţiativă legislativă, ci lăsat la discreţia Parlamentului, majoritatea parlamentară ar putea restricţiona în mod excesiv acest drept prin modificarea Regulamentului Parlamentului. Această situaţie ar putea crea o problemă din perspectiva respectării principiului democraţiei reprezentative.
Cu privire la cel de-al doilea aspect al întrebării, i.e. dacă este încălcat dreptul deputatului la iniţiativă legislativă prin respingerea amendamentului său de către Parlament în baza prevederilor regulamentului temporar, Curtea a răspuns afirmativ, având în vedere faptul că a reţinut anterior că Constituţia nu-i permite Parlamentului să stabilească, în baza unui regulament temporar, examinarea proiectelor de legi şi a amendamentelor fără modificarea Regulamentului Parlamentului, adoptat prin lege organică.
III. Este obligat Parlamentul să solicite avizul Guvernului în cazul depunerii de către deputaţi a unor amendamente care presupun majorarea sau reducerea veniturilor sau a cheltuielilor bugetare şi dacă este obligat Guvernul să avizeze amendamentele în discuţie depuse de deputaţi?
În cadrul procedurilor legislative în domeniul bugetar, prevederile alineatului (4) din articolul 131 din Constituţie stabilesc o dependenţă decizională directă a Parlamentului faţă de Guvern, în sensul în care existenţa acceptului prealabil al Guvernului în privinţa amendamentelor sau propunerilor legislative care implică majorarea sau reducerea cheltuielilor, a veniturilor sau a împrumuturilor reprezintă o condiţie imperativă, de la care legislativul nu poate deroga în procesul aprobării bugetului public naţional. Nerespectarea acestei condiţii constituie o încălcare a procedurii stabilite de Constituţie în materie de legiferare în domeniul bugetar. În acest context, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că adoptarea unei legi cu impact bugetar în lipsa avizului Guvernului duce la încălcarea procedurii prevăzute de articolul 131 alin.(4) din Constituţie (HCC nr.2 din 28 ianuarie 2014, § 48 şi 74; HCC nr.23 din 10 octombrie 2019, § 77).
Cu privire la primul aspect al întrebării, i.e. dacă Parlamentul este obligat să solicite avizul Guvernului în cazul depunerii de către deputaţi a unor amendamente care presupun majorarea sau reducerea veniturilor sau a cheltuielilor bugetare, Curtea a reţinut că, în general, Parlamentul trebuie să solicite avizul Guvernului privind amendamentele în discuţie. În acelaşi timp, Curtea a notat că Parlamentul poate stabili condiţii de admisibilitate a amendamentelor (e.g. termenul depunerii acestora, forma depunerii amendamentelor etc.), care i-ar permite să evite tergiversarea adoptării proiectelor de lege care implică majorarea sau reducerea cheltuielilor, a veniturilor bugetare sau a împrumuturilor.
Cu privire la cel de-al doilea aspect al întrebării, i.e. dacă Guvernul este obligat să avizeze amendamentele în discuţie depuse de deputaţi, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că Guvernul nu poate renunţa la o prerogativă constituţională, inclusiv la exprimarea acceptului sau a refuzului în privinţa unor propuneri legislative sau amendamente cu impact bugetar (HCC nr.2 din 28 ianuarie 2014, § 66; HCC nr.6 din 13 februarie 2014, § 69; HCC nr.7 din 13 februarie 2014, § 74).
IV. Îi permite Constituţia Parlamentului să respingă amendamentele deputaţilor care vizează majorarea sau reducerea veniturilor sau a cheltuielilor la buget, fără a solicita avizul corespunzător al Guvernului pe marginea amendamentelor?
Curtea a observat că autorii sesizării pun în discuţie posibilitatea Parlamentului de a decide în mod autonom în privinţa amendamentelor deputaţilor depuse în baza articolului 131 alin.(4) din Constituţie, fără participarea Guvernului. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că autonomia parlamentară de care beneficiază Parlamentul în cadrul procedurii legislative îi permite să respingă amendamentele deputaţilor depuse în baza articolului 131 alin.(4) din Constituţie doar într-o singură situaţie.
Astfel, în baza principiului autonomiei parlamentare, Parlamentul poate stabili în Regulamentul Parlamentului condiţii de admisibilitate aplicabile amendamentelor. În acest sens, depunerea amendamentelor poate fi supusă unor condiţii ca termenele de depunere, cerinţe de formă etc. În acelaşi timp, Parlamentul poate verifica dacă amendamentele depuse de deputaţi corespund condiţiilor de admisibilitate. Prin urmare, dacă amendamentele deputaţilor care vizează majorarea sau reducerea veniturilor sau a cheltuielilor bugetare nu corespund condiţiilor de admisibilitate stabilite de Regulamentul Parlamentului, Constituţia îi permite legislativului să le respingă, fără a solicita avizul Guvernului asupra acestora.
Curtea a interpretat Constituţia şi a reţinut următoarele:
În sensul articolelor 64 alin.(1) teza I şi 72 alin.(3) lit.c) din Constituţie, este interzis Parlamentului să stabilească un regulament temporar pentru examinarea proiectelor de legi şi a amendamentelor, fără modificarea Regulamentului Parlamentului, adoptat prin lege organică.
În sensul articolului 73 din Constituţie, deputaţii pot depune amendamente la proiecte de legi în baza dreptului lor la iniţiativă legislativă. Constituţia îi interzice Parlamentului să respingă, în baza prevederilor regulamentului temporar, amendamentele depuse de deputaţi. Nerespectarea acestei restricţii constituie o încălcare a dreptului deputaţilor la iniţiativă legislativă, garantat de Constituţie.
În sensul articolului 131 alin.(4) din Constituţie, Parlamentul este obligat să solicite avizul Guvernului privind amendamentele depuse în procedura prevăzută de articolul 131 alin.(4) din Constituţie doar dacă amendamentele corespund condiţiilor de admisibilitate stabilite de Regulamentul Parlamentului. Constituţia obligă Guvernul să avizeze amendamentele trimise de Parlament în baza procedurii prevăzute de articolul 131 alin.(4) din Constituţie.
În sensul articolului 131 alin.(4) din Constituţie, dacă amendamentele deputaţilor care vizează majorarea sau reducerea veniturilor sau a cheltuielilor bugetare nu corespund condiţiilor de admisibilitate stabilite de Regulamentul Parlamentului, Constituţia îi permite legislativului să le respingă, fără a solicita avizul Guvernului asupra acestora.
25. TRANSFERUL PENSIEI PESTE HOTARE
Pe 26 noiembrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre privind controlul constituţionalităţii interdicţiei transferului pensiei peste hotare25 prevăzută de articolul 60 din Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne şi din cadrul Inspectoratului General de Carabinieri.
__________________________
25 Hotărârea nr.29 din 26 noiembrie 2020 pentru controlul constituţionalităţii articolului 60 din Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne şi din cadrul Inspectoratului General de Carabinieri nr.1544 din 23 iunie 1993
Curtea a notat că articolul 46 alin.(1) din Constituţie stabileşte că dreptul de proprietate privată şi creanţele asupra statului sunt garantate, iar articolul 47 alin.(2) din Constituţie le garantează cetăţenilor dreptul la asigurare în caz de: şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa lor. Cele două drepturi menţionate nu trebuie garantate fiecare în mod diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, în cazul persoanelor aflate în situaţii similare în mod relevant. Tratamentele diferenţiate sunt discriminatorii dacă nu au o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăresc un scop legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit pentru a fi realizat.
Articolul 60 al Legii contestate prevede că nu se stabilesc pensii militarilor, persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne, precum şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, şi din cadrul Inspectoratului General de Carabinieri şi nici familiilor acestora care au plecat în străinătate pentru domiciliere permanentă. Prin urmare, articolul contestat face dependentă plata pensiei de locul de domiciliu al persoanelor. Această condiţie conduce la situaţii în care persoane care au muncit în Republica Moldova şi şi-au dobândit dreptul la pensie sunt private de acest drept, deoarece plata pensiei este sistată pe toată perioada domicilierii pensionarului peste hotare. Persoanele în discuţie şi-ar putea primi din nou pensia dacă s-ar reîntoarce în Republica Moldova.
Curtea a subliniat că marja de apreciere de care dispune legislatorul presupune competenţa acestuia de a adopta acţiuni prin care s-ar limita exercitarea drepturilor garantate, dar respectându-se întotdeauna principiile legalităţii, legitimităţii scopului urmărit şi proporţionalităţii. În acest context, Curtea a considerat că invocarea crizei economice sau a dificultăţilor financiare pentru restrângerea (privarea) drepturilor şi libertăţilor fundamentale este nejustificată.
Curtea şi-a reiterat considerentele sale din Hotărârea nr.10 din 8 mai 2018, prin care a declarat neconstituţionale articolele 2 şi 36 din Legea privind sistemul public de pensii, care făceau dependentă plata pensiei de locul de domiciliu al persoanelor.
Curtea a conchis că există un tratament diferenţiat nejustificat al pensionarilor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne, precum şi al funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, şi din cadrul Inspectoratului General de Carabinieri care nu-şi au domiciliul în Republica Moldova, în comparaţie cu cei care-şi au domiciliul în Republica Moldova, în materie de plată a pensiilor, precum şi cu cei care beneficiază de pensie în baza articolului 36 din Legea privind sistemul public de pensii.
Prin urmare, dispoziţiile contestate contravin articolelor 46 şi 47, coroborate cu articolul 16 din Constituţie, şi au fost declarate neconstituţionale.
26. CONFIRMAREA REZULTATELOR ALEGERILOR DIN 15 NOIEMBRIE 2020 ŞI VALIDAREA MANDATULUI DE PREŞEDINTE AL REPUBLICII MOLDOVA
Pe 10 decembrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea cu privire la confirmarea rezultatelor alegerilor şi la validarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova26.
__________________________
26 Hotărârea nr.30 din 10.12.2020 cu privire la confirmarea rezultatelor alegerilor şi la validarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova
Potrivit articolelor 78, 79 alin.(1) şi 135 alin.(1) lit.e) din Constituţie, articolelor 4 alin.(1) lit.e) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 4 alin.(1) lit.e) şi 38 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, 122 şi 123 din Codul electoral, Curtea Constituţională a confirmat rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova şi a validat mandatul acestuia.
Curtea a observat că, potrivit datelor prezentate de Comisia Electorală Centrală, la primul tur de scrutin au participat 48,54% de alegători, ceea ce constituie mai mult de o treime de numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale. Prin urmare, Curtea a constatat că alegerile desfăşurate în cadrul primului tur de scrutin din 1 noiembrie 2020 sunt valabile.
Curtea a reţinut caracterul justificat al organizării celui de-al doilea tur de scrutin, având în vedere că în primul tur nu a fost ales un candidat care să întrunească cel puţin jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la alegeri. Curtea a observat că organizarea celui de-al doilea tur de scrutin este conformă cu articolul 78 alin.(4) teza I din Constituţie, potrivit căruia în cazul în care niciunul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur.
De asemenea, Curtea a notat că Comisia Electorală Centrală a aprobat, prin Hotărârea nr.4507 din 20 noiembrie 2020, în baza articolelor 18 alin.(2), 26 alin.(1) lit.j), 65, 119, 120 alin.(5) şi 121 din Codul electoral, procesul-verbal privind totalizarea rezultatelor turului doi al alegerilor Preşedintelui Republicii Moldova din 15 noiembrie 2020.
În conformitate cu articolul 125 alin.(2) din Codul electoral, în turul doi de scrutin alegerile se vor declara valabile indiferent de numărul alegătorilor care au participat la alegeri. Curtea a reţinut că şi alegerile desfăşurate în turul doi de scrutin din 15 noiembrie 2020 sunt valabile.
De asemenea, Curtea a notat că declararea de către Comisia Electorală Centrală a dnei Maia Sandu drept candidat câştigător a respectat prevederile articolului 78 alin.(4) teza a II-a din Constituţie, potrivit cărora este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi, cu condiţia că numărul acestora este mai mare decât numărul voturilor exprimate împotriva candidatului. Dna Maia Sandu a obţinut un număr mai mare de voturi decât contracandidatul ei, dl Igor Dodon.
Curtea a notat că în procesul alegerilor prezidenţiale şi la numărarea voturilor exprimate nu au fost constatate încălcări ale Codului electoral, probate în modul stabilit de legislaţie, de natură să influenţeze rezultatele alegerilor şi atribuirea mandatului.
Astfel, în exercitarea atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională a confirmat rezultatele scrutinului prezidenţial, potrivit căruia, la 15 noiembrie 2020, dna Maia Sandu a fost aleasă Preşedinte al Republicii Moldova.
În baza articolelor 79 alin.(1) din Constituţie, 4 alin.(1) lit.e) din Codul jurisdicţiei constituţionale, 4 alin.(1) lit.e) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 123 alin.(1) din Codul electoral, mandatul Preşedintelui Republicii Moldova este validat de Curtea Constituţională.
Potrivit articolului 123 alin.(2) din Codul electoral, până la validarea mandatului, candidatul ales la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova prezintă Curţii Constituţionale confirmarea faptului că nu este membru al vreunui partid politic şi nu îndeplineşte nicio altă funcţie publică sau privată. Astfel, dna Maia Sandu i-a prezentat Curţii pe data de 9 decembrie 2020 confirmarea faptului că nu este membru al vreunui partid politic şi că nu îndeplineşte nicio altă funcţie publică sau privată.
Pornind de la cele menţionate, Curtea:
1. A confirmat rezultatele alegerii Preşedintelui Republicii Moldova din 15 noiembrie 2020.
2. A validat alegerea dnei Maia Sandu în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova.
27. MOMENTUL ÎNMÂNĂRII ACTELOR EXECUTORULUI JUDECĂTORESC CĂTRE DESTINATAR
Pe 17 decembrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre privind controlul constituţionalităţii unor texte din articolul 67 alineatele (2) şi (7) din Codul de executare27, adoptat prin Legea nr.443 din 24 decembrie 2004, referitoare la momentul înmânării actelor executorului judecătoresc către destinatar.
__________________________
27 Hotărârea nr.31 din 17.12.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor texte din articolul 67 alineatele (2) şi (7) din Codul de executare, adoptat prin Legea nr.443 din 24 decembrie 2004
Articolul 67 din Codul de executare reglementează regimul juridic al expedierii şi al înmânării actelor executorului judecătoresc. Dispoziţiile articolului 67 alin.(1) prevăd că actele executorului judecătoresc se comunică prin mijloacele prevăzute de lege personal destinatarului (mijloace care trebuie să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui). În cazul absenţei destinatarului – persoană fizică, operează norma de la alin.(2). În acest din urmă caz, dacă destinatarul lipseşte, actele executorului se înmânează unei persoane care locuieşte împreună cu destinatarul (membru adult al familiei lui, rudelor, afinilor acestuia) sau unei persoane cu funcţie de răspundere din primărie ori preşedintelui asociaţiei locatarilor de la domiciliul destinatarului, pentru a-i fi transmise acestuia. Persoana care a primit documentele este responsabilă de transmiterea sau de comunicarea lor neîntârziată destinatarului şi răspunde pentru eventualele prejudicii cauzate prin necomunicare sau prin comunicarea tardivă. Documentul se consideră înmânat destinatarului la data indicată în avizul de primire. Totuşi, în situaţia în care înmânarea actului executorului judecătoresc către destinatar sau către persoanele indicate la alineatul (2) din articolul 67 nu a fost posibilă, actul va fi comunicat prin publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (articolul 67 alin.(4) din Codul de executare).
Opţiunea legislatorului privind comunicarea actelor executorului judecătoresc, în cazul în care nu este posibilă transmiterea lor debitorului în persoană, este una suficient de clară şi previzibilă, această practică regăsindu-se şi în legislaţia altor state europene.
Obligaţia de transmitere a documentelor primite de la executorul judecătoresc, pusă în sarcina persoanelor indicate la alin.(2) al articolului 67 din Codul de executare, derivă din faptul că ele se află într-o poziţie mai apropiată în comparaţie cu executorul judecătoresc pentru a cunoaşte situaţia destinatarului şi locul de aflare a acestuia, pentru a-i comunica actele care îl vizează, în măsura în care acest fapt este posibil.
De asemenea, metoda respectivă de comunicare a documentelor se bazează şi pe obligaţia generală a tuturor persoanelor fizice şi juridice, prevăzută de articolul 120 din Constituţie, de a respecta o hotărâre pronunţată de o instanţă de judecată şi de a contribui la punerea în executare a acesteia. Doar atunci când constată că destinatarul actului este absent, se impun metode alternative de comunicare a actelor executorului judecătoresc aplicabile gradual.
Curtea a notat că, atunci când se susţine existenţa unei ingerinţe într-un drept fundamental, persoana interesată trebuie să aibă la dispoziţie suficiente garanţii procedurale şi trebuie să aibă posibilitatea unui acces efectiv la un tribunal, care să se pronunţe cu privire la pretinsele ingerinţe în dreptul său (a se vedea HCC nr.8 din 5 aprilie 2019, § 48).
Curtea a observat că articolul 67 alin.(7) din Codul de executare prevede că termenul de contestare a actelor executorului judecătoresc se calculează începând cu: (i) data indicată în avizul de primire (alin. (1); (ii) data indicată în procesul-verbal de înmânare a actului persoanelor terţe (alin. (2)); sau (iii) data comunicării actului prin publicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (alin. (4)). Prin urmare, procesul-verbal de sechestrare şi/sau de ridicare a bunurilor poate fi contestat în instanţa de judecată în modul stabilit de articolul 118 alin.(5) din Codul de executare. De asemenea, participantul la procesul de executare, în baza articolului 162 alin.(2) din Codul de executare, poate fi repus în termenul de contestaţie în condiţiile Codului de procedură civilă. Articolul 116 din Codul de procedură civilă prevede că persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui act de procedură pot fi repuse în termen de către instanţă (alin. (1)). Mai mult, încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de repunere în termen poate fi atacată cu recurs, iar încheierea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune recursului (alin. (5)).
În concluzie, Curtea a constatat că dispoziţiile contestate de la articolul 67 din Codul de executare nu îngrădesc accesul liber la justiţie, întrunesc criteriile de calitate, sunt conforme articolelor 20 şi 23 din Constituţie şi a declarat constituţional textul "documentul se consideră înmânat destinatarului la data indicată în avizul de primire" din alineatul (2) al articolului 67, precum şi alineatul (7) al aceluiaşi articol din Codul de executare, adoptat prin Legea nr.443 din 24 decembrie 2004.
B. Validarea mandatelor de deputat
În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală următorilor candidaţi supleanţi:
√ domnul Nichita Ţurcan, pe lista Partidului politic "Partidul Socialiştilor din Republica Moldova" (HCC nr.4/2020);
√ domnul Nicolae Pascaru, pe lista Partidului politic "Partidul Socialiştilor din Republica Moldova" (HCC nr.14/2020).
Totodată, prin Hotărârea nr.8 din 24.03.2020, Curtea a confirmat rezultatele alegerilor parlamentare noi din 15 martie 2020, desfăşurate în circumscripţia electorală uninominală nr.38, municipiul Hânceşti, şi a validat mandatul de deputat al domnului Ştefan Gaţcan, candidat din partea Partidului politic "Partidul Socialiştilor din Republica Moldova", ales în Parlamentul Republicii Moldova în această circumscripţie.
C. Adrese
Pe parcursul anului 2020, Curtea a formulat următoarele adrese către Parlament:
√ Adresa nr.PCC-01/189g/597 din 10.12.2020
Prin Decizia nr.14 din 10 februarie 2020, Curtea Constituţională a declarat inadmisibilă sesizarea privind controlul constituţionalităţii textului "şi a persoanelor care au atins vârsta de 18 ani, dar nu au atins vârsta de 21 de ani, care nu au mai fost condamnate" din articolul 84 alin.(1) din Codul penal, depusă de către dl Dumitru Robu, Procuror General interimar.
Curtea a reţinut că persoanelor care au atins vârsta de 18 ani, dar care nu au atins vârsta de 21 de ani şi care nu au mai fost condamnate anterior li se poate aplica, în baza articolului 84 alin.(1) din Codul penal, pedeapsa definitivă pentru un termen de cel mult 12 ani şi 6 luni închisoare. În schimb, dacă persoanele care au atins vârsta de 18 ani, dar nu au atins vârsta de 21 de ani au mai fost condamnate anterior, atunci pedeapsa închisorii în cazul concursului de infracţiuni se aplică, conform articolului 70 alin.(4) din Codul penal, pentru un termen de cel mult 20 de ani. Deosebirea dintre normele enunţate constă în existenţa sau lipsa unei condamnări anterioare a persoanei. Incidenţa unei dispoziţii sau a alteia are loc în funcţie de acest criteriu.
Totodată, Curtea a observat că, potrivit articolului 70 alin.(31) teza I din Codul penal, "la aplicarea pedepsei persoanelor care au atins vârsta de 18 ani, dar nu au atins vârsta de 21 de ani, care au săvârşit infracţiune la vârsta de la 18 până la 21 de ani, maximul pedepsei se reduce cu o treime". În acest sens, Curtea a constatat că reducerea limitei maxime a pedepsei cu o treime pentru persoanele care au atins vârsta de 18 ani, dar care nu au atins vârsta de 21 de ani este o primă operaţiune efectuată de către instanţa de judecată la individualizarea pedepsei, indiferent dacă persoanele în discuţie au fost sau nu condamnate anterior sau dacă au comis o singură sau mai multe infracţiuni (i.e. concurs de infracţiuni).
Curtea a considerat că articolele 70 alin.(31) şi 84 alin.(1) din Codul penal trebuie analizate coroborat. Comiterea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană denotă o perseverenţă de ordin infracţional a acesteia. Concursul de infracţiuni (ideal sau real), ca formă a pluralităţii de infracţiuni, reprezintă o situaţie de fapt care îl priveşte pe făptuitor şi demonstrează, de regulă, un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă acesta. Aşadar, rezultă în mod rezonabil că pentru comiterea unei singure infracţiuni de către persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani şi care nu au fost condamnate anterior trebuie aplicată o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută pentru comiterea mai multor infracţiuni de aceeaşi gravitate. În orice caz, pedeapsa pentru comiterea unei singure infracţiuni nu trebuie să depăşească limita pedepsei stabilite de legislator pentru aceeaşi categorie de persoane în cazul concursului de infracţiuni.
Curtea a observat că interpretarea izolată a articolului 70 alin.(31) din Codul penal în cazul comiterii unei singure infracţiuni excepţional de grave de către persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani şi care nu au fost condamnate anterior ar putea conduce la aplicarea unei pedepse mai aspre decât în cazul comiterii mai multor infracţiuni de aceeaşi gravitate de către aceeaşi categorie de persoane. Aceasta rezultă nu doar din reducerea limitei maxime a pedepsei cu o treime, impusă de prima teză a articolului 70 alin.(31) din Codul penal, dar şi din cea de-a doua teză a aceluiaşi articol, care îi permite judecătorului, în funcţie de personalitatea infractorului şi de alte circumstanţe relevante, să aplice pedeapsa în limitele generale. În schimb, judecătorul nu are aceeaşi posibilitate la aplicarea articolului 84 alin.(1) din Codul penal, din care rezultă că limita maximă a pedepsei închisorii este de 12 ani şi 6 luni.
Pentru a exclude interpretările izolate ale articolului 70 alin.(31) din Codul penal şi, respectiv, aplicarea unor pedepse mai aspre în cazul comiterii unei singure infracţiuni de către persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani şi care nu au fost condamnate anterior decât în cazul comiterii mai multor infracţiuni de către aceeaşi categorie de persoane, Curtea consideră necesară intervenţia Parlamentului.
Aşadar, în baza articolului 72 alin.(3) lit.n) din Constituţie, Parlamentul va putea ajusta conceptual modul de stabilire şi limitele de pedeapsă aplicabile în cazul comiterii unei singure infracţiuni de către persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani şi care nu au fost condamnate anterior [articolul 70 alin.(31) din Codul penal] şi, respectiv, în cazul comiterii mai multor infracţiuni de către aceeaşi categorie de persoane [articolul 84 alin.(1) din Codul penal], ţinând cont de diferenţele de calculare a pedepsei penale.
√ Adresa nr.PCC-01/47a din 23.06.2020
La 23 iunie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.17, prin care, între altele, a declarat constituţionale articolele 20 lit.k), 22 alin.(1) lit.i), 24 lit.g) şi 25 lit.j) din Legea nr.212 din 24 iunie 2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război şi textul "altor acţiuni necesare" de la articolul 2 pct.12) din Hotărârea Parlamentului nr.55 din 17 martie 2020 privind declararea stării de urgenţă, în măsura în care autorităţile responsabile de gestionarea stării de urgenţă îndeplinesc doar atribuţii, măsuri sau acţiuni necesare realizării scopurilor care au stat la baza declarării stării de urgentă, atribuţiile, măsurile sau acţiunile necesare nu depăşesc sfera de competenţă a puterii executive şi Parlamentul poate exercita un control efectiv al măsurilor în discuţie.
În Hotărârea menţionată, Curtea a constatat că Legea privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război nu stabileşte suficiente mecanisme care i-ar permite Parlamentului să verifice dacă autorităţile responsabile de gestionarea stării de urgenţă acţionează în limitele prevăzute de lege. Curtea a reţinut că controlul parlamentar este necesar pentru a compensa dezechilibrul puterilor în stat creat prin acordarea competenţelor sporite Executivului şi pentru a asigura respectarea principiului preeminenţei dreptului (a se vedea § 126 din Hotărâre).
Având în vedere faptul că Constituţia nu-i impune legislatorului să reglementeze acest mecanism după un anumit model, Curtea a considerat necesar să emită o Adresă Parlamentului în vederea reglementării unui mecanism de control parlamentar eficient asupra măsurilor dispuse de către Executiv pe durata stării de urgenţă. Parlamentul poate avea în vedere recomandările Comisiei de la Veneţia în această materie (a se vedea § 120 şi 121 din Hotărâre) şi reglementarea acestui mecanism de către statele Europei (a se vedea § 20-44 din Hotărâre).
√ Adresa nr.PCC-01/130a/461 din 08.10.2020
Pe 8 octombrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.24, prin care a recunoscut constituţional textul "presta servicii şi/sau" de la articolul 6 alin.(5) din Legea nr.86 din 11 iunie 2020 cu privire la organizaţiile necomerciale, în măsura în care organizaţiilor necomerciale le este permisă prestarea de servicii oneroase pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale.
Pentru a ajunge la această soluţie, Curtea a reţinut că interdicţia prestării serviciilor oneroase pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale, stabilită de dispoziţiile contestate, restrânge în mod nejustificat şi în mod discriminatoriu dreptul de proprietate al organizaţiilor necomerciale, contrar articolelor 16 şi 46 din Constituţie.
În acest context, Curtea i-a solicitat Parlamentului să reglementeze articolul 6 alin.(5) din Legea nr.86 din 11 iunie 2020 cu privire la organizaţiile necomerciale în conformitate cu Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 8 octombrie 2020, astfel încât în perioada campaniei electorale organizaţiilor necomerciale să le fie interzisă doar prestarea serviciilor gratuite, nu şi a serviciilor oneroase.
√ Adresa nr.PCC-01/94a/533 din 10.11.2020
Pe 10 noiembrie 2020, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.26, prin care a declarat neconstituţional textul "inclusiv" din articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (temeiurile pentru recursul în anulare).
În Hotărârea menţionată, Curtea a constatat că utilizarea termenului "inclusiv" de către legislator în articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală ridică probleme privind calitatea legii. Utilizarea acestui termen lasă spaţiu pentru interpretarea potrivit căreia, odată formulat un recurs în anulare în scopul reparării erorilor de drept comise la judecarea cauzei, în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărârea atacată, nu mai poate fi formulat un recurs separat atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii.
Curtea a notat că interpretarea pe care o poate impune utilizarea termenului "inclusiv" face ca norma contestată să contravină standardului calităţii legii şi să încalce dreptul de acces liber la justiţie, la un proces echitabil, deplin şi obiectiv, putând conduce la condamnări ale statului Republica Moldova de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În vederea remedierii situaţiei şi garantării caracterului efectiv al drepturilor persoanelor, Curtea şi-a rezervat prerogativa de a stabili prin hotărâre o soluţie temporară până când Parlamentul va interveni cu amendamente conforme cu considerentele Hotărârii.
Astfel, până la modificarea articolului 453 alin.(1) din Codul de procedură penală, în sensul conformării sale cu Hotărârea Curţii, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare: a) în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărârea atacată, precum şi b) în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii, informare din care se poate deduce existenţa unui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat hotărârea atacată.
√ Adresa nr.PCC-01/54a-27 din 13.11.2020
Prin Hotărârea nr.27 din 13 noiembrie 2020, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale textele:
- "în decizie nu vor fi menţionate motivele care stau la baza ei" de la articolul 55 alin.(3) teza a II-a;
- "Astfel de date şi informaţii nu pot fi sub nici o formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţă străinului declarat persoană indezirabilă, inclusiv în cadrul examinării în instanţa de judecată a contestării deciziei privind declararea străinului persoană indezirabilă." din articolul 56 alin.(2);
- "şi e)" din articolul 60 alin.(4);
- "(1) şi" din articolul 63 alin.(4)
din Legea nr.200 din 16 iulie 2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova.
De asemenea, Curtea a declarat neconstituţional articolul 225 alin.(3) din Codul administrativ în partea în care limitează competenţa instanţelor de judecată de a efectua controlul proporţionalităţii actelor administrative individuale şi normative.
În vederea evitării unui vid legislativ, Curtea a stabilit o soluţie provizorie, având în vedere raţionamentele hotărârii pronunţate. În particular, până la modificarea de către Parlament a articolelor 55 alin.(3) teza a II-a şi 56 alin.(2) teza a II-a din Legea nr.200 din 16 iulie 2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova, decizia privind declararea străinului ca persoană indezirabilă din raţiuni de securitate naţională va conţine un rezumat al motivelor, de o manieră compatibilă cu interesul legitim al securităţii naţionale, fiindu-i notificată străinului sub această formă.
√ Adresa nr.PCC-01/189e/597 din 10.12.2020
Pe 10 decembrie 2020, Curtea Constituţională a adoptat Hotărârea nr.30 privind confirmarea rezultatelor alegerilor şi validarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova.
Examinând materialele cauzei, Curtea a constatat concluziile îngrijorătoare ale observatorilor naţionali şi internaţionali privind înregistrarea discursurilor de ură şi instigare la discriminare, mesajele şi declaraţiile intolerante ale candidaţilor, fapte care au lăsat o amprentă vizibil negativă asupra campaniei electorale.
De asemenea, în concluziile şi recomandările sale, Comisia Electorală Centrală a subliniat că "efectuarea campaniei electorale cu instigarea la ură sau denigrarea concurenţilor electorali devine tot mai des întâlnită, fapt raportat de către observatorii acreditaţi".
Curtea subliniază că orice discursuri de ură şi instigare la discriminare care depăşesc limitele admisibile ale libertăţii de exprimare şi atentează la viaţa privată a concurentului electoral, exercitate în cadrul scrutinului, sunt contrare Constituţiei. Strategiile de contraatac ale concurenţilor electorali exprimate prin mesaje dezbinătoare, de ură şi instigare la discriminare, cu atac la viaţa privată, răspândite prin materiale tipărite, difuzate în mass-media şi pe platformele reţelelor de socializare, trebuie sancţionate, prevenite şi combătute.
Astfel, ţinând cont de raţionamentele expuse în Hotărârea nr.30 din 10 decembrie 2020, Curtea subliniază necesitatea reglementării de către Parlament a unor mecanisme de control şi sancţionare promptă în acest sens, în vederea prevenirii şi combaterii discursurilor bazate pe ură între concurenţi electorali, inclusiv în mediul on-line şi reţelele de socializare.
D. Opinii separate
Au expus opinii separate la unele acte pronunţate de Curte judecătorii:
- Eduard Ababei, la Hotărârea nr.10 din 13.04.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.56 din 2 aprilie 2020 privind instituirea unor măsuri de susţinere a cetăţenilor şi a activităţii de întreprinzător în perioada stării de urgenţă şi modificarea unor acte normative; la Decizia nr.40 din 13 aprilie 2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.50b/2020 privind interpretarea articolului 1061 din Constituţie;
- Nicolae Roşca, la Hotărârea nr.16 din 09.06.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 70 alineatele (3) şi (13) din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012 (achitarea onorariului fix administratorului/lichidatorului şi compensarea cheltuielilor aferente care se trec în mod solidar în obligaţia organelor de conducere ale debitorului);
- Vladimir Ţurcan, la Hotărârea nr.20 din 09.07.2020 pentru interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie; la Decizia nr.40 din 13 aprilie 2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.50b/2020 privind interpretarea articolului 1061 din Constituţie;
- Serghei Ţurcan, la Avizul nr.1 din 22.09.2020 la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Constituţiei (sistemul judecătoresc [3]) şi la Avizul nr.2 din 03.12.2020 la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Constituţiei (sistemul judecătoresc [4]).
E. Avize
Pe parcursul anului 2020, Curtea a pronunţat două avize la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Constituţiei:
- Avizul nr.1 din 22.09.2020 la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Constituţiei (sistemul judecătoresc [3]);
- Avizul nr.2 din 03.12.2020 la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Constituţiei (sistemul judecătoresc [4]).
TITLUL III
EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE
Potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Consecinţele juridice ale actului normativ sau ale unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale urmează a fi înlăturate conform legislaţiei în vigoare.
Actele Curţii Constituţionale au efect erga omnes, fiind obligatorii şi opozabile tuturor subiecţilor, indiferent de nivelul autorităţii.
Constatarea inacţiunii legislative, adică a lacunei legii sau a altui act normativ contrar Constituţiei, generează, în mod inevitabil, consecinţe juridice. Hotărârea Curţii Constituţionale presupune obligaţia legislatorului de a soluţiona problema existenţei unor lacune de drept printr-o reglementare adecvată şi eliminarea prevederilor defectuoase.
Lipsa unei intervenţii legislative a Parlamentului în vederea executării actelor instanţei de jurisdicţie constituţională echivalează cu neexercitarea competenţei de bază a acestuia, şi anume cea de legiferare, atribuită de Constituţie. Această situaţie se atestă în condiţiile în care unele hotărâri ale Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţională o prevedere legală sau un act pot genera vid legislativ, deficienţe şi incertitudini în aplicarea legii.
În vederea excluderii acestor repercusiuni negative, art.281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională prevede că Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale. Proiectul de lege respectiv urmează a fi examinat de Parlament în mod prioritar.
1. Gradul de executare a hotărârilor care declară neconstituţionale prevederile unor acte normative
În vederea monitorizării procesului de modificare a actelor legislative, prevederile cărora au fost declarate neconstituţionale prin hotărâri ale Curţii Constituţionale, Curtea solicită în mod regulat de la Parlament şi Guvern o informaţie asupra nivelului de executare a actelor adoptate.
Astfel, rămân a fi neexecutate în anul 2017 – 4 hotărâri; în anul 2018 – 5 hotărâri; în anul 2019 – 4 hotărâri; în anul 2020 (din cele pasibile de executare) – 4 hotărâri.
2. Gradul de executare a adreselor Curţii Constituţionale
Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a substitui organul legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art.79 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de "legislator pasiv", atenţionând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţie şi insistând asupra necesităţii operării de modificări în reglementările legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.
Curtea constată că în perioada anilor 2011-2020 au rămas neexecutate un şir de adrese pronunţate de către Curte, după cum urmează: în anul 2011 – o adresă; în anul 2014 -2 adrese; în anul 2015 – o adresă; în anul 2016 – o adresă; în anul 2017 – 4 adrese; în anul 2018 – 4 adrese; în anul 2019 – o adresă; în anul 2020 (din cele pasibile de executare) – 2 adrese.
TITLUL IV
COOPERAREA EXTERNĂ
Pe parcursul anului 2020, judecătorii Curţii Constituţionale (CC) şi asistenţii judiciari au participat la un şir de evenimente care au contribuit la consolidarea relaţiilor externe şi a imaginii Curţii pe arena internaţională, valorificând, în aceeaşi măsură, platforme bilaterale privind schimbul de experienţă şi bunele practici în materia constituţională.
La nivel internaţional, anul 2020 a devenit remarcabil prin celebrarea a 70 de ani de la semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, deschiderea anului judiciar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a fost lansată prin organizarea unui seminar care a tratat caracterul de instrument viu al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. La acest eveniment, desfăşurat în Strasbourg (Franţa), la data de 31 ianuarie 2020, au participat doi judecători ai CC, dl Nicolae Roşca şi dna Liuba Şova, oferindu-le ocazia desfăşurării unei întrevederi cu judecătorul la CtEDO din partea Republicii Moldova, dl Valeriu Griţco.
La nivel naţional, Curtea Constituţională, a sărbătorit împlinire a 25-a de ani de la fondarea sa. Evenimentul a fost marcat prin organizarea unei conferinţe internaţionale cu genericul "Justiţia constituţională şi reacţia societăţii: când soluţiile curţilor constituţionale se află în dezacord cu opiniile majoritare din societate".
A. Dimensiunea întrevederilor bilaterale a fost influenţată considerabil de situaţia pandemică instaurată la nivel global, începând cu luna martie 2020. Astfel, în primele luni ale anului de referinţă au avut loc un şir de vizite oficiale la Curtea Constituţională, pe care le cosemnăm mai jos.
Pe 16 ianuarie 2020, E.S., dl Peter Michalko, Ambasador, Şef al Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova, a avut o întrevedere cu judecătorii CC, în cadrul căreia ultimii au exprimat aprecierea pentru susţinerea şi contribuţia substanţială a partenerilor internaţionali şi a Uniunii Europene, inclusiv prin intermediul Comisiei de la Veneţia, la depăşirea crizei politice şi constituţionale din iunie 2019. E.S. Ambasadorul Michalko a adus asigurări că Uniunea Europeană va rămâne un susţinător şi un partener de încredere al Republicii Moldova în procesul de implementare a reformelor în toate domeniile, inclusiv în domeniul justiţiei.
Pe 20 ianuarie 2020, în cadrul întrevederii judecătorilor Curţii Constituţionale cu membrii delegaţiei Consiliului Europei, condusă de dl Christos Giakoumopoulos, Director general al Direcţiei pentru drepturile omului şi preeminenţa dreptului, însoţit de reprezentanţi ai Secretariatului Consiliului Europei, ai Comisiei de la Veneţia, precum şi de Şeful Oficiului Consiliului Europei la Chişinău, dl William Massolin, discuţiile s-au axat, în mare parte, pe subiectul reformării justiţiei. Reprezentanţii instituţiilor europene i-au asigurat pe judecători că Consiliul Europei şi, în special, Comisia de la Veneţia vor oferi sprijinul necesar în vederea identificării unor soluţii care să fie acceptate de conducerea ţării, accentuând totodată importanţa ajungerii la un consens asupra măsurilor de reformare.
În cadrul întrevederii, a fost exprimată încrederea în actuala componenţă a CC şi în activitatea de mai departe a acestei instituţii, fiind accentuat rolul primordial pe care îl are CC în procesul de reformare prin asigurarea respectării Constituţiei şi a principiilor statului de drept. De asemenea, a fost reiterată importanţa menţinerii colaborării strânse între CC şi Comisia de la Veneţia, care, de-a lungul anilor, a adus rezultate benefice pentru Republica Moldova.
La rândul lor, judecătorii Curţii şi-au exprimat disponibilitatea de a colabora cu instituţiile interne şi cele internaţionale în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului de reformare a justiţiei, care să sporească încrederea cetăţenilor Republicii Moldova în instituţiile democratice ale statului, şi le-au mulţumit reprezentanţilor Consiliului Europei şi, în special, Comisiei de la Veneţia pentru opiniile şi susţinerea acordată în ultima perioadă, în vederea depăşirii crizei politico-instituţionale şi a consolidării aplicării standardelor internaţionale în materie de jurisdicţie constituţională.
Pe 28 ianuarie 2020, în cadrul întrevederii judecătorilor Curţii cu E.S. domnul Dereck J. Hogan, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii în Republic Moldova, dl Vladimir Ţurcan, Preşedintele Curţii, şi-a exprimat înalta apreciere pentru susţinerea şi aportul Ambasadei Statelor Unite ale Americii, alături de alţi parteneri internaţionali ai ţării, la depăşirea crizei politice din iunie 2019. Făcând o succintă prezentare a activităţii actualei componenţe a Curţii din data învestirii în funcţie, Preşedintele a subliniat importanţa îmbunătăţirii imaginii Curţii în societate şi sporirea încrederii cetăţenilor în această instituţie, care garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separaţiei puterilor în stat, precum şi responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.
Pe 30 ianuarie 2020, judecătorii CC au avut o întrevedere cu dl Lamberto Zannier, Înaltul Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale. Comisarul Lamberto Zannier a menţionat rolul important al Curţii în procesul de realizare a reformelor democratice din Republica Moldova, menţionând în context că reformele care se vor produce nu trebuie să afecteze minorităţile naţionale din Republica Moldova. Totodată, înaltul oaspete a salutat buna cooperare a Curţii cu organizaţiile internaţionale, în special cu Comisia de la Veneţia.
Pe 19 februarie 2020, o delegaţie a Comisiei de la Veneţia, condusă de Preşedintele acesteia, dl Gianni Buquicchio, a efectuat o vizită la Curtea Constituţională. Judecătorii Curţii Constituţionale au ţinut să aducă mulţumiri Comisiei pentru eforturile depuse şi sprijinul acordat prin elaborarea opiniilor consultative asupra problemelor de drept sensibile pentru Republica Moldova. Asistenţa de care a beneficiat CC de-a lungul anilor este foarte valoroasă, ea a permis o sistematizare a bunelor practici şi a reprezentat o sursă importantă de inspiraţie pentru hotărârile pronunţate pe parcursul activităţii acesteia. Preşedintele Buquicchio a subliniat conlucrarea fructuoasă pe care Comisia a avut-o şi va continua să o aibă cu CC, accentuând că justiţia constituţională reprezintă un domeniu important pentru instituţia pe care o conduce, activitatea curţilor constituţionale aflându-se în centrul atenţiei acesteia.
Dată fiind întreruperea activităţilor diplomatice bilaterale pentru aproximativ 7 luni, cauzată de starea de urgenţă în sănătate publică, declarată la nivel naţional, şi necesitatea aplicării şi respectării măsurilor de control şi combatere a infecţiei COVID-19 şi asigurării sănătăţii şi securităţii în muncă a personalului Curţii Constituţionale, dialogul pe acest segment a fost reluat începând cu toamna anului 2020.
Astfel, pe 29 septembrie 2020, CC a fost vizitată de Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova, E.S., dl Dereck J. Hogan, discuţiile fiind axate, în principal, pe subiectul reformei justiţiei, şi rolul Curţii în acest proces, manifestat în asigurarea respectării Constituţiei şi a principiilor care decurg din aceasta. În cadrul discuţiilor, Preşedintele CC, doamna Domnica Manole, a menţionat care sunt priorităţile Curţii, accentuând importanţa respectării independenţei judecătorilor într-o societate democratică, a asigurării supremaţiei Constituţiei, precum şi a autorităţii Curţii.
La 30 septembrie 2020, la CC a Republicii Moldova a avut loc întrevederea judecătorilor Curţii cu şeful Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova, E.S. dl Peter Michalko, în cadrul căreia au fost discutate mai multe subiecte, între care reforma justiţiei, cooperarea eficientă cu Comisia de la Veneţia, independenţa judecătorilor constituţionali şi imperativul respectării Constituţiei.
Preşedintele CC, doamna Domnica Manole, a reiterat importanţa respectării Constituţiei şi a valorificării relaţiei cu Comisia de la Veneţia, ale cărei recomandări au contribuit la implementarea bunelor-practici politice şi jurisdicţionale în Republica Moldova. Cu această ocazie, Preşedintele Curţii a adus la cunoştinţa E.S. Peter Michalko faptul că, din februarie 2021 până în anul 2024, CC va asigura preşedinţia Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene.
Pe 8 octombrie 2020, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a găzduit o întrevedere a judecătorilor Curţii cu delegaţia Misiunii OSCE/BIDDO de Observare a Alegerilor prezidenţiale din 1 noiembrie 2020, condusă de şefa Misiunii, dna Corien Jonker.
Discuţiile din cadrul acestei întrevederi s-au axat pe modul de desfăşurare a alegerilor, pe aspecte legale referitoare la procedura de validare a alegerilor prezidenţiale şi de confirmare a legalităţii acestora de către Curtea Constituţională, pe modul de soluţionare a litigiilor electorale şi executarea adreselor emise de Curte pe marginea hotărârilor adoptate anterior şi urmărirea executării acestora. Preşedintele Curţii Constituţionale, doamna Domnica Manole, a reiterat importanţa respectării Constituţiei de către toţi actorii antrenaţi, direct sau indirect, în cursa electorală, prin asigurarea efectivă a dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales.
Pe data de 9 octombrie 2020, judecătorii CC au avut o întrevedere cu Excelenţa sa, doamna Anna Lyberg, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Regatului Suediei în Republica Moldova, în cadrul căreia au fost abordate mai multe subiecte, cum ar fi rolul Curţii în procesul de reformare a justiţiei, preluarea în februarie 2021 a preşedinţiei Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene pentru o perioadă de trei ani, priorităţile instituţionale, importanţa independenţei judecătorilor ş.a. Preşedintele Curţii Constituţionale, doamna Domnica Manole, a reiterat importanţa dezvoltării relaţiilor bilaterale cu Suedia, exprimând cu această ocazie deschiderea pentru implementarea unor proiecte comune.
La 12 octombrie 2020, judecătorii CC au avut o întrevedere cu domnul William Massolin, Şeful Oficiului Consiliului Europei la Chişinău, în cadrul căreia a fost confirmată colaborarea şi susţinerea pe care o acordă timp de 25 de ani Consiliul Europei Republicii Moldova în vederea promovării democraţiei şi bunei guvernări, a respectării drepturilor omului şi statului de drept.
Subiectele discutate au vizat cooperarea cu Comisia de la Veneţia, rolul Curţii Constituţionale privind asigurarea respectării Constituţiei şi independenţa judecătorilor constituţionali. De asemenea, discuţiile s-au concentrat pe marginea avizului Curţii Constituţionale privind proiectul amendamentelor constituţionale din 22 septembrie 2020. Preşedintele Curţii Constituţionale, doamna Domnica Manole, a subliniat înalta apreciere a nivelului de cooperare realizat de Curte cu Comisia de la Veneţia şi, în acelaşi timp, deschiderea în vederea susţinerii unei bune-desfăşurări a procesului de reformare a justiţiei, în conformitatea cu principiile constituţionale.
Pe data de 15 octombrie 2020, doamna Domnica Manole, Preşedintele Curţii Constituţionale, a avut o întrevedere cu doamna Satu Seppanen, Înaltul Consilier al UE pe domeniul justiţiei şi al procuraturii în Republica Moldova, în cadrul căreia au fost abordate subiecte legate de competenţa Curţii şi de rolul ei constituţional în procesul de reformare a justiţiei din Republica Moldova. Preşedintele CC şi-a exprimat aprecierea privind cooperarea cu Uniunea Europeană şi sprijinul oferit de aceasta autorităţilor din Republica Moldova şi a comunicat, cu această ocazie, despre preluarea de către CC, în februarie 2021, a preşedinţiei Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene pentru un mandat de trei ani, deţinut la acel moment de Curtea Constituţională a Republicii Cehe.
B. În anul 2020, la nivel naţional, CC a organizat şi a desfăşurat Conferinţa internaţională dedicată aniversării a 25-ea de la fondarea CC. Evenimentul a fost marcat prin organizarea unei conferinţe internaţionale cu genericul "Justiţia constituţională şi reacţia societăţii: când soluţiile curţilor constituţionale se află în dezacord cu opiniile majoritare din societate".
La eveniment au fost prezente delegaţia Comisiei de la Veneţia, în frunte cu Preşedintele acesteia, dl Gianni Buquicchio, delegaţiile a 14 curţi constituţionale şi instituţii echivalente din străinătate, reprezentanţi ai corpului diplomatic, ai mediului academic naţional şi de peste hotare, reprezentanţi ai societăţii civile, precum şi conducerea instituţiilor de stat, cum ar fi: Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală şi altele.
Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Vladimir Ţurcan, a adus mulţumiri participanţilor la eveniment şi a subliniat că aceşti 25 de ani au fost ani de transformări, încercări şi provocări, ani de acumulare şi dezvoltare a experienţei jurisdicţionale, iar scopul fundamental pentru a cărui realizare a fost fondată Curtea l-a constituit garantarea supremaţiei Constituţiei, protecţia drepturilor omului şi a valorilor democratice într-un stat de drept. Odată cu fondarea Curţii Constituţionale, Republica Moldova a obţinut o verigă-cheie pentru asigurarea principiului separării puterilor de stat într-o democraţie constituţională.
Preşedintele Curţii a subliniat că sarcina judecătorilor Curţii a constat şi constă în a crea şi a menţine o punte de legătură între Constituţie şi societate, bazându-se pe coexistenţa echilibrului şi compromisului, ca indicatori ai democraţiilor evoluate. În cadrul conferinţei, participanţii şi-au exprimat punctele de vedere asupra temei abordate, scoţând în evidenţă experienţele altor jurisdicţii constituţionale şi subliniind ideea că rolul unei Curţi Constituţionale nu este de a naviga între majoritate şi minoritate, ci de a proteja drepturile constituţionale.
C. Pe segmentul cooperării cu alte instituţii similare, notăm participarea Preşedintelui Curţii Constituţionale, dnei Domnica Manole, la conferinţa internaţională "Constituţia secolului XXI – statul de drept, valoarea umană şi eficacitatea statului", dedicată aniversării a 25-ea de la adoptarea Constituţiei Republicii Kazahstan, care s-a desfăşurat în format online, la 27 august 2020.
Evenimentul a fost organizat sub egida Consiliului Constituţional al Republicii Kazahstan şi a găzduit invitaţi de onoare, precum Preşedintele Comisiei de la Veneţia, dl Gianni Buquicchio, Directorul general al Fundaţiei Germane pentru Cooperare Juridică Internaţională (IRZ), dna Frauke Bachler, Preşedintele Curţii Uniunii Euroasiatice Economice, Şeful Oficiului OSCE din Nur-Sultan ş.a.
Sesiunile conferinţei au cuprins comunicări tematice prezentate de şefii Curţilor Constituţionale din Germania, Ucraina, Letonia, Armenia, Indonezia, Coreea, Thailanda, Kazahstan, Azerbaidjan, Maldive, Myanmar, Mongolia, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Uzbekistan etc., precum şi de reprezentanţi ai mediului academic kazah şi experţi străini.
Pe parcursul lunii septembrie, funcţionarii Curţilor Constituţionale din Republica Moldova şi din România au desfăşurat în comun o serie de seminare online. În deschiderea evenimentului, dl Valer Dorneanu, Preşedintele Curţii Constituţionale a României, şi dna Domnica Manole, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, le-au mulţumit colegilor din România pentru acest exerciţiu ştiinţific extrem de valoros, precum şi pentru deschiderea de care au dat dovadă.
D. Aferent participării CC la alte evenimente internaţionale, notăm următoarele:
În perioada 24-27 februarie, o delegaţie a CC, condusă de Preşedintele Vladimir Ţurcan, a participat la o reuniune la nivel înalt a Reţelei Globale de Integritate Judiciară, organizată la Doha, Qatar. Reuniunea a inclus, în programul său, teme precum: "Utilizarea reţelelor sociale de către judecători", "Utilizarea inteligenţei artificiale de către judecători", "Transparenţa şi răspunderea organelor superioare ale judiciarului", "Reevaluarea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor în timpul tranziţiilor constituţionale" etc. şi s-a încheiat cu semnarea unei Declaraţii privind integritatea judiciarului.
În cadrul evenimentului, Preşedintele CC a purtat discuţii informale cu Preşedintele Curţii de Casaţie a statului Qatar, dr. Hassan bin Lahdan Alhassan Almohanadi, cu reprezentanţi ai Consiliului Superior al Magistraturii din România, ai Curţii Supreme a Federaţiei Ruse, ai Consiliului Superior al Magistraturii din Georgia şi ai Curţii Constituţionale a Republicii Cehe, prezenţi la reuniune.
La 8 decembrie 2020, Preşedintele Curţii Constituţionale, dna Domnica Manole a participat în format online la conferinţa internaţională "70 de ani ai CEDO, 25 de ani de la aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei – implementarea standardelor CoE la nivel naţional", organizată sub auspiciile instituţiei Avocatului Poporului, în cadrul căreia a avut o intervenţie privind rolul Curţii Constituţionale în asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în Republica Moldova prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
La 11 decembrie 2020, doamna Domnica Manole, Preşedintele Curţii Constituţionale, a participat la conferinţa internaţională "Leadership-ul femeilor şi rolul lor în procesul de democratizare a ţării", organizată de asemenea online sub egida Parlamentului European şi dedicată rolului de conducător al femeii în procesul de democratizare a ţării.
În cadrul unei secţiuni au mai luat cuvântul dna Ramona Strugariu, membru al Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne a Parlamentului European, şi dna Laura Codruţa Kövesi, Procurorul General al Uniunii Europene. Preşedintele Curţii Constituţionale a avut o intervenţie privind rolul şi importanţa femeilor în promovarea statului de drept şi a valorilor democratice fundamentale în Republica Moldova.
Titlul V. Activitatea Curţii Constituţionale în cifre
Pe parcursul anului 2020, la Curtea Constituţională au fost depuse 227 de sesizări, 46 de sesizări au fost preluate din anul 2019, iar 71 de sesizări au fost transferate pentru anul 2021 (a se vedea diagrama nr.1 din Anexa nr.1).
În anul 2020 (a se vedea diagrama nr.3) cele mai multe sesizări au fost depuse de către instanţele de judecată (156 de sesizări), de deputaţi în Parlament şi fracţiuni parlamentare (64 de sesizări).
În 2020, Curtea a adoptat 31 de hotărâri, dintre care 10 hotărâri privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, 10 hotărâri pentru controlul constituţionalităţii unor acte normative, 6 hotărâri de interpretare a unor prevederi din Constituţie ş.a. (a se vedea diagrama nr.3 din Anexa nr.1).
De asemenea, în anul 2020, Curtea a pronunţat 2 avize, 140 de decizii de inadmisibilitate, 4 decizii de sistare, 5 decizii de admitere a suspendării acţiunii actelor contestate şi 15 decizii de respingere a suspendării acţiunii actelor contestate (a se vedea diagrama nr.2 din Anexa nr.1).
În 2020, prin majoritatea hotărârilor pronunţate, Curtea a declarat neconstituţionale prevederile normative contestate (a se vedea diagrama nr.5 din Anexa nr.1).
Efectuând o analiză comparativă în dinamică a actelor Curţii, s-a constatat că în numărul sesizărilor depuse, ca şi în anii precedenţi, prevalează excepţiile de neconstituţionalitate în activitatea jurisdicţională a Curţii, acestea constituind 69% din totalul sesizărilor depuse în anul 2020.
După obiect, din totalul sesizărilor depuse la Curte în anul 2020, în cea mai mare parte din ele au fost contestate prevederi normative din domeniul penal (34%), fiind succedat de domeniul civil (24%), domeniul administrativ (22%), domeniul drepturilor sociale, economice şi culturale (17%) şi domeniul drepturilor politice (3%) (a se vedea diagrama nr.10 din Anexa nr.1).
În concluzie, având în vedere caracterul complex al sesizărilor, precum şi volumul activităţii Curţii care creşte în mod constant (a se vedea diagrama nr.11 din Anexa nr.1), pentru eficientizarea procesului de control al constituţionalităţii, este necesară majorarea personalului de specialitate din cadrul Secretariatului Curţii Constituţionale, i. e. majorarea numărului asistenţilor judiciari. Acestui obiectiv i se poate da efectivitate prin consolidarea statutului legal al asistenţilor judiciari în cadrul Curţii Constituţionale.
Anexa nr.1
Diagrama nr.1
Diagrama nr.2
Diagrama nr.3
Diagrama nr.4
Diagrama nr.5
Diagrama nr.6
Diagrama nr.7
Diagrama nr.8
Diagrama nr.9
Diagrama nr.10
Diagrama nr.11
Anexa nr.2
HOTĂRÂRILE ŞI AVIZELE PRONUNŢATE DE
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ÎN ANUL 2020
| Nr. d/o | Numărul şi titlul actului |
| 1. | Hotărârea nr.1 din 13.01.2020 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2019 |
| 2. | Hotărârea nr.2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din articolul 6 pct.111) din Codul de procedură penală (definiţia noţiunii de "eroare gravă de fapt") |
| 3. | Hotărârea nr.3 din 04.02.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 87 alin.(2) şi alin.(3) din Codul muncii (obligativitatea acordului organului sindical la concediere [2]) |
| 4. | Hotărârea nr.4 din 25.02.2020 privind validarea unui mandat de deputat în Parlamentul Republicii Moldova |
| 5. | Hotărârea nr.5 din 25.02.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 8 alin.(1) lit.d) din Legea nr.294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice (numărul de membri necesar pentru înregistrarea unui partid politic) |
| 6. | Hotărârea nr.6 din 10.03.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi ale articolului 27 alin.(5) din Legea nr.270 din 23 noiembrie 2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar şi ale punctului 8 din Anexa nr.6 la Hotărârea Guvernului nr.1231 din 12 decembrie 2018 pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.270/2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar (garanţiile salariale în cazul suspendării raporturilor de muncă) |
| 7. | Hotărârea nr.7 din 24.03.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 151 alin.(5) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească (selectarea şi determinarea judecătorului care va exercita atribuţiile judecătorului de instrucţie în cazul în care niciun judecător nu-şi exprimă acordul) |
| 8. | Hotărârea nr.8 din 24.03.2020 privind confirmarea rezultatelor alegerilor parlamentare noi în circumscripţia electorală uninominală nr.38 din 15 martie 2020 şi validarea unui mandat de deputat ales |
| 9. | Hotărârea nr.9 din 26.03.2020 pentru interpretarea articolului 137 din Constituţie (răspunderea penală a judecătorilor constituţionali) |
| 10. | Hotărârea nr.10 din 13.04.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.56 din 2 aprilie 2020 privind instituirea unor măsuri de susţinere a cetăţenilor şi a activităţii de întreprinzător în perioada stării de urgenţă şi modificarea unor acte normative |
| 11. | Hotărârea nr.11 din 07.05.2020 pentru interpretarea prevederilor articolului 72 alin.(3) lit.a) din Constituţie |
| 12. | Hotărârea nr.12 din 07.05.2020 pentru controlul constituţionalităţii Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse privind acordarea Guvernului Republicii Moldova a unui împrumut financiar de stat, semnat pe 17 aprilie 2020, a Hotărârilor Guvernului nr.169 din 13 martie 2020 şi nr.252 din 21 aprilie 2020 şi a Legii nr.57 din 23 aprilie 2020 |
| 13. | Hotărârea nr.13 din 21.05.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.3 din 25 februarie 2016 cu privire la Procuratură, a Hotărârii Parlamentului nr.101 din 30 iulie 2019 privind înaintarea candidaturii la funcţia de Procuror General interimar al Republicii Moldova şi a Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.1232-VIII din 31 iulie 2019 privind desemnarea domnului Dumitru Robu în funcţia de Procuror General interimar |
| 14. | Hotărârea nr.14 din 26.05.2020 privind validarea unui mandat de deputat în Parlamentul Republicii Moldova |
| 15. | Hotărârea nr.15 din 28.05.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 191 alin.(2) din Codul de procedură penală (liberarea provizorie sub control judiciar [2]) |
| 16. | Hotărârea nr.16 din 09.06.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 70 alineatele (3) şi (13) din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012 (achitarea onorariului fix administratorului/lichidatorului şi compensarea cheltuielilor aferente care se trec în mod solidar în obligaţia organelor de conducere ale debitorului) |
| 17. | Hotărârea nr.17 din 23.06.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.212 din 24 iunie 2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război şi a unor prevederi din Hotărârea Parlamentului nr.55 din 17 martie 2020 privind declararea stării de urgenţă |
| 18. | Hotărârea nr.18 din 30.06.2020 privind controlul constituţionalităţii articolului 761 alin.(1) din Codul contravenţional (nerespectarea măsurilor de profilaxie, prevenire şi/sau combatere a bolilor epidemice, dacă aceasta a pus în pericol sănătatea publică) |
| 19. | Hotărârea nr.19 din 07.07.2020 pentru interpretarea articolelor 2 alin.(1), 38, 61 alineatele (1) şi (3), 78, 85 alineatele (1), (2) şi (4), 90 alineatele (1), (2) şi (4) din Constituţie |
| 20. | Hotărârea nr.20 din 09.07.2020 pentru interpretarea articolelor 134 alin.(1) şi (2), 136 alin.(3) şi 140 alin.(2) din Constituţie |
| 21. | Hotărârea nr.21 din 04.08.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 84 din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012 (obligarea de a nu părăsi teritoriul ţării sau localitatea de reşedinţă în procesele de insolvabilitate) |
| 22. | Hotărârea nr.22 din 06.08.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 22616 alin.(11) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997 (prezentarea informaţiei fiscale către instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală ca mijloc de probă) |
| 23. | Hotărârea nr.23 din 06.08.2020 pentru interpretarea articolelor 89, 91 şi 98 alin.(1) din Constituţie |
| 24. | Hotărârea nr.24 din 08.10.2020 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 6 alin.(5) din Legea nr.86 din 11 iunie 2020 cu privire la organizaţiile necomerciale (interdicţia prestării serviciilor de organizaţiile necomerciale pentru concurenţii electorali în perioada campaniei electorale) |
| 25. | Hotărârea nr.25 din 29.10.2020 privind controlul constituţionalităţii articolului 12 alineatele (7) şi (8) din Legea securităţii statului nr.618 din 31 octombrie 1995 (obligaţia autorităţilor de a furniza informaţii Consiliului Suprem de Securitate) |
| 26. | Hotărârea nr.26 din 10.11.2020 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 453 alin.(1) din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003 (temeiurile pentru recursul în anulare) |
| 27. | Hotărârea nr.27 din 13.11.2020 privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii din articolele 55 alin.(3), 56 alin.(2), 60 alin.(4) şi 63 alin.(4) din Legea nr.200 din 16 iunie 2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova (garanţiile străinului în cazul expulzării) |
| 28. | Hotărârea nr.28 din 19.11.2020 pentru interpretarea articolelor 64, 72, 73, 74 şi 131 alin.(4) din Constituţie |
| 29. | Hotărârea nr.29 din 26.11.2020 pentru controlul constituţionalităţii articolului 60 din Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne şi din cadrul Inspectoratului General de Carabinieri nr.1544 din 23 iunie 1993 |
| 30. | Hotărârea nr.30 din 10.12.2020 cu privire la confirmarea rezultatelor alegerilor şi la validarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova |
| 31. | Hotărârea nr.31 din 17.12.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor texte din articolul 67 alineatele (2) şi (7) din Codul de executare, adoptat prin Legea nr.443 din 24 decembrie 2004 (momentul înmânării actelor executorului judecătoresc către destinatar) |
| 32. | Avizul nr.1 din 22.09.2020 la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Constituţiei (sistemul judecătoresc [3]) |
| 33. | Avizul nr.2 din 03.12.2020 la proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Constituţiei (sistemul judecătoresc [4]) |