Hotărâre nr.1 din 18.01.2019 cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2018

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea

 jurisdicţiei constituţionale în anul 2018

nr.1  din  18.01.2019

 (în vigoare 19.04.2019) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr.139-147 art. 76 din 19.04.2019

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

dnei Raisa APOLSCHII,

dlui Aurel BĂIEŞU,

dlui Corneliu GURIN,

dlui Artur REŞETNICOV,

dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2018,

având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, articolului 61 alin.(1) şi articolului 62 lit.f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995,

în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, a articolului 5 lit.i) şi a articolului 80 din Codul jurisdicţiei constituţionale,

HOTĂRĂŞTE:

1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2018, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Anexă

Aprobat

prin Hotărârea Curţii Constituţionale

nr.1 din 18 ianuarie 2019

RAPORT

privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2018

TITLUL I

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale

Statutul Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, care este autonomă şi independentă faţă de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este stabilit de Constituţie, care prevede principiile şi principalele atribuţii funcţionale ale Curţii. Statutul Curţii Constituţionale este determinat de rolul său primordial de asigurare a respectării următoarelor valori: preeminenţa dreptului, supremaţia Constituţiei, democraţia, separaţia puterilor în stat, drepturile omului. Aceste funcţii majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituţie.

În cadrul bunei organizări a autorităţii statale, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu. Ea reprezintă un garant al democraţiei şi al egalităţii în faţa legii. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc dintre puterile statului.

Atribuţiile constituţionale prevăzute de articolul 135 din Constituţie sunt dezvoltate în Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi în Codul jurisdicţiei constituţionale, adoptat prin Legea nr.502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a Preşedintelui Curţii, atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile acestora. Astfel, în conformitate cu prevederile constituţionale, Curtea Constituţională:

a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice;

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

B. Judecătorii Curţii Constituţionale

Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din şase judecători, numiţi pentru un mandat de şase ani.

Ca urmare a demisiei judecătorului constituţional Tudor Panţîru, pe data de 6 martie 2018, dl Mihai Poalelungi a fost desemnat în calitate de judecător al Curţii Constituţionale de către Consiliul Superior al Magistraturii, depunându-şi jurământul pe 16 martie 2018. În cadrul şedinţei plenare a Curţii Constituţionale din 16 martie 2018, prin Decizia nr.AG-7, dl Mihai Poalelungi a fost ales în calitate de Preşedinte al Curţii Constituţionale, pentru un termen de trei ani.

Totodată, prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.643-VIII din 19 martie 2018, dna Victoria Iftodi a fost desemnată în calitate de ministru al justiţiei, rămânând vacantă o funcţie de judecător constituţional.

După demisia dlui Igor Dolea din funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii l-a desemnat în funcţia de judecător constituţional, prin Hotărârea nr.581/27 din 11 decembrie 2018, pe dl Corneliu Gurin.

De asemenea, prin Hotărârea Guvernului nr.1219 din 12 decembrie 2018, a fost numit în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale dl Artur Reşetnicov. După demisia dlui judecător Victor Popa, prin Hotărârea Parlamentului nr.339 din 14 decembrie 2018 a fost numită dna Raisa Apolschii în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale.

Pe 14 decembrie 2018, dna Raisa Apolschii şi dnii Corneliu Gurin şi Artur Reşetnicov au depus în plenul Parlamentului jurământul de învestitură în funcţia de judecători ai Curţii Constituţionale.

Începând cu 14 decembrie 2018, Plenul Curţii Constituţionale are următoarea componenţă:

1. Dl Mihai POALELUNGI, preşedinte,

2. Dna Raisa APOLSCHII,

3. Dl Aurel BĂIEŞU,

4. Dl Corneliu GURIN,

5. Dl Artur REŞETNICOV,

6. Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători.

***

De la fondarea Curţii Constituţionale, au activat 26 de judecători constituţionali, după cum urmează:

Dl Pavel BARBALAT (februarie 1995 - februarie 2001),

Dl Nicolae CHISEEV (februarie 1995 - februarie 2001),

Dl Nicolae OSMOCHESCU (februarie 1995 - septembrie 1998),

Dl Eugen SOFRONI (februarie 1995 - august 1996),

Dl Gheorghe SUSARENCO (februarie 1995 - februarie 2001),

Dl Ion VASILATI (februarie 1995 - februarie 2001; octombrie 2002 - octombrie 2008),

Dl Mihai COTOROBAI (august 1996 - septembrie 2002),

Dl Constantin LOZOVANU (martie 1998 - aprilie 2004),

Dl Mircea IUGA (februarie 2001 - februarie 2007),

Dna Alina IANUCENCO (aprilie 2004 - aprilie 2010),

Dl Dumitru PULBERE (februarie 2001 - februarie 2007; februarie 2007 - februarie 2013),

Dl Victor PUŞCAŞ (februarie 2001 - februarie 2007; martie 2007 - februarie 2013),

Dna Elena SAFALERU (februarie 2001 - februarie 2007; februarie 2007 - februarie 2013),

Dna Valeria ŞTERBEŢ (februarie 2007 - februarie 2013),

Dl Petru RAILEAN (octombrie 2008 - octombrie 2014),

Dl Alexandru TĂNASE (aprilie 2011 - aprilie 2017),

Dl Igor DOLEA (februarie 2013 - decembrie 2018),

Dl Tudor PANŢÎRU (februarie 2013 - ianuarie 2018),

Dl Victor POPA (aprilie 2013 - decembrie 2018),

Dl Aurel BĂIEŞU (aprilie 2013 - prezent),

Dl Veaceslav ZAPOROJAN (iulie 2016 - prezent),

Dna Victoria IFTODI (mai 2017 - martie 2018),

Dl Mihai POALELUNGI (martie 2018 - prezent),

Dna Raisa APOLSCHII (decembrie 2018 - prezent),

Dl Corneliu GURIN (decembrie 2018 - prezent),

Dl Artur REŞETNICOV (decembrie 2018 - prezent).

C. Judecători-asistenţi

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt asistaţi de judecători-asistenţi, care îndeplinesc următoarele atribuţii funcţionale de bază:

• asistă judecătorii la exercitarea jurisdicţiei asupra sesizărilor examinate, în condiţiile Codului de jurisdicţie constituţională;

• formulează puncte de vedere la solicitarea judecătorului-raportor, Plenului şi a Preşedintelui Curţii;

• studiază obiecţiile scrise ale autorităţilor asupra sesizării;

• întreprind acţiunile necesare pentru soluţionarea cauzei, potrivit instrucţiunilor judecătorului-raportor, Plenului şi Preşedintelui Curţii.

Judecătorul-asistent este asimilat cu judecătorul Curţii de Apel.

D. Structura organizatorică

Prin Decizia nr.9 din 23 martie 2018, Curtea şi-a reconfigurat structura organizatorică, după cum urmează.

E. Sesizarea Curţii

Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept. Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu. Astfel, conform articolului 25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, cu modificările operate prin Legea nr.24 din 4 martie 16, şi articolului 38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale îl au:

a) Preşedintele Republicii Moldova;

b) Guvernul;

c) ministrul justiţiei;

d) Curtea Supremă de Justiţie;

f) Procurorul General;

g) deputatul în Parlament;

h) fracţiunea parlamentară;

i) Avocatul Poporului;

i¹) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului;

j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi a dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund articolului 109 şi, respectiv, articolului 111 din Constituţia Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de către subiectele cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă şi de conţinut prevăzute de articolul 39 din Codul jurisdicţiei constituţionale şi de Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, aprobat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-3 din 3 iunie 2014.

TITLUL II

 ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ

A. APRECIEREA CURŢII

1. Principii generale

1.1. Constituţia, Legea Supremă

1.1.1. Efectul retroactiv al hotărârilor Curţii Constituţionale în materie de drept penal procedural

În plan temporal, executarea hotărârilor prin care se declară neconstituţionalitatea unei prevederi legale ţine atât de efectul pentru viitor al acestora, care se manifestă prin excluderea normei din fondul activ al legislaţiei, cât şi de efectul retroactiv, manifestat prin combaterea, pe calea revizuirii, a consecinţelor produse de norma declarată neconstituţională. Dacă efectul pentru viitor al hotărârilor Curţii este reglementat de articolul 140 alin.(1) din Constituţie, efectul retroactiv se bazează pe un principiu general, i.e. principiul supremaţiei Constituţiei, garantat de articolul 7 din Legea fundamentală (HCC nr.21/2018¹, §45).

____________________

¹ Hotărârea nr.21 din 01.10.2018 pentru controlul constituţionalităţii articolului 458 alin.(3) pct.4) din Codul de procedură penală (efectul retroactiv al hotărârilor Curţii Constituţionale în materie de drept penal procedural) (sesizarea nr.98a/2018)

Legislatorul nu i-a acordat Curţii competenţa expresă de a stabili efectul retroactiv al hotărârilor sale, aşa cum a făcut-o în cazul efectului pro futuro. Totuşi, redactorii Constituţiei au adoptat un limbaj constituţional general, care le impune judecătorilor constituţionali sarcina de a da un conţinut concret garanţiilor articolului 7 din Constituţie (HCC nr.21/2018, §48).

Curtea a reţinut că, din perspectiva articolului 7 din Constituţie, hotărârile Curţii Constituţionale nu pot retroactiva în mod automat, ci pot retroactiva doar dacă Curtea Constituţională menţionează expres acest fapt. În caz contrar, hotărârea Curţii este aplicabilă doar pentru viitor (HCC nr.21/2018, §49).

Curtea a considerat că, ca urmare a revizuirii hotărârii în baza normei contestate, persoana trebuie să aibă un beneficiu semnificativ, e.g. reducerea pedepsei, comutarea pedepsei, achitare etc. Fără aceste beneficii, rejudecarea cauzei prin intermediul revizuirii ar fi disproporţionată în raport cu principiul securităţii raporturilor juridice şi resursele dedicate acestei proceduri (HCC nr.21/2018, §60).

Totodată, legislaţia procesual-penală nu conţine prevederi referitoare la perioada pentru care retroactivează hotărârea Curţii. În lipsa unei asemenea prevederi, efectul retroactiv al hotărârii prin care se declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale poate să se refere la fiecare caz în care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească irevocabilă în perioada cuprinsă între data adoptării legii şi data pronunţării hotărârii Curţii. Prin urmare, teoretic, toate hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în perioada respectivă ar putea fi revizuite. Această situaţie este similară declarării neconstituţionalităţii unei legi ab initio, fapt care presupune că legea este neconstituţională din momentul adoptării ei, iar Curtea Constituţională doar descoperă acest fapt ulterior (HCC nr.21/2018, §61).

Curtea a reţinut că, în cadrul procedurii de revizuire, hotărârea Curţii Constituţionale prin care o anumită prevedere de drept penal procedural este declarată neconstituţională trebuie analizată din perspectiva impactului pe care îl poate produce asupra caracterului echitabil al procedurii în ansamblu (HCC nr.21/2018, §62).

Atunci când va declara neconstituţională o anumită prevedere legală, fie prin exercitarea controlului de constituţionalitate, fie pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere efectele pe care le poate produce hotărârea în discuţie, Curtea va stabili expres în dispozitivul hotărârii dacă poate fi solicitată revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile şi, dacă este necesar, va menţiona perioada pentru care hotărârea sa retroactivează şi termenul de solicitare a revizuirii. În caz contrar, va fi aplicat principiul acţiunii pentru viitor a hotărârii sale (HCC nr.21/2018, §64).

Efectele în timp ale hotărârilor Curţii vor fi stabilite în funcţie de următoarele criterii: 1) asigurarea securităţii raporturilor juridice; 2) evitarea lacunelor de reglementare; 3) respectarea principiului separaţiei puterilor în stat; 4) evaluarea posibilelor efecte asupra bugetului naţional şi planificării financiare sau asupra asigurării uniformităţii procedurilor administrative; şi 5) alte motive importante pentru interesul general al comunităţii (HCC nr.21/2018, §65).

Aşadar, Curtea a reţinut că articolul 458 alin.(3) pct.4) din Codul de procedură penală este conform cu articolul 7 din Constituţie în măsura în care revizuirea va putea fi solicitată, în baza hotărârii de declarare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale aplicate în cauză, doar dacă hotărârea Curţii conţine în mod expres o asemenea menţiune (HCC nr.21/2018, §66).

[...] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti irevocabile bazate pe norme de drept penal procedural declarate neconstituţionale şi, prin urmare, regula menţiunii exprese a posibilităţii revizuirii [...] se va aplica doar în raport cu acestea (HCC nr.21/2018, §67).

În cazul declarării neconstituţionalităţii unei norme de drept penal substanţial, este firesc ca faţă de acestea să se aplice regula efectului retroactiv al normei penale mai favorabile, garantate de articolul 22 din Constituţie (HCC nr.21/2018, §68).

2. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

2.1. Egalitatea

2.1.1. Exercitarea efectivă a dreptului de a plăti amenda contravenţională în jumătate

În conformitate cu prevederile articolului 34 alin.(2⁴) din Codul contravenţional, amenda trebuie achitată de către contravenient de bunăvoie, în termen de 30 de zile de la data stabilirii acesteia. Dispoziţiile alin.(3) din acelaşi articol prevăd că contravenientul poate achita doar jumătate din amenda stabilită în cel mult 72 de ore din momentul stabilirii ei. În acest caz, se consideră că sancţiunea amenzii este executată în totalitate (HCC nr.7/2018², §38).

____________________

² Hotărârea nr.7 din 26.04.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 34 alin.(3) din Codul contravenţional (achitarea amenzii în jumătate) (sesizarea nr.5g/2018)

Prin textul “din momentul stabilirii ei”, legislatorul are în vedere începutul curgerii termenului de 72 de ore pentru achitarea amenzii în jumătate, care echivalează cu întocmirea procesului-verbal cu privire la comiterea unei contravenţii, cu emiterea deciziei privind cauza contravenţională sau, după caz, cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (HCC nr.7/2018, §39).

Curtea a observat că scopurile urmărite prin instituirea posibilităţii de a plăti amenda în jumătate constau în (a) reducerea ingerinţei în exerciţiul dreptului la proprietate al persoanei amendate, având în vedere că plata în jumătate a amenzii nu echivalează cu plata integrală a acesteia, şi în (b) stimularea persoanelor amendate, care îşi exprimă acordul faţă de constatarea faptei, de a plăti amenda aplicată în termenul stabilit, pentru a evita eventualele cheltuieli de punere în executare a acesteia, în cazul neplăţii ei (HCC nr.7/2018, §41).

În anumite cazuri procesul-verbal cu privire la comiterea unei contravenţii se întocmeşte în prezenţa persoanei, iar în altele procesul-verbal se întocmeşte în lipsa contravenienţilor (HCC nr.7/2018, §46).

În cazul livrării copiei procesului-verbal prin intermediul oficiului poştal, termenul de 72 de ore stabilit pentru exercitarea dreptului contravenientului de a achita jumătate din amenda stabilită poate fi diminuat, din cauza expedierii prin poştă, sau chiar epuizat, în cazul unor întârzieri. În acest sens, posibilitatea de a achita jumătate din amenda stabilită reprezintă un drept al contravenientului acordat prin lege, fiind conceput pentru realizarea scopului legitim general al asigurării ordinii publice. Termenul de 72 de ore stabilit de dispoziţiile contestate nu poate fi utilizat contrar scopului pentru care a fost instituit (HCC nr.7/2018, §48).

Pentru a fi realizat acest scop, expedierea copiei procesului-verbal cu privire la contravenţie trebuie efectuată astfel încât dreptul contravenientului de a achita jumătate din amenda stabilită în termen de 72 de ore să poată fi exercitat în mod efectiv şi în totalitatea sa (HCC nr.7/2018, §49).

Aşadar, având în vedere categoria persoanelor informate prin poştă despre existenţa unui proces-verbal privind comiterea unei contravenţii, măsura legală contestată poate conduce la diminuarea sau chiar la epuizarea termenului de 72 de ore pentru realizarea dreptului de a achita jumătate din amenda stabilită. Prin urmare, această măsură legală nu operează pentru realizarea scopului legitim care stă la baza ei (HCC nr.7/2018, §50).

Curtea a observat că persoanele amendate în baza Codului contravenţional, care primesc în timp util, prin intermediul serviciilor poştale, copia procesului-verbal de comitere a unei contravenţii, pot achita jumătate din amendă, pentru că îşi pot realiza în mod efectiv acest drept în cele 72 de ore de la emiterea actului constatator. Spre deosebire de această categorie de persoane, persoanele care primesc copia procesului-verbal prin intermediul serviciilor poştale cu întârziere, astfel încât să nu-şi poată realiza în mod efectiv dreptul de a plăti amenda în jumătate, sunt tratate în mod diferit din motive neimputabile lor (HCC nr.7/2018, §52).

Din perspectiva articolului 16 din Constituţie, acest tratament diferenţiat nu este unul justificat în mod obiectiv şi rezonabil (HCC nr.7/2018, §53).

Totodată, Curtea a subliniat că legea contravenţională conţine prevederi care pot avea un caracter penal, în sensul autonom al Convenţiei Europene. Totuşi, legislatorul a stabilit “standarde duble” de protecţie în cazul exercitării dreptului de a achita jumătate din amenda stabilită în cazul contravenienţilor. Standardul de protecţie oferit de legea contravenţională denotă un grad mai redus în comparaţie cu cel oferit de legea penală. Însă Curtea Europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că, deşi statele au posibilitatea să nu sancţioneze unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională şi nu pe cale penală, autorii conduitelor considerate contrare legii nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă din cauză că regimul juridic aplicabil în materie contravenţională este diferit de cel aplicabil în materie penală (hotărârea Anghel v. România, 4 octombrie 2007, § 67). Acest tratament diferenţiat nu este unul justificat în mod obiectiv şi rezonabil (HCC nr.7/2018, §55).

În acest sens, deşi repunerea în termen poate fi cerută pentru motive întemeiate, Codul contravenţional nu prevede posibilitatea acestei practici atunci când termenul stabilit pentru achitarea amenzii în jumătate a expirat din motive care nu îi pot fi imputate contravenientului (HCC nr.7/2018, §59).

Curtea a reţinut că în cazul în care decizia de sancţionare a contravenientului este adoptată în lipsa acestuia şi îi este adusă la cunoştinţă cu întârziere prin intermediul oficiului poştal dreptul contravenientului de a achita jumătate din amenda stabilită poartă un caracter iluzoriu. Faptul că măsura legală contestată permite o asemenea situaţie prin prevederea expresă, potrivit căreia termenul de 72 de ore începe să curgă din momentul emiterii actului de aplicare a amenzii, demonstrează o desconsiderare a scopului legitim urmărit. În consecinţă, este încălcat dreptul de proprietate al contravenienţilor în discuţie (HCC nr.7/2018, §61).

Totodată, Curtea a notat că aceeaşi lege contravenţională permite un tratament diferenţiat nejustificat în mod obiectiv şi rezonabil în cazul contravenienţilor amendaţi, prin încălcarea articolului 16 din Constituţie. Şi reglementarea diferită faţă de legea penală a dreptului de a achita jumătate din amenda stabilită, contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii (HCC nr.7/2018, §62).

Prin urmare, până la modificarea legii de către Parlament, termenul de 72 de ore de achitare a amenzii în jumătate va curge din momentul stabilirii acesteia ori, după caz, din momentul informării contravenientului (HCC nr.7/2018, §63).

2.1.2. Sancţionarea conducerii în stare de ebrietate a vehiculelor pentru care nu este necesară deţinerea permisului de conducere

Potrivit articolului 233 alin.(1) din Codul contravenţional, conducerea vehiculului de către o persoană care se află în stare de ebrietate produsă de alcool ce depăşeşte gradul maxim admisibil stabilit de lege, dacă fapta nu constituie infracţiune, se sancţionează cu amendă de la 350 la 500 de unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a conduce vehicule pe un termen de la 2 la 3 ani. Potrivit articolului 233 alin.(3) din Cod, aceeaşi acţiune comisă de către un conducător de vehicul pentru care nu este prevăzută obligaţia de a deţine permis de conducere se sancţionează cu amendă de la 400 la 500 de unităţi convenţionale, muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de la 20 la 40 de ore sau arest contravenţional pe un termen de 15 zile (HCC nr.11/2018³, §49).

____________________

³ Hotărârea nr.11 din 08.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 233 alineatele (1), (2) şi (3) din Codul contravenţional (sancţionarea conducerii în stare de ebrietate a vehiculelor pentru care nu este necesară deţinerea permisului de conducere) (sesizarea nr.42g/2018)

Curtea a menţionat anterior că securitatea traficului rutier constituie un interes public major. Prin urmare, asigurarea securităţii reprezintă o obligaţie pozitivă a statului. Unitatea de transport care participă la trafic reprezintă o sursă de pericol sporit, conducătorul auto având obligaţia de a respecta reglementările impuse de autorităţi în vederea evitării riscurilor inerente utilizării autovehiculelor. De asemenea, deţinătorul vehiculului este răspunzător de prejudiciul provocat prin utilizarea vehiculului aflat în posesia sa - HCC nr.28 din 18 noiembrie 2014, §45 (HCC nr.11/2018, §52).

Curtea a admis faptul că aplicarea unor sancţiuni disuasive pentru conducerea în stare de ebrietate a vehiculelor pentru care nu este prevăzută obligaţia de a deţine permis de conducere contribuie la asigurarea securităţii traficului rutier, precum şi la protecţia vieţii şi a sănătăţii persoanelor (HCC nr.11/2018, §53).

Curtea a constatat că aceste scopuri speciale pot fi subsumate următoarelor scopuri legitime generale prevăzute de articolul 54 alin.(2) din Constituţie: asigurarea ordinii publice şi ocrotirea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane (HCC nr.11/2018, §54).

Curtea a stabilit, la această etapă, dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între sancţionarea mai dură a conducătorilor de vehicule pentru care nu este necesară deţinerea permisului de conducere, în raport cu conducătorii de vehicule pentru care este necesară deţinerea permisului, şi scopurile legitime enunţate mai sus (HCC nr.11/2018, §56).

Curtea a constatat că riscurile pe care le generează vehiculele pentru conducerea cărora nu este necesară deţinerea permisului de conducere (bicicleta, motocultorul, vehiculul cu tracţiune animală ş.a.) pot fi mai reduse decât riscurile generate de vehiculele pentru a căror conducere este necesară deţinerea permisului (HCC nr.11/2018, §58).

Curtea nu întrevede vreun argument juridic raţional şi rezonabil ca o persoană care conduce în stare de ebrietate un vehicul pentru care nu este prevăzută obligaţia de a deţine permisul de conducere să fie sancţionată mai dur decât o persoană care conduce un vehicul pentru care este prevăzută obligaţia de a deţine permisul de conducere. În afară de privarea de dreptul de a conduce în cazul vehiculelor pentru care este necesară deţinerea permisului de conducere, nimic nu justifică existenţa unei diferenţieri între cele două categorii şi aplicarea unui tratament discriminatoriu în cazul persoanelor care conduc vehicule pentru care nu este necesară deţinerea permisului de conducere (HCC nr.11/2018, §60).

Curtea Europeană a subliniat în jurisprudenţa sa că tratamentul diferenţiat echivalează cu discriminare, dacă nu are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor în situaţii similare. “Lipsa justificării obiective şi rezonabile” presupune că diferenţierea în cauză nu urmăreşte un “scop legitim” sau că nu există un “raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi “scopul urmărit” - Sejdić şi Finci v. Bosnia şi Herţegovina, 22 decembrie 2009, § 42; Stummer v. Austria, 7 iulie 2011, § 87; Khamtokhu şi Aksenchik v. Rusia, 24 ianuarie 2017 § 64 (HCC nr.11/2018, §48).

Prin urmare, tratamentul juridic disproporţionat al celor două categorii de subiecţi contravine articolului 16 coroborat cu articolele 25 şi 46 din Constituţie (HCC nr.11/2018, §61).

2.1.3. Salarizarea judecătorilor

Parlamentul a adoptat o lege prin care a exclus din Legea nr.355 din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar toate compartimentele care reglementau condiţiile şi modul de salarizare a judecătorilor, inclusiv sporul pentru grad de calificare, sporul pentru păstrarea secretului de stat şi sporul pentru deţinerea gradului ştiinţific. În acest sens, Curtea a observat că, deşi aceste sporuri salariale reprezintă retribuţii financiare şi sunt bazate pe criterii obiective, ele nu au fost incluse în legea nouă care reglementează salarizarea judecătorilor (HCC nr.24/2018⁴, §48).

____________________

⁴ Hotărârea nr.24 din 02.10.2018 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolelor 3 şi 4 din Legea nr.328 din 23 decembrie 2013 privind salarizarea judecătorilor şi procurorilor şi a unei sintagme din articolul 13¹ alin.(1) din Legea nr.544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (sesizarea nr.57a/2018)

Aşadar, Curtea a constatat existenţa incertitudinii şi o lipsă de coerenţă în realizarea scopurilor de către legislator. Pe de o parte, acesta afirmă scopul majorării substanţiale a remunerării judecătorilor, iar pe de altă parte, exclude sporurile salariale menţionate, instituind totodată un tratament diferenţiat între judecători şi alte persoane cu funcţie de demnitate publică (HCC nr.24/2018, §49).

Cu privire la sporul pentru deţinerea gradului ştiinţific, Curtea a constatat că acesta este prevăzut şi acordat persoanelor cu funcţie publică în vederea eforturilor depuse de aceştia, ca o recunoaştere a meritelor personale şi a efortului suplimentar de pregătire şi de perfecţionare profesională (HCC nr.24/2018, §51).

În acest sens, Curtea a menţionat că, deşi legislatorul a eliminat posibilitatea judecătorilor de a obţine sporul pentru deţinerea gradului ştiinţific, acordarea acestuia era una legitimă din punct de vedere constituţional, dată fiind necesitatea încurajării lor de a participa activ la viaţa ştiinţifică, de a-şi perfecţiona cunoştinţele în domeniul dreptului şi de a-şi îmbunătăţi performanţele profesionale la locul de muncă. Există prezumţia potrivit căreia posesorul titlului ştiinţific de doctor sau de doctor habilitat în drept are o pregătire profesională superioară în comparaţie cu o persoană care nu posedă acest titlu (HCC nr.24/2018, §52).

Curtea a reţinut că, în cazul în care statul vrea să încurajeze obţinerea de titluri ştiinţifice de către persoanele cu funcţie publică, ar trebui să recunoască aceleaşi beneficii în mod egal. Prin urmare, este nejustificată excluderea judecătorilor de la obţinerea sporului pentru deţinerea gradului ştiinţific (HCC nr.24/2018, §53).

Aceleaşi raţionamente sunt aplicabile şi în cazul sporului pentru grad de calificare şi al sporului pentru păstrarea secretului de stat. Legislatorul a stabilit “standarde duble” de acordare a acestor suplimente salariale în cazul judecătorilor şi în cazul altor persoane care deţin funcţii publice sau de demnitate publică. De altfel, nu se poate afirma că gradele de calificare ale judecătorilor sunt mai puţin importante decât gradele de calificare ale altor funcţii publice, pentru că în ambele cazuri acestea au ca scop aprecierea rezultatelor activităţii şi a nivelului de profesionalism al persoanei. De asemenea, ar fi în afara oricărui argument raţional dacă s-ar susţine că judecătorii au o responsabilitate redusă în privinţa păstrării secretului de stat, în raport cu alte funcţii publice (HCC nr.24/2018, §54).

Prin urmare, Curtea a conchis că excluderea sporurilor salariale ale judecătorilor (i.e. sporul pentru deţinerea gradului ştiinţific, sporul pentru grad de calificare şi sporul pentru păstrarea secretului de stat) şi omisiunea de a le reglementa [...] instituie un tratament diferenţiat nejustificat între judecători şi alte persoane cu funcţii de demnitate publică. Acest tratament este contrar articolelor 6, 16 şi 116 alin.(1) din Constituţie (HCC nr.24/2018, §55).

2.1.4. Reglementarea autodenunţării în legea penală

Din analiza naturii juridice a autodenunţării se desprinde concluzia că legislatorul o prezumă ca fiind un regret sincer al vinovatului pentru săvârşirea infracţiunii, fapt care diminuează în mod considerabil pericolul social pe care îl reprezintă aceasta (DCC nr.66/2018⁵, §27).

____________________

⁵ Decizia nr.66 din 19.06.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.79a/2018 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002

Totodată, Curtea a subliniat natura diferită a autodenunţării reglementată în partea generală şi în partea specială din legea penală. Astfel, autodenunţarea ca circumstanţă atenuantă generală nu este un element constitutiv al infracţiunii. Ea doar influenţează realizarea formelor răspunderii penale, precum şi stabilirea de către instanţa de judecată a categoriei concrete de pedeapsă şi a cuantumului ei, în limitele pedepsei stabilite de norma părţii speciale a Codului penal. În ipoteza liberării de răspundere penală, prevăzută de partea specială a legii penale, autodenunţarea modifică calificarea faptei infracţionale comise (DCC nr.66/2018, §28).

Curtea a reţinut că autodenunţarea faptelor specificate la articolele 325 alin.(4), 326 alin.(4) şi 334 alin.(4) din Codul penal are ca scop prevenţia specială, cea de descoperire a infracţiunilor nominalizate, precum şi a infracţiunilor corelative de corupere pasivă, trafic de influenţă sau luare de mită, dar şi prevenţia generală, exprimată prin temerea persoanelor, care ar fi tentate să săvârşească acte de corupţie, că vor fi denunţate (DCC nr.66/2018, §29).

Atât instituţia pedepsei penale, cât şi instituţia liberării de răspundere penală, prin sistemul reglementărilor din legea penală, reprezintă mijloacele considerate de către legislator eficiente în contextul politicii penale (DCC nr.66/2018, §30).

Curtea a subliniat că raportul de proporţionalitate între diverse instituţii de drept penal şi efectele acestora asupra destinatarilor legii penale constituie o condiţie de eficacitate a prevenţiei generale asigurată de legea penală. Cu referire la raportul de proporţionalitate dintre autodenunţare, ca circumstanţă atenuantă, şi ipoteza liberării de răspundere penală prevăzută în partea generală şi în partea specială a legii penale, natura juridică a acestor categorii de circumstanţe este diferită şi nu poate fi comparată (DCC nr.66/2018, §32).

Prin urmare, principiul egalităţii în faţa legii penale nu este afectat, deoarece egalitatea în legea penală nu presupune uniformizarea (DCC nr.66/2018, §33).

2.2. Accesul liber la justiţie

2.2.1. Medierea judiciară

Din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene rezultă faptul că dreptul de acces la justiţie, sub aspectul judecării cauzei într-un termen rezonabil, nu este un drept absolut, ci unul relativ. Astfel, în Wynen and Centre hospitalier interrégional Edith-Cavell v. Belgia, 8 octombrie 2002, Curtea Europeană a pus în balanţă principiul egalităţii armelor cu principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil, acesta fiind un caz în care reclamantului nu i s-a permis să depună alte cereri şi documente după o perioadă de două luni de la înregistrarea cererii sale la grefa tribunalului. În Göç v. Turcia [MC], 11 iulie 2002, Curtea Europeană a pus în balanţă dreptul la o şedinţă de judecată publică cu dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, într-un caz care avea la bază prevederile legale din dreptul turc care impuneau o procedură scrisă pentru stabilirea compensaţiilor, ca urmare a detenţiei ilegale (HCC nr.8/2018⁶, §55).

____________________

⁶ Hotărârea nr.8 din 26.04.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003 (medierea judiciară) (sesizarea nr.3g/2018)

Curtea a observat că prevederile Capitolului XIII¹[Medierea judiciară] din Codul de procedură civilă instituie o modalitate obligatorie de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor adresate instanţei judecătoreşti, cu ajutorul şi sub conducerea acesteia, în cazurile expres stabilite de lege. Aşadar, orice persoană care doreşte să introducă o acţiune în justiţie având ca obiect un litigiu mediabil [art.182¹ alin.(1)] trebuie să recurgă în prealabil, cu asistenţa judecătorului, la procedura medierii judiciare (HCC nr.8/2018, §57).

Articolul 182² din Codul de procedură civilă stabileşte întinderea temporală a procedurii medierii. După acceptarea spre examinare a cererii de chemare în judecată, instanţa judecătorească fixează, în termen de 5 zile, data şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului. Instanţa judecătorească întreprinde măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase şi, în acest scop, poate cere prezentarea lor personală, chiar dacă sunt reprezentate în proces, şi le acordă un termen de conciliere, care nu va depăşi 15 zile. Termenul medierii judiciare nu poate depăşi 45 de zile de la data la care a fost fixată prima şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului, dacă legea nu prevede altfel. În concluzie, durata procedurii medierii judiciare poate avea, de regulă, 50 de zile (HCC nr.8/2018, §58).

Curtea a reţinut, din analiza generală a normelor contestate, că acestea îndeplinesc cerinţele de calitate a legii, fiind clare, precise şi previzibile (HCC nr.8/2018, §59).

Articolul 182² alin.(3) din Codul de procedură civilă prevede că scopul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului este să ajute părţile să comunice, să negocieze, să le identifice interesele, să le evalueze poziţiile şi să găsească soluţiile reciproc satisfăcătoare (HCC nr.8/2018, §61).

Curtea a reţinut că statul este îndreptăţit să ţină cont de obiectivele eficienţei şi ale economiei, indiferent dacă un mod mai greoi de desfăşurare a procedurilor, în cazul persoanelor care nu ajung la un acord în procedura medierii, ar reprezenta o ingerinţă în principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil. Scopul încercării obligatorii de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă este cel de a se realiza o soluţionare a acestora mai rapidă şi mai ieftină. O soluţionare mai rapidă şi mai ieftină a litigiilor este, în primul rând, în interesul fiecărei părţi. În acelaşi timp, acest fapt presupune o degrevare a instanţelor în ansamblu şi sporeşte efectivitatea administrării justiţiei de către stat. În fine, ajungerea de către părţi la un acord într-un cadru extraprocesual este adesea mai propice pentru obţinerea unei “păci juridice” durabile, în comparaţie cu o decizie judiciară litigioasă (HCC nr.8/2018, §63).

O procedură de mediere judiciară pur facultativă nu este la fel de eficientă ca o procedură obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu (HCC nr.8/2018, §67).

În fine, Curtea nu a identificat alte măsuri cu caracter general mai puţin intruzive care să asigure soluţionarea litigiilor în mod expeditiv, ieftin şi în conformitate cu interesele părţilor (HCC nr.8/2018, §69).

Curtea a avut în vedere, pentru consolidarea acestor argumente, şi concluziile Avocatului General Juliane Kokott, prezentate în Rosalba Alassini şi alţii, pe 19 noiembrie 2009, în cauzele C-317/08 şi C-320/08, pct.47, concluzii confirmate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit acestora, introducerea unei proceduri obligatorii de soluţionare a litigiilor prin conciliere este indispensabilă doar dacă o conciliere pur facultativă nu reprezintă o modalitate la fel de adecvată, dar mai puţin constrângătoare pentru a atinge obiectivele menţionate anterior. O procedură de soluţionare extrajudiciară pur facultativă nu ar fi la fel de eficientă ca o procedură obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu (HCC nr.8/2018, §70).

Aşadar, în contextul celor menţionate supra, Curtea a constatat că procedura medierii judiciare, reglementată de prevederile capitolului XIII¹ din Codul de procedură civilă, nu încalcă dreptul garantat de articolul 20 din Constituţie, sub aspectul judecării cauzei într-un termen rezonabil (HCC nr.8/2018, §78).

2.2.2. Controlul judiciar al hotărârilor emise de către Consiliul Superior al Magistraturii în cauzele disciplinare

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a fost textul “hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi contestate […] doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare” din articolul 25 alin.(1) din Legea nr.947 din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii şi articolul 25 alin.(1) lit.g) din Legea nr.544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (HCC nr.13/2018⁷, §21).

____________________

⁷ Hotărârea nr.13 din 14.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 25 alin.(1) din Legea nr.947 din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii şi din articolul 10 alin.(1) lit.b) din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10 februarie 2000 (controlul judiciar al hotărârilor emise de către Consiliul Superior al Magistraturii în cauzele disciplinare) (sesizarea nr.148g/2017)

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul a menţionat că controlul hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii se limitează doar la verificarea procedurii de adoptare/emitere a acestora, deşi ele pot fi ilegale şi din alte motive (HCC nr.13/2018, §32).

Curtea a subliniat că unul dintre capetele de cerere a reclamantei din cazul Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, 21 iunie 2016, § 65, caz judecat de către Curtea Europeană, fusese faptul că întinderea controlului exercitat de către Curtea Supremă de Justiţie a Portugaliei echivala cu un recurs în “legalitate”, nu cu un control de “plină jurisdicţie”. Curtea Supremă de Justiţie nu putea reexamina stabilirea faptelor realizată de către Consiliul Superior al Magistraturii din Portugalia, nici nu putea revizui în mod efectiv sancţiunea disciplinară aplicată unui judecător (HCC nr.13/2018, §36).

De asemenea, în cazul Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos Et Figueiredo v. Portugalia, 21 iunie 2016, § 45, reclamanta, judecător, a susţinut că instanţa supremă portugheză refuzase să reexamineze faptele stabilite de către Consiliul Superior al Magistraturii din Portugalia, invocând principiul neamestecului în competenţa discreţionară a administraţiei (HCC nr.13/2018, §37).

În Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, § 83, Curtea Europeană a subliniat că “instanţa” pe care o are în vedere articolul 6 § 1 trebuie să aibă competenţa de a examina toate problemele de fapt şi de drept relevante pentru soluţionarea litigiului pentru care a fost sesizată. Acelaşi articol reclamă ca instanţele să indice în mod suficient motivele pe care se bazează, iar această condiţie impune oferirea unui răspuns special şi explicit la motivele decisive pentru soluţionarea litigiului în discuţie - a se vedea, în acelaşi sens, Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos Et Figueiredo v. Portugalia, § 50 (HCC nr.13/2018, §38).

Curtea a subliniat că prevederile articolului 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii şi ale articolului 10 din Legea contenciosului administrativ nu-i conferă Curţii Supreme de Justiţie competenţa de a efectua o reexaminare a faptelor stabilite de către Consiliul Superior al Magistraturii, în cauze disciplinare împotriva judecătorilor. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie este împiedicată să examineze probleme care pot fi fundamentale pentru litigiile cu care este sesizată - a se vedea Oleksandr Volkov v. Ucraina, 9 ianuarie 2013, §127. Eventualii reclamanţi nu au, potrivit legilor incidente, posibilitatea unei reexaminări a faptelor decisive pentru cauza lor, de către Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tsfayo v. Regatul Unit, 14 noiembrie 2006, § 48) (HCC nr.13/2018, §39).

Totuşi, pentru respectarea standardelor articolului 20 din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie trebuie să aibă, în materia controlului contestaţiilor la hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, capacitatea de a soluţiona problemele cu care se confruntă de o manieră eficientă şi de a realiza un control la fel de eficient al cauzelor - a se vedea Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, §88 (HCC nr.13/2018, §40).

Aceste precizări îi permit Curţii să afirme că cerinţele pe care le impun dispoziţiile legale contestate nu îi conferă un caracter suficient controlului realizat de către Curtea Supremă de Justiţie în materia contestaţiilor la hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii. Aceeaşi este concluzia la care a ajuns Curtea Europeană în cazurile Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, § 89, şi Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos Et Figueiredo v. Portugalia, § 56, şi pe care Curtea o împărtăşeşte, în prezenta hotărâre (HCC nr.13/2018, §41).

Aşadar, controlul a cărui realizare o impun dispoziţiile contestate pentru Curtea Supremă de Justiţie în materie de contestaţii ale hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii nu are o întindere suficientă şi contravine articolului 20 din Constituţie. Prezenta hotărâre nu implică revizuirea hotărârilor Curţii Supreme de Justiţie deja pronunţate împotriva hotărârilor contestate ale Consiliului Superior al Magistraturii (HCC nr.13/2018, §42).

2.2.3. Contestarea calificativului acordat de către Comisia de licenţiere a profesiei de avocat

Posibilitatea autoguvernării profesiei de avocat există în vederea unei mai bune realizări a interesului public al justiţiei independente. Într-o cauză din faţa Curţii Supreme a Canadei, Attorney General of Canada v. Law Society of British Columbia, [1982] 2 S.C.R. 307, judecătorul Estey, care a elaborat opinia majorităţii, a menţionat (la pp. 335-336) că nu vede “nimic patologic cu privire la alegerea unei agenţii administrative care să reglementeze un sector al comunităţii. Legislativul trebuie să cântărească şi să stabilească toate aceste probleme şi nu văd consecinţe de ordin constituţional care să decurgă din acest mod de reglementare” (HCC nr.18/2018⁸, §43).

____________________

⁸ Hotărârea nr.18 din 03.07.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19 iulie 2002 (sesizarea nr.61g/2018)

În acelaşi timp, dacă există persoane bine-pregătite în materie de drept care doresc să fie avocaţi, iar acestea nu trec examenul prevăzut de lege din cauza unor proceduri defectuoase, poate fi afectată încrederea generală în profesia de avocat. Mai mult, nu este în joc doar interesul public al încrederii în profesia de avocat, ci şi principiul autonomiei persoanelor care doresc să profeseze avocatura. Curtea deduce acest principiu din interpretarea coroborată a articolului 1 alin.(3), care prevede că demnitatea omului reprezintă o valoare supremă în Republica Moldova, cu articolul 43 din Constituţie. Aşa cum a menţionat lordul Denning în Pett v. Greyhound Racing Assn., Ltd., [1968] 2 All E.R. 545 (C.A. Civ. Div.), decizia de a suspenda o persoană sau de a nu-i reînnoi licenţa de a practica o profesie “priveşte reputaţia sau chiar existenţa acesteia” (p. 549). Iată de ce un fost Preşedinte al Curţii Supreme a Canadei, judecătorul Dickson, a afirmat în Kane v. Board of Governors of the University of British Columbia, [1980] 1 S.C.R. 1105, că “este necesar un standard înalt de justiţie atunci când este în discuţie dreptul unei persoane de a-şi continua exercitarea profesiei” (p. 1113) (HCC nr.18/2018, §46).

Curtea a observat că doar avocaţii stagiari pot susţine examenul de calificare în faţa Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, aşa cum prevede articolul 20 alin.(1) din Legea cu privire la avocatură. Dacă un avocat stagiar este examinat în mod incorect şi, din acest motiv, nu susţine examenul de intrare în profesie, reputaţia sa este afectată în mod inevitabil. Din acest motiv, metodele de examinare nu trebuie să fie unele arbitrare (HCC nr.18/2018, §47).

Curtea a notat că, potrivit articolului 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor, însă calificativul acordat nu poate fi contestat (HCC nr.18/2018, §48).

Curtea a subliniat că numai acest fapt poate ridica probleme din perspectiva respectării articolului 13 din Convenţia Europeană. În Alexandridis v. Grecia, 21 februarie 2008, § 46, Curtea Europeană a reamintit că articolul 13 din Convenţie impune existenţa în dreptul intern a unui remediu pentru cererile care pot fi considerate “îndreptăţite” în sensul Convenţiei. Un asemenea remediu trebuie să-i permită, în prezenta cauză, instanţei naţionale competente să cunoască conţinutul cererii bazate pe Convenţie şi să ofere o redresare adecvată. Remediul trebuie să fie unul obiectiv, atât în practică, cât şi în drept. De altfel, în Alexandridis, Curtea Europeană a constatat existenţa unei încălcări a articolului 13 din Convenţie, din cauza lipsei unui asemenea remediu (§ 49) (HCC nr.18/2018, §52).

Din acest punct de vedere, Curtea a subliniat că articolul 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, care stabileşte că hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor şi că calificativul acordat nu poate fi contestat, ridică probleme şi prin prisma articolului 6 § 1 din Convenţie, deci prin prisma articolului 20 din Constituţie. Această problemă nu cunoaşte o soluţie acceptabilă nici la nivelul Statutului profesiei de avocat emis de către Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova, care prevede la articolul 27 alin.(13) faptul că hotărârile Comisiei de licenţiere pentru promovarea candidaţilor la fiecare etapă a examenului de calificare pot fi contestate în faţa aceleiaşi Comisii. Existenţa acestei proceduri nu reprezintă un remediu efectiv, având în vedere în special încălcarea principiului Nemo judex in causa sua (nimeni nu poate fi judecător în propria cauză) (HCC nr.18/2018, §58).

Jurisprudenţa europeană a permis Curţii să tragă concluzia neconstituţionalităţii articolului 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, care limitează analiza instanţei de contencios administrativ sesizate la verificarea respectării procedurii de către Comisia de licenţiere (a se vedea hotărârea Lambourdiere v. Franţa, 2 august 2000, § 24, în care Curtea Europeană a subliniat că simpla existenţă a unui element discreţionar în modul de redactare a unei dispoziţii legale nu exclude, în sine, existenţa unui drept civil). În acest sens, controlul instanţei de contencios administrativ trebuie să fie unul deplin, în fapt şi în drept, cu privire la orice aspect (procedural sau substanţial). Curtea a avut în vedere inclusiv raţiunile exprimate în Hotărârea sa nr.13 din 14 mai 2018 cu privire la controlul efectuat de către Curtea Supremă de Justiţie în materie de hotărâri disciplinare emise de către Consiliul Superior al Magistraturii (HCC nr.18/2018, §59).

2.2.4. Întinderea controlului substanţial al instanţelor de contencios administrativ – standardul rezonabilităţii

În măsura în care sunt ridicate probleme ce ţin de drepturile fundamentale ale persoanei, pretins a fi încălcate prin adoptarea hotărârilor de către Comisia de licenţiere, instanţele de contencios administrativ trebuie să efectueze un control care să asigure protecţia efectivă a acestor drepturi, în conformitate cu Constituţia, cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu Convenţia Europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene. În schimb, dacă sunt ridicate probleme teoretice privind baremul stabilit şi punctajul acordat de către Comisia de licenţiere, instanţele de contencios administrativ nu trebuie să-şi substituie viziunea lor cu cea a Comisiei de licenţiere, ci să verifice doar dacă hotărârea Comisiei este una rezonabilă. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene (a se vedea, de exemplu, hotărârea Van Marle şi alţii v. Olanda [MC], 26 iunie 1986, § 36, sau decizia San Juan v. Franţa, 28 februarie 2002), evaluarea cunoştinţelor şi a experienţei de calificare într-o anumită profesie constituie apanajul şcolilor sau al universităţilor, nu al instanţelor de judecată. Totuşi, acest fapt nu împiedică verificarea respectării standardului rezonabilităţii de către instanţele de judecată (HCC nr.18/2018⁹, §61).

____________________

⁹ Hotărârea nr.18 din 03.07.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19 iulie 2002 (sesizarea nr.61g/2018)

Curtea a menţionat că standardul rezonabilităţii presupune, din această perspectivă, ca instanţa de contencios administrativ să verifice dacă motivarea punctajului de către Comisie sprijină, în întregul ei, hotărârea adoptată. Cu alte cuvinte, instanţele de contencios administrativ trebuie să manifeste deferenţă faţă de decizia Comisiei de licenţiere. Ele nu trebuie să se angajeze de novo într-o altă motivare, într-o motivare proprie. Ele nu trebuie să se substituie Comisiei de licenţiere. Reclamanţii trebuie să demonstreze că hotărârea Comisiei de licenţiere este nerezonabilă, i.e. că aceasta nu este sprijinită de niciun motiv care ar putea reprezenta, în vreun fel, o dovadă a rezultatului. O hotărâre a Comisiei de licenţiere ar fi nerezonabilă dacă ar fi iraţională în mod vădit sau dacă ar fi contrară motivelor care stau la baza ei. O hotărâre a Comisiei de licenţiere ar fi nerezonabilă pentru că ar fi atât de eronată, încât manifestarea deferenţei de către instanţele de contencios administrativ nu ar putea justifica menţinerea ei. Hotărârea Comisiei de licenţiere ar fi nerezonabilă doar dacă nu ar exista o linie de analiză logică care să conducă instanţa de contencios administrativ la concluzia menţinerii acelei soluţii. Aşadar, trebuie analizate motivele ca întreg, nu fiecare motiv particular. Cu alte cuvinte, instanţa de contencios administrativ nu trebuie să se bazeze pe o eroare sau pe un element al hotărârii Comisiei care nu afectează hotărârea ca întreg (HCC nr.18/2018, §62).

Cu privire la existenţa unor garanţii procedurale efective, Curtea a reţinut că prestaţiile subiecţilor hotărârilor Comisiei de licenţiere declarate nerezonabile de instanţele de contencios administrativ trebuie reevaluate, prin verificarea lucrării scrise şi a înregistrărilor audio ale răspunsului prezentat la proba orală de către o comisie independentă, alta decât Comisia de licenţiere (HCC nr.18/2018, §63).

Prerogativa organizării examenelor de către Uniunea Avocaţilor constituie o caracteristică a funcţiei sale de autoorganizare, caracteristică ce nu contravine Constituţiei. Totuşi, această funcţie a sa trebuie exercitată prin respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei şi prin adoptarea unor hotărâri rezonabile de către Comisia de licenţiere, atunci când se evaluează cunoştinţele candidaţilor la profesia de avocat (HCC nr.18/2018, §64).

2.2.5. Proporţionalitatea sancţiunilor fiscale

Fapta de neprezentare a facturii fiscale constituie, în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie, o acuzaţie în materie penală. Totuşi, ea nu face parte din nucleul dur al dreptului penal. Prin urmare, concentrarea de către autoritatea fiscală a competenţelor de investigare, de acuzare şi de decizie în cadrul unei proceduri precum cea din prezenta cauză nu este contrară, în sine, articolului 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca persoana să aibă dreptul de a se adresa în faţa unui organ care să corespundă cerinţelor acestui articol (HCC nr.20/2018¹⁰, §64).

____________________

¹⁰ Hotărârea nr.20 din 04.07.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi de la articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal (sesizarea nr.53g/2018)

Totodată, în Menarini Diagnostics v. Italia, 27 septembrie 2011, în care a examinat conformitatea dreptului italian în materie de înţelegeri de cartel, Curtea Europeană a stabilit că controlul unei sancţiuni administrative presupune verificarea şi analizarea caracterului adecvat al sancţiunii în raport cu încălcarea săvârşită, având în vedere, totodată, circumstanţele cauzei, inclusiv proporţionalitatea sancţiunii propriu-zise - a se vedea § 64-66 (HCC nr.20/2018, §70).

Curtea a reiterat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, instanţa sesizată în vederea analizării deciziilor de aplicare a unor amenzi trebuie să aibă competenţa de a reforma sub toate aspectele, atât în fapt, cât şi în drept, decizia autorităţii administrative (a se vedea, de exemplu, Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, §59). Acest fapt presupune, în mod necesar, ca instanţa să aibă competenţa examinării tuturor problemelor de fapt şi de drept relevante pentru litigiul aflat pe rolul său şi a anulării deciziei în toate privinţele (HCC nr.20/2018, §73).

Curtea a constatat că instanţa de judecată realizează un simplu control al deciziei privind aplicarea amenzii, fără a putea analiza proporţionalitatea sancţiunii aplicate în raport cu circumstanţele cauzei (HCC nr.20/2018, §74).

În cadrul acestui din urmă control, instanţa de judecată trebuie să analizeze proporţionalitatea sancţiunii în raport cu pericolul social al încălcării comise, împrejurările în care a fost săvârşită aceasta, scopul urmărit, circumstanţele personale, precum şi în raport cu celelalte date înscrise în actul de sancţionare (HCC nr.20/2018, §75).

De asemenea, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că, în lipsa unei sancţiuni relativ determinate şi a altor mecanisme de individualizare a sancţiunii, persoana nu are nicio posibilitate reală şi adecvată de a beneficia pe cale judiciară de protecţia drepturilor sale, inclusiv de o sancţiune echitabilă. Individualizarea sancţiunii trebuie să reflecte relaţia dintre sancţiune (proporţia şi natura acesteia) şi gradul pericolului social al faptei (HCC nr.20/2018, §76).

În acest sens, Curtea a notat că imposibilitatea instanţei de judecată de a individualiza sancţiunea dintr-o cauza concretă nu asigură caracterul ei echitabil - a se vedea Hotărârea nr.10 din 10 mai 2016, § 66, şi Hotărârea nr.2 din 30 ianuarie 2018, § 50 (HCC nr.20/2018, §77).

Curtea a constatat că aplicarea sancţiunii în cazul neprezentării facturii fiscale are loc fără a fi avute în vedere circumstanţele anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii ei. O asemenea abordare încalcă principiul egalităţii de tratament, pentru că permite aplicarea unor sancţiuni identice în cazul unor situaţii care sunt diferite în mod obiectiv (HCC nr.20/2018, §79).

În acest context, Curtea a reţinut că textul “amendă în mărime de 3 600 lei pentru fiecare factură” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, care poziţionează instanţa de judecată într-o situaţie de competenţă nediscreţionară în privinţa cuantumului amenzii şi care permite aplicarea ei în acelaşi mod pentru situaţii diferite, este neconstituţional (HCC nr.20/2018, §80).

În vederea executării prezentei hotărâri, până la modificarea cadrului legal, pentru faptele de neprezentare a facturii fiscale se va aplica o amendă de până la 3 600 lei pentru fiecare factură neprezentată, efectuându-se un control de proporţionalitate în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului. În acest sens, autoritatea responsabilă cu aplicarea prevederii menţionate va avea în vedere, atunci când se va pronunţa cu privire la o cauză concretă, inclusiv faptul că marja de discreţie acordată nu poate fi folosită într-un mod abuziv şi contrar efectului preventiv al acestei sancţiuni (HCC nr.20/2018, §81).

2.2.6. Conexarea cauzelor penale

Procedura de soluţionare a conexării cauzelor penale nu îmbracă forma unui proces care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba despre o problemă de administrare şi de eficienţă a actului de justiţie. Procedura în care se examinează conexarea cauzelor reprezintă o procedură incidentală, al cărei obiect este distinct de obiectul propriu procesului penal, la care se referă cauzele (DCC nr.55/2018¹¹, §20).

____________________

¹¹ Decizia nr.55 din 11.06.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.68g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 43 alin.(1) din Codul de procedură penală (conexarea cauzelor penale)

De asemenea, conexarea reprezintă o instituţie procesuală concepută să asigure o bună-administrare a justiţiei. Interdicţia atacării unor încheieri privind conexarea cauzelor nu presupune faptul că legalitatea şi temeinicia acestora nu pot fi controlate de către instanţele ierarhic superioare în acelaşi timp cu contestarea sentinţei prin care cauza a fost soluţionată în fond. Curtea a menţionat că interdicţia contestării încheierii privind conexarea cauzelor nu este una absolută, părţile având posibilitatea să pună problema competenţei prin intermediul căilor de atac. În cazul constatării unor încălcări ale prevederilor legale referitoare la competenţa ratione materiae sau ratione personae intervine nulitatea actului procedural, potrivit articolului 251 alin.(2) din Codul de procedură penală (DCC nr.55/2018, §21).

2.2.7. Admisibilitatea probelor

În situaţia în care în cauza penală disjunsă vor fi citate pentru a depune declaraţii persoanele care au fost judecate în procedura simplificată, instanţa de judecată are obligaţia să respecte prezumţia de nevinovăţie şi să pronunţe o sentinţă de condamnare numai în situaţia în care vinovăţia este stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture orice dubiu (DCC nr.78/2018¹², §36).

____________________

¹² Decizia nr.78 din 9 iulie 2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.90g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 90 şi 95 din Codul de procedură penală

Mai mult, acest standard al probei poate fi înţeles pe deplin doar prin raportare la principiul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, potrivit articolelor 8 şi 389 alin.(2) din Codul de procedură penală, concluziile privind vinovăţia persoanei la comiterea unei infracţiuni nu se pot baza pe presupuneri, iar toate dubiile existente în probele învinuirii care nu pot fi înlăturate trebuie interpretate în favoarea inculpatului (DCC nr.78/2018, §37).

2.3. Neretroacticitatea legii

2.3.1. Aplicarea legii în cazul condamnărilor pronunţate înainte de intrarea ei în vigoare

Curtea a observat că autoritatea care a încetat raporturile de serviciu cu reclamantul, i.e. Ministerul Afacerilor Interne, a aplicat legea¹³ de o manieră care retroactivează. Această autoritate a aplicat legea în privinţa unei condamnări care a avut loc înainte de intrarea ei în vigoare (HCC nr.15/2018¹⁴, §21).

____________________

¹³ Articolul 38 alin.(1) lit.m) din Legea nr.288 din 16 decembrie 2016 cu privire la funcţionarul public cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne

¹⁴ Hotărârea nr.15 din 22 mai 2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 38 alin.(1) lit.m) din Legea nr.288 din 16 decembrie 2016 cu privire la funcţionarul public cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (sesizarea nr.36g/2018)

În acest context, Curtea a notat că prevederea contestată reprezintă una din condiţiile necesare pentru încetarea raporturilor de serviciu cu funcţionarul public cu statut special “în cazul condamnării în baza unei sentinţe judecătoreşti definitive, inclusiv în cazul intervenirii termenului de prescripţie, pentru fapte ce discreditează calitatea de funcţionar public cu statut special” (HCC nr.15/2018, §25).

Curtea a subliniat că prescripţia este o cauză care înlătură atât răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei. Trecerea timpului face, în anumite condiţii, fie ca legea penală să nu se mai aplice, fie ca sancţiunea aplicată să nu se mai execute. Concomitent cu expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală se stinge şi dreptul statului de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, stingându-se totodată şi obligaţia infractorului de a mai suporta consecinţele săvârşirii infracţiunii (HCC nr.15/2018, §26).

Dispoziţiilor conţinute în articolul 38 alin.(1) lit.m) din Legea menţionată li se conferă un caracter retroactiv. Acest fapt ridică probleme din perspectiva principiului neretroactivităţii legii penale (HCC nr.15/2018, §47).

Potrivit articolului 22 din Constituţie, este interzisă condamnarea pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos, sau aplicarea unei pedepse mai aspre decât cea aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos. În prezenta cauză este incidentă cea de-a doua teză a articolului 22, pentru că prin legea contestată este aplicată, în cazul categoriei de funcţionari cu statut special care au fost condamnaţi anterior intrării în vigoare a legii, o pedeapsă suplimentară. În realitate, prima pedeapsă este înăsprită (HCC nr.15/2018, §48).

În măsura în care retroactivează, adică în măsura în care este aplicabil în cazul funcţionarilor cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care au fost condamnaţi definitiv înainte de intrarea lui în vigoare, articolul 38 alin.(1) lit.m) din Legea nr.288 din 16 decembrie 2016 contravine articolului 22 din Constituţie. Din acest punct de vedere, nu ar fi încălcate doar prevederile articolului 22 din Constituţie, ci şi principiul ne bis in idem (HCC nr.15/2018, §49).

Elementul idem al principiului ne bis in idem trebuie înţeles, prin prisma problemelor ridicate de această sesizare, i.e. al aplicării legii în cazul condamnărilor pronunţate înainte de intrarea ei în vigoare, ca interzicând aplicarea unei a doua pedepse, în măsura în care infracţiunea îşi are sursa în fapte identice sau în aceleaşi fapte, din punct de vedere substanţial. Aşadar, acest principiu conţinut de articolul 21 din Constituţie şi de articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenţie devine relevant atunci când este aplicată o nouă pedeapsă, în cazurile în care condamnarea a dobândit forţă de res judicata (HCC nr.15/2018, §51).

Din formularea textului legal criticat decurge ideea că încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public cu statut special poate avea loc în cazul condamnării în baza unei sentinţe judecătoreşti definitive, ca o a doua pedeapsă, similară ca scop pedepsei interdicţiei ocupării unei anumite funcţii din Codul penal. Această pedeapsă devine aplicabilă chiar dacă a intervenit termenul de prescripţie, stingerea antecedentelor penale sau reabilitarea judecătorească. Ea are în vedere aceleaşi fapte în privinţa cărora există o hotărâre care se bucură de autoritatea de lucru judecat (HCC nr.15/2018, §53).

Într-o hotărâre de Mare Cameră, A şi B. v. Norvegia, 15 noiembrie 2016, § 130, Curtea Europeană a reţinut că este evident că, în privinţa problemelor supuse reprimării atât în baza dreptului penal, cât şi a celui administrativ, cea mai sigură modalitate de a se asigura conformitatea cu articolul 4 din Protocolul nr.7 este instituirea unei proceduri simple care să permită ca liniile paralele ale reglementărilor juridice ale activităţii în discuţie să fie reunite, astfel încât diferitele nevoi ale societăţii în privinţa răspunsului dat infracţiunii să fie abordate în cadrul unui singur proces. Articolul 4 din Protocolul nr.7 nu exclude desfăşurarea completă a două proceduri, dacă sunt respectate anumite condiţii. În acest sens, pentru a se accepta că nu există dublarea unei pedepse (bis), autorităţile statale trebuie să demonstreze în mod convingător că procedurile duble în discuţie au “o legătură suficientă, din punct de vedere substanţial şi temporal”. Cu alte cuvinte, trebuie să se demonstreze că acestea au fost combinate de o manieră integrată, astfel încât să formeze un întreg coerent. Acest fapt nu presupune doar că scopurile urmărite şi mijloacele utilizate pentru a le realiza ar trebui să fie, în esenţă, complementare şi legate din punct de vedere temporal, ci şi că posibilele consecinţe ale organizării tratamentului juridic al conduitei în discuţie de o asemenea manieră ar trebui să fie proporţionale şi previzibile pentru persoanele afectate (HCC nr.15/2018, §54).

În aceeaşi hotărâre, Curtea Europeană a dat ca exemplu ceea ce ar trebui avut în vedere atunci când se evaluează legătura substanţială şi temporală dintre procedurile penale şi administrative duble. Cu privire la legătura substanţială, aceasta a reţinut, la §132-133, că analiza factorilor materiali care determină existenţa unei legături suficient de strânse include următoarele incursiuni:

– dacă procedurile diferite urmăresc scopuri complementare şi abordează, astfel, diferitele aspecte ale faptei în discuţie, nu doar în abstract, ci şi în concret;

– dacă dublarea procedurilor vizate reprezintă o consecinţă previzibilă, atât în drept, cât şi în practică, a aceleiaşi conduite imputate (idem);

– dacă seturile relevante de proceduri sunt desfăşurate de o asemenea manieră încât să evite, în măsura posibilului, orice dublare în colectarea, ca şi în evaluarea probelor, în special dacă interacţiunea adecvată dintre diferitele autorităţi competente care stabilesc faptele în primul set, are loc, de asemenea, în celălalt set;

– şi, dincolo de toate, dacă sancţiunea impusă prin procedurile care au devenit definitive mai întâi este avută în vedere în cele care au devenit definitive ultimele, astfel încât să prevină situaţia în care persoanele vizate sunt supuse în final unei sarcini excesive, acest ultim risc având cele mai puţine şanse să se manifeste acolo unde există un mecanism de compensare conceput să asigure faptul că cantitatea totală a penalităţilor impuse este proporţională (HCC nr.15/2018, §55).

Măsura în care procedura administrativă impusă de textul de lege contestat poartă amprenta unei pedepse obişnuite de drept penal reprezintă un factor important. Procedurile combinate pot întruni criteriile complementarităţii şi ale competenţei dacă sancţiunile impuse în procedurile care nu sunt clasificate, din punct de vedere formal, drept “penale” sunt unele speciale pentru conduita în discuţie şi diferă de nucleul dur al dreptului penal. Factorul suplimentar potrivit căruia aceste proceduri nu presupun un grad semnificativ de stigmatizare face mai puţin probabil ca combinarea procedurilor să constituie o sarcină disproporţionată pentru persoana acuzată. Dimpotrivă, faptul că procedurile administrative manifestă elemente de stigmatizare care sunt similare cu cele ale procedurilor penale obişnuite sporeşte riscul ca scopurile sociale urmărite în vederea sancţionării conduitei prin proceduri diferite să fie dublate (bis), nu să se completeze reciproc (HCC nr.15/2018, §56).

Cu privire la legătura temporală dintre cele două proceduri, Curtea Europeană a notat, în aceeaşi cauză, la §134, că acolo unde legătura substanţială este suficient de puternică, cerinţa unei legături temporale rămâne valabilă şi trebuie îndeplinită. Acest fapt nu presupune ca cele două seturi de proceduri să fie desfăşurate în mod simultan de la început până la sfârşit. Autorităţile statale trebuie să opteze pentru desfăşurarea procedurilor în mod progresiv, acolo unde acest procedeu este motivat de interesele eficienţei şi ale administraţiei adecvate a justiţiei, pentru realizarea diferitor scopuri sociale şi fără a le provoca persoanelor prejudicii disproporţionate. Totuşi, legătura temporală trebuie să existe întotdeauna. Ea poate fi suficient de apropiată pentru a proteja persoana să nu fie supusă incertitudinii şi întârzierilor şi ca procedurile să nu fie tergiversate de-a lungul timpului, chiar acolo unde sistemul naţional oferă o schemă integrată care separă componentele administrative şi penale. Cu cât mai slabă este legătura temporală, cu atât mai mare este sarcina autorităţilor de a explica şi justifica orice asemenea întârziere, care poate fi atribuită desfăşurării procedurilor (HCC nr.15/2018, §57).

Analizând legătura substanţială dintre procedura administrativă impusă de Legea nr.288 din 16 decembrie 2016 şi procedurile penale încheiate cu sentinţe de condamnare definitive pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Legii în cazul funcţionarilor publici cu statut special care au comis fapte ce discreditează calitatea de funcţionar public cu statut special, acestea pot să nu urmărească scopuri complementare. Condamnarea de către instanţa penală a unui funcţionar public cu statut special, în trecut, la pedeapsa interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcţie publică urmăreşte acelaşi scop pe care îl urmăreşte şi articolul 38 alin.(1) lit.m) din Legea nr.288 din 16 decembrie 2016: buna-administrare a treburilor publice, de către persoane asupra cărora nu planează dubii privind integritatea acestora. Totuşi, acestea pot să urmărească scopuri complementare atunci când instanţa penală a condamnat în trecut un funcţionar public cu statut special pentru o infracţiune care nu are legătură cu activitatea de serviciu şi pentru care nu se aplică pedeapsa interdicţiei de a ocupa anumite funcţii, dar care “discreditează calitatea de funcţionar public cu statut special” (e.g. huliganismul) (HCC nr.15/2018, §58).

Totodată, deşi s-a constatat că procedura administrativă impusă de Legea nr.288 din 16 decembrie 2016 şi procedurile penale încheiate cu sentinţe de condamnare definitive pronunţate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi pot să urmărească în anumite situaţii scopuri complementare, Curtea a menţionat că dublarea procedurilor în discuţie nu reprezintă o consecinţă previzibilă a aceleiaşi conduite imputate, aşa cum prevede elementul al doilea din testul existenţei unei legături substanţiale suficient de strânse (HCC nr.15/2018, §59).

Astfel, presupunând că noţiunea de “fapte ce discreditează calitatea de funcţionar public cu statut special” ar fi una certă şi definită, consecinţa interdicţiei de a ocupa funcţia cu statut special pe care o instituie Legea nr.288 din 16 decembrie 2016 în cazul comiterii unei fapte ce discreditează calitatea de funcţionar public cu statut special condamnat definitiv înainte de intrarea în vigoare a Legii nu putea fi previzibilă pentru funcţionarii publici cu statut special care au comis-o (HCC nr.15/2018, §60).

Sancţiunea impusă prin procedura administrativă a încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarului public cu statut special în cazul prevăzut de textul legal contestat supune persoanele condamnate definitiv înainte de intrarea în vigoare a Legii unor sarcini excesive. […] Deşi poate interveni stingerea antecedentelor penale sau acestea pot fi reabilitate printr-o hotărâre judecătorească, ele sunt nevoite să suporte sarcina noii pedepse impuse prin textul Legii nr.288 din 16 decembrie 2016. Curtea a considerat că această sarcină este una disproporţionată (HCC nr.15/2018, §61).

Curtea a observat că o persoană condamnată definitiv înainte de intrarea în vigoare a Legii pentru fapte care discreditează calitatea de funcţionar public cu statut special poate fi pedepsită din nou, prin încetarea raporturilor de serviciu, la mult timp după ce antecedentele sale penale s-au stins sau aceasta a fost reabilitată prin hotărâre judecătorească. Textul de lege contestat nu poate comporta o explicaţie raţională privind necesitatea aplicării sale în cazul unor persoane ale căror antecedente penale s-au stins sau care au fost reabilitate prin hotărâri judecătoreşti, la mult timp după ce le-au fost anulate toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale, aşa cum prevăd articolele 111 alin.(3) şi 112 alin.(2) din Codul penal (HCC nr.15/2018, §62).

Având în vedere circumstanţele de mai sus, în special lipsa de complementaritate şi lipsa unei legături temporale dintre cele două seturi de proceduri, dar şi lipsa previzibilităţii procedurii administrative impuse de textul contestat al Legii nr.288 din 16 decembrie 2016 pentru persoanele condamnate definitiv înainte de intrarea în vigoare a Legii, Curtea a considerat că încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarului public cu statut special în cazul condamnării în baza unei sentinţe judecătoreşti definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii, inclusiv în cazul intervenirii termenului de prescripţie, pentru fapte ce discreditează calitatea de funcţionar public cu statut special nu este compatibilă cu principiul ne bis in idem, garantat de articolul 21 din Constituţie. Persoanele vizate suferă prejudicii disproporţionate ca urmare a unei duble aplicări a pedepsei pentru aceeaşi conduită, de către două autorităţi diferite, în două tipuri de proceduri, cărora le lipseşte legătura substanţială şi temporală necesară (HCC nr.15/2018, §63).

Prin urmare, prevederile articolului 38 alin.(1) lit.m) din Legea nr.288 din 16 decembrie 2016, în măsura în care retroactivează, adică în măsura în care sunt aplicabile în cazul persoanelor condamnate definitiv înainte de intrarea lor în vigoare, sunt neconstituţionale (HCC nr.15/2018, §65).

2.3.2. Incriminarea traficului de influenţă

Oportunitatea incriminării anumitor fapte în legislaţia penală îi este atribuită prin Constituţie legislatorului. Curtea nu are competenţa să intervină în opţiunea legislatorului de a incrimina sau nu o faptă penală, atât timp cât aceasta nu contravine valorilor fundamentale ale democraţiei (DCC nr.41/2018¹⁵, §22).

____________________

¹⁵ Decizia nr.41 din 08.05.2018 de inadmisibilitate a sesizărilor nr.49g/2018 şi nr.50g/2018 privind excepţiile de neconstituţionalitate a articolului 326 alineatele (1) şi (1¹) din Codul penal (traficul de influenţă)

Cu titlu de observaţie, Curtea a constatat că reglementarea traficului de influenţă ca infracţiune reprezintă o consecinţă a adoptării Legii nr.428 din 30 octombrie 2003 pentru ratificarea Convenţiei penale a Consiliului Europei privind corupţia şi a Legii nr.158 din 6 iulie 2007 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei. Astfel, potrivit Raportului explicativ al Convenţiei penale a Consiliului Europei privind corupţia, prin incriminarea traficului de influenţă se urmăreşte ajungerea la cercul apropiat al oficialilor sau al partidului politic de care acesta aparţine şi contracararea conduitei corupte a persoanelor care se află aproape de putere şi încearcă să obţină avantaje datorită acestei situaţii, contribuind astfel la instaurarea unui climat de corupţie. Acest fapt le permite Părţilor Contractante să sancţioneze aşa-zisa “corupţie ambiantă” (background corruption), care subminează încrederea cetăţenilor în integritatea administraţiei publice (§ 64) (DCC nr.41/2018, §23).

Singura condiţie impusă de legislator pentru traficantul de influenţă este ca acesta să fie o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice. Astfel, traficantul de influenţă are poziţia unei persoane din exterior (“outsider”), în sensul că “el însuşi nu poate lua deciziile, însă se foloseşte în mod ilegal de influenţa sa reală sau pretinsă asupra altor persoane” (Raportul explicativ al Convenţiei penale a Consiliului Europei privind corupţia, § 66). De altfel, Curtea a observat că în jurisprudenţa sa Curtea Supremă a Canadei a reţinut că noţiunea de “persoană care are sau pretinde că are influenţă” include în mod clar persoane din afara guvernului (R. v. Giguere, [1983] 2 S.C.R. 448) (DCC nr.41/2018, §26).

În acest sens, raţiunea unor asemenea condiţii faţă de traficantul de influenţă este justificată de faptul că prin incriminarea acestei infracţiuni legislatorul a urmărit să sancţioneze persoanele din anturajul factorului de decizie susceptibil de influenţare. În sens restrâns, acest anturaj poate fi format în mare parte din persoane publice care-şi pot exercita influenţa asupra decidentului, cu condiţia ca această influenţă să nu se bazeze pe raporturi de subordonare. Privit lato sensu, anturajul decidentului în sensul traficului de influenţă se extinde la orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale ale unui traficant. Prin urmare, Curtea a reţinut că textul “persoană [...] susţine că are o influenţă asupra unei persoane publice” de la articolul 326 alin.(1¹) din Codul penal este redactat cu suficientă precizie, fiind conform cu dispoziţiile articolelor 22 şi 23 alin.(2) din Constituţie (DCC nr.41/2018, §27).

Textul “promisiunea” de la articolul 326 alin.(1¹) din Codul penal reprezintă una dintre modalităţile normative de săvârşire a infracţiunii prin care nu se incriminează orice promisiune făcută de cumpărătorul de influenţă traficantului de influenţă, ci promisiunea de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje. Interpretarea textuală a termenului “a promite” semnifică, în acest context, asumarea obligaţiei de a face ceva. De asemenea, Curtea a observat că legislatorul nu a stabilit condiţii referitoare la forma de exteriorizare a promisiunii, este important ca aceasta să fie clară pentru traficantul de influenţă, fără a fi necesară acceptarea acesteia (DCC nr.41/2018, §28).

Pe de altă parte, Curtea a observat că prin textul “susţine că are o influenţă” de la articolul 326 alin.(1¹) din Codul penal legislatorul s-a referit la influenţa ipotetică a traficantului de influenţă faţă de factorul de decizie susceptibil de influenţare. În acest sens, Curtea a reţinut că raţiunea unei asemenea reglementări se bazează pe faptul că infracţiunea de trafic de influenţă nu se referă doar la influenţa reală, ci se extinde şi în privinţa cazurilor când doar se susţine existenţa unei influenţe care încă nu a fost exercitată. De asemenea, această pretinsă influenţă a traficantului nu cade sub incidenţa legii penale atât timp cât ea nu este însoţită de pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană. Mai mult, influenţa pe care traficantul pretinde că o are asupra decidentului trebuie să fie credibilă pentru cumpărătorul de influenţă şi, în acelaşi timp, realizabilă, neavând importanţă dacă influenţa este exercitată sau dacă produce rezultatul scontat, fapt care presupune că infracţiunile prevăzute de articolul 326 alineatele (1) şi (1¹) din Codul penal sunt formale (DCC nr.41/2018, §29).

Curtea a reţinut că incriminarea traficului de influenţă corespunde principiului necesităţii sancţionării, având în vedere că prin înţelegerea stabilită (quid pro quo) cumpărătorul de influenţă crede că influenţa va fi exercitată în mod efectiv de către traficant şi ca rezultat persoana publică va adopta o decizie favorabilă pentru acesta. În consecinţă, înţelegerea dintre cumpărătorul de influenţă şi traficantul de influenţă are relevanţă sub aspect penal, deoarece această înţelegere are la bază scopul de a corupe. Astfel, legislatorul a considerat că negocierea în sine a influenţei creează o neîncredere a cetăţenilor în imparţialitatea persoanelor publice, fapt care reclamă reglementarea infracţiunii într-un mod independent de producerea anumitor consecinţe (e.g. acceptarea promisiunii; realizarea influenţei) (DCC nr.41/2018, §30).

2.3.3. Previzibilitatea infracţiunii de proxenetism

Cei care beneficiază de serviciile persoanelor care practică prostituţia, i.e. clienţii, nu pot fi traşi nici la răspundere penală, nici la răspundere contravenţională (DCC nr.49/2018¹⁶, §42).

____________________

¹⁶ Decizia nr.49 din 31 mai 2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.62g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 220 din Codul penal (proxenetismul)

Curtea a constatat că proxenetismul prezintă un grad de pericol social mai mare decât practicarea prostituţiei. Acest grad de pericol este dedus din compararea sancţiunilor prevăzute la articolul 220 din Codul penal şi la articolul 89 din Codul contravenţional (DCC nr.49/2018, §43).

Curtea a observat că şi în dreptul comparat se face deosebire, pe de o parte, între fapta de proxenetism, pedepsită penal, şi, pe de altă parte, fapta de practicare a prostituţiei. Aceasta din urmă nu este sancţionată în unele state din Uniunea Europeană (DCC nr.49/2018, §44).

Mai mult, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prostituţia este considerată ca o activitate de prestare a serviciilor contra plată şi se încadrează în noţiunea de “activităţi economice” (Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20 noiembrie 2001, cauza C-268/99, § 49). Această afirmaţie este valabilă doar în statele în care practicarea prostituţiei este legalizată (DCC nr.49/2018, §45).

Curtea a menţionat că practicarea prostituţiei nu presupune acte sexuale izolate şi întâmplătoare, ci, dimpotrivă, o activitate efectuată în mod obişnuit, o îndeletnicire. Pentru participarea la o asemenea activitate persoana poate fi determinată de către o terţă persoană (proxenetul). Persoana care practică prostituţia urmăreşte să-şi procure în acest sens mijloace de existenţă (DCC nr.49/2018, §46).

Un grad prejudiciabil mai proeminent îi este imprimat faptei care constă în îndemnul sau determinarea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană, dacă nu întruneşte elementele traficului de fiinţe umane. Astfel, făptuitorul poate influenţa prin activitatea sa infracţională o persoană să ia hotărârea de a practica prostituţia, exploatând-o astfel, din punct de vedere sexual, şi punând-o în pericol (e.g. răspândirea bolilor venerice, posibile agresiuni din partea clienţilor) (DCC nr.49/2018, §47).

Fapta de proxenetism este incompatibilă cu demnitatea şi cu valoarea persoanei umane, pentru că astfel persoana este considerată un mijloc, şi nu un scop (DCC nr.49/2018, §48).

Incriminarea faptei de proxenetism constituie un mijloc de protecţie a persoanelor vulnerabile din punctul de vedere al exploatării sexuale. În schimb, în cazul articolului 89 din Codul contravenţional, persoana ia decizia de a practica prostituţia, fără a fi exploatată de proxenet. Din acest motiv, este firesc ca proxenetismul să fie sancţionat mai dur decât practicarea prostituţiei (DCC nr.49/2018, §49).

Prin urmare, persoana care comite fapta de proxenetism nu se află într-o situaţie similară cu persoana care practică prostituţia. Fapta incriminată de articolul 220 din Codul penal şi, respectiv, fapta prevăzută la articolul 89 din Codul contravenţional diferă atât din perspectiva materialităţii lor, cât şi din perspectiva gradului de prejudiciabilitate. Nu este vorba de una şi aceeaşi acţiune, la care să participe persoana care se prostituează, precum şi cel care determină sau înlesneşte practicarea prostituţiei (DCC nr.49/2018, §50).

Mai mult, în contextul infracţiunii de proxenetism, persoana care este convinsă să practice prostituţia are calitatea de victimă a infracţiunii prevăzute la articolul 220 din Codul penal. Victima infracţiunii de proxenetism poate fi orice persoană. De regulă, particularităţile victimei nu au relevanţă la calificarea faptei, cu excepţia ipotezei prevăzute la articolul 220 alin.(2) lit.c) din Codul penal (DCC nr.49/2018, §51).

2.3.4. Abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii ca infracţiune militară

În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a menţionat că sfera de aplicare a conceptului de previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, de domeniul pe care îl reglementează, precum şi de numărul şi statutul destinatarilor săi. Persoanele care au o activitate profesională trebuie să dea dovadă de o prudenţă mai mare în cadrul activităţii lor şi este de aşteptat ca acestea să-şi asume riscurile inerente activităţii lor (Sekmadienis Ltd. v. Lituania, 30 ianuarie 2018, § 65; Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy v. Finlanda [MC], 27 iunie 2017, §145) (DCC nr.53/2018¹⁷, §16).

____________________

¹⁷ Decizia nr.53 din 11 iunie 2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.66g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 370 alin.(1) din Codul penal (abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii)

Cu privire la sfera şi statutul destinatarilor săi, Curtea a constatat că subiect al infracţiunii prevăzute de articolul 370 alin.(1) din Codul penal poate fi doar militarul care este şef sau persoană cu funcţie de răspundere. Însă, în cazul infracţiunilor de abuz de serviciu sau exces de putere examinate anterior, subiect al infracţiunii putea fi orice persoană publică. Aşadar, sfera de incidenţă a textului contestat este mai limitată şi sub acest aspect (DCC nr.53/2018, §18).

Totodată, spre deosebire de noţiunea “intereselor publice”, Curtea a observat că noţiunea “intereselor de serviciu” de la articolul 370 alin.(1) din Codul penal este mai restrânsă, fiind clar că aceasta se referă la interesele serviciului militar. Noţiunea în discuţie are o legătură intrinsecă cu sarcinile militarului care decurg din desfăşurarea serviciului militar. Sarcinile militarului sunt reglementate expres prin legi speciale şi regulamente militare. De asemenea, obligaţiile militarului pot să decurgă din anumite ordine interne. Astfel, în cauze precum cea din faţă, persoanele sunt obligate să verifice prezenţa şi starea armamentului în baza unui ordin al comandantului unităţii militare. În acest context, Curtea a reţinut că militarul poate prevedea că în cazul săvârşirii abuzului de putere sau de serviciu, a excesului de putere, a depăşirii atribuţiilor de serviciu sau în cazul inacţiunii el acţionează contrar intereselor serviciului militar. Astfel, consecinţele unui asemenea comportament sunt suficient de clare pentru un militar (DCC nr.53/2018, §20).

Mai mult, Curtea a considerat că abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere, depăşirea atribuţiilor de serviciu sau inacţiunea în sensul articolului 370 din Cod sunt, prin natura lor, inconciliabile cu interesele serviciului militar. Chiar şi atunci când aceste fapte nu produc urmări considerabile şi sunt pedepsite sub formă disciplinară, acţiunile de abuz sau exces nu pot fi conforme intereselor de serviciu. Prin urmare, Curtea a menţionat că este superfluă definirea exactă a acestor termeni (DCC nr.53/2018, §21).

2.4. Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

2.4.1. Principiul individualizării sancţiunilor

Curtea a subliniat că legea trebuie să reglementeze în mod unitar, să asigure o legătură logico-juridică între dispoziţiile pe care le conţine şi să evite paralelismele legislative, ce generează incertitudine şi insecuritate juridică. Or, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative (HCC nr.2/2018¹⁸, §45).

____________________

¹⁸ Hotărârea nr.2 din 30.01.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din art.10 pct.4 din Legea nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (sesizarea nr.154g/2017)

Curtea a constatat că art.10 pct.4 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi instituie amenda într-o formă absolut determinată (HCC nr.2/2018, §55).

Curtea a reţinut că, din prevederile contestate, rezultă că instanţa de judecată nu are posibilitatea individualizării sancţiunii, rolul său fiind redus la o simplă formalitate de validare a actului de constatare (HCC nr.2/2018, §56).

Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că: dacă judecătorul este competent doar a stabili existenţa sau inexistenţa infracţiunii sau contravenţiei, dar nu este competent să stabilească asupra oportunităţii amenzii sau pedepsei, el nu exercită un control de plină jurisdicţie. În acest sens, persoana interesată este lipsită de dreptul de acces liber la un tribunal de plină jurisdicţie (cauza Silvester′s Horeca SRL vs. Belgia din 4 martie 2004) (HCC nr.2/2018, §57).

Curtea a reiterat că legiuitorul nu poate reglementa o sancţiune în aşa fel, încât să lipsească instanţa de judecată de posibilitatea de a individualiza sancţiunea, ţinând cont de circumstanţele cazului. În astfel de situaţie, competenţele instanţei ar fi limitate, creându-se precondiţii pentru încălcarea drepturilor constituţionale ale subiecţilor, inter alia, a dreptului constituţional la un proces echitabil. Or, în cauza Chevrol vs. Franţa, Curtea Europeană a reliefat că exercitarea deplinei jurisdicţii de către o instanţă presupune să nu renunţe la nici una din componentele funcţiei de a judeca. Aceasta trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în ceea ce priveşte stabilirea faptelor, cât şi aplicarea dreptului. Imposibilitatea de a se pronunţa în mod independent asupra anumitor aspecte cruciale pentru soluţionarea litigiului, cu care a fost sesizată, ar putea constitui o încălcare a art.6 § 1 din Convenţia Europeană (HCC nr.2/2018, §58).

Prin urmare, Curtea a menţionat că limitarea rolului instanţei de judecată lipseşte de substanţă garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat de articolele 20 din Constituţie şi 6 din Convenţia Europeană (HCC nr.2/2018, §59).

În acelaşi timp, Curtea a constatat că prevederile Codului contravenţional, în raport cu Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, stabilesc criteriile de individualizare a sancţiunii contravenţionale (HCC nr.2/2018, §60).

În contrast cu prevederile articolului 34 alin.(3) din Codul contravenţional, potrivit cărora contravenientul este în drept să achite jumătate din amenda stabilită dacă o plăteşte în cel mult 72 de ore, amenda aplicată în baza art.10 pct.4 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nu oferă beneficiul reducerii (HCC nr.2/2018, §61).

În temeiul Codului contravenţional şi al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, sancţiunea pentru desfăşurarea unei activităţi de întreprinzător fără licenţă poate fi aplicată de către diferite organe (ex. Serviciul Fiscal de Stat, Agenţia Servicii Publice, agenţii constatatori din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, alt organ abilitat cu atribuţia de eliberare a licenţei) în lipsa unui raport de complementaritate între acestea (HCC nr.2/2018, §62).

În aceste circumstanţe, Curtea a reţinut că prevederile legale nu sunt redactate cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă, cu consiliere adecvată, să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea din acestea. Prin urmare, prevederile contestate induc incertitudine juridică, fiind astfel contrare şi articolelor 1 alin.(3) şi 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.2/2018, §63).

Totodată, Curtea a observat că efectuarea ilegală a plăţilor în numerar şi prin virament prin intermediari se sancţionează şi în temeiul art.293 din Codul contravenţional, constatând că sancţiunea pentru efectuarea ilegală a plăţilor prin intermediari poate fi aplicată concomitent atât în temeiul Codului contravenţional, cât şi al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (HCC nr.5/2018¹⁹, §59, 60).

____________________

¹⁹ Hotărârea nr.5 din 06.03.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din art.10 pct.4 şi pct.5 din Legea nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (sesizarea nr.10g/2018)

Curtea a declarat neconstituţionale textul “precum şi care efectuează decontări în numerar şi prin virament prin intermediari” şi textul “sancţiuni pecuniare în proporţie de 10 la sută din sumele plătite” din articolul 10 punctul 5 din Legea nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (HCC nr.5/2018, dispozitiv).

2.4.2. Standardul calităţii legii penale în cazul documentelor false

Articolul 361 alin.(1) din Codul penal stabileşte răspunderea pentru confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii, confecţionarea sau vânzarea imprimatelor, ştampilelor sau a sigiliilor false ale unor întreprinderi, instituţii, organizaţii, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare (HCC nr.12/2018²⁰, §44).

____________________

²⁰ Hotărârea nr.12 din 14.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 361 alin.(2) lit.c) din Codul penal (confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor de importanţă deosebită false) (sesizarea nr.25g/2018)

Răspunderea penală este agravată, potrivit articolului 361 alin.(2) lit.c) din Codul penal, dacă aceleaşi acţiuni sunt comise în privinţa unui document de importanţă deosebită (HCC nr.12/2018, §45).

În articolul 361 alin.(1) din Codul penal este specificată noţiunea de documente oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii. Totodată, la alin.(2) lit.c) din acelaşi articol este prevăzută noţiunea de document de importanţă deosebită fals. Din punct de vedere juridico-penal, ambele noţiuni desemnează obiectul material/imaterial sau produsul infracţiunilor prevăzute la articolul 361 din Codul penal (HCC nr.12/2018, §46).

Între noţiunile “document de importanţă deosebită fals” şi “document oficial fals, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii” există o relaţie de tip “parte – întreg”. Textul “document oficial fals, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii”, utilizat în articolul 361 alin.(1) din Codul penal, are un caracter constitutiv pentru noţiunea “document de importanţă deosebită fals” din prevederea de la articolul 361 alin.(2) lit.c) din Codul penal. Această din urmă noţiune are un caracter circumstanţial (HCC nr.12/2018, §47).

În ipoteza în care obiectul material/imaterial sau produsul infracţiunii este reprezentat de un document de importanţă deosebită fals, gradul prejudiciabil al infracţiunii este mai mare decât în cazul în care obiectul material/imaterial sau produsul infracţiunii este reprezentat de oricare alt document oficial fals, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii. Această concluzie decurge din compararea sancţiunii de la articolul 361 alin.(1) din Codul penal cu cea de la alin.(2) al aceluiaşi articol. Cu alte cuvinte, diferenţierea noţiunilor “document de importanţă deosebită fals” şi “document oficial fals, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii” are implicaţii în privinţa agravării sau a neagravării răspunderii penale a făptuitorului (HCC nr.12/2018, §48).

Curtea a remarcat că nu există niciun text normativ care ar defini noţiunea de “documente de importanţă deosebită”, utilizată în articolul 361 alin.(2) lit.c) din Codul penal (HCC nr.12/2018, §53).

Totuşi, având în vedere dispoziţiile articolului 6 din Legea nr.982 din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie, prin “document oficial” este avut în vedere documentul care: 1) conţine informaţii care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în condiţiile legii de către alte subiecte de drept; 2) atestă faptul care are relevanţă juridică; 3) circulă în cadrul unui sistem de înregistrare de evidenţă strictă şi de control al circulaţiei. Mai mult, pe lângă aceste caracteristici, în contextul articolului 361 alin.(1) din Codul penal, documentul oficial fals trebuie să confere drepturi sau să scutească de obligaţii. Un asemenea sens a fost reţinut şi în decizia Plenului Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 20 martie 2014 (dosarul nr.4-1ril-2/2014), pronunţată ca urmare a judecării recursului în interesul legii formulat de către Procurorul General cu privire la stabilirea modului unitar de interpretare şi de aplicare a prevederilor articolului 361 alin.(1) din Codul penal (HCC nr.12/2018, §54).

În legătură cu întinderea şi conţinutul noţiunii de “document de importanţă deosebită”, Curtea a observat că există o stare de incertitudine sub următoarele aspecte: 1) care este unitatea de măsură ce caracterizează importanţa unui document? 2) cine este în drept să stabilească importanţa unui document? 3) este avută în vedere importanţa documentului pentru stat sau pentru făptuitor? 4) care sunt dimensiunile temporale şi spaţiale ale importanţei unui document? (HCC nr.12/2018, §56).

Pentru că legea nu oferă răspunsuri la niciuna dintre aceste întrebări, Curtea a considerat că nu există criterii obiective care ar delimita importanţa deosebită a unui document şi importanţa redusă a unui document. Există riscul ca această limită să fie stabilită în baza unor criterii arbitrare şi discreţionare de către cei dotaţi cu competenţa aplicării legii penale (HCC nr.12/2018, §57).

Prin urmare, articolul 361 alin.(2) lit.c) din Codul penal este susceptibil de interpretare extensivă defavorabilă făptuitorului. Totuşi, aşa cum a reiterat recent Curtea Europeană în cauza Prigală v. Republica Moldova, 13 februarie 2018, §38-40, interpretarea extensivă defavorabilă constituie o încălcare a articolului 7 din Convenţia Europeană (HCC nr.12/2018, §62).

Aşadar, în lipsa unor repere obiective, inclusiv normative, atribuirea unui document a importanţei deosebite se face la discreţia celor care aplică legea penală, justiţiabilul găsindu-se într-o stare de insecuritate juridică (HCC nr.12/2018, §63).

Curtea a conchis că prevederile articolului 361 alin.(2) lit.c) din Codul penal sunt formulate de o manieră imprecisă şi neclară şi le conferă autorităţilor care le aplică o marjă largă de discreţie. Prin urmare, ele nu îndeplinesc standardul calităţii legii penale, fiind contrare articolelor 1 alin.(3) şi 22, coroborate cu articolul 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.12/2018, §64).

2.4.3. Lipsa previzibilităţii agravantei “urmări grave” în legea penală

Curtea a remarcat că nu există niciun text normativ care ar defini noţiunea de “urmări grave”, utilizată în articolul 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal. De asemenea, legea nu stabileşte niciun criteriu material care să cuantifice gravitatea urmării prejudiciabile. Astfel, există riscul ca gravitatea să fie apreciată în baza unor criterii arbitrare şi discreţionare de către cei dotaţi cu competenţa aplicării legii penale (HCC nr.22/2018²¹, §46).

____________________

²¹ Hotărârea nr.22 din 01.10.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal (excesul de putere şi depăşirea atribuţiilor de serviciu soldate cu urmări grave) (sesizarea nr.94g/2018)

Articolul 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal instituie în mod evident pedepse mai mari decât alin.(1) al aceluiaşi articol, dacă prin excesul de putere sau prin depăşirea atribuţiilor de serviciu s-au produs “urmări grave”. În acest context, Curtea a observat că, ori de câte ori legislatorul a reglementat forme agravate ale anumitor infracţiuni [...], înţelesul acestora este fie definit în mod expres, fie se poate distinge cu uşurinţă din raportarea lor la firesc. Totuşi, în cazul articolului 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal, legislatorul nu a definit sau oferit vreun indiciu în cuprinsul legii penale privind semnificaţia “urmărilor grave” (HCC nr.22/2018, §47).

Având în vedere multitudinea semnificaţiilor acestei sintagme, destinatarul normei penale nu poate cunoaşte care este acţiunea/inacţiunea prohibită astfel, încât să-şi adapteze conduita în mod corespunzător. În practică, stabilirea acestora nu poate fi făcută de către cei competenţi să aplice legea penală, decât în baza unor criterii lipsite de suport legal. Chiar dacă se face apel la consultanţa de specialitate, destinatarul normei ar putea fi privat de posibilitatea conformării cu prevederile legale (HCC nr.22/2018, §48).

Curtea a menţionat că norma contestată îi acordă instanţei de judecată o marjă largă de discreţie, fapt care a generat o practică judiciară neunitară (HCC nr.22/2018, §49).

De asemenea, Curtea a constatat că unii judecători care s-au confruntat cu problema calificării cazurilor cu “urmări grave” au aplicat direct Convenţia Europeană, menţionând, între altele, că pentru a se reţine un astfel de semn calificativ, este necesar să fie cunoscut conţinutul acestuia, iar condamnarea persoanei în baza unor asemenea norme ar genera instituirea unui regim represiv şi nu a unuia preventiv (HCC nr.22/2018, §50).

Astfel, jurisprudenţa în materie nu a dezvoltat pentru noţiunea criticată un înţeles exact care să constituie un reper în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul acesteia şi, prin urmare, articolul 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal este susceptibil de o interpretare extensivă defavorabilă făptuitorului. În acest sens, Curtea Europeană a reiterat în cauza Prigală v. Republica Moldova, 13 februarie 2018, §38-40, că interpretarea extensivă defavorabilă constituie o încălcare a articolului 7 din Convenţia Europeană (HCC nr.22/2018, §51).

Aşadar, în lipsa unor repere fixe, inclusiv normative, calificarea urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii ca fiind “urmări grave” se face la discreţia celor care aplică legea penală, justiţiabilul aflându-se într-o stare de insecuritate juridică (HCC nr.22/2018, §52).

Curtea a conchis că prevederile articolului 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal sunt formulate de o manieră imprecisă şi neclară şi le conferă autorităţilor care le aplică o marjă excesivă de discreţie. Prin urmare, ele nu îndeplinesc standardul calităţii legii penale, fiind contrare articolelor 1 alin.(3) şi 22, coroborate cu articolul 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.22/2018, §53).

2.4.4. Proxenetismul şi practicarea prostituţiei

Instanţele de judecată nu sunt îndreptăţite să recurgă la o interpretare extensivă defavorabilă a legii penale sau la o aplicare prin analogie. O atare abordare este interzisă de articolul 22 din Constituţie şi de articolul 7 din Convenţia Europeană. În consecinţă, cerinţa interpretării stricte a normei penale, ca şi interdicţia analogiei în aplicarea legii penale urmăresc protecţia persoanei împotriva arbitrarului (DCC nr.36/2018²², §30).

____________________

²² Decizia nr.36 din 19.04.2018 de inadmisibilitate a sesizărilor nr.173g/2017 şi nr.37g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 220 din Codul penal şi a articolului 89 din Codul contravenţional (proxenetismul şi practicarea prostituţiei)

În decizia Schimanek v. Austria, 1 februarie 2000, Curtea Europeană a reţinut că jurisprudenţa şi doctrina juridică au dezvoltat criterii suplimentare care au făcut legea aplicabilă suficient de accesibilă şi previzibilă. Aşadar, rezultă că pot contribui la aplicarea previzibilă a unei norme penale atât practica judiciară, cât şi doctrina juridică (DCC nr.36/2018, §31).

În literatura de specialitate s-a subliniat că prin “prostituţie” se înţelege practicarea de acte sexuale cu diferite persoane care beneficiază de serviciile prostituatei, aceasta urmărind să-şi procure, pe o asemenea cale, mijloace de existenţă sau principalele mijloace de existenţă. O asemenea conotaţie se pretează sensului comun al termenului (DCC nr.36/2018, §36).

În acelaşi timp, există un consens ştiinţific că prostituţia nu poate presupune prestarea de servicii sexuale on-line. Aceasta pentru că prestarea de servicii sexuale on-line nu implică practicarea de acte sexuale cu persoanele care beneficiază de serviciile prostituatei. Prestarea unor asemenea servicii nu implică contactul direct al corpului persoanei cu corpul celui care beneficiază de serviciile acesteia. Altfel spus, din moment ce lipseşte un contact fizic, asemenea acţiuni, i.e. prestarea serviciilor sexuale on-line, nu intră sub incidenţa noţiunii de “prostituţie”, ci a celei de “pornografie”. Produsul pornografic difuzat on-line poate reprezenta obiectul imaterial fie al infracţiunii prevăzute la articolul 208¹ “Pornografia infantilă” din Codul penal, fie al faptei prevăzute la articolul 90 “Producerea, comercializarea, difuzarea sau păstrarea produselor pornografice” din Codul contravenţional. Astfel, alegerea normei concrete se va face, în fiecare caz, în funcţie de faptul dacă este vorba de pornografie infantilă (articolul 208¹ din Codul penal) sau de cea adultă (articolul 90 din Codul contravenţional) (DCC nr.36/2018, §37).

În acest context, Curtea a notat că, potrivit articolului 1 din Legea nr.30 din 7 martie 2013 cu privire la protecţia copiilor împotriva impactului negativ al informaţiei, pornografie constituie “prezentarea de o manieră vulgară, brutală a contactelor sexuale de orice tip între persoane de sexe diferite sau de acelaşi sex, a altor manifestări indecente ale vieţii sexuale, precum şi prezentarea de o manieră impudică a organelor genitale” (DCC nr.36/2018, §38).

Totodată, potrivit articolului 9 alin.(1) din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, “fiecare parte va adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, potrivit dreptului său intern, următoarele comportamente, atunci când acestea sunt comise în mod intenţionat şi fără drept: a) producerea de materiale pornografice având ca subiect copii, în vederea difuzării acestora prin intermediul unui sistem; b) oferirea sau punerea la dispoziţie de materiale pornografice având ca subiect copii, prin intermediul unui sistem informatic; c) difuzarea sau transmiterea de materiale pornografice având ca subiect copii, prin intermediul unui sistem informatic; d) fapta de a-şi procura sau de a procura pentru alte persoane materiale pornografice având ca subiect copii, prin intermediul unui sistem informatic; e) posesia de materiale pornografice având ca subiect copii, într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare de date informatice” (DCC nr.36/2018, §39).

De asemenea, conform articolului 3 al Protocolului facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului referitor la vânzarea de copii, prostituţia şi pornografia infantilă, “fiecare stat parte se asigură că, cel puţin, următoarele acte şi activităţi sunt acoperite în totalitate de dreptul său penal, indiferent dacă aceste infracţiuni sunt comise pe plan intern sau pe plan transnaţional, individual sau organizat: [...] c) producerea, distribuirea, difuzarea, importul, exportul, oferirea, vânzarea sau deţinerea în scopul pornografiei infantile în sensul definiţiei de la articolul 2” (DCC nr.36/2018, §40).

În manualul de interpretare a acestui protocol, editat de UNICEF, se menţionează: “Articolul 3 impune statelor părţi incriminarea producerii, distribuirii, difuzării, importului, exportului, oferirii, vânzării sau deţinerii în scopul pornografiei infantile în sensul definiţiei de la articolul 2. Pornografia poate, printre alte forme, să fie reprezentată în spectacole live, în fotografii, în filme, în înregistrări video şi în înregistrări sau difuzări de imagini digitale” (DCC nr.36/2018, §41).

Nu în ultimul rând, în Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului se stabileşte: “În contextul incriminării actelor legate de spectacolul pornografic, prezenta directivă se referă la actele care constau într-o expunere organizată în direct adresată unui public” [punctul 8) din Preambul]; “spectacol pornografic” înseamnă expunerea în direct adresată unui public, inclusiv prin tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor: (i) a unui copil implicat într-un comportament sexual explicit, real sau simulat; ori (ii) a organelor genitale ale unui copil în principal cu scop sexual” [articolul 2 lit.e)] (DCC nr.36/2018, §42).

Prin urmare, produsul pornografic este susceptibil de difuzare on-line. Această regulă funcţionează nu doar în cazul pornografiei infantile, ci şi în cazul pornografiei adulte. Totodată, în niciunul din aceste acte, pornografia on-line (i.e. serviciile sexuale on-line) nu este privită ca formă a prostituţiei, cele două noţiuni având un câmp de aplicare diferit (DCC nr.36/2018, §43).

Aşadar, în această ipoteză, dacă legea penală ar fi aplicată făcându-se apel la interpretarea extensivă defavorabilă sau prin analogie, există riscul încălcării articolului 7 din Convenţia Europeană. De asemenea, constatarea juridică potrivit căreia o faptă constituie sau nu prostituţie, în sensul articolului 220 din Codul penal, trebuie să se facă de către instanţele de judecată, şi nu de către autorităţi ale executivului (a se vedea, mutatis mutandis, Dmitriyevskiy v. Rusia, 3 octombrie 2017, § 113) (DCC nr.36/2018, §44).

Totodată, Curtea reiterează că există remedii de ordin legal la care se poate apela, în vederea unificării practicii judiciare de către Curtea Supremă de Justiţie. Aceste remedii vor putea asigura claritatea şi previzibilitatea normelor legale (DCC nr.36/2018, §45).

2.4.5. Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale

Sub aspectul necesităţii reglementării la nivel normativ a regulilor sau a metodelor de acordare a asistenţei medicale, Curtea a observat că în prezent acestea sunt adoptate de către Ministerul Sănătăţii sub forma protocoalelor instituţionale, a ghidurilor, a standardelor medicale şi a altor acte de acest tip, care stabilesc în ansamblu standardul de calitate a serviciilor medicale. Această competenţă a Ministerului Sănătăţii este prevăzută de articolul 28 din Legea ocrotirii sănătăţii nr.411 din 28 martie 1995, care prevede că în practica medicală sunt aplicate şi prescrise metodele de profilaxie, diagnostic şi tratament, şi medicamentele permise de Ministerul Sănătăţii [alin. (1)]. Modul de aplicare a unei noi metode de profilaxie, diagnostic şi tratament, precum şi prescrierea de noi medicamente, fundamentate ştiinţific, însă neacceptate pentru implementarea lor generală, de asemenea este stabilit de Ministerul Sănătăţii [alin. (3)]. În această privinţă, Curtea a constatat că stabilirea acestor standarde de către Ministerul Sănătăţii sau de către alte instituţii publice din domeniul medical reprezintă o practică comună şi în alte state (DCC nr.44/2018²³, §21).

____________________

²³ Decizia nr.44 din 14.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.55g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 213 din Codul penal (încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale)

Mai mult, deşi prevederile articolului 213 din Codul penal sancţionează neglijenţa medicală care a condus la vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau la decesul pacientului, acestea nu menţionează dacă regulile sau metodele de acordare a asistenţei medicale trebuie să fie stabilite printr-un act normativ. Nici prevederile articolului 28 din Legea ocrotirii sănătăţii nu conţin asemenea cerinţe. Prin urmare, Curtea a reţinut că sub acest aspect Ministerului Sănătăţii i s-a acordat o marjă de discreţie (DCC nr.44/2018, §22).

Curtea a constatat că legislaţia altor state nu reflectă un consens sub aspectul necesităţii reglementării la nivel normativ a regulilor sau metodelor de acordare a asistenţei medicale. Dimpotrivă, legislaţia a patru state menţionează sumar despre standardele medicale. Această legislaţie conţine prevederi generale despre obligaţia respectării lor, iar în cinci state standardele medicale nu sunt prevăzute de lege. Doar în Polonia regulile sau metodele de acordare a asistenţei medicale sunt publicate în Monitorul Oficial. Totuşi, acest fapt nu este determinant pentru Curte (DCC nr.44/2018, §23).

Ceea ce determină Curtea să aprecieze dacă acest domeniu reclamă o reglementare normativă ţine de natura regulilor sau a metodelor de acordare a asistenţei medicale. În acest sens, Curtea a observat că aceste reguli sau metode, la care se referă dispoziţiile articolului 213 din Codul penal, sunt rezultatul unui consens ştiinţific din domeniul medical. Având în vedere că ştiinţa medicală este în permanentă evoluţie, Curtea a reţinut că reglementarea normativă a regulilor sau a metodelor de acordare a asistenţei medicale nu ar fi cel mai eficient instrument de actualizare a standardului de calitate a serviciilor medicale (DCC nr.44/2018, §24).

În acest context, instrumentul în discuţie trebuie să corespundă ritmului de evoluţie al noilor tehnologii din domeniul medical, în caz contrar actualizarea standardului de calitate a serviciilor medicale ar deveni dificilă, fapt care poate avea repercusiuni negative la examinarea cauzelor de neglijenţă medicală. Aceste cauze trebuie analizate prin prisma standardelor medicale care există la momentul săvârşirii faptei, nu în baza unor standarde învechite (DCC nr.44/2018, §25).

Pe de altă parte, Curtea a constatat că în cauza Lopes de Sousa Fernandes v. Portugalia, [MC], 19 decembrie 2017, § 190, Curtea Europeană a menţionat că actele şi omisiunile autorităţilor din domeniul politicii de sănătate publică pot angaja, în anumite circumstanţe, răspunderea prin prisma aspectului material al articolului 2 din Convenţie (DCC nr.44/2018, §26).

În acest sens, Curtea a reţinut că standardul de calitate a serviciilor medicale poate varia în timp, în funcţie de actualizarea efectuată de către Ministerul Sănătăţii. Astfel, răspunderea penală în baza articolului 213 din Codul penal intervine doar pentru încălcarea din neglijenţă a acelui standard care era valabil la momentul comiterii faptei (DCC nr.44/2018, §27).

Curtea a reţinut că, în cazul actualizării standardelor medicale pe calea reglementării normative, ar putea exista situaţii în care o faptă nu ar constitui o încălcare din neglijenţă a standardului adoptat, din simplul motiv că actualizarea acestuia a întârziat din cauza lentorii acestui proces, deşi, în baza noului standard propus de comunitatea medicilor pentru adoptare, aceasta faptă ar constitui o încălcare în sensul articolului 213 din Codul penal. Prin urmare, Curtea a reţinut că situaţia menţionată ar putea servi drept premisă pentru încălcarea articolului 2 din Convenţie (DCC nr.44/2018, §28).

Aşadar, Curtea a considerat că raportarea regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale la actele adoptate de către Ministerul Sănătăţii sub formă de protocoale instituţionale, ghiduri, standarde medicale şi alte acte de acest tip corespunde necesităţii de garantare a posibilităţii de actualizare a standardului de calitate a serviciilor medicale într-un regim care ar corespunde dinamicii ştiinţei medicale (DCC nr.44/2018, §29).

Sub aspectul accesibilităţii regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale, Curtea a observat că Ministerul Sănătăţii a publicat protocoalele instituţionale, ghidurile şi standarde medicale pe pagina web a instituţiei. Chiar dacă nu au un caracter de lege, Curtea a considerat că aceste acte corespund cerinţelor de accesibilitate (a se vedea Osmanoğlu şi Kocabaş v. Elveţia, 10 ianuarie 2017, § 53) (DCC nr.44/2018, §30).

De asemenea, Curtea a reţinut că subiectul infracţiunii prevăzute de articolul 213 din Codul penal are o calitate specială, şi anume este medic sau alt lucrător medical. În acest sens, în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a menţionat că sfera de aplicare a conceptului de previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, de domeniul pe care îl reglementează, precum şi de numărul şi statutul destinatarilor săi. Persoanele care au o activitate profesională trebuie să dea dovadă de o prudenţă mai mare în cadrul activităţii lor şi este de aşteptat ca aceştia să-şi asume riscurile inerente activităţii lor (Sekmadienis Ltd. v. Lituania, 30 ianuarie 2018, § 65; Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy v. Finlanda [MC], 27 iunie 2017, § 145) (DCC nr.44/2018, §31).

Astfel, Curtea a constatat că una dintre obligaţiile profesionale ale medicului este să-şi perfecţioneze în permanenţă cunoştinţele profesionale [articolul 17 alin.(1) lit.b) din Legea nr.264 din 27 octombrie 2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic]. Medicul sau alt lucrător medical nu se poate prevala de necunoaşterea regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale adoptate de către Ministerul Sănătăţii, atât timp cât există o prezumţie legală în acest sens. De asemenea, subiecţii acestei infracţiuni nu pot invoca lipsa previzibilităţii, având în vedere că terminologia folosită la descrierea regulilor şi metodelor în discuţie este destinată profesioniştilor din domeniul medical (DCC nr.44/2018, §32).

În fine, Curtea a menţionat că, deşi protocoalele instituţionale, ghidurile, standardele medicale şi alte acte sunt necesare pentru a se stabili care reguli şi metode de acordare a asistenţei medicale au fost încălcate, încălcările, în sensul articolului 213 din Codul penal, nu se stabilesc de către procuror sau de către instanţa de judecată prin identificarea şi aplicarea directă a regulilor şi metodelor stabilite de Ministerul Sănătăţii, deoarece ei nu dispun de cunoştinţe medicale şi nici nu pot aprecia acţiunile medicului sau ale altui lucrător medical fără consultanţa unui expert. Prin urmare, Curtea a reţinut că în cazul de faţă nu este atât de importantă forma de reglementare a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale, pe cât expertiza oferită cu privire la încălcările invocate. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că, la evaluarea de către o instanţă a problemelor extrem de complexe referitoare la neglijenţa medicală, este foarte probabil ca rapoartele medicale ale experţilor să aibă o importanţă crucială, fapt care le conferă un rol deosebit în cadrul procedurii (Bajić v. Croaţia, 13 noiembrie 2012, § 95; Sara Lind Eggertsdóttir v. Islanda, 5 iulie 2007, §47) (DCC nr.44/2018, §33).

Prin urmare, Curtea a reţinut că textul “regulilor sau metodelor de acordare a asistenţei medicale” de la articolul 213 din Codul penal corespunde cerinţelor de accesibilitate şi previzibilitate a legii, fiind conform cu prevederile articolelor 22 şi 23 din Constituţie (DCC nr.44/2018, §34).

2.4.6. Neexecutarea hotărârii instanţei de judecată

Articolul 320 alin.(2) din Codul penal nu poate fi incident dacă, după aplicarea sancţiunii contravenţionale: (i) persoanei nu i se oferă un nou termen pentru executarea hotărârii instanţei şi (ii) persoana nu refuză, nu se eschivează sau nu împiedică repetat executarea hotărârii instanţei (DCC nr.52/2018²⁴, §26).

____________________

²⁴ Decizia nr.52 din 31 mai 2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.65g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 320 alin.(2) din Codul penal (neexecutarea hotărârii instanţei de judecată)

Curtea a reţinut că prevederile articolului 318 din Codul contravenţional şi ale articolului 320 din Codul penal pot fi aplicate în mod separat doar dacă persoana nu execută hotărârea instanţei de judecată fără motive justificate. Aceste raţiuni se bazează pe dispoziţiile articolului 23 alin.(1) din Codul de executare, care prevede că: “(1) În cazul în care acţiunile (inacţiunile) cu elemente ale contravenţiei ale persoanelor care, fără motive justificate, nu îndeplinesc cerinţele executorului judecătoresc sau împiedică executarea documentului executoriu, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal cu privire la contravenţie, pe care îl înaintează spre examinare instanţei de judecată. În cazul în care aceste acţiuni conţin elemente ale infracţiunii, executorul judecătoresc expediază materialele organelor de urmărire penală.” (DCC nr.52/2018, §27).

Totodată, practica judiciară demonstrează că, atunci când persoana este învinuită de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, trebuie probată posibilitatea reală a persoanei de a executa hotărârea în discuţie (DCC nr.52/2018, §28).

Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că prima sancţionare conform prevederilor articolului 318 din Codul contravenţional şi a doua conform prevederilor articolului 320 din Codul penal se referă la perioade distincte, între care nu există suprapunere, chiar dacă atitudinea persoanei sancţionate faţă de executarea hotărârii judecătoreşti era aceeaşi înainte, pe parcursul şi între cele două perioade. Sancţionarea repetată pentru neexecutarea unei obligaţii legale nu este incompatibilă cu principiul ne bis in idem, dacă se face distincţie între cele două perioade de referinţă, prin specificarea clară a limitelor temporale respective (HCC nr.13 din 11 iunie 2013, §§ 82, 86) (DCC nr.52/2018, §29).

Cu titlu de exemplu, Curtea a menţionat că în cauza Smolickis v. Letonia, decizia din 27 ianuarie 2005, Curtea Europeană a constatat că a existat o distincţie între cele două perioade de referinţă, şi anume între prima condamnare pentru perioada de până la 24 octombrie 1997 şi a doua condamnare pentru perioada de după 8 mai 1998. Astfel, având în vedere că limitele temporale dintre cele două fapte erau menţionate clar, Curtea Europeană a constatat neîncălcarea principiului ne bis in idem. Acest fapt este explicat şi în cauza Raninen v. Finlanda, decizia din 7 martie 1996, § 4, în care Curtea Europeană a reţinut următoarele: dat fiind faptul că condamnările s-au bazat pe refuzurile sale repetate, dar totuşi distincte, nu se poate considera că reclamantul a fost pedepsit “din nou” pentru o infracţiune pentru care “a fost deja [...] condamnat în mod definitiv” (DCC nr.52/2018, §30).

2.4.7. Liberarea provizorie sub control judiciar

Deşi la extinderea măsurii liberării provizorii sub control judiciar se porneşte de la situaţia premisă a stării condiţionate de libertate a persoanei, examenul pe care îl realizează instanţa de judecată include aprecierea subzistenţei temeiurilor pentru luarea măsurii privative de libertate, i.e. arestul preventiv sau arestul la domiciliu, deoarece, pentru a putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar, care constituie o măsură alternativă pentru arest, instanţa trebuie să verifice a priori îndeplinirea condiţiilor pentru dispunerea măsurii privative de libertate (DCC nr.54/2018²⁵, §25).

____________________

²⁵ Decizia nr.54 din 11.06.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.67g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură penală şi din Codul penal

Astfel, ca urmare a acestui examen, tocmai datorită constatării unor circumstanţe care permit desfăşurarea normală a procesului penal în lipsa aplicării măsurii privative instanţa va dispune liberarea provizorie sub control judiciar, având în vedere că nu este necesară privarea de libertate a persoanei, pentru că prevenţia poate fi realizată prin restrângerea unor alte drepturi decât dreptul la libertate [a se vedea în acest sens articolul 191 alin.(3) din Codul de procedură penală] (DCC nr.54/2018, §26).

În acelaşi timp, atunci când se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie sau în cazul în care învinuitul sau inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau atunci când a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie, măsura liberării provizorii sub control judiciar este revocată, dispunându-se arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu a persoanei [a se vedea articolul 193 alineatele (1) şi (2) din Codul de procedură penală] (DCC nr.54/2018, §29).

Aşadar, procedura aplicării, a prelungirii sau a revocării liberării provizorii trebuie înţeleasă ca un tot unitar împreună cu elementele sale constitutive. Condiţiile legale şi circumstanţele de fapt care permit prelungirea sau care impun revocarea măsurii, inclusiv posibilitatea aplicării arestului, se examinează, la fiecare etapă, de către o autoritate judiciară (DCC nr.54/2018, §30).

În baza considerentelor menţionate supra, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută opinia potrivit căreia măsura liberării provizorii sub control judiciar poate fi aplicată exclusiv în cazul aflării, de facto, a persoanei în arest preventiv sau în arest la domiciliu (DCC nr.54/2018, §31).

2.4.8. Elementul subiectiv al escrocheriei

Textul “inducerea în eroare a unei sau a mai multor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în privinţa naturii, calităţilor substanţiale ale obiectului, părţilor (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, ori dacă încheierea acestuia este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean” conduce la ideea că consimţământul victimei este viciat la momentul încheierii actului juridic prin manopere frauduloase comise cu intenţie de către autorul infracţiunii. Autorul îi creează victimei o reprezentare falsă a realităţii. Astfel, Curtea nu a putut reţine argumentul autorului sesizării potrivit căruia normele contestate creează riscul ca orice neexecutare a obligaţiilor cu caracter civil să fie calificată în baza articolului 190 din Codul penal. Neexecutarea obligaţiilor care derivă dintr-un contract încheiat nu poate fi calificată ca infracţiune de escrocherie dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere frauduloase faţă de creditorul obligaţiei până la şi pentru încheierea contractului. În acest sens, nu se poate afirma aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (DCC nr.126/2018²⁶,§24 ).

____________________

²⁶ Decizia nr.126 din 15.11.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.152g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 190 alin.(1) din Codul penal

De asemenea, Curtea nu a putut reţine argumentul autorului sesizării potrivit căruia legislatorul a generat o suprapunere între răspunderea civilă (i.e. sancţiunea nulităţii actului juridic) şi cea penală. Este adevărat că condiţiile în baza cărora poate fi imputată infracţiunea de escrocherie sunt similare cu cazurile de nulitate a contractului viciat de eroare şi a contractului încheiat prin dol, prevăzute la articolele 227 şi 228 din Codul civil. Totuşi, între aceste instituţii există deosebiri. Eroarea ca viciu de consimţământ poate fi invocată şi în cazul în care ambele părţi au avut o falsă reprezentare a împrejurărilor la încheierea unui act juridic, precum şi în cazul în care o parte co-contractantă s-a aflat în eroare din cauze obiective, nu neapărat din cauza inducerii sale în eroare. Însă, în cazul escrocheriei, elementul subiectiv al acestei infracţiuni constă în intenţia directă. Autorul este conştient că induce în eroare şi că prin acest fapt produce o pagubă, în vederea realizării unui folos material injust (intenţie calificată prin scop). Totuşi, escrocheria, aşa cum este reglementată în articolul 190 alin.(1), prezintă similitudini cu instituţia dolului civil, care presupune, de asemenea, o inducere în eroare. Diferenţa constă în faptul că, în cazul escrocheriei, autorul urmăreşte obţinerea unui profit în dauna patrimoniului altei persoane, iar nu simpla viciere a consimţământului pentru a determina o persoană să încheie un act juridic. De altfel, potrivit articolului 228 alin.(1) din Codul civil, instituţia dolului civil operează şi în cazul în care autorul dolului estimează că încheierea actului juridic este avantajoasă pentru cealaltă parte (DCC nr.126/2018, §25).

Mai mult, Curtea a reţinut că articolul 190 din Codul penal nu constituie singura normă care sancţionează un “dol penal” (a se vedea în acest sens: articolul 238, dobândirea creditului, împrumutului sau despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare prin înşelăciune; articolul 255 în ipoteza inducerii în eroare a clienţilor, care reprezintă, în sine, forme speciale ale escrocheriei). Legislatorul a stabilit prin chiar norma de incriminare limitele în care consimţământul viciat determină intervenţia dreptului penal. Astfel, sarcina de a constata dacă fapta imputată persoanei constituie un “dol penal” îi revine, în ultimă instanţă, judecătorului care judecă cauza penală. De asemenea, având în vedere că în astfel de cazuri este înaintată, de regulă, şi o acţiune civilă, judecătorul care judecă cauza penală poate anula actul juridic încheiat prin dol şi poate restabili situaţia anterioară încheierii contractului. Cu alte cuvinte, nu este necesară constatarea de către o instanţă civilă a nulităţii actului juridic încheiat prin dol pentru a putea pune în mişcare o cauză penală (DCC nr.126/2018, §26).

3. Drepturile şi libertăţile fundamentale

3.1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

3.1.1. Sancţiunea contravenţională pentru violenţa în familie

Vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei în familie generează imperativul implicării active a autorităţilor statale în protejarea acestora. În acest sens, Curtea Europeană a menţionat că statele au o obligaţie pozitivă de a stabili şi de a aplica un sistem efectiv de sancţionare a tuturor formelor de violenţă în familie şi de a le oferi garanţii suficiente victimelor (Opuz v. Turcia, 9 iunie 2009, § 145) (HCC nr.28/2018²⁷, §31).

____________________

²⁷ Hotărârea nr.28 din 22.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi de la articolul 78¹ din Codul contravenţional (sesizarea 111g/2018)

Astfel, Curtea a observat că problema referitoare la imposibilitatea aplicării unei sancţiuni contravenţionale pentru comiterea contravenţiei prevăzute de articolul 78¹ din Codul contravenţional trebuie examinată prin raportare la obligaţia procedurală a autorităţilor statale de a stabili şi de a aplica un sistem efectiv de sancţionare a tuturor formelor de violenţă în familie (HCC nr.28/2018, §32).

Curtea a constatat că articolul 78¹ din Codul contravenţional prevede două sancţiuni care pot fi aplicate în mod alternativ. Prima sancţiune este munca neremunerată în folosul comunităţii, care poate fi aplicată de la 40 la 60 de ore. Condiţiile de aplicare a sancţiunii muncii neremunerate în folosul comunităţii sunt prevăzute de articolul 37 din Cod. Principala condiţie de aplicare a acestei sancţiuni este acordul persoanei de a executa o asemenea sancţiune [articolul 37 alin.(3) din Cod]. În lipsa unui asemenea acord, instanţa de judecată este nevoită să aleagă o altă sancţiune contravenţională dintre cele prevăzute ca sancţiune la contravenţia a cărei comitere i se impută persoanei. Singura alternativă la prima sancţiune în cazul contravenţiei prevăzute de articolul 78¹ din Cod este arestul contravenţional, care poate fi aplicat de la 7 la 15 zile. Condiţiile de aplicare a arestului contravenţional sunt prevăzute de articolul 38 din Cod. Astfel, articolul 38 alin.(6) din Cod prevede, inter alia, faptul că arestul contravenţional nu le poate fi aplicat persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare (HCC nr.28/2018, §33).

Curtea a observat că, de vreme ce arestul contravenţional nu poate fi aplicat ope legis în cazul persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare, munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată în funcţie de acordul persoanei de a executa o asemenea sancţiune. În acest context, Curtea a constatat că, în cazul comiterii faptei contravenţionale prevăzute de articolul 78¹ din Codul contravenţional de către o persoană care a împlinit vârsta generală de pensionare, aplicarea sancţiunii contravenţionale pentru fapta săvârşită depinde exclusiv de acordul persoanei de a executa sancţiunea muncii neremunerate în folosul comunităţii. În lipsa unui astfel de acord al persoanei de a executa sancţiunea contravenţională rămâne un vid în materie de sancţionare. Acest vid se manifestă prin imposibilitatea instanţelor de judecată de a sancţiona violenţa în familie şi conduce la încălcarea obligaţiilor procedurale ale autorităţilor statale din perspectiva articolului 24 alin.(2) din Constituţie şi a articolului 3 din Convenţie, referitoare la funcţionarea efectivă a sistemului de sancţionare a tuturor formelor de violenţă în familie (HCC nr.28/2018, §34).

Aşadar, Curtea a examinat sub aspectul proporţionalităţii cele două condiţii impuse de articolele 37 alin.(3) şi 38 alin.(6) din Codul contravenţional, condiţii care se referă, pe de o parte, la acordul persoanei de a executa munca neremunerată în folosul comunităţii, iar pe de altă parte, la interdicţia de a sancţiona cu arest contravenţional persoanele care au împlinit vârsta generală de pensionare (HCC nr.28/2018, §35).

(a) Dacă acordul persoanei de a executa munca neremunerată reprezintă o condiţie proporţională

Cu privire la condiţia impusă de articolul 37 alin.(3) din Codul contravenţional referitoare la acordul persoanei de a executa munca neremunerată în folosul comunităţii, Curtea a constatat că aceasta trebuie examinată având în vedere contextul special al contravenţiei prevăzute de articolul 78¹ din Codul contravenţional, care sancţionează violenţa în familie. Specificul acestei contravenţii constă în faptul că, în dependenţă de circumstanţele particulare ale cauzei, ea cade sub incidenţa articolului 24 alin.(2) din Constituţie, împrejurare care presupune declanşarea obligaţiilor procedurale ale autorităţilor statale în această privinţă, inclusiv a obligaţiei de a sancţiona în mod efectiv faptele incriminate. Prin urmare, trebuie pus în balanţă un eventual refuz al persoanei de a executa munca neremunerată în folosul comunităţii cu obligaţia pozitivă a autorităţilor statale de a sancţiona contravenţional faptele de violenţă în familie. În acest context, Curtea a menţionat că sancţiunile pentru comiterea faptelor de violenţă în familie trebuie să fie suficient de disuasive (HCC nr.28/2018, §36).

În acest sens, Curtea a considerat că, în lipsa unei alternative punitive, sancţionarea persoanei cu pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii în lipsa consimţământului constituie o reacţie a statului la comiterea violenţei în familie. În această situaţie, acordul persoanei de a executa munca neremunerată în folosul comunităţii apare ca un detaliu insignifiant în raport cu obligaţia autorităţilor statale de a garanta un sistem efectiv de sancţionare a tuturor formelor de violenţă în familie în baza articolului 24 alin.(2) din Constituţie şi a articolului 3 din Convenţie. De altfel, autorităţile statale nu pot invoca dezacordul făptuitorului de a executa munca neremunerată în folosul comunităţii pentru a justifica nesancţionarea acestuia pentru violenţa aplicată victimei. În acest sens, Curtea a subliniat că în cauza Opuz v. Turcia, citată supra, § 147, Curtea Europeană a menţionat că în cauzele de violenţă în familie drepturile agresorului nu pot substitui drepturile victimelor la viaţă şi la integritate fizică şi mintală. De asemenea, în cauza Valeriu şi Nicolae Roşca v. Republica Moldova, 20 octombrie 2009, § 71, Curtea Europeană a menţionat că instanţele judecătoreşti nu trebuie să accepte în nici un caz ca suferinţele fizice şi psihice provocate victimei să rămână nesancţionate. Această condiţie este esenţială pentru susţinerea şi menţinerea încrederii publice în sistemul judiciar, precum şi pentru prevenirea suspiciunilor potrivit cărora autorităţile tolerează sau acceptă în mod tacit acţiunile ilegale (HCC nr.28/2018, §38).

Prin urmare, în cazul în care este comisă contravenţia prevăzută de articolul 78¹, instanţele de judecată pot aplica sancţiunea muncii neremunerate în folosul comunităţii fără acordul persoanei. Curtea a notat că această soluţie este dictată de obligaţiile procedurale care decurg din articolul 24 alin.(2) din Constituţie şi din articolul 3 din Convenţie (HCC nr.28/2018, §39).

(b) Dacă interdicţia aplicării arestului contravenţional faţă de persoanele care au împlinit vârsta generală de pensionare este proporţională

Cu privire la proporţionalitatea articolului 38 alin.(6) din Codul contravenţional, Curtea a constatat că scutirea persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare de o eventuală privare de libertate nu există în legea penală. Vârsta înaintată a persoanei reprezintă o circumstanţă atenuantă în sensul articolului 76 alin.(1) lit.k) din Codul penal, care trebuie avută în vedere la stabilirea pedepsei. Astfel, teoretic, pedeapsa închisorii le poate fi aplicată şi persoanelor care au atins vârsta pensionării. În acelaşi timp, în cazurile penale, instanţele de judecată pot ţine cont, la stabilirea pedepsei, şi de starea de sănătate a persoanei, fapt care le permite judecătorilor să aplice pedeapsa închisorii pe un termen mai mic. Pe de altă parte, în cazurile contravenţionale, persoana trebuie exceptată de la aplicarea arestului contravenţional doar în baza criteriului vârstei. Curtea a menţionat că această diferenţiere apare în contextul în care măsura lipsirii de libertate, impusă ca sancţiune pentru săvârşirea unei contravenţii, intră, în general, sub incidenţa dreptului penal, cu excepţia cazului în care aceasta nu este vătămătoare, prin natura, durata sau modul ei de executare (Frumkin v. Rusia, 5 ianuarie 2016, § 154; Menesheva v. Rusia, 9 martie 2006, § 97) (HCC nr.28/2018, §44).

Prin urmare, Curtea a considerat că, în contextul contravenţiei prevăzute de articolul 78¹, aplicarea legii contravenţionale într-un mod diferit faţă de legea penală în privinţa măsurii lipsirii de libertate faţă de persoanele care au împlinit vârsta generală de pensionare nu este justificată. Caracterul nejustificat al acestei diferenţieri constă în faptul că cele două legi, contravenţională şi penală, sunt guvernate de aceleaşi principii în contextul sancţiunii lipsirii de libertate (HCC nr.28/2018, §46).

Curtea a considerat că, în contextul comiterii contravenţiei prevăzute de articolul 78¹ din Codul contravenţional, interdicţia absolută a aplicării arestului contravenţional în cazul peroanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare este disproporţionată în raport cu obligaţia procedurală a autorităţilor statale de a stabili un sistem efectiv de sancţionare a tuturor formelor de violenţă în familie. Mai mult, Curtea a considerat că, la comiterea faptelor de violenţă în familie, această interdicţie contravine şi standardului stabilit de către Curtea Europeană în cauza Valeriu şi Nicolae Roşca, potrivit căruia instanţele judecătoreşti nu trebuie să accepte în niciun caz ca suferinţele fizice şi psihice provocate victimei să rămână nesancţionate (HCC nr.28/2018, §57).

(c) Concluzii

Curtea a reţinut că până la modificarea legii contravenţionale de către Parlament, în cazul comiterii faptelor de violenţă în familie, în sensul articolului 78¹ din Codul contravenţional, instanţele de judecată pot recurge la aplicarea sancţiunii muncii neremunerate în folosul comunităţii fără acordul persoanei. Totodată, în cazul neexecutării acestei sancţiuni, instanţele de judecată o pot înlocui cu arestul contravenţional, dacă starea de sănătate a persoanei care a împlinit vârsta generală de pensionare permite acest lucru (HCC nr.28/2018, §59).

Această soluţie a Curţii nu împiedică instanţele judecătoreşti să aplice din prima arestul contravenţional pentru comiterea faptelor de violenţă în familie în privinţa persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare fără aplicarea prealabilă a sancţiunii muncii neremunerate în folosul comunităţii, dacă circumstanţele particulare ale cauzei, personalitatea contravenientului, starea sănătăţii acestuia şi interesele victimei justifică această măsură (HCC nr.28/2018, §60).

Cu titlu de excepţie, în cazul în care munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată fără acordul persoanei nu este executată de către făptuitor şi această sancţiune nu poate fi înlocuită cu arestul contravenţional din motive care ţin de starea sa de sănătate, instanţele de judecată pot recurge la aplicarea amenzii ca sancţiune contravenţională doar dacă prin plata acesteia de către făptuitor nu se va afecta în mod indirect victima contravenţiei. De altfel, posibilitatea condiţionată de a aplica amenda în cazurile de violenţă în familie este prevăzută şi de Raportul explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, care prevede la § 253 că articolul 48 § 2 din Convenţia în discuţie obligă părţile să asigure faptul că orice amendă pe care un făptuitor este obligat să o plătească nu va crea dificultăţi financiare în mod indirect pentru victimă. Prin urmare, amenda îi poate fi aplicată făptuitorului pentru comiterea violenţei în familie doar dacă se respectă următoarea ordine consecutivă: (i) nu este executată munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată fără acordul persoanei; (ii) nu poate fi aplicat arestul contravenţional din motive ce ţin de starea de sănătate, în cazul persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare, şi (iii) amenda nu va afecta în mod indirect victima (HCC nr.28/2018, §62).

Curtea a reţinut că soluţia stabilită în prezenta hotărâre este temporară, fapt care presupune că Parlamentul trebuie să intervină cu o soluţie legislativă adecvată. Cu privire la procedura prin care poate fi constatat acordul persoanei de a executa munca neremunerată în folosul comunităţii, poate fi evaluată starea de sănătate a persoanei pentru a fi aplicat arestul contravenţional şi prin care se poate verifica dacă victima violenţei în familie ar fi afectată în mod indirect prin aplicarea amenzii, reglementarea acesteia ţine de competenţa legislatorului (HCC nr.28/2018, §63).

Curtea a reţinut că sistemul de sancţionare al statului trebuie să funcţioneze de o asemenea manieră încât cei vulnerabili, i.e. victimele actelor de violenţă, să fie convinşi că sistemul judiciar va reacţiona împotriva ilegalităţilor comise împotriva lor şi nu le va tolera sau nu îi va lăsa pe făptuitori nepedepsiţi. De altfel, dacă la etapa examinării cauzei contravenţionale faptele ar fi investigate în mod efectiv, iar în faţa instanţei de judecată nu s-ar putea stabili o pedeapsă din cauza reglementării deficitare a legii, scopul legii contravenţionale nu ar fi atins, fapt care ar alimenta scepticismul public la adresa sistemului judiciar (HCC nr.28/2018, §65).

CU PRIVIRE LA PRESCRIPŢIA TRAGERII LA RĂSPUNDERE PENTRU COMITEREA FAPTELOR DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE

Totodată, având în vedere circumstanţele litigiului principal, Curtea a considerat că este necesar să se pronunţe cu privire la prescripţia răspunderii contravenţionale în raport cu contravenţia prevăzută de articolul 78¹. Astfel, Curtea a observat că termenul general de prescripţie a răspunderii contravenţionale este de un an [articolul 30 alin.(2) din Codul contravenţional] şi doar în cazul contravenţiilor prevăzute la articolul 179 [Construcţii neautorizate şi intervenţii neautorizate la construcţiile existente] este de 18 luni (HCC nr.28/2018, §66).

În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a reţinut că instanţele naţionale trebuie să acţioneze cu diligenţă şi într-un termen rezonabil pentru a examina fondul cauzei şi pentru a adopta o hotărâre până la expirarea termenului de prescripţie (Mažukna v. Lituania, 11 aprilie 2017, § 86; Kosteckas v. Lituania, 13 iunie 2017, § 44). Pe de altă parte, în cauza Dimitar Shopov v. Bulgaria, 16 aprilie 2013, § 52, Curtea Europeană a menţionat că scopul protecţiei eficiente împotriva relelor-tratamente nu poate fi atins în cazul în care procedura penală este încetată din motive ce ţin de expirarea termenului de prescripţie şi în cazul în care acest fapt a intervenit ca urmare a gestionării cauzei într-un mod deficitar de către autorităţile statului (a se vedea şi Valiulienė v. Lituania, 26 martie 2013, § 85) (HCC nr.28/2018, §67).

Jurisprudenţa Curţii Europene nu reflectă un standard referitor la modul exact de reglementare a termenului de prescripţie pentru tragerea la răspundere a persoanelor care au comis fapte ilegale. Singura exigenţă în acest sens este ca aplicarea termenelor de prescripţie, în cazurile care cad sub incidenţa articolelor 2 şi 3, să fie compatibilă cu cerinţele Convenţiei (Mažukna, citată supra, § 86; Mocanu şi alţii v. România, [MC], 17 septembrie 2014, § 326; Cestaro v. Italia, 7 aprilie 2015, § 208). Dincolo de această formulare generală, Curtea a constatat că atât în cauza Mocanu şi alţii, cât şi în cauza Cestaro, Curtea Europeană a menţionat expres că este dificil să fie acceptate termene de prescripţie inflexibile, care să nu admită nicio excepţie (Mocanu şi alţii, § 326; Cestaro, § 208) (HCC nr.28/2018, §68).

Mai mult, în Valiulienė v. Lituania, 26 martie 2013, §§ 84-86, Curtea Europeană a reţinut că încetarea procesului penal din cauza expirării termenului de prescripţie, date fiind acţiunile deficitare ale statului, nu a respectat exigenţele referitoare la asigurarea unei protecţii efective împotriva faptelor de violenţă în familie, aşa cum sunt garantate acestea de aspectul procedural al articolului 3 din Convenţie (HCC nr.28/2018, §70).

Având în vedere aceste circumstanţe juridice, Curtea a reţinut că, în contextul comiterii contravenţiei prevăzute de articolul 78¹, termenul de prescripţie pentru tragerea persoanei la răspundere contravenţională poate fi suspendat doar dacă persoana care a săvârşit contravenţia se sustrage de la procesul contravenţional [articolul 30 alin.(7) din Cod]. Legea nu prevede alte motive care ar suspenda curgerea termenului de prescripţie. În acest context, termenul general de prescripţie de un an de zile pentru tragerea persoanei la răspundere contravenţională poate fi problematic în contextul contravenţiei prevăzute de articolul 78¹. Din acest motiv, Curtea a considerat că legislatorul are competenţa de a reglementa aceste omisiuni legislative, important fiind ca în cazurile de gestionare deficitară a cauzei de către autorităţile statului (Valiulienė v. Lituania, § 85), de amânare a şedinţelor de judecată (Mažukna v. Lituania, § 86) sau din alte motive care nu îi pot fi imputate victimei examinarea cauzei contravenţionale sau judecarea cauzei să nu înceteze în baza expirării termenului de prescripţie (HCC nr.28/2018, §71).

În acelaşi timp, identificarea unei probleme juridice de către Curte şi notificarea Parlamentului pentru soluţionarea acesteia nu reprezintă o soluţie pentru instanţele judecătoreşti care sunt plasate în situaţia de a da o apreciere juridică cazurilor pendinte. Această situaţie reclamă o soluţie temporară din partea Curţii. Astfel, Curtea a observat că fapta de violenţă în familie este reglementată atât de legea contravenţională, cât şi de cea penală. Legea penală stabileşte că termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii prevăzute de articolul 201¹ alin. (1) din Codul penal este de 5 ani [articolele 16 alin.(3) şi 60 alin.(1) lit.b)], în comparaţie cu termenul de un an [articolul 30 alin.(2) din Codul contravenţional] pentru comiterea contravenţiei prevăzute de articolul 78¹ (HCC nr.28/2018, §72).

Curtea a notat că există această diferenţă, deşi Curtea Europeană a menţionat că sfera contravenţiilor în sistemul de drept cuprinde anumite fapte care au o conotaţie penală, dar sunt prea neînsemnate pentru a fi reglementate de dreptul şi procedura penală (Milenković v. Serbia, 1 martie 2016, § 34). De asemenea, ea a reţinut că referirea la natura “nu prea gravă” a faptelor nu exclude, în sine, clasificarea acestora ca fiind “penale” în sensul autonom al Convenţiei, deoarece nu există nimic în Convenţie pentru a sugera faptul că natura penală a unei infracţiuni trebuie să aibă în mod necesar, potrivit criteriilor Engel, o anumită gravitate (Ezeh şi Connors v. Regatul Unit, [MC], 9 octombrie 2003, § 104). Pentru stabilirea caracterului penal al unei reglementări, este important dacă reglementarea în discuţie are ca obiective principale sancţionarea şi descurajarea (HCC nr.28/2018, §73).

Curtea a constatat în această hotărâre că articolul 78¹ din Codul contravenţional are un caracter suficient de punitiv pentru a atrage incidenţa aceloraşi principii conţinute în legea penală Aşadar, până la modificarea legii contravenţionale de către Parlament, termenul de prescripţie de tragere la răspundere pentru comiterea contravenţiei prevăzute de articolul 78¹ va fi de 5 ani (HCC nr.28/2018, §74).

Având în vedere faptul că prezenta hotărâre extinde, de o manieră limitată, sfera de aplicare a celor trei sancţiuni contravenţionale – munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul contravenţional şi amenda –, Curtea a reţinut că această extindere ar putea fi considerată contrară principiului neretroactivităţii legii penale, în contextul faptelor săvârşite anterior pronunţării prezentei hotărâri (HCC nr.28/2018, §75).

Până la modificarea legii contravenţionale de către Parlament, instanţele de judecată pot aplica, cu titlu de excepţie, amenda pentru comiterea contravenţiei prevăzute de articolul 78¹, doar dacă se respectă următoarea ordine consecutivă: (i) nu este executată munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată fără acordul persoanei; (ii) nu poate fi aplicat arestul contravenţional din motive ce ţin de starea de sănătate, în cazul persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare, şi (iii) amenda nu va afecta în mod indirect victima (HCC nr.28/2018, dispozitiv).

3.1.2. Accesul părţii vătămate şi al reprezentantului acesteia la materialele urmăririi penale

Curtea a constatat că textul “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 60 alin.(1) pct.7) şi textul “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală impun o restricţie absolută în privinţa accesului părţii vătămate şi al reprezentantului acesteia la materialele cauzei penale, până la încheierea acesteia. Această restricţie apare în contextul în care partea vătămată este, de obicei, principala sursă de informaţie pentru organele de urmărire penală în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Astfel, informaţiile deţinute de către partea vătămată şi, în particular, cele referitoare la anumite circumstanţe ale comiterii faptei infracţionale, plasează acest subiect procesual într-o poziţie care îi permite să evalueze acţiunile şi omisiunile organului de urmărire penală din perspectiva unui actor prezent la locul comiterii infracţiunii. În lipsa accesului la materialele cauzei penale, reacţia părţii vătămate şi a reprezentantului acesteia la acţiunile şi omisiunile organului de urmărire penală poate fi întârziată, iar posibilitatea de a le contesta în faţa procurorului ierarhic superior sau în faţa judecătorului de instrucţie se poate dovedi lipsită de efectivitate. De altfel, fără ca victima şi reprezentantul acesteia să aibă acces la materialele cauzei penale şi să fie informată în mod corespunzător cu privire la desfăşurarea anchetei, ei nu pot contesta ceva concret în faţa unei instanţe (a se vedea Khachukayev v. Rusia, 23 aprilie 2009, § 136; Khasuyeva v. Rusia, 11 iunie 2009, § 126; Dzhabrailovy v. Rusia, 20 mai 2010, § 84; Akhmatkhanovy v. Rusia, 22 iulie 2010, §132) (HCC nr.31/2018²⁸, §59).

____________________

²⁸ Hotărârea nr.31 din 29.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal şi din Codul de procedură penală (accesul părţii vătămate şi al reprezentantului acesteia la materialele urmăririi penale) (sesizarea 113g/2018)

Curtea Europeană a menţionat că o restricţionare a dreptului de acces al victimei la materialele cauzei penale era disproporţionată şi nu respectase exigenţa accesului efectiv la desfăşurarea urmăririi penale, în înţelesul articolului 3 din Convenţie, pentru că legislaţia procesual-penală nu prevedea garanţii în acest sens (a se vedea Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin, § 74) (HCC nr.31/2018, §56).

Dintr-o altă perspectivă, legislaţia procesual-penală stabileşte că termenul de efectuare a urmăririi penale este unul rezonabil [articolul 20 alin.(1)] şi că depinde de mai mulţi factori [articolul 20 alin.(2)]. Cum standardul rezonabilităţii depinde de circumstanţe, încheierea urmăririi penale se poate dovedi a fi o etapă târzie pentru ca partea vătămată şi reprezentantul acesteia să poată avea acces la materialele dosarului şi să poată interveni într-o situaţie care reclamă o reacţie promptă (e.g. pentru a nu fi distruse probe, pentru a semnala posibilele piste greşite ale organelor de urmărire penală etc.). Mai mult, în sensul articolului 24 alin.(2) din Constituţie, participarea efectivă la etapa urmăririi penale nu mai poate fi efectuată atunci când urmărirea penală s-a încheiat (HCC nr.31/2018, §60).

De asemenea, Curtea a reţinut că restricţia totală impusă în privinţa accesului la materialele cauzei penale, restricţie stabilită de dispoziţiile contestate, nu corespunde nici standardelor enumerate în cazul Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin v. Ucraina (a se vedea § 56 din prezenta hotărâre). Astfel, Codul de procedură penală nu prevede o procedură specială prin care părţii vătămate şi reprezentantului acesteia să-i fie acordat accesul la materialele dosarului la etapa urmăririi penale. Singurul motiv de refuz al accesului la materialele dosarului este confidenţialitatea. Cu privire la limitele acordării accesului, acestea nu pot fi evaluate, pentru că prevederile contestate interzic orice acces până la terminarea urmăririi penale. Cu referire la termenele-limită pentru examinarea cererilor şi pentru acordarea accesului, Curtea a observat că, deşi articolul 299 alin.(1) din Cod stabileşte că cererile se examinează în cel mult 15 zile de la primirea lor, acest fapt este lipsit de efectivitate, atât timp cât accesul nu poate fi acordat din motive de confidenţialitate (HCC nr.31/2018, §62).

Pe de altă parte, Curtea a observat că statul deţine şi alte mecanisme prin care poate să prevină divulgarea informaţiei cu privire la urmărirea penală. Astfel, prin aplicarea prevederilor articolului 212 alin (2) din Codul de procedură penală, partea vătămată şi reprezentantul acesteia pot fi preveniţi de către persoana care efectuează urmărirea penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind urmărirea penală şi să-i oblige să semneze o declaraţie că sunt conştienţi de răspunderea pe care o vor purta conform articolului 315 din Codul penal [Divulgarea datelor urmăririi penale contrar interdicţiei persoanelor care efectuează urmărirea penală] în cazul divulgării informaţiei (HCC nr.31/2018, §63).

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că restricţia absolută stabilită pentru partea vătămată şi reprezentantul acesteia în privinţa accesului la materialele urmăririi penale, până la încheierea acesteia, nu cântăreşte mai mult decât garanţiile presupuse de articolul 24 alin.(2) din Constituţie, cu privire la participarea efectivă a părţii vătămate la urmărirea penală (HCC nr.31/2018, §64).

Sub acest aspect, Curtea a menţionat că reglementarea procedurii de acordare a accesului la dosarul cauzei pe durata urmăririi penale reprezintă o sarcină care îi revine legislatorului (a se vedea jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citată supra, precum şi cea menţionată la §§ 72-73 infra) (HCC nr.31/2018, §65).

Prin urmare, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză penală care are ca obiect investigarea unei presupuse infracţiuni de tortură, Curtea a reţinut că până la modificarea de către Parlament a prevederilor legale în acest domeniu victimele torturii şi reprezentanţii acestora vor avea acces la toate materialele dosarului penal pe durata urmăririi penale. Aceasta este regula generală (HCC nr.31/2018, §66).

Cu titlu de excepţie, accesul la materialele urmăririi penale poate fi restricţionat de către procuror, printr-o ordonanţă motivată, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: (i) restricţia este stabilită pentru o perioadă de timp rezonabilă; (ii) restricţia se referă doar la anumite acte procedurale şi (iii) există riscul ca accesul deplin la materialele cauzei penale să prejudicieze desfăşurarea urmăririi penale (HCC nr.31/2018, §67).

Curtea a reţinut că proporţionalitatea restricţionării accesului la materialele dosarului pe durata urmăririi penale şi motivarea acestei măsuri sunt elemente cruciale, care trebuie evaluate cu prudenţă de către procurori, având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei (HCC nr.31/2018, §68).

Cu privire la motivarea restricţiei, Curtea a reţinut că invocarea riscului cu privire la prejudicierea desfăşurării urmăririi penale nu este suficient. Riscul în discuţie trebuie să fie unul real, nu teoretic, care reclamă o motivare convingătoare din partea procurorului, având în vedere faptul că regula generală este că victima torturii trebuie să aibă acces la toate materialele dosarului penal pe durata urmăririi penale (HCC nr.31/2018, §70).

În cazul în care legislatorul va interveni cu modificări în acest domeniu, este necesar ca acesta să aibă în vedere semnificaţia standardului “participării efective la anchetă”, aşa cum dă de înţeles Curtea Europeană în jurisprudenţa sa referitoare la articolele 2 şi 3 din Convenţie, privite sub aspect procedural (HCC nr.31/2018, §71).

Astfel, Curtea Europeană a considerat că nu a fost respectat standardul “participării efective la anchetă” în următoarele situaţii:

- atunci când victima a fost informată doar cu privire la suspendarea şi la reluarea urmăririi penale, nu şi despre alte evoluţii semnificative ale cauzei (Shaipova şi alţii v. Rusia, 6 noiembrie 2008, § 100);

- atunci când victima a fost lipsită de orice informaţii semnificative cu privire la desfăşurarea urmăririi penale timp de mai mult de cinci ani (Khamzatov şi alţii v. Rusia, 28 februarie 2012, § 152);

- atunci când rudele apropiate ale victimei au primit de la autorităţi doar raportul cu privire la expertiza medico-legală, fără să li se dezvăluie orice altă informaţie, deşi au depus cereri de mai multe ori în acest sens (Beker v. Turcia, 24 martie 2009, § 49);

- atunci când reclamantei i s-a permis să vadă patru fotografii cu locul exploziei şi alte cinci documente din dosar, fără a putea face fotocopii; acesteia nu i s-a înmânat niciun proces-verbal cu privire la declaraţiile martorilor sau cu privire la alte măsuri procedurale întreprinse de către organul de urmărire penală şi nu a primit informaţii detaliate despre acţiunile pe care organul de urmărire penală urma să le întreprindă (Mezhiyeva v. Rusia, 16 aprilie 2015, § 75) (HCC nr.31/2018, §72).

În alte cazuri, Curtea Europeană a considerat că a fost respectat standardul “participării efective la anchetă” a victimei:

- atunci când reclamanţilor li s-a acordat accesul la materialele dosarului la scurt timp de la începerea investigaţiilor şi au primit toate deciziile procurorului regional şi ale procurorului general, inclusiv răspunsurile la numeroasele lor întrebări, de îndată ce acuzaţiile împotriva celui de-al doilea şi celui de-al treilea solicitant cu privire la complicitate şi instigare la tentativa de omor au fost retrase (Jørgensen şi alţii v. Danemarca, 28 iunie 2016, §§ 71-72);

- atunci când reclamanţii nu au fost informaţi despre derularea anchetei pentru că de la demararea etapei iniţiale a investigaţiei nu au apărut informaţii semnificative care trebuiau comunicate (Emin şi alţii v. Cipru şi alte cereri (dec.), 3 aprilie 2012, § 35);

- atunci când organul de urmărire penală nu le-a comunicat reclamanţilor numele posibililor suspecţi, pentru că nu a acumulat dovezi suficiente împotriva acestora şi că eventuală comunicare a acestei informaţii putea crea riscul ca reclamanţii să presupună că indivizii erau, de fapt, vinovaţi, fapt ce putea avea repercusiuni nedorite (Muratspahić v. Bosnia şi Herţegovina (dec.), 2 septembrie 2014, § 32) etc. (HCC nr.31/2018, §73).

Restricţia reglementată de normele contestate se referă exclusiv la etapa urmăririi penale. Astfel, deşi părţile vătămate şi reprezentanţii acestora pot pretinde că la etapa urmăririi penale accesul la materialele dosarului le-a fost restricţionat, Curtea a reţinut că în etapele ulterioare urmăririi penale, i.e. la judecarea cauzei de către prima instanţă, instanţa de apel şi cea de recurs, aceştia au avut acces la toate materialele dosarului. Astfel, situaţia părţii vătămate şi a reprezentantului acesteia care nu au avut acces la materialele dosarului la etapa urmăririi penale nu poate fi remediată prin revizuirea tuturor cauzelor penale soluţionate definitiv. De altfel, prin revizuire se revine din nou la etapa judecării cauzei, în cadrul căreia persoanele în discuţie au avut acces la materialele dosarului, fiind astfel imposibilă revenirea la etapa urmăririi penale, etapă la care a avut loc, de fapt, restricţionarea accesului. Prin urmare, dacă prezenta hotărâre va retroactiva şi hotărârile judecătoreşti irevocabile vor fi revizuite, persoanele vizate nu vor avea parte de vreun beneficiu semnificativ (HCC nr.31/2018, §74).

3.1.3. Nulitatea procesului-verbal cu privire la contravenţie

Procesul-verbal cu privire la contravenţie este un act administrativ, care emană de la o autoritate publică, dotată cu competenţa de a constata şi de a sancţiona faptele contravenţionale, se bucură de prezumţiile de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate. De asemenea, acesta este executoriu. Astfel, Curtea a admis că pentru încheierea sa valabilă, în scopul producerii de efecte juridice, redactarea lui trebuie să respecte o anumită formă ad validitatem, trebuind realizate toate exigenţele de fond şi de formă (HCC nr.32/2018²⁹, §38).

____________________

²⁹ Hotărârea nr 32 din 29.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 445 şi 461 din Codul contravenţional (nulitatea procesului-verbal cu privire la contravenţie) (sesizarea 158g/2018)

Astfel, Parlamentul are competenţa să stabilească condiţiile de valabilitate ale procesului-verbal cu privire la contravenţie, inclusiv neregulile care pot conduce la declararea nulităţii acestuia. Totuşi, din perspectiva drepturilor fundamentale ale victimei, Parlamentul nu poate adopta o soluţie legislativă care să înlăture, în mod absolut, posibilitatea reparării în faţa instanţei de judecată a erorilor comise la încheierea procesului-verbal (HCC nr.32/2018, §39).

În acest context, Curtea a observat că prevederile contestate sunt rigide şi insensibile în privinţa circumstanţelor, pentru că sancţionează procesul-verbal cu privire la contravenţie cu nulitatea absolută, în cazul în care acesta nu conţine cel puţin una dintre menţiunile stabilite de lege. Din această perspectivă, legea nu le acordă instanţelor de judecată posibilitatea de a înlătura erorile care nu pot afecta, în mod obiectiv, caracterul echitabil al procesului. Astfel, dacă un judecător sesizat cu o contestaţie împotriva unui proces-verbal cu privire la contravenţie constată că din acesta lipseşte o menţiune prevăzută de articolul 443 din Codul contravenţional, trebuie să-l anuleze şi, implicit, să înceteze procesul contravenţional (HCC nr.32/2018, §40).

În concluzie, Curtea a observat că articolul 445 şi textul “şi 445” din articolul 461 din Codul contravenţional împiedică autorităţile să-şi respecte obligaţiile procedurale pozitive pretinse de articolele 3 şi 8 din Convenţia Europeană. Aceste prevederi legale sunt contrare articolelor 24 şi 28 din Constituţie (HCC nr.32/2018, §43).

Spre deosebire de reglementările din Codul contravenţional, în Codul de procedură penală legislatorul a decis să diferenţieze nulitatea absolută de cea relativă. Astfel, potrivit articolului 251 alin.(2) din Codul de procedură penală, se sancţionează cu nulitate absolută actul procedural încheiat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţa rationae materie sau ratione personae, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa interpretului ori a traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii. În toate celelalte cazuri de încălcare a normelor procesuale penale, nulitatea actului procedural poate fi invocată numai în cazul în care s-a comis o încălcare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act (HCC nr.32/2018, §44).

Astfel, constatarea neconstituţionalităţii prevederilor contestate nu împiedică Parlamentul să diferenţieze cazurile de nulitate absolută şi de nulitate relativă a procesului-verbal cu privire la contravenţie. Totuşi, până la introducerea acestor amendamente legislative, judecătorii trebuie să aplice prevederile din Codul de procedură penală şi să constate, în fiecare caz particular, dacă lipsa unei menţiuni în procesul-verbal nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei sau dacă aceasta poate fi acoperită (confirmată) de către instanţa de judecată (HCC nr.32/2018, §45).

3.2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

3.2.1. Arestarea preventivă în cazul în care persoana nu şi-a recunoscut vina în privinţa comiterii faptei imputate

Curtea a constatat că legislatorul a permis aplicarea arestului şi în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul nu şi-a recunoscut vinovăţia în privinţa comiterii faptei imputate. Aşadar, a fost instituit un nou motiv care justifică aplicarea arestului, i.e. nerecunoaşterea vinovăţiei. De asemenea, prevederile în discuţie permit aplicarea arestului şi în cazul infracţiunilor care au fost comise fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost comise de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. Prin urmare, textul “învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii” se află într-o legătură indisolubilă cu textul “şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârşite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală”. Ele trebuie privite ca un tot întreg (HCC nr.27/2018³⁰, §89).

____________________

³⁰ Hotărârea nr 27 din 30.10.2018 privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii din articolul 185 din Codul de procedură penală (arestarea preventivă în cazul în care persoana nu şi-a recunoscut vina în privinţa comiterii faptei imputate) (sesizările nr.143g/2018, nr.134a/2018, nr.133g/2018, nr.130g/2018)

În ciuda faptului că în Nota informativă care a stat la baza adoptării Legii nr.179 din 26 iulie 2018 se menţionează că privarea de libertate a persoanei trebuie să fie o ultima ratio, în realitate, prin modificările operate, legislatorul a extins, fără nicio argumentare plauzibilă şi fără a ţine cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene, lista motivelor care permit aplicarea arestului. O asemenea incoerenţă în acţiuni creează insecuritate juridică (HCC nr.27/2018, §90).

Dincolo de acest fapt, în general, articolul 5 § 1 din Convenţia Europeană conţine o listă exhaustivă a motivelor permise pentru privarea de libertate, prevăzute la literele (a)-(f), iar nicio privare de libertate nu va fi legală decât dacă se va încadra în unul din aceste motive (e.g. a se vedea M. v. Germania, 17 decembrie 2009, § 86; Creangă v. România [MC], 23 februarie 2012, § 120; Del Río Prada v. Spania [MC], 21 octombrie 2013, § 125) (HCC nr.27/2018, §91).

În special, în cauza Ţurcan şi Ţurcan v. Republica Moldova, 23 octombrie 2007, § 51, Curtea Europeană a menţionat că refuzul de a-i divulga acuzării numele martorilor care puteau dovedi nevinovăţia persoanei în proces nu numai că nu poate constitui un motiv pentru arestarea unei persoane, dar constituie şi o încălcare a dreptului acuzatului la tăcere (HCC nr.27/2018, §92).

De asemenea, în cauza Cebotari v. Republica Moldova, 13 noiembrie 2007, § 48, Curtea Europeană a subliniat că, în lipsa unei bănuieli rezonabile, reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie aplicată niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane ori pentru a obţine fapte sau informaţii care ar putea constitui o bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia (HCC nr.27/2018, §93).

Nu în ultimul rând, în cauza Tiron v. România, 7 aprilie 2009, § 43, instanţele naţionale au refuzat să dispună punerea în libertate a reclamantului din cauză că nu a recunoscut anumite fapte imputate acestuia. Din nou, Curtea Europeană a menţionat că această împrejurare nu poate constitui un motiv de arestare a persoanei şi că se aduce atingere drepturilor de a nu da declaraţii şi de a nu contribui la propria incriminare, garantate de articolul 6 din Convenţia Europeană (HCC nr.27/2018, §94).

Din această perspectivă, Curtea Constituţională nu remarcă niciun motiv pentru care s-ar abate de la această constatare. Astfel, Curtea a constatat că arestarea preventivă care are ca fundament faptul că persoana nu şi-a recunoscut vina nu se încadrează în niciun motiv de privaţiune de libertate conform literelor (a)-(f) ale articolului 5 § 1 din Convenţia Europeană şi, în mod implicit, nu este conformă cu articolul 25 din Constituţie (HCC nr.27/2018, §95).

Mai mult, în niciun stat membru al Consiliului Europei aplicarea arestului nu este condiţionată de faptul că persoana şi-a recunoscut vina în comiterea infracţiunii de care este învinuită (HCC nr.27/2018, §96).

De asemenea, arestarea preventivă care are ca motiv faptul că persoana nu şi-a recunoscut vina în privinţa comiterii infracţiunii imputate aduce atingere de o manieră disproporţionată drepturilor de a tăcea şi de a nu contribui la propria incriminare (HCC nr.27/2018, §97).

Totodată, prevederile contestate constrâng persoana să-şi recunoască vina în privinţa comiterii faptei imputate pentru a nu-i fi aplicată măsura preventivă a arestului, fapt care încalcă dreptul la libertate şi siguranţă (HCC nr.27/2018, §98).

Aşadar, aplicarea arbitrară a arestului constituie o desconsiderare gravă a Constituţiei, a Convenţiei Europene, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene (a se vedea DCC nr.1 din 19 ianuarie 2017, § 25) (HCC nr.27/2018, §99).

Rezumând cele enunţate supra, Curtea a conchis că textul “şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârşite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii” din articolul 185 alin.(1) din Codul de procedură penală conduce la o restrângere nejustificată a dreptului la libertate şi siguranţă, a dreptului de a păstra tăcerea, eludează prezumţia de nevinovăţie şi, prin urmare, este contrar articolelor 21 şi 25 din Constituţie (HCC nr.27/2018, §101).

Având în vedere intensitatea ingerinţei (arestul) în drepturile garantate de Constituţie, Curtea a menţionat că această hotărâre va retroactiva. Ea va produce efecte începând cu data intrării în vigoare a amendamentului supus controlului de constituţionalitate (i.e. 17 august 2018). Totuşi, prezenta hotărâre nu poate constitui un motiv pentru revizuirea procesului penal, deoarece aceasta nu poate afecta fondul cauzei (HCC nr.27/2018, §102).

Persoanele în privinţa cărora a fost dispusă măsura preventivă a arestului în baza textului declarat neconstituţional trebuie puse în libertate în cel mai scurt termen de la pronunţarea acestei hotărâri (HCC nr.27/2018, §103).

3.3. Dreptul la apărare

3.3.1. Omisiunea reglementării posibilităţii persoanei juridice inculpate de a-şi desemna un reprezentant în cadrul procedurilor penale

Pentru a-şi exercita dreptul la apărare, persoanei acuzate trebuie să i se permită să beneficieze în mod efectiv de asistenţă juridică de la etapele iniţiale ale procedurilor, care se pot dovedi decisive pentru şansele apărării în orice procedură penală subsecventă. Persoana acuzată – indiferent dacă este o persoană fizică sau una juridică reprezentată – se găseşte adesea într-o poziţie deosebit de vulnerabilă la etapa iniţială a procedurilor, iar în majoritatea cazurilor acest fapt poate fi compensat în mod adecvat prin asistenţa juridică. Sarcina asistenţei juridice este să se asigure că este respectat dreptul persoanei acuzate de a nu se incrimina (HCC nr.30/2018³¹, §43).

____________________

³¹ Hotărârea nr.30 din 22.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 521 alin.(2) din Codul de procedură penală (sesizarea 132g/2018)

În asemenea circumstanţe, Curtea a considerat că este important ca, de la etapele iniţiale ale procedurilor, persoana juridică acuzată de comiterea unei fapte penale trebuie să poată apela la asistenţa juridică pe care şi-o alege (a se vedea, mutatis mutandis, Martin v. Estonia, 30 mai 2013, §§ 90 şi 93). Curtea a subliniat că caracterul echitabil al procedurilor reclamă ca persoana juridică acuzată să poată avea parte de întreg spectrul de servicii asimilate asistenţei juridice (HCC nr.30/2018, §44).

Dincolo de importanţa relaţiei de încredere care trebuie să existe între reprezentantul apărător şi persoana juridică, acest drept nu este unul absolut. Curtea a trebuit să verifice dacă interesele justiţiei pretind, în contextul cauzelor penale împotriva persoanelor juridice, desemnarea unui alt reprezentant al persoanei juridice învinuite de către organul de urmărire penală, atunci când urmărirea penală a fost pornită şi împotriva reprezentantului iniţial (HCC nr.30/2018, §45).

În practica altor state, analizată de către Curte, s-au evidenţiat două soluţii pentru situaţiile în care sunt urmăriţi penal atât persoana juridică, cât şi reprezentantul acesteia. O primă modalitate ar fi ca persoana juridică să-şi desemneze un alt reprezentant, care nu este urmărit penal în cadrul acelor proceduri. Cea de-a doua modalitate constă în desemnarea unui reprezentant de către instanţa de judecată (HCC nr.30/2018, §46).

Soluţia pentru care s-a optat în Republica Moldova în situaţii de acest tip constă în acordarea competenţei de desemnare a reprezentantului organului de urmărire penală (HCC nr.30/2018, §47).

Curtea Europeană a reţinut în mod constant că autorităţile naţionale trebuie să ţină cont de doleanţele persoanei acuzate relative la reprezentarea sa juridică, precum şi că aceste doleanţe pot fi depăşite atunci când există motive relevante şi suficiente pentru a se constata că acestea sunt necesare în interesele justiţiei (Meftah şi alţii v. Franţa [MC], 26 iulie 2002, § 45, Mayzit v. Rusia, 20 ianuarie 2005, § 66; Vitan v. România, 25 martie 2008, § 59; Zagorodniy v. Ucraina, 24 noiembrie 2011, § 52). Unde lipsesc aceste motive, restricţionarea liberei alegeri a apărătorului echivalează cu o încălcare a articolului 6 § 1 coroborat cu paragraful 3 (c), dacă este afectată în mod negativ apărarea reclamantului, având în vedere procedurile ca întreg (HCC nr.30/2018, §48).

Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la caracterul echitabil al procedurii din cazul concret care a condus la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Analiza efectuată de către Curte s-a referi strict la prevederile legale contestate. Curtea a trebuit să verifice dacă interesele justiţiei, în general, ar fi afectate în cazul în care persoanelor juridice li s-ar acorda posibilitatea desemnării unui reprezentant în procedurile penale, atunci când urmărirea penală este pornită şi în privinţa reprezentantului legal al acestora (HCC nr.30/2018, §49).

Iniţial, Curtea a pornit de la prezumţia potrivit căreia desemnarea unui reprezentant al persoanelor juridice în procedurile penale de către judecătorul de instrucţie, în situaţia în care urmărirea penală este pornită şi în privinţa reprezentantului legal al acestora, constituie o măsură mai puţin intruzivă decât desemnarea unui reprezentant al persoanelor juridice în procedurile penale de către organul de urmărire penală. În acest sens, ea face trimitere la constatările Curţii Europene din cazul Vasilescu v. România, 22 mai 1998, § 41, în care s-a reţinut, în detrimentul Parchetului general din România, că doar o instituţie care are jurisdicţie deplină şi întruneşte un număr de exigenţe, cum ar fi independenţa faţă de executiv şi faţă de părţi, poate fi catalogată drept “tribunal”. Dacă în privinţa independenţei şi imparţialităţii instanţei de judecată nu există dubii obiective, în privinţa independenţei şi a imparţialităţii organului de urmărire penală pot exista dubii justificate. Organul de urmărire penală este parte a puterii executive şi nu beneficiază de garanţiile de care se bucură judecătorii. Prin urmare, scopul organului de urmărire penală ar putea fi desemnarea unui reprezentant convenabil, în detrimentul apărării persoanelor juridice. Curtea a menţionat că, odată implementată, alternativa desemnării reprezentantului de către instanţa de judecată nu ar presupune costuri suplimentare excesive (HCC nr.30/2018, §50).

Curtea a mers mai departe cu raţionamentul ingerinţei minime. Curtea a considerat că acordarea posibilităţii pentru persoanele juridice de a-şi desemna reprezentanţii în procedurile penale, atunci când a fost pornită urmărirea penală în privinţa reprezentanţilor lor legali, nu afectează deloc interesele justiţiei. Prin urmare, această măsură ar fi cea de preferat, din perspectiva testului ingerinţei minime (HCC nr.30/2018, §51).

Totuşi, există situaţii în care interesele justiţiei pot reclama desemnarea de către autorităţi a unui reprezentant al persoanelor juridice în cadrul procedurilor penale. Este cazul în care persoanele juridice refuză să-şi desemneze un reprezentant sau pur şi simplu nu pot să-l desemneze. Această măsură ar fi luată în interesul persoanelor juridice acuzate şi ar fi concepută pentru apărarea adecvată a intereselor lor legate de procedurile penale (a se vedea, mutatis mutandis, Correia de Matos v. Portugalia [MC], 4 aprilie 2018, § 124) (HCC nr.30/2018, §52).

Optimizarea celor două principii concurente – dreptul la apărare şi realizarea intereselor justiţiei – reclamă ca, atunci când o persoană juridică este acuzată, ea să-şi poată desemna reprezentantul legal pentru procedurile penale. În situaţia în care şi reprezentantul legal este acuzat în cadrul aceloraşi proceduri, persoana juridică trebuie să-şi poată desemna un alt reprezentant. În eventualitatea în care persoana juridică nu-şi desemnează un alt reprezentant, fie judecătorul de instrucţie la faza de urmărire penală, fie instanţa de judecată la judecarea cauzei trebuie să preia această sarcină, la solicitarea procurorului (HCC nr.30/2018, §53).

Legislatorul trebuie să ţină cont de drepturile persoanelor juridice care sunt subiecţi ai procedurilor penale, în cazul alegerii apărătorilor lor. Instanţele de judecată pot interveni în materie de desemnare a reprezentanţilor persoanelor juridice în cadrul procedurilor penale doar atunci când persoanele juridice nu-şi exprimă o alegere în acest sens (HCC nr.30/2018, §54).

Această analiză a Curţii este suficientă pentru a se constata existenţa unei încălcări a articolelor 23 şi 26 din Constituţie, prin prevederile legale contestate (HCC nr.30/2018, §55).

Curtea a declarat neconstituţional articolul 521 alin.(2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, precum şi omisiunea reglementării posibilităţii persoanei juridice inculpate de a-şi desemna un reprezentant în cadrul procedurilor penale (HCC nr.30/2018, dispozitiv).

Până la remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta hotărâre şi până la înlăturarea viciului de neconstituţionalitate, persoanele juridice învinuite sau inculpate îşi vor putea desemna singure, într-un termen rezonabil, reprezentanţii în cadrul procedurilor penale. Atunci când nu o vor face, această sarcină le va reveni judecătorilor de instrucţie sau, după caz, instanţelor de judecată la solicitarea procurorului (HCC nr.30/2018, dispozitiv).

3.4. Dreptul la libera circulaţie

3.4.1. Obligaţia de a nu părăsi ţara

Fiind concepută ca o fundamentare a unei instituţii juridice procesual-penale care conciliază două valori sociale, obligaţia de a nu părăsi ţara reprezintă o măsură care echilibrează libertatea individuală, prin evitarea detenţiei, cu interesele societăţii, impunând un control în privinţa persoanei liberate prin stabilirea unor obligaţii sau restricţii (HCC nr.19/2018³², §45).

____________________

³² Hotărârea nr.19 din 03.07.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 178 alin.(3) din Codul de procedură penală (obligaţia de a nu părăsi ţara) (sesizarea nr.63g/2018)

De asemenea, articolul 178 din Codul de procedură penală stabileşte că această măsură constă în îndatorirea impusă bănuitului, învinuitului sau inculpatului de către procuror sau de către instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului sau inculpatului de către procuror sau, după caz, de către instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului (HCC nr.19/2018, §46).

Articolul 178 din Codul de procedură penală instituie anumite restricţii pentru drepturile şi libertăţile persoanei fără a stabili durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara. Acest fapt generează o situaţie de incertitudine pentru persoanele obligate de a nu părăsi ţara, ele neavând posibilitatea de a-şi adapta conduita şi de a prevedea eventualele evoluţii (HCC nr.19/2018, §49).

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, prevăzut de articolul 23 din Constituţie, implică adoptarea de către legislator a unor reguli procedurale clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile. De asemenea, articolul 54 din Constituţie cere ca restrângerile drepturilor să fie prevăzute de lege. Legea trebuie să respecte standardul calităţii (HCC nr.19/2018, §50).

Curtea Europeană a notat că nu este eronat, în sine, ca statul să aplice diferite măsuri preventive care limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura desfăşurarea eficientă a urmăririi penale (a se vedea Fedorov şi Fedorova v. Rusia, 13 octombrie 2005, § 41). Totuşi, acesta trebuie să aibă parte de garanţii. Astfel, previzibilitatea legii este în strânsă legătură cu garanţiile unui proces echitabil, care sunt concepute pentru a evita plasarea unei persoane, pentru o perioadă îndelungată, într-o stare de incertitudine referitoare la situaţia sa (a se vedea Nakhmanovich v. Rusia, 2 martie 2006, § 89; Hajibeyli v. Azerbaidjan, 10 iulie 2008, § 51) (HCC nr.19/2018, §53).

Curtea a constatat că măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara este prevăzută de lege (articolul 178 din Codul de procedură penală), fără a fi prevăzută o durată maximă totală pentru aceasta (HCC nr.19/2018, §54).

Prin comparaţie, potrivit articolului 191 din Codul de procedură penală, măsura liberării provizorii sub control judiciar poate fi dispusă pe un termen de cel mult 12 luni cumulative în cazul învinuitului sau al inculpatului acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de cel mult 12 ani sau pe un termen de cel mult 24 de luni cumulative în cazul învinuitului sau al inculpatului acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 12 ani (HCC nr.19/2018, §55).

De asemenea, articolul 195 alin.(5) pct.1) din Codul de procedură penală prevede că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, dacă nu au fost prelungite în conformitate cu legea. Din interpretarea normei sus menţionate în spiritul echităţii în contextul dispoziţiilor articolului 195 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual-penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, fapt pe care legislatorul nu l-a prevăzut în cazul măsurii preventive a obligaţiei de a nu părăsi ţara (HCC nr.19/2018, §56).

Lipsa prevederii unei durate maxime de aplicare a măsurii preventive sub forma obligaţiei de a nu părăsi ţara constituie o omisiune legislativă contrară Constituţiei (HCC nr.19/2018, §58).

În această ordine de idei, Curtea a reţinut critica de neconstituţionalitate a articolului 178 din Codul de procedură penală, în partea referitoare la omisiunea de a reglementa o durată maximă rezonabilă pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara (HCC nr.19/2018, §60).

Până la remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta hotărâre şi înlăturarea viciului de neconstituţionalitate se vor aplica termenele totale stabilite de articolul 191 din Codul de procedură penală (HCC nr.19/2018, dispozitiv).

3.5. Dreptul la informaţie

3.5.1. Asigurarea securităţii informaţionale a statului

Potrivit articolului 9 alin.(2¹) din Codul audiovizualului [introdus prin Legea nr.257 din 22 decembrie 2017], pentru asigurarea securităţii informaţionale a statului, radiodifuzorilor şi distribuitorilor de servicii li se permite transmisia programelor de televiziune şi radio cu conţinut informativ, informativ-analitic, militar şi politic care sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, Canada, precum şi în statele care au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră. Aşadar, este interzisă transmisia programelor de televiziune şi radio cu conţinut informativ, informativ-analitic, militar şi politic care nu sunt produse în statele menţionate (HCC nr.16/2018³³, §45).

____________________

³³ Hotărârea nr.16 din 04.06.2018 privind controlul constituţionalităţii Legii nr.257 din 22 decembrie 2017 cu privire la completarea Codului audiovizualului al Republicii Moldova (sesizarea nr.2a/2018)

Curtea a reţinut, din analiza generală a legii contestate, că aceasta îndeplineşte, sub aspectul dreptului radiodifuzorilor şi distribuitorilor de servicii de informare în masă de a retransmite programele produse în alte state, decât cele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, Canada, precum şi în statele care au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, standardul calităţii, ea fiind clară, precisă şi previzibilă (HCC nr.16/2018, §48).

Cu privire la caracterul ei, Curtea a observat că este o lege rigidă. Spre deosebire de legile elastice, care sunt “sensibile la circumstanţe” şi care prevăd posibilitatea aplicării lor în funcţie de contextul factual detaliat, legile rigide stabilesc concepte precise, “insensibile la circumstanţe”. Această lege este rigidă, pentru că stabileşte o interdicţie generală pentru radiodifuzori şi distribuitorii de servicii de a transmite programele de televiziune şi radio menţionate mai sus, care sunt produse în afara statelor membre ale Uniunii Europene, în afara Statelor Unite ale Americii, în afara Canadei, precum şi în afara statelor care au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, indiferent de conţinutul lor. Din această perspectivă, legea se raportează la parametri concreţi şi obiectivi şi nu le acordă celor care o aplică o discreţie prea mare (HCC nr.16/2018, §49).

În general, sistemele juridice sunt produsul unui compromis dintre nevoia de reguli certe şi nevoia de a lăsa, pentru viitor, posibilitatea oferirii unei soluţii pentru o problemă socială. În acest sens, Curtea a efectuat testul de proporţionalitate (HCC nr.16/2018, §50).

În contextul legii contestate, prin “securitate informaţională” se înţelege starea de protecţie a resurselor informaţionale, a persoanei, a societăţii şi a statului, inclusiv un ansamblu de măsuri pentru asigurarea protecţiei persoanelor, a societăţii şi a statului de eventuale tentative de dezinformare şi/sau de informare manipulatoare din exterior şi pentru neadmiterea provocărilor cu caracter mediatic îndreptate împotriva Republicii Moldova (HCC nr.16/2018, §54).

Curtea a admis faptul că autorităţile Republicii Moldova au obligaţia de a contracara în mod activ operaţiunile de informare ostilă împotriva societăţii, precum şi obligaţia de a asigura informarea corectă a cetăţenilor. În primul rând, este contracarată posibila influenţare a rezultatului proceselor democratice din Republica Moldova, de către grupuri puternice din afara ţării. În al doilea rând, este contracarată posibila influenţare a opiniei publice, prin tehnici hibride, interzise de standardele impuse de Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, în probleme controversate. Aşadar, Curtea a constatat că aceste scopuri pot fi subsumate cel puţin următoarelor scopuri legitime generale prevăzute de articolul 54 alin.(2) din Constituţie: asigurarea securităţii naţionale şi protejarea drepturilor altor persoane. Prin drepturile altor persoane, Curtea a avut în vedere dreptul de a fi protejat de o posibilă prejudiciere din partea unor formatori de opinie din exterior (a se vedea, mutatis mutandis, opinia lordului Bingham din R v Secretary of State for Culture, media and Sport [2008] UKHL 15, 12 martie 2008, parag. 28) şi dreptul publicului la un proces democratic care funcţionează în mod corect (a se vedea opinia lordului Scott din R v Secretary of State for Culture, media and Sport [2008] UKHL 15, 12 martie 2008, parag. 40) (HCC nr.16/2018, §55).

Principiile de comunicare audiovizuală stabilite în Codul audiovizualului sunt aplicabile doar radiodifuzorilor şi distribuitorilor de servicii aflaţi sub jurisdicţia Republicii Moldova şi nu pot produce efecte în privinţa serviciilor de programe ale radiodifuzorilor sau în privinţa serviciilor distribuitorilor aflaţi sub jurisdicţia altor state (HCC nr.16/2018, §57).

Totodată, articolul 7 din Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, Convenţie la care face trimitere legea contestată în prezenta cauză, reglementează responsabilităţile radiodifuzorilor, inclusiv condiţia potrivit căreia jurnalele televizate trebuie să prezinte în mod loial faptele şi evenimentele şi să favorizeze libera formare a opiniilor. Conform articolului 5 parag.1 din această Convenţie, fiecare stat membru al Convenţiei trebuie să se asigure că toate serviciile de programe transmise de un radiodifuzor ce ţine de jurisdicţia sa sunt conforme cu prevederile ei. În consecinţă, Curtea a observat în legea contestată o punere în operă a prezumţiei potrivit căreia radiodifuzorii din statele care nu au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră riscă să nu îndeplinească cerinţele acesteia. Ea se manifestă prin interdicţia de a transmite programele de televiziune şi de radio cu conţinut informativ, informativ-analitic, militar şi politic ale radiodifuzorilor din aceste state. Spre deosebire de aceste state, în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii şi în Canada standardele democratice sunt foarte ridicate şi nu există acest risc. Aşadar, măsura legislativă contestată are o legătură directă cu scopul legitim urmărit (HCC nr.16/2018, §58).

Curtea a reţinut că nu este lipsită de raţiune aplicarea interdicţiei doar în cazul serviciilor de programe difuzate prin radio şi televiziune. În acest sens, Curtea Europeană a recunoscut efectul pregnant şi imediat, din perspectiva distribuirii de informaţii, al programelor de radio şi de televiziune în Jersild v. Danemarca, 23 septembrie 1994, § 31, şi în Murphy v. Irlanda, 10 iulie 2003, § 78. Programele de radio şi de televiziune rămân a fi, în anul 2018, în Republica Moldova, cea mai influentă sursă de comunicare a ideilor. În ciuda evoluţiei semnificative din ultimii ani, nu există dovezi că ştirile de pe internet ar fi avansat pe locul de frunte pe care îl ocupă programele de radio şi de televiziune în materie de furnizare a informaţiilor, astfel încât să existe nevoia aplicării unor măsuri speciale şi în cazul unor surse din internet (a se vedea, mutatis mutandis, Animal Defenders International v. Regatul Unit, 22 aprilie 2013 [MC], § 119) (HCC nr.16/2018, §60).

Interdicţia de a transmite programe de televiziune şi de radio cu conţinut informativ, informativ-analitic, militar şi politic care nu sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, în Canada sau în statele care au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră reprezintă o măsură generală, care se aplică unor situaţii prestabilite, indiferent de circumstanţele fiecărui caz în parte (HCC nr.16/2018, §63).

Curtea a trebuit să stabilească, la această etapă, ponderea principiilor concurente. Primul principiu este reprezentat de obiectivul asigurării securităţii informaţionale a statului. Al doilea principiu este cel al dreptului de acces la informaţii şi al libertăţii de a distribui informaţii şi idei în cazul distribuitorilor de servicii care retransmit în Republica Moldova programele de televiziune şi radio cu conţinut informativ, informativ-analitic, militar şi politic care sunt produse în afara statelor membre ale Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii, Canadei, precum şi în afara statelor care au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră (HCC nr.16/2018, §68).

Libertatea de a distribui informaţii şi idei şi liberul acces la informaţii reprezintă condiţii esenţiale pentru o societate sănătoasă din punct de vedere intelectual (a se vedea, mutatis mutandis, opinia lordului Bingham din R v Secretary of State for Culture, media and Sport [2008] UKHL 15, 12 martie 2008, parag. 27). Libera comunicare a informaţiilor, a opiniilor şi a argumentelor constituie o condiţie esenţială a unei guvernări cu adevărat democratice. Raţiunea fundamentală a procesului democratic constă în faptul că viziunile, opiniile şi politicile concurente trebuie să poată fi dezbătute în mod public şi expuse analizei publice, astfel încât soluţiile mai bune să prevaleze faţă de cele mai proaste. Trebuie să se presupună că, la un anumit moment, publicul va face o alegere raţională. Totuşi, este puţin probabil ca terenul de joc al dezbaterilor să se situeze, întotdeauna, la un nivel practicabil. Prin urmare, ţine de sarcina transmiţătorilor de programe să asigure acest obiectiv de o manieră imparţială, prin transmiterea unor programe echilibrate, în care sunt vehiculate toate viziunile legitime. Acest deziderat poate fi însă periclitat de influenţa unor guverne străine, care doresc să-şi impună politicile în state ca Republica Moldova. Există riscul ca obiectivele acestor guverne să fie acceptate de către publicul din Republica Moldova, din cauza repetării lor constante, chiar dacă ele sunt eronate. Unele guverne străine îşi finanţează masiv programele de radio şi de televiziune transmise în străinătate pentru a influenţa deznodământul unor procese democratice din alte state (HCC nr.16/2018, §70).

Din perspectiva articolului 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statul Republica Moldova beneficiază, în acest sens, de o marjă de apreciere mai largă decât marja acordată de obicei restricţiilor impuse exprimărilor referitoare la probleme de interes public. Lipsa unui consens european contribuie la extinderea marjei de apreciere menţionate (HCC nr.16/2018, §77).

Curtea a constatat că nu a existat o încălcare a articolelor 32 şi 34 din Constituţie (HCC nr.16/2018, §81).

3.6. Dreptul la învăţătură

3.6.1. Restricţia admiterii în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere a copiilor nevaccinaţi

(i) Cu privire la respectarea standardului calităţii legii

Articolul 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice constituie principalul act normativ care limitează viaţa privată şi dreptul la învăţătură ale copiilor nevaccinaţi care se vor admişi în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere. Alin.(4) al aceluiaşi articol prevede faptul că condiţiile, indicaţiile şi modul de organizare a vaccinărilor conform indicaţiilor epidemiologice sunt stabilite de către Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale (HCC nr.26/2018³⁴, §45).

____________________

³⁴ Hotărârea nr.26 din 30.10.2018 pentru controlul constituţionalităţii articolului 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice şi a pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016 (sesizarea nr.136a/2018)

În acest sens, Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016 aprobă Programul national de imunizări pentru anii 2016-2020. Acest program dezvoltă dispoziţiile Legii privind supravegherea de stat a sănătăţii publice. El stabileşte la pct.21 subpct. 1) lit.e) faptul că pot fi admişi în colectivităţile de copii, în lipsa contraindicaţiilor medicale argumentate şi documentate, doar copiii vaccinaţi în conformitate cu prezentul Program. Precizarea “în lipsa contraindicaţiilor medicale argumentate şi documentate” lipseşte din textul articolului 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009, însă această exigenţă trebuie avută în vedere într-o eventuală interpretare sistematică a regimului vaccinării, dată fiind precizarea de la articolul 52 alin.(4) al Legii nr.10 din 3 februarie 2009 (HCC nr.26/2018, §46).

Curtea a reţinut că, prin prisma interpretării textuale şi a celei sistematice, textele normative criticate sunt suficient de clare pentru destinatarii lor (i.e. părinţii/tutorii copiilor şi autorităţile de resort). În consecinţă, ea consideră că este respectat standardul calităţii legii (HCC nr.26/2018, §48).

(ii) Cu privire la existenţa unui scop legitim şi la legătura raţională dintre acesta şi prevederile normative contestate

Potrivit articolului 1 alin.(2) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009, scopul acestui act normativ constă în “asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii”. Pe de altă parte, Programul national de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016, numără printre obiectivele sale atingerea unei rate de persoane vaccinate de 95 % din populaţie (HCC nr.26/2018, §49).

Curtea a observat că prin actele normative contestate se urmăreşte realizarea a două scopuri: protecţia sănătăţii fiecărui copil şi protecţia sănătăţii colectivităţii în general. Aceste două scopuri pot fi subsumate scopului protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, prevăzut de articolul 54 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.26/2018, §50).

Măsura aleasă de către legislator constă în interzicerea admiterii în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere a copiilor nevaccinaţi, pentru care nu este contraindicată vaccinarea. Măsura încurajează administrarea vaccinurilor în privinţa acestora. Administrarea vaccinurilor în cazul lor contribuie la creşterea ratei de vaccinare în rândul copiilor, iar astfel sunt puse în operă cele două scopuri menţionate mai sus. Mai mult, administrarea vaccinurilor nu este benefică doar pentru copiii care nu au fost vaccinaţi încă, ci şi pentru alte categorii ale populaţiei care pot fi prejudiciate ca urmare a lipsei vaccinării acestor copii, inclusiv pentru nou-născuţi, persoanele care nu pot fi vaccinate din cauza unor contraindicaţii, persoanele al căror organism nu reacţionează la administrarea vaccinurilor ş.a. Cu alte cuvinte, pe de o parte, prevederile normative contestate limitează, iar pe de altă parte, promovează drepturi fundamentale (HCC nr.26/2018, §51).

Administrarea vaccinurilor are, în majoritatea cazurilor, consecinţe pozitive directe pentru viaţa şi sănătatea persoanelor vaccinate. O rată mai mare a vaccinării asigură o imunitate mai mare de grup. În privinţa acestei afirmaţii, Curtea manifestă deferenţă faţă de considerentele exprimate în opiniile Parlamentului, Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii Moldova şi Universităţii de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testimiţanu” din Republica Moldova. Există o poziţie bine-stabilită şi prevalentă în cazul experţilor din domeniul medical referitoare la beneficiile vaccinurilor. Curtea nu se va distanţa de această poziţie a specialiştilor. Experienţele din trecut privind mortalitatea în masă din cauza epidemiilor, în raport cu eradicarea în masă a unor boli după aplicarea sistemelor de vaccinare a populaţiei, dar şi lipsa unei expertize certe privind caracterul dăunător al vaccinurilor, denotă probabilitatea substanţială a realizării scopului legitim în discuţie prin intermediul măsurilor contestate (HCC nr.26/2018, §52).

Mai mult, dacă unui copil nevaccinat, căruia nu i s-a contraindicat administrarea vaccinurilor, i s-ar permite să participe în mod liber la activităţile educaţionale şi de recreere împreună cu alţi copii, cărora le sunt contraindicate vaccinurile, aceştia din urmă vor fi supuşi riscului îmbolnăvirii. Mediile şcolare şi de recreere sunt medii propice pentru transmiterea bolilor infecţioase (HCC nr.26/2018, §53).

Prin urmare, scopurile urmărite prin actele normative contestate pot fi subsumate unui scop legitim prevăzut de Constituţie. De asemenea, există o legătură cauzală între mijloacele alese şi acest scop legitim prevăzut de Constituţie (HCC nr.26/2018, §54).

(iii) Cu privire la existenţa unor măsuri mai puţin intruzive

Testul măsurilor mai puţin intruzive verifică dacă legislatorul putea adopta măsuri legislative care să realizeze la fel de eficient scopul legitim urmărit şi care să limiteze mai puţin dreptul fundamental protejat, în comparaţie cu măsurile contestate. Curtea trebuie să declare neconstituţionale prevederile normative contestate în eventualitatea în care observă că există alte mijloace care pot realiza la fel de bine scopul legitim urmărit, cu un prejudiciu mai mic pentru drepturile fundamentale în discuţie (HCC nr.26/2018, §55).

Curtea a notat că în alte state au existat sau există implementate măsuri legale diferite care urmăresc să realizeze scopul legitim al protecţiei sănătăţii persoanelor şi al sănătăţii publice în general. Este cazul sancţiunilor penale aplicate în privinţa părinţilor care refuză să-şi vaccineze copiii, deşi nu există contraindicaţii din partea medicilor (secţiunea L3116-4 din Code de la Sante Publique al Franţei, care a fost abrogată în 2017, prevedea o pedeapsă de şase luni de închisoare, însoţită de plata unei amenzi de 3750 EUR), sau cazul refuzului autorităţilor statale de a le acorda acestor părinţi alocaţiile anuale pentru creşterea copiilor (cum prevede Legea asigurării naţionale, 5755-1995, din Israel; aceeaşi este soluţia adoptată în Australia, prin Legea noului sistem fiscal (asistenţa familială) din 1999). Curtea a considerat că aceste două tipuri de măsuri nu ar afecta deloc viaţa privată şi dreptul la educaţie al copiilor nevaccinaţi, din perspectiva problemei ridicate în prezenta cauză, însă nu se cunoaşte exact dacă acestea vor realiza scopul legitim urmărit mai bine decât măsurile contestate. Mai mult, ele ar afecta alte drepturi ale persoanei, poate chiar cu consecinţe mai nefavorabile pentru aceasta. Soluţia aplicată în oraşul New York constă în impunerea unei amenzi pentru şcolile care acceptă copii nevaccinaţi pentru fiecare zi de studiu a acestor copii. Prezenţa lor acolo riscă să compromită bugetul anual al şcolilor (a se vedea paragraful 24 din opinia judecătoarei D. Barak Erez, în Adalah – Centrul juridic pentru drepturile minorităţii arabe din Israel v. Ministerul Protecţiei Sociale, caz judecat de către Curtea Supremă a Israelului pe 4 iunie 2013). Totuşi, o asemenea soluţie nu ar fi valabilă pentru Republica Moldova, unde şcolile publice sunt finanţate de la bugetul de stat. Nici în situaţia organizării unor campanii de informare a populaţiei despre beneficiile vaccinării nu se poate spune că scopul legitim urmărit va fi realizat mai bine decât interzicerea accesului copiilor nevaccinaţi, cu excepţia celor cărora le este contraindicată vaccinarea, în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere. Efectul campaniilor de advocacy nu poate fi supraestimat, de vreme ce este dificil, adesea, să răstorni convingerile morale şi/sau ştiinţifice ale unor părinţi (HCC nr.26/2018, §56).

Curtea nu a putut accepta soluţia propusă de către autorul sesizării, potrivit căreia autorităţile statale ar putea avea în vedere limitarea exerciţiului drepturilor invocate, însă numai pentru o perioadă determinată, ca măsură excepţională în situaţia copiilor nevaccinaţi, în caz de epidemie. Această soluţie nu ar realiza la fel de eficient scopul legitim urmărit, chiar şi pentru simplul fapt că epidemiile proliferează inclusiv din cauză că anumiţi copii nu sunt vaccinaţi şi sunt vulnerabili în faţa bolilor infecţioase (HCC nr.26/2018, §57).

Cum nu există, deocamdată, o măsură mai puţin intruzivă pentru dreptul la viaţa privată şi pentru dreptul la educaţie, dar care să realizeze la fel de eficient scopul legitim urmărit, Curtea a considerat că testul ingerinţei minime este epuizat (HCC nr.26/2018, §58).

(iv) Cu privire la asigurarea unui echilibru corect între principiile concurente

Scopurile pe care le urmăresc prevederile normative contestate au în vedere protecţia sănătăţii copiilor, precum şi protecţia sănătăţii publice de bolile grave a căror răspândire se intensifică atunci când rata vaccinării scade. Mijloacele alese pentru realizarea acestor scopuri constau în limitarea accesului copiilor nevaccinaţi, care nu au contraindicaţii în acest sens, pentru o perioadă limitată de timp, până la vaccinarea lor. Curtea a trebuit să pună în balanţă, pe de o parte, principiul protecţiei sănătăţii cu, pe de altă parte, principiul accesului la educaţie şi principiul respectării vieţii private (HCC nr.26/2018, §59).

Curtea a pornit de la premisa riscurilor reduse ale vaccinării şi a beneficiilor semnificative ale acesteia, aşa cum o denotă un consens larg existent în comunitatea ştiinţifică medicală (HCC nr.26/2018, §60).

Curtea a subliniat că refuzul vaccinării unui copil în privinţa căruia nu există contraindicaţii în acest sens nu atrage doar interdicţia legală de admitere a acestuia în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere, ci şi riscul îmbolnăvirii lui. Afectarea sănătăţii acestuia manifestă efecte negative şi în privinţa altor drepturi ale sale. Inclusiv sănătatea fiinţei umane face posibil exerciţiul liber al celorlalte drepturi ale ei. Curtea a avut în vedere aici libertatea internă a persoanei, adică libertatea psihologică şi fizică a persoanei care îi alimentează bucuria de a trăi (HCC nr.26/2018, §61).

Curtea a reţinut că există copii cărora le este contraindicată vaccinarea, dar care pot fi admişi în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere. Sănătatea acestor copii este periclitată de o eventuală admitere în aceste colectivităţi şi instituţii a copiilor nevaccinaţi, în privinţa cărora nu există contraindicaţii în acest sens şi care ar putea fi purtători de boli transmisibile. Nu se pot ignora consecinţele acţiunii unui individ asupra semenilor săi inocenţi. În acest caz, drepturile persoanei nu sunt exercitate într-un vid existenţial, ci într-o societate organizată (HCC nr.26/2018, §62).

Curtea a observat că este necesară fortificarea unei imunităţi de grup. Efectul imunităţii de grup reduce eventualitatea îmbolnăvirii indivizilor. Cei care refuză imunizarea sunt şi ei beneficiari ai imunităţii de grup, pentru că se bucură de traiul într-o comunitate protejată de boli. Refuzul unor părinţi de a permite vaccinarea copiilor lor în privinţa cărora nu există contraindicaţii subminează această imunitate de grup. Interzicerea admiterii acestor copii în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere reprezintă un impuls pentru abandonul concepţiei potrivit căreia drepturile parentale ar semnifica un drept de proprietate asupra copiilor. Părinţii care nu acceptă vaccinarea copiilor lor în mod nejustificat procedează ca într-o “tragedie a bunurilor comune”, în care fiecare individ pornit să acţioneze doar în interesul propriu prejudiciază interesul comun (HCC nr.26/2018, §63).

Restricţia admiterii în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere a copiilor nevaccinaţi, dar care pot fi vaccinaţi, nu reprezintă o măsură foarte drastică în privinţa dreptului la educaţie şi a dreptului la respectarea vieţii private. Copiii părinţilor care nu vor ca aceştia să fie vaccinaţi, deşi nu există contraindicaţii în acest sens, au la dispoziţie metode alternative de învăţare. De asemenea, din punctul de vedere al recreerii copiilor părinţilor care nu vor ca aceştia să fie vaccinaţi, deşi nu există contraindicaţii în acest sens, exerciţiul vieţii private sociale nu reprezintă un aspect central al dreptului lor la respectarea vieţii private (HCC nr.26/2018, §64).

Curtea a reţinut că statul Republica Moldova are un interes constrângător de a proteja copiii de bolile transmisibile, care constituie un pericol la adresa sănătăţii şi a vieţii lor. Statul Republica Moldova are, de asemenea, un interes constrângător de a proteja sănătatea publică, implicit sănătatea celor care nu pot fi vaccinaţi din motive justificate. Revendicările părinţilor care vor ca copiii lor nevaccinaţi şi care pot fi vaccinaţi să poată participa la viaţa socială a comunităţii, prin admiterea în colectivităţile şi în instituţiile educaţionale şi de recreere, au o pondere importantă, însă care nu depăşeşte ponderea protecţiei sănătăţii publice (HCC nr.26/2018, §65).

Mai mult, Curtea a notat că tratamentul diferenţiat al copiilor vaccinaţi, în comparaţie cu copiii nevaccinaţi, dar care pot fi vaccinaţi, din perspectiva admiterii lor în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere este, din acest punct de vedere, justificat în mod obiectiv şi rezonabil (HCC nr.26/2018, §66).

În consecinţă, Curtea a reţinut că prevederile articolului 52 alin.(6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice sunt conforme cu articolele 28, 35 şi 16 din Constituţie, în măsura în care nu le sunt aplicabile copiilor în privinţa cărora există contraindicaţii medicale argumentate şi documentate. De asemenea, prevederile pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016, nu contravin articolelor 28, 35 şi 16 din Legea fundamentală (HCC nr.26/2018, §67).

3.7. Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales

3.7.1. Interzicerea exerciţiului dreptului de vot pentru persoanele cu dizabilităţi de ordin mintal

Asigurarea echilibrului diferitelor interese, convingeri şi moduri de viaţă reprezintă o valoare fundamentală a societăţilor democratice (HCC nr.25/2018³⁵, §49).

____________________

³⁵ Hotărârea nr.25 din 11.10.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 13 alin.(1) lit.b) din Codul electoral (sesizarea 105g/2018)

Pronunţându-se cu privire la importanţa dreptului de vot într-o societate democratică, Curtea Europeană a subliniat că în secolul XXI, într-un stat democratic, dreptul de vot nu trebuie să constituie un privilegiu al unor categorii restrânse de persoane, ci un bun al întregii societăţi, iar prezumţia ar trebui să opereze în favoarea recunoaşterii sale în cazul unui număr cât mai mare de persoane (a se vedea, în acest sens, Mathieu-Mohin şi Clerfayt v. Belgia, 3 martie 1987, § 51; şi Hirst v. Regatul Unit [nr.2], 6 octombrie 2006, § 59). În caz contrar, legitimitatea democratică a corpului legislativ ales astfel şi cea a legilor adoptate de către acesta ar fi subminate (a se vedea Hirst [nr.2], citată mai sus, § 62) (HCC nr.25/2018, §50).

Cu privire la condiţiile de limitare a dreptului de vot, Curtea Europeană a stabilit că standardul aplicat în cazul acestui articol este mai puţin strict decât cel aplicabil în cazul articolelor 8-11 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Ždanoka v. Letonia [MC], 16 martie 2006, § 115). Astfel, pentru că articolul 3 din Protocolul adiţional nr.1 nu este limitat de o listă precisă de scopuri legitime, cum sunt cele enumerate în articolele 8-11 din Convenţie, statele contractante sunt libere să invoce un scop care nu figurează într-o asemenea listă pentru a justifica o restricţie, atât timp cât compatibilitatea acestui scop cu principiul preeminenţei dreptului şi cu obiectivele generale ale Convenţiei poate fi demonstrată, în circumstanţele specifice ale cauzei (a se vedea, în acest sens, Ždanoka, § 115) (HCC nr.25/2018, §51).

Totuşi, Curtea Europeană a stabilit că noţiunea de “limitare implicită”, care decurge din articolul 3 din Protocolul adiţional nr.1, are o importanţă deosebită pentru stabilirea caracterului legitim al scopurilor urmărite atunci când se impun restricţii în privinţa drepturilor garantate de acest articol (a se vedea Mathieu-Mohin şi Clerfayt, § 52). Condiţiile cărora li se subordonează dreptul de vot şi cel de a candida la alegeri nu trebuie să limiteze aceste drepturi în măsura în care este afectată însăşi esenţa lor. De asemenea, aceste condiţii trebuie să îndeplinească cerinţele egalităţii, iar mijloacele utilizate în vederea realizării scopului legitim nu trebuie să fie disproporţionate (a se vedea, de exemplu, Mathieu-Mohin şi Clerfayt, § 52) (HCC nr.25/2018, §52).

După cum s-a menţionat supra, problema analizată în prezenta cauză se distinge prin conturarea unui consens cu privire la capacitatea de a vota a persoanei cu dizabilităţi de ordin mintal. Acest consens presupune existenţa unui standard în funcţie de care se stabileşte dacă persoana cu dizabilităţi de ordin mintal posedă capacitatea înţelegerii naturii şi a efectelor votării şi, în consecinţă, posedă capacitatea de a vota. Această capacitate poate include unul sau mai multe din următoarele elemente: (a) persoana înţelege informaţiile relevante pentru decizia pe care trebuie să o ia; (b) persoana apreciază implicaţiile acestor informaţii pentru propria ei situaţie; (c) persoana are capacitatea de a compara opţiunile disponibile; şi (d) persoana poate alege opţiunea dorită din lista acestora. Curtea va aprecia, în cele ce urmează, măsura în care s-a ţinut cont de aceste elemente atunci când s-a interzis, de o manieră absolută, exerciţiul dreptului de vot în cazul persoanelor cu dizabilităţi de ordin mintal (declarate “incapabile”), prin dispoziţiile legale contestate (HCC nr.25/2018, §53).

Curtea a reţinut că, în cazul declarării incapacităţii persoanei, raţiunea protecţiei acesteia de consecinţele negative ale propriilor acţiuni era extinsă şi la dreptul de vot. Astfel, interdicţia dreptului de vot prevăzută de articolul 13 alin.(1) lit.b) din Codul electoral se baza pe simpla supoziţie potrivit căreia o persoană incapabilă este inconştientă în materie de exercitare a votului. O asemenea prezumţie a fost şi este respinsă pe scară largă de către tribunalele naţionale şi internaţionale, care au subliniat că, cu excepţia unor cazuri bine delimitate, persoanele cu dizabilităţi de ordin mintal trebuie să beneficieze de dreptul de vot (HCC nr.25/2018, §54).

În cauza Alajos Kiss v. Ungaria, 20 mai 2010, guvernul maghiar a susţinut că lipsirea persoanelor plasate sub tutelă de dreptul de vot asigură menţinerea încrederii societăţii în sistemul electoral. Curtea Europeană a confirmat legitimitatea unui asemenea scop (§ 40). Curtea admite că acest scop legitim ar putea fi invocat şi în cazul legislaţiei electorale din Republica Moldova (HCC nr.25/2018, §55).

Deşi statul are un interes de protecţie a integrităţii scrutinului, presupunerea potrivit căreia persoanele cu dizabilităţi de ordin mintal sunt, în mod obişnuit, supuse manipulării, are la bază o prejudecată (a se vedea, mutatis mutandis, Carrington v. Rash, 380 U.S. 89, 93-94 (1965), § 26). Chiar dacă această prejudecată s-ar adeveri în cazul persoanelor internate în instituţii medicale, ea nu este justificată în cazul persoanelor care locuiesc în cadrul comunităţii. Mai mult, chiar şi în cazul celor internaţi în instituţii medicale ar exista mijloace mai puţin drastice decât interzicerea exerciţiului dreptului de vot pentru a împiedica manipularea acestora. Cu titlu de exemple, statul ar putea permite accesul liber al persoanelor cu dizabilităţi la materialele electorale şi la sursele de informare, reducând astfel pericolul unor influenţe unilaterale, sau ar putea să încurajeze, atunci când este posibil, votarea în comunitatea în care persoanele au locuit înainte de instituţionalizare (HCC nr.25/2018, §56).

În cauza Alajos Kiss v. Ungaria, care constituie pentru Curte o autoritate de lucru interpretat, simpla constatare a caracterului automat şi nediferenţiat al interdicţiei dreptului de vot al persoanei incapabile a fost suficientă pentru a-i permite Curţii Europene să reţină încălcarea articolului 3 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie (§ 43). Curtea nu a remarcat niciun motiv pentru care s-ar abate de la această constatare (HCC nr.25/2018, §57).

Aşadar, de vreme ce interzicerea exerciţiului dreptului de vot a fost aplicată în mod automat şi nediferenţiat în legislaţia veche, în lipsa unei aprecieri fundamentate a unei instanţe de judecată cu privire la capacitatea de vot a persoanelor cu dizabilităţi de ordin mintal, prevederea contestată este contrară prevederilor articolului 38 din Constituţie, care garantează dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (HCC nr.25/2018, §58).

3.8. Dreptul la muncă şi la protecţia muncii

3.8.1. Aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat (poligraf)

Curtea a constatat că respingerea unor candidaţi ca urmare a desfăşurării unui concurs a cărui susţinere depinde de rezultatul testului poligraf reprezintă o ingerinţă în dreptul persoanelor la administrare şi în dreptul lor la muncă, garantate de articolele 39 şi 43 din Constituţie (HCC nr.6/2018³⁶, §55).

____________________

³⁶ Hotărârea nr.6 din 10.04.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr.269 din 12 decembrie 2008 privind aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat (poligraf) şi din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate (testul poligraf) (sesizarea 147g/2018)

Aceste articole pot fi supuse restrângerilor, cu respectarea articolului 54 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.6/2018, §56).

a) Dacă ingerinţa a fost “prevăzută de lege”

Pe de o parte, articolul 22 alin.(1) lit.j) din Legea nr.269 din 12 decembrie 2008 privind aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat (poligraf) îi impun poligrafologului să informeze persoana supusă testului poligraf că rezultatele acestuia “sunt prezumtive şi orientative şi că nu pot constitui probe în cadrul vreunei proceduri”. Pe de altă parte, o anumită interpretare a articolului 11 alin.(12) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate stabileşte că este desemnată câştigătoare persoana care, între altele, “a susţinut proba detectorului comportamentului simulat (poligraf)” (HCC nr.6/2018, §58).

Verbul “a susţine” din formularea “a susţinut proba detectorului comportamentului simulat (poligraf)” a articolului 11 alin.(12) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate are două sensuri (HCC nr.6/2018, §59).

Primul sens este cel de “a se prezenta la un examen sau la un concurs pentru a obţine un titlu, un grad sau un post”. Dacă ar fi incident acest sens, atunci problema supusă controlului Curţii nu ar mai fi una de drept constituţional. Acest articol ar putea fi interpretat ca obligându-l pe candidatul care vrea să ocupe funcţia de preşedinte sau de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale de Integritate doar să participe la testul poligraf, indiferent de rezultatul acestuia: pozitiv sau negativ. Singurul element care ar conta ar fi punctajul maxim obţinut ca urmare a participării la probele de concurs. Condiţia parcurgerii testului poligraf ar fi doar una procedurală, nu substanţială. Această interpretare ar face ca articolul 11 alin.(12) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 să nu contrazică raţiunile articolului 22 alin.(1) lit.j) din Legea nr.269 din 12 decembrie 2008 privind aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat (poligraf), potrivit căruia rezultatele testului poligraf sunt prezumtive şi orientative şi nu pot constitui probe în cadrul vreunei proceduri. Ea ar fi în acord cu principiile interpretării sistematice, asigurându-se coerenţa dintre cele două norme, adică legătura raţională dintre acestea (HCC nr.6/2018, §60).

Cel de-al doilea sens este cel de “a se menţine pe poziţie; a rezista”. Acest sens al verbului “a susţine” conduce la concluzia că nu este necesară doar prezenţa sau simpla participare la testul poligraf, ci şi existenţa unui rezultat pozitiv, i.e. să se constate că persoana nu a obţinut un rezultat pozitiv după ce a fost supusă testului poligraf. Interpretarea articolului 11 alin.(12) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 prin prisma acestui al doilea sens ar face din testul poligraf o probă eliminatorie, în ciuda caracterului prezumtiv şi orientativ pe care i-l conferă articolul 22 alin.(1) lit.j) din Legea nr.269 din 12 decembrie 2008 privind aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat (poligraf) şi în ciuda interdicţiei ca acesta să constituie o probă în cadrul vreunei proceduri (HCC nr.6/2018, §61).

Dacă interpretul legii utilizează primul sens menţionat al verbului “a susţine”, el respectă condiţia coerenţei sistemului juridic, sub aspectul problemei supuse dezbaterii. În acest caz, nu ar mai fi o problemă care trebuie supusă controlului de constituţionalitate (HCC nr.6/2018, §62).

Dacă interpretul legii utilizează cel de-al doilea sens menţionat al verbului “a susţine”, suntem în prezenţa unui conflict de legi, care trebuie rezolvat cu ajutorul regulii de interpretare lex posterior derogat legi priori (legea mai recentă derogă de la legea mai veche). În acest caz, există o problemă de drept constituţional (HCC nr.6/2018, §63).

Având în vedere faptul că Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, a trimis mai departe excepţia de neconstituţionalitate, dar şi interpretarea reflectată în decizia Consiliului de Integritate (a se vedea § 7 şi 9), Curtea a observat că aceste instituţii au ales cel de-al doilea sens al verbului “a susţine”, considerând că există un conflict de legi şi că dispoziţiile articolului 11 alin.(12) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 reprezintă lex posterior faţă de cele ale articolului 22 alin.(1) lit.j) din Legea nr.269 din 12 decembrie 2008 (HCC nr.6/2018, §64).

În fine, Curtea nu a constatat încălcarea standardului calităţii în privinţa Legii nr.269/2008 şi a Legii nr.132/2016 (HCC nr.6/2018, §65).

b) Cu privire la legitimitatea scopurilor urmărite

Autorul excepţiei susţine că scopul interdicţiei de a ocupa funcţia de preşedinte sau de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale de Integritate în eventualitatea unui rezultat negativ al testului poligraf este “generic şi nu indică un anumit drept fundamental ca scop legitim” (HCC nr.6/2018, §66).

Curtea a subliniat faptul că încrederea în instituţii are la bază, în general, acţiunile benefice în interesul public al acestora. Aceste acţiuni sunt datorate pregătirii şi bunelor intenţii ale administratorilor lor (HCC nr.6/2018, §69).

În acest sens, şi integritatea administratorilor publici joacă un rol esenţial. Mai ales în cazul funcţiilor publice de care depinde bunăstarea naţiunii, persoanele care vor să le ocupe trebuie să demonstreze că îndeplinesc standarde înalte în materie de integritate. Din acest motiv, procedurile de recrutare şi de verificare a candidaţilor trebuie să urmărească identificarea persoanelor care se potrivesc cel mai bine pentru realizarea acestui deziderat (HCC nr.6/2018, §70).

Curtea a admis faptul că testul poligraf ar putea contribui, în coroborare cu alte probe în privinţa cărora nu există dubii, la respingerea unor persoane lipsite de integritate de la ocuparea funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale de Integritate şi la prevenirea actelor de corupţie în cadrul acestei instituţii (HCC nr.6/2018, §71).

Curtea a constatat că aceste scopuri speciale pot fi subsumate cel puţin următoarelor scopuri legitime generale prevăzute de articolul 54 alin.(2) din Constituţie: asigurarea securităţii naţionale, asigurarea bunăstării economice a ţării şi prevenirea comiterii de infracţiuni (HCC nr.6/2018, §72).

Aşadar, Curtea a conchis că prevederile contestate urmăresc scopuri legitime, care pot fi identificate în articolul 54 alin.(2) din Constituţie (HCC nr.6/2018, §73).

c) Cu privire la legătura raţională dintre măsurile prevăzute de dispoziţiile legale contestate şi scopurile legitime urmărite de acestea

Curtea a observat că opiniile privitoare la corectitudinea testelor poligraf nu au ajuns la un consens. Nu se poate susţine că acestea reprezintă o metodă ştiinţifică acceptată la nivel european sau internaţional şi un procedeu sigur de detectare a comportamentelor simulate. Aceste teste depind de mai mulţi factori, ca emotivitatea crescută, starea de nervozitate sau existenţa unor deficienţe psihice. Concluziile acestui test ar putea fi puse în operă în calitatea lor de indicii care, coroborate, cu alte elemente de fapt, ar conduce la o anumită concluzie (HCC nr.6/2018, §77).

Testul poligraf reprezintă, aşadar, doar un element care poate fi coroborat cu alte probe sau care poate fi aplicat împreună cu metode cu caracter ştiinţific incontestabil (HCC nr.6/2018, §78).

Prin urmare, Curtea nu a putut afirma lipsa oricărei legături raţionale cu scopurile legitime pe care le urmăresc prevederile contestate (HCC nr.6/2018, §79).

d) Cu privire la existenţa unor măsuri alternative mai puţin intruzive, care au o legătură raţională cu scopurile legitime incidente

Curtea nu a identificat alte măsuri cu caracter general mai puţin intruzive, care să afecteze numai o singură persoană, i.e. persoana supusă testului poligraf, care să presupună costuri mai mici de fiecare dată, care să dureze mai puţin timp decât o asemenea testare etc. şi care să aibă, mereu, un grad egal sau mai mare de eficienţă (HCC nr.6/2018, §81).

e) Cu privire la existenţa unui echilibru corect între principiile concurente

Dreptul la administrarea treburilor publice şi dreptul la muncă al persoanei reprezintă primul principiu de care beneficiază persoanele care vor să candideze la funcţia de preşedinte sau de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale de Integritate. Cel de-al doilea principiu este reprezentat de interesul de a preveni şi de a combate actele de corupţie prin selectarea şi promovarea unor persoane care au obţinut un rezultat pozitiv la testul poligraf (HCC nr.6/2018, §83).

Gradul certitudinii în privinţa nerealizării drepturilor invocate s-ar baza pe caracteristicile testului poligraf. Acest test nu reprezintă o metodă ştiinţifică şi nu se poate susţine că reflectă, privit individual, rezultate exacte. Mai mult, el complică, de cele mai multe ori, procedurile în care este aplicat, provoacă tergiversări care afectează buna desfăşurare a acestora. Trebuie menţionat că, dacă Curtea ar porni de la prezumţia caracterului ştiinţific al acestui test, ea nu ar trebui să ignore faptul că utilizarea sa depinde şi de intervenţia umană a poligrafologului. Imperfecţiunea umană persistă, deşi consolidată de “misticismul ştiinţei” (a se vedea hotărârea Curţii Supreme a Canadei, R. v. Béland, [1987] 2 S.C.R. 398, §§ 19 şi 20) (HCC nr.6/2018, §88).

Curtea a subliniat: cu cât mai mult cântăreşte o ingerinţă într-un drept, cu atât mai mare trebuie să fie certitudinea premiselor care stau la baza acesteia. Altfel spus, cu cât mai mare este ingerinţa în dreptul la administrarea treburilor publice şi în dreptul la muncă al unei persoane, cu atât mai mare trebuie să fie certitudinea testului poligraf. Totuşi, realizarea scopurilor legitime invocate prin aplicarea testului poligraf poate fi clasificată drept plauzibilă, însă în niciun caz sigură. Nerealizarea drepturilor amintite în cazul unui rezultat negativ al testului poligraf este sigură (HCC nr.6/2018, §89).

Dreptul la administrarea treburilor publice şi dreptul la muncă al persoanei reprezintă drepturi relative, pentru că exerciţiul acestora poate fi restrâns. Scopurile legitime ale asigurării securităţii naţionale, asigurării bunăstării economice a ţării şi prevenirii comiterii de infracţiuni denotă şi ele un caracter relativ. Cu alte cuvinte, niciunul din aceste principii nu au, în abstract, o prioritate absolută unele faţă de altele. Nu se poate afirma existenţa unor poziţii avantajate, în această cauză. Prin urmare, greutăţile abstracte ale celor două principii concurente se anulează reciproc (HCC nr.6/2018, §90).

Produsul dintre intensitatea ingerinţei în dreptul la administrarea treburilor publice şi în dreptul la muncă al persoanei şi gradul certitudinii sale este mai mare decât produsul dintre intensitatea nerealizării scopurilor legitime ale asigurării securităţii naţionale, asigurării bunăstării economice a ţării şi prevenirii comiterii de infracţiuni şi gradul certitudinii acesteia. Punând în balanţă primul principiu cu cel de-al doilea, primul are o pondere mai mare (HCC nr.6/2018, §91).

Analiza situaţiei create prin impunerea obligativităţii obţinerii unui rezultat pozitiv la testul poligraf, pentru persoanele care candidează la funcţia de preşedinte sau de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Integritate, denotă lipsa unui echilibru corect între dreptul la administrarea treburilor publice şi dreptul la muncă al persoanei şi măsurile legale care urmăresc realizarea scopurilor legitime ale asigurării securităţii naţionale, asigurării bunăstării economice a ţării şi prevenirii comiterii de infracţiuni (HCC nr.6/2018, §92).

Curtea a considerat că echilibrul corect ar putea fi asigurat numai prin eliminarea caracterului pozitiv obligatoriu al rezultatului testului poligraf şi prin coroborarea concluziilor sale cu alte probe care pot fi argumentate din punct de vedere ştiinţific. Prin urmare, textul “şi care a susţinut proba detectorului comportamentului simulat (poligraf)” din articolul 11 alin.(12) din Legea nr.132/2016 constituie o încălcare a dreptului de a avea acces la o funcţie publică şi a dreptului la muncă al persoanei, fiind contrar articolelor 39 şi 43 din Constituţie (HCC nr.6/2018, §93).

3.9. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia

3.9.1. Calculul cheltuielilor de transport al mărfurilor introduse pe teritoriul Republicii Moldova

Punctul 8 alineatul al treilea din Regulamentul cu privire la modul de declarare a valorii în vamă a mărfurilor introduse pe teritoriul Republicii Moldova stabileşte că, în cazul în care transportul mărfii este asigurat de mijlocul de transport propriu al cumpărătorului, cheltuielile de transport până la locul de introducere se vor calcula de către declarant potrivit mărimii cheltuielilor de transport practicate pentru aceleaşi moduri de transport şi se vor include în valoarea în vamă (HCC nr.14/2018³⁷, §41).

____________________

³⁷ Hotărârea nr.14 din 22.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a pct.8 alineatul al treilea din Regulamentul cu privire la modul de declarare a valorii în vamă a mărfurilor introduse pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.600 din 14 mai 2002 (sesizarea nr.38g/2018)

În continuare, Curtea a notat că problema ridicată în acest caz este dacă textul “practicate pentru aceleaşi moduri de transport” presupune existenţa unei definiţii clare, astfel încât declarantul să poată deduce în mod rezonabil baza de calcul al cheltuielilor de transport incluse în valoarea în vamă (HCC nr.14/2018, §42).

Curtea a subliniat că o eventuală nerespectare a condiţiilor contestate din Regulament conduce la aplicarea de penalităţi. Penalităţile stabilite pentru nerespectarea Regulamentului au un caracter penal, dat fiind scopul lor preventiv şi represiv. În sprijinul acestei afirmaţii, Curtea a făcut trimitere la cauza Prigală v. Republica Moldova, 13 februarie 2018, §§ 27-28, în care Curtea Europeană a reţinut că amenda şi penalităţile de întârziere din acest caz nu au urmărit scopul despăgubirii pentru prejudiciul material cauzat, ci au vizat tragerea la răspundere pentru evitarea repetării acţiunilor contestate. Prin urmare, ea a conchis că acestea au urmărit realizarea unui scop preventiv şi represiv. Aşadar, nerespectarea de către reclamant a dispoziţiilor fiscale a constituit o “infracţiune”, în sensul articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (HCC nr.14/2018, §46).

În problema ridicată prin excepţie de neconstituţionalitate, declaranţilor le pot fi impuse, prin decizia de regularizare, în baza articolelor 127 din Codul vamal şi 228 din Codul fiscal, pe de o parte, obligaţii vamale suplimentare, iar pe de altă parte, penalităţi pentru declararea cheltuielilor de transport mai mici comparativ cu alte tranzacţii similare, efectuate de alţi agenţi economici (HCC nr.14/2018, §47).

Având în vedere caracterul penal în sensul european autonom al sancţiunilor din cazurile care fac parte din categoria prevăzută de normele contestate şi efectele acestora pentru persoane, Curtea a subliniat că se impune a fortiori respectarea condiţiei previzibilităţii legii (HCC nr.14/2018, §48).

Formula “pentru aceleaşi modalităţi de transport” poate presupune fie o comparaţie cu preţul mediu cerut de transportatorii profesionişti pe piaţa transporturilor, fie o comparaţie cu costul efectiv al unui asemenea transport, cu acelaşi mijloc de transport (HCC nr.14/2018, §49).

Curtea a notat inclusiv faptul că declaranţii care sunt şi proprietari de nave maritime pot suporta cheltuieli mai puţine la transportarea mărfurilor care le aparţin, în comparaţie cu preţul impus de transportatorii profesionişti, costul transportului fiind mai mic. El poate fi mai mic şi decât costul suportat de alţi întreprinzători, care deţin mijloace de transport de acelaşi tip. Curtea a observat că dispoziţiile contestate permit interpretări diferite. Din acest motiv, persoanele în discuţie nu pot deduce, în mod rezonabil, care este baza de calcul al cheltuielilor de transport al mărfii şi, prin urmare, acţiunile care ar putea angaja răspunderea lor (HCC nr.14/2018, §50).

Curtea a conchis că textul “practicate pentru aceleaşi moduri de transport” de la pct.8 alineatul al treilea din Regulamentul cu privire la modul de declarare a valorii în vamă a mărfurilor introduse pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.600 din 14 mai 2002, este formulat de o manieră imprecisă şi neclară şi le conferă autorităţilor care le aplică o marjă largă de discreţie. Prin urmare, textul menţionat nu îndeplineşte standardul calităţii legii (HCC nr.14/2018, §51).

3.9.2. Remunerarea administratorului/lichidatorului în procesul de insolvabilitate

Administratorul/lichidatorul trebuie să aibă o conduită echidistantă faţă de interesele divergente ale creditorilor şi ale debitorului. De altfel, în cadrul procedurii insolvabilităţii, administratorul/lichidatorul are o poziţie independentă şi o situaţie deosebită faţă de toate părţile şi faţă de toţi ceilalţi participanţi la procedură, nefiind parte în proces, ci participant la procedură, cu rol şi atribuţii determinate de lege. Acesta nu acţionează în interes personal, ci în interesul bunei desfăşurări a întregii proceduri. El trebuie să asigure echilibrul între interesul debitorului insolvabil, pentru păstrarea, majorarea şi valorificarea cât mai eficientă a masei debitoare prin toate mijloacele legale disponibile, şi interesul creditorilor, pentru ca aceştia să îşi poată valorifica creanţele într-o măsură cât mai mare şi în mod efectiv (DCC nr.65/2018³⁸, §32).

____________________

³⁸ Decizia nr.65 din 19.06.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.78g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor texte din articolul 70 alineatele (7) şi (8) din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012 (remunerarea administratorului/lichidatorului în procesul de insolvabilitate)

Curtea a menţionat că, datorită gradului sporit de responsabilitate în gestionarea eficientă a patrimoniului pentru realizarea obiectivului principal al insolvenţei, legislatorul a stabilit o remunerare suplimentară sub formă de onorariu de succes într-un cuantum procentual care să asigure un echilibru între interesele creditorilor şi cele ale debitorului, precum şi complexitatea administrării efectuată de către administrator/lichidator. Procentajul remuneraţiei şi al compensaţiei cheltuielilor ce urmează a fi plătite administratorului/lichidatorului se stabileşte de comitetul creditorilor sau de adunarea creditorilor, după caz, conform articolului 70 alin.(9) din Legea insolvabilităţii nr.149 din 29 iunie 2012 (DCC nr.65/2018, §33).

Echilibrul dintre interesele patrimoniale ale debitorului şi ale creditorilor este asigurat şi prin faptul că onorariul de succes al administratorului/lichidatorului se plăteşte din sumele distribuite creditorilor, pe când onorariul fix se plăteşte din patrimoniul debitorului (DCC nr.65/2018, §35).

3.10. Dreptul la asistenţă şi protecţie socială

3.10.1. Plata pensiei asiguratului cu domiciliul stabilit în străinătate

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost soluţionată o cauză prin care statul reclamat a fost condamnat: Pichkur v. Ucraina, 7 noiembrie 2013. Reclamantul din acest caz lucrase timp de 40 de ani în Ucraina, după care a emigrat în Germania. Autorităţile ucrainene au decis anularea pensiei sale, după ce au aflat că acesta nu mai este rezident al Ucrainei. Decizia autorităţilor s-a bazat pe prevederile Legii privind pensia generală de stat, care interzicea plata pensiilor către cetăţenii nerezidenţi (HCC nr.10/2018³⁹, §48).

____________________

³⁹ Hotărârea nr.10 din 08.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 36 alin.(1) din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii (sesizarea nr.24g/2018)

Una dintre funcţiile Curţii Europene constă în stabilirea unui nivel minim de protecţie a drepturilor fundamentale care trebuie garantat în toate statele membre ale Convenţiei. Curtea Europeană a explicat consecinţele acestei funcţii în Soering v. Regatul Unit, 7 iulie 1989, § 87: … obiectul şi scopul Convenţiei, ca instrument pentru protecţia fiinţelor umane, reclamă ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât să-i facă garanţiile practice şi efective… Mai mult, orice interpretare a drepturilor şi a libertăţilor garantate trebuie să fie conformă cu “spiritul general al Convenţiei, ca instrument conceput să menţină şi să promoveze idealurile şi valorile unei societăţi democratice” (HCC nr.10/2018, §49).

Curtea a subliniat că în prezenta cauză este obligată, în baza articolului 4 din Constituţie, să urmeze jurisprudenţa Curţii Europene. Aceasta este considerată parte a Convenţiei Europene. Raţionamentele Curţii Europene din cazul Pichkur v. Ucraina se bucură de autoritatea de lucru interpretat. Ele stabilesc un nivel minim de protecţie în materie de plată a pensiilor către cetăţenii nerezidenţi şi sunt la fel de pertinente şi de aplicabile în toate cazurile similare. Mai mult, chiar Curtea Europeană le cere autorităţilor naţionale să se asigure că legislaţia naţională este conformă cu Convenţia. Acest fapt pune în sarcina autorităţilor obligaţia de a asigura efectul deplin al standardelor Convenţiei, aşa cum sunt interpretate de către Curtea Europeană. Ele trebuie să înlăture de la aplicare legislaţia naţională care vine în mod clar în conflict cu prevederile Convenţiei, aşa cum sunt interpretate acestea de către Curtea Europeană (a se vedea Fabris v. Franţa [MC], 7 februarie 2013, § 72 şi §75) (HCC nr.10/2018, §50).

Tratamentele diferenţiate sunt discriminatorii dacă nu au o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăresc un scop legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit pentru a fi realizat (Van Raalte v. Olanda, 21 februarie 1997, § 39) (HCC nr.10/2018, §53).

Articolele 2 şi 36 din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii fac dependentă plata pensiei de locul de domiciliu al persoanelor, fapt care poate conduce la situaţii în care anumite persoane care au muncit în Republica Moldova şi care au contribuit la sistemul de asigurări sociale prin plăţile lor sunt private de pensie în întregime, din simplul motiv că nu îşi mai au domiciliul în Republica Moldova. Mai mult, ele şi-ar putea primi din nou pensia dacă s-ar întoarce în Republica Moldova. Această categorie de persoane se află într-o situaţie similară în mod relevant cu cea a pensionarilor care îşi au domiciliul în Republica Moldova (a se vedea, mutatis mutandis, Pichkur v. Ucraina, § 51) (HCC nr.10/2018, §54).

Curtea a notat că articolul 69 din Convenţia din 1952 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind normele minime de securitate socială prevede că prestaţia la care ar avea dreptul o persoană protejată poate fi suspendată atât timp cât persoana interesată nu se află pe teritoriul statului membru. Totuşi, acest fapt nu a împiedicat Curtea Europeană să definească standarde mai înalte în baza Convenţiei. Curtea Europeană a reiterat în mod frecvent faptul că Convenţia este un instrument viu care trebuie interpretat “în lumina condiţiilor de viaţă ale prezentului”. Creşterea gradului de mobilitate a populaţiei, nivelurile mai înalte de cooperare şi integrare internaţională, ca şi evoluţiile din sfera serviciilor bancare şi a tehnologiilor informaţionale nu mai justifică restricţiile bazate pe criterii tehnice în privinţa beneficiarilor plăţilor de asigurări sociale care trăiesc peste hotare, care puteau fi considerate rezonabile la începutul anilor 1950, când a fost adoptată Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (a se vedea Pichkur v. Ucraina, § 53). Curtea a subscris la raţionamentele Curţii Europene (HCC nr.10/2018, §57).

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să conchidă că tratamentul diferenţiat al persoanelor care nu îşi au domiciliul în Republica Moldova, în comparaţie cu cele care îşi au domiciliul în Republica Moldova, în materie de plată a pensiilor, încalcă articolele 46 şi 47, coroborate cu articolul 16 din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Pichkur v. Ucraina, § 54) (HCC nr.10/2018, §58).

3.10.2. Condiţiile de stabilire a pensiei de dizabilitate

La nivel legislativ, dispoziţiile constituţionale ale articolului 47 sunt dezvoltate prin Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii, care conţine dispoziţii referitoare la categoriile de pensii şi la condiţiile de exerciţiu al acestora. De principiu, legislatorul a prevăzut că dreptul la pensie se acordă în cazul existenţei unui stagiu de cotizare, precum şi a unei vârste standard de pensionare. Îndeplinirea cumulativă, potrivit specificului fiecărui tip de pensie, a celor două condiţii impuse face posibilă acordarea dreptului la pensie al persoanei (HCC nr.29/2018⁴⁰, §52).

____________________

⁴⁰ Hotărârea nr.29 din 22.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a tabelului nr.1 din alineatul (1) al articolului 20 din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii (sesizarea 123g/2018)

Curtea a menţionat că secţiunea a 3-a din Lege reglementează câmpul de aplicare al dreptului la pensie de dizabilitate. Potrivit dispoziţiilor acestei secţiuni, pensia de dizabilitate se acordă persoanei asigurate căreia i s-a stabilit o dizabilitate din cauza unei afecţiuni generale, a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale ca urmare a efectuării unei expertize de către Consiliul Naţional pentru Determinarea Dizabilităţii şi Capacităţii de Muncă sau structurile sale teritoriale. Tabelul nr.1 din alineatul (1) al articolului 20 din aceeaşi secţiune a legii prevede condiţiile privind vârsta şi stagiul de cotizare necesare pentru stabilirea dreptului în discuţie (HCC nr.29/2018, §53).

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a invocat o pretinsă neconstituţionalitate a dispoziţiilor tabelului nr.1 din alineatul (1) al articolului 20 din Lege, astfel cum au fost modificate acestea prin Legea nr.290 din 16 decembrie 2016. Pentru că în jurisprudenţa sa anterioară Curtea a stabilit că impunerea per se de către legislator a unei vârste de pensionare şi a unui stagiu de cotizare nu este neconstituţională, Curtea va analiza, în cele ce urmează, măsura în care acestea se justifică în cazul pensiei de dizabilitate acordate pentru existenţa unor afecţiuni generale (HCC nr.29/2018, §54).

Curtea a precizat că într-un domeniu precum cel din prezenta cauză, care implică luarea unor decizii de natură politică şi socială de către legislator şi în care trebuie să efectueze aprecieri complexe, acesta se bucură de o anumită discreţie. Totuşi, exercitarea acestei discreţii nu este exclusă în totalitate din sfera controlului efectuat de către Curtea Constituţională. Acest control presupune să se verifice dacă legislatorul nu a depăşit limitele acestei discreţii (a se vedea, mutatis mutandis, Helvering v. Davis, 301 U.S. 619 (1937), § 15) (HCC nr.29/2018, §55).

Curtea a considerat că în privinţa pensiei de dizabilitate care se acordă în cazul unei dizabilităţi severe, provocate de o afecţiune generală, raţiunile care stau la baza reglementării unei vârste standard de pensionare sau a unui stagiu minim de cotizare nu mai subzistă. Pierderea totală a capacităţii de muncă din cauza unei afecţiuni generale reprezintă un eveniment aleatoriu, care nu poate fi controlat de către persoana în discuţie, astfel încât stabilirea unei vârste şi a unui stagiu minim de cotizare în baza cărora poate fi acordată pensia de dizabilitate nu este justificată. Condiţiile pe care legislatorul trebuie să le impună în acest caz ar trebui să vizeze strict stagiul de cotizare deja realizat, astfel încât, indiferent de vârsta asiguratului, acesta să poată beneficia de o pensie de dizabilitate potrivit contribuţiei realizate. Trebuie să se reţină, în acest sens, că, de regulă, sistemul de asigurări sociale este obligatoriu pentru toate persoanele încadrate în câmpul muncii, ele având obligaţia de a contribui la sistemul de asigurări sociale. Mai mult, ele nu pot solicita restituirea sumelor achitate atunci când, din varii motive, nu au parte de beneficiile de protecţie socială (HCC nr.29/2018, §56).

În acest sens, Curtea poate imagina o situaţie când o persoană care a contribuit la sistemul de asigurări sociale şi care a suferit o dizabilitate severă în urma contractării unei afecţiuni generale să nu beneficieze de pe urma contribuţiilor de asigurări sociale realizate, pentru că la data constatării dizabilităţii ea să nu întrunească condiţiile stabilite la tabelul nr.1 din alin.(1) al articolului 20 din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998. În acest caz, persoana asigurată ajunge în situaţia în care, deşi şi-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă, deci nu mai poate fi încadrată în muncă (a se vedea, per a contrario, Gosselin v. Québec, § 20), să nu beneficieze de pe urma contribuţiilor pe care le-a realizat (HCC nr.29/2018, §57).

Curtea a menţionat că soluţia legislativă contestată nu poate fi justificată prin faptul că persoanele cu dizabilităţi beneficiază oricum de alocaţii sociale. Astfel cum s-a arătat mai sus, pensia de dizabilitate are natura juridică a unei prestaţii de asigurări sociale, pe când ajutorul menţionat are un caracter social, care îşi găseşte o altă justificare. Prin urmare, bazele acordării acestora sunt diferite (HCC nr.29/2018, §58).

Curtea a menţionat că, deşi ea reprezintă un for jurisdicţional abilitat cu controlul constituţionalităţii legilor şi cu garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, atunci când decide cu privire la o problemă care face obiectul unei sesizări, ea nu o face într-un vid, desprinsă fiind de realităţile sociale. Astfel, Curtea poate opera cu datele existente, important fiind ca acestea să provină de la o autoritate competentă şi să furnizeze informaţii valoroase. În prezenta cauză, Curtea a considerat că numărul mic de persoane cu dizabilităţi severe care ar putea beneficia de o pensie de dizabilitate în cazul unei afecţiuni generale nu ar putea conduce la crearea unor riscuri economice în cadrul sistemului public de asigurări sociale (HCC nr.29/2018, §59).

Pentru consolidarea raţionamentelor sale, Curtea a avut în vedere şi faptul că excluderea persoanelor cu dizabilităţi provocate de afecţiuni generale, care şi-au pierdut în totalitate capacitatea de muncă, de la plata pensiei de dizabilitate are drept consecinţă plasarea acestora în situaţia de a-şi căuta resursele necesare supravieţuirii, contrar scopului articolului 47 din Constituţie, care urmăreşte tocmai contrariul (HCC nr.29/2018, §60).

Se recunoaşte constituţional tabelul nr.1 din alineatul (1) al articolului 20 din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii, în măsura în care dreptul la pensia de dizabilitate în cazul unei dizabilităţi severe provocate de o afecţiune generală se acordă în funcţie de stagiul de cotizare efectiv realizat (HCC nr.29/2018, dispozitiv).

3.11. Familia

3.11.1. Violenţa în familie faţă de persoanele aflate în divorţ

Combaterea şi prevenirea violenţei în familie reprezintă obligaţii pozitive ale statului în virtutea articolelor 2, 3 şi 8 din Convenţia Europeană (DCC nr.113/2018⁴¹, §27).

____________________

⁴¹ Decizia nr.113 din 02.10.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.135g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 3 alin.(2) lit.b) din Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie şi din articolul 133/1 lit.b) din Codul penal

Curtea Europeană a subliniat vulnerabilitatea particulară a victimelor violenţei în familie. Mai mult, implicarea activă a statului în protejarea lor a fost accentuată în diferite instrumente internaţionale (B. v. Republica Moldova, 16 iulie 2013, § 70) (DCC nr.113/2018, §28).

Unul dintre aceste instrumente internaţionale este Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea si combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011 (în continuare, Convenţia de la Istanbul), semnată inclusiv de către Republica Moldova (DCC nr.113/2018, §29).

Potrivit art.3 (Definiţii) lit.b) din Convenţia de la Istanbul, “violenţa domestică” presupune toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică care au loc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima. Potrivit lit.e) “victimă” este orice persoană fizică supusă comportamentului specificat la punctele a) şi b). Articolele 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39 şi 40 ale Convenţiei stabilesc faptele care constituie violenţă domestică şi, respectiv, obligaţia statelor de a lua măsurile legislative pentru a se asigura că aceste comportamente sunt incriminate (DCC nr.113/2018, §31).

În acest sens, şi articolul 45 din Convenţie stabileşte obligaţia statelor de a lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că infracţiunile stabilite în conformitate cu Convenţia de la Istanbul sunt pasibile de sancţiuni eficiente, proporţionale şi disuasive, având în vedere gravitatea acestora. De asemenea, potrivit articolului 46 lit.a) din Convenţia de la Istanbul, constituie circumstanţă agravantă comiterea unei infracţiuni împotriva unei(ui) fost(e) sau actual(e) soţ(ii) sau partener(e), după cum recunoaşte legislaţia internă, de către un membru de familie, de către o persoană care convieţuieşte cu victima sau de către o persoană care a făcut abuz de puterea sa, în măsura în care nu face parte deja din elementele constitutive ale infracţiunii (DCC nr.113/2018, §32).

Din textul Convenţiei în discuţie rezultă în mod cert că pot fi subiecte ale infracţiunii de violenţă domestică şi foştii soţi sau chiar foştii concubini, indiferent dacă agresorul a trăit sau trăieşte împreună cu victima şi, prin urmare, reprezintă o obligaţie a statelor de a reglementa în acest mod cercul de subiecte ale violenţei domestice în dreptul lor intern (DCC nr.113/2018, §33).

Analizând nota informativă la proiectul de lege prin care s-au adăugat la lista subiectelor violenţei în familie şi persoanele aflate în divorţ, chiar dacă locuiesc în mod separat, Curtea a constatat că această modificare urmăreşte scopul ajustării legislaţiei naţionale la prevederile Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, în perspectiva ratificării acesteia (DCC nr.113/2018, §34).

Astfel, având în vedere angajamentele asumate de Republica Moldova în domeniul combaterii violenţei domestice, Curtea a reţinut că este nefondată critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia includerea în lista subiectelor infracţiunii de violenţă în familie a persoanelor divorţate care locuiesc separat contravine noţiunii de familie prevăzută de articolul 48 din Constituţie. De altfel, prevederile contestate au scopul salvgardării dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, garantat de articolul 28 din Constituţie şi de articolul 8 din Convenţia Europeană, drept care include, între altele, integritatea fizică şi psihologică a unei persoane şi care are un conţinut mult mai larg decât dreptul la căsătorie (DCC nr.113/2018, §35).

Totuşi, Curtea a reţinut că articolul 201¹ din Codul penal care stabileşte infracţiunea de violenţă în familie, este inserat în capitolul VII din Cod, intitulat infracţiuni contra familiei şi minorilor. Astfel, din punct de vedere juridico-penal, această infracţiune are ca obiect principal relaţiile sociale cu privire la consolidarea familiei şi buna-convieţuire în cadrul familiei, iar integritatea fizică sau psihică a persoanei constituie un obiect secundar. Prin urmare, atunci când actele de violenţă au fost comise împotriva unui fost soţ sau fost concubin, mai ales după curgerea unei perioade substanţiale de timp, persoanele care posedă competenţa aplicării legii penale trebuie să constate dacă conflictul dintre victimă şi agresor este o consecinţă a relaţiei lor de căsătorie sau de concubinaj anterioare. În caz contrar, aceste acţiuni ar putea fi calificate, după caz, în baza altor norme penale sau contravenţionale, fapt care este conform cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii Europene (a se vedea cauza Mudric v. Republica Moldova, 16 iulie 2013, §§23, 24 şi 48) (DCC nr.113/2018, §36).

4. Autorităţile publice

4.1. Referendumul

4.1.1. Dreptul cetăţenilor de a iniţia un referendum legislativ

Constituţia combină regimul juridic al democraţiei reprezentative, care presupune delegarea exerciţiului suveranităţii unui organ reprezentativ suprem – Parlamentul, cu manifestarea directă a puterii de stat de către popor prin referendum – democraţia directă. Dacă în prima ipoteză poporul participă la exercitarea puterii de stat prin desemnarea unor reprezentanţi, care, pe durata mandatului acordat, sunt factori de decizie în numele şi pentru întregul popor, în cea de-a doua ipoteză, deţinătorul puterii de stat exercită suveranitatea în mod direct, printr-o modalitate eficientă şi clară de consultare a voinţei populare cu privire la probleme esenţiale pentru întreaga societate (HCC nr.23/2018⁴², §32).

____________________

⁴² Hotărârea nr.23 din 2.10.2018 pentru interpretarea prevederilor articolelor 1 alin.(3), 2, 7, 23 alin.(2), 38 alin.(1), 39 alin.(1), 75 şi 141 alin.(1) lit.a) din Constituţie (sesizarea nr.41b/2018)

Pot fi supuse referendumului constituţional propunerile privind revizuirea Constituţiei, iar celui legislativ proiectele de lege de o importanţă deosebită (HCC nr.23/2018, §37).

Pot fi supuse referendumului consultativ problemele de interes naţional, în scopul consultării opiniei poporului în privinţa unor astfel de probleme (HCC nr.23/2018, §38).

Dreptul de a iniţia un referendum legislativ de către cetăţeni decurge chiar din textul articolului 155 alin.(1) lit.a) din Codul electoral. Această normă stabileşte două reguli cu privire la iniţierea referendumului republican de către cetăţeni: (1) în cazul referendumului constituţional, referendumul poate fi iniţiat în condiţiile articolului 141 alin.(1) lit.a) din Constituţie (i.e. de cel puţin 200000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 20000 de semnături în sprijinul acestei initiative); (2) în cazul celorlalte tipuri de referendum, inclusiv al celui legislativ, ele pot fi iniţiate de cel puţin 200000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot, fără a fi necesară condiţia repartizării semnăturilor pe unităţi administrativ-teritoriale (HCC nr.23/2018, §41).

Această soluţie legală pune în operă articolele 2 alin.(1) şi 75 din Constituţie. Textele acestor norme constituţionale permit, prin formularea lor, iniţierea de către cetăţeni a unui referendum legislativ. Mai mult, acest fapt nu contravine recomandărilor internaţionale potrivit cărora iniţiativa populară privind desfăşurarea referendumurilor ar trebui să fie posibilă întotdeauna (a se vedea Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1704(2005) “Referendumuri: spre instituirea unor bune-practici în Europa”) (HCC nr.23/2018, §42).

Prin urmare, este adevărat că textul Legii fundamentale permite iniţierea de către cetăţeni a unui referendum legislativ. Totuşi, aşa cum este cazul quasi-majorităţii drepturilor fundamentale, dreptul la iniţierea unui referendum nu este unul absolut. El poate fi limitat în special în scopul salvgardării societăţii democratice. Cu alte cuvinte, inamicii democraţiei trebuie să cunoască faptul că le-ar putea fi limitat un drept ce îşi revendică originea direct din principiul democraţiei, tocmai pentru protecţia acesteia (HCC nr.23/2018, §43).

Spre deosebire de iniţiativele de revizuire a Constituţiei prin referendum, caz în care, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.c) din Constituţie, Curtea Constituţională trebuie să se pronunţe a priori printr-un aviz cu privire la condiţiile de validitate ale proiectului de modificare a Constituţiei, în cazul iniţierii unui referendum legislativ ea nu dispune de o asemenea competenţă (HCC nr.23/2018, §44).

De asemenea, examinând prevederile Codului electoral, Curtea a constatat că nici Parlamentul, în calitate de autoritate care are competenţa exclusivă de a declara referendumuri, nici Comisia Electorală Centrală nu au competenţa să verifice validitatea textelor supuse referendumului (HCC nr.23/2018, §45).

Eventual, în baza articolului 135 alin.(1) lit.d) din Constituţie, Curtea Constituţională ar putea să nu confirme rezultatele referendumului republican legislativ iniţiat de către cetăţeni atunci când textul votat la referendum contravine Constituţiei (HCC nr.23/2018, §46).

Totuşi, potrivit Codului bunelor practici în materie de referendum, adoptat de către Comisia de la Veneţia la 19 martie 2007, pentru a se evita invalidarea totală a scrutinului, este nevoie ca o autoritate competentă să poată rectifica, înainte de votare, erorile de redactare sau care decurg din conţinutul întrebării, ca de exemplu: (1) caracterul obscur, înşelător sau sugestiv al întrebării; (2) încălcarea regulilor de validitate în sens formal sau material. În asemenea cazuri se poate declara invalidarea parţială, dacă restul textului este coerent. Se poate avea în vedere împărţirea în subdiviziuni, pentru a remedia lipsa unităţii de conţinut (HCC nr.23/2018, §47).

În sensul Codului bunelor practici în materie de referendum, validitatea în sens formal a textelor supuse referendumului reclamă ca problemele care fac obiectul referendumului să respecte: (1) unitatea de formă: aceeaşi întrebare nu trebuie să combine o propunere de amendament redactată în termeni specifici cu o propunere formulată la general sau cu o chestiune de principiu; (2) unitatea de conţinut: exceptând revizuirea totală a unui text (Constituţie, lege), trebuie să existe un raport intrinsec între diferitele părţi ale fiecărei probleme supuse votului, astfel încât să se garanteze libertatea de vot a alegătorului, care nu trebuie chemat să accepte sau să respingă în bloc dispoziţii fără legătură între ele; revizuirea simultană a mai multor capitole dintr-un text este echivalentă cu o revizuire totală; (3) unitatea ierarhică: este de dorit ca aceeaşi întrebare să nu se refere concomitent la norme juridice de rang diferit în ierarhia normativă (HCC nr.23/2018, §48).

Validitatea în sens material a textelor supuse referendumului presupune ca textele supuse referendumului să respecte legislaţia cu forţă juridică superioară (principiul ierarhiei normative). Ele trebuie să nu contravină dreptului internaţional sau principiilor fundamentale ale democraţiei, drepturilor omului şi preeminenţei dreptului (HCC nr.23/2018, §49).

Curtea a constatat că, deşi cetăţenii au dreptul de a iniţia un referendum legislativ, cadrul legal conţine mai multe omisiuni cu privire la procedura iniţierii acestui tip de referendum, inclusiv cu privire la controlul validităţii în sens formal şi material al textelor supuse referendumului, precum şi cu privire la efectele referendumului. Potrivit punctului 8 din Codul bunelor practici în materie de referendum, menţionat mai sus, “efectele referendumului, decizional sau consultativ, trebuie să fie precizate expres în Constituţie sau prin lege”. Având în vedere prevederile articolului 72 alin.(3) lit.b) din Constituţie, Curtea a subliniat că ţine de competenţa Parlamentului să reglementeze în mod clar procedura iniţierii referendumurilor de către cetăţeni, precum şi efectele referendumului. În acest sens, ar fi binevenită efectuarea unui studiu de drept comparat şi preluarea celor mai bune practici internaţionale, care şi-au demonstrat eficacitatea (HCC nr.23/2018, §50).

Articolul 135 alin.(1) lit.c) din Constituţie îi conferă Curţii atribuţia de a se pronunţa a priori doar cu privire la proiectele de modificare a Constituţiei, în cazul referendumurilor constituţionale (HCC nr.23/2018, §51).

Potrivit articolului 60 din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului, iar potrivit articolului 66 lit.b) din Constituţie, atribuţia de a declara referendumuri îi aparţine Parlamentului. Având în vedere cele menţionate, precum şi faptul că Parlamentul dispune de întreg arsenalul juridic necesar cu privire la verificarea condiţiilor de validitate ale proiectelor de lege, până la reglementarea procedurii de iniţiere a referendumurilor legislative, competenţa de a verifica validitatea în sens formal şi material a textelor supuse referendumului îi va aparţine acestuia. Parlamentul trebuie să solicite avizarea şi expertizarea proiectului de lege care urmează a fi supus referendumului, în conformitate cu Legea nr.100 din 22 decembrie 2017 cu privire la actele legislative. În aceeaşi ordine de idei, tot Parlamentului îi revine oficializarea rezultatelor referendumului legislativ (HCC nr.23/2018, §52).

Prin urmare, în cazul în care Parlamentul va constata că textul proiectului de lege înaintat pentru referendum de către cetăţeni nu este conform cu condiţiile de validitate în sens formal şi material sau dacă prezintă probleme de constituţionalitate, va putea refuza desfăşurarea referendumului, în mod argumentat. În acest context, Curtea şi-a revizuit Hotărârea nr.15 din 11 aprilie 2000, în care a menţionat că Parlamentul nu are prerogativa adoptării unei hotărâri privind respingerea propunerii referitoare la desfăşurarea referendumului în cazul în care aceasta este formulată de cetăţeni (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr.13 din 14 mai 2018, § 23) (HCC nr.23/2018, §53).

De asemenea, Curtea a subliniat că, după adoptarea legii prin referendum şi confirmarea rezultatelor votării de către Curtea Constituţională şi oficializarea acestora de către Parlament, textul legii trebuie publicat în Monitorul Oficial (HCC nr.23/2018, §54).

4.2. Atribuţii în domeniul apărării

4.2.1. Exerciţiul competenţelor în materie de apărare naţională

Nici până la modificarea constituţională din 2000, nici după această modificare constituţională, regimul politic din Republica Moldova nu a fost şi nu a devenit unul prezidenţial. Dacă competenţele Preşedintelui în domeniul militar sunt unele restrânse într-un regim prezidenţial, raţiunile acestei alegeri – i.e. partajarea atribuţiilor şi soluţia unei judecăţi colective, în detrimentul judecăţii unei singure persoane – sunt cu atât mai aplicabile în cadrul unui regim parlamentar, într-un domeniu atât de sensibil şi care pretinde multe responsabilităţi (HCC nr.33/2018⁴³, §36).

____________________

⁴³ Hotărârea nr.33 din 21.12.2018 pentru interpretarea prevederilor articolelor 1 alin.(3), 6, 7, 87 şi 134 alin.(3) din Constituţie (sesizarea 108b/2018)

Articolul 6 din Constituţie (“Separaţia şi colaborarea puterilor”) prevede că în Republica Moldova puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei (HCC nr.33/2018, §37).

Aşadar, Curtea a constatat că Preşedintelui Republicii Moldova nu îi este recunoscută vreo marjă de discreţie în materie legislativă. [...] Mai mult, deşi Constituţia îi recunoaşte Preşedintelui Republicii Moldova prerogativa iniţiativei legislative şi prerogativa de a refuza, o singură dată, promulgarea proiectului de lege adoptat de către Parlament (a se vedea, cu referire la aceste competenţe, articolele 73 şi 93 alin.(2) din Constituţie), acestea nu pot fi interpretate ca având un caracter absolut, în sensul în care voinţa Preşedintelui trebuie să prevaleze (HCC nr.33/2018, §41).

Totodată, potrivit Constituţiei Republicii Moldova, Preşedintele reprezintă un organ unipersonal al statului. El nu poate fi plasat într-o ierarhie a autorităţilor statale. El nu poate concura cu alte autorităţi. Acest fapt a fost subliniat în mod repetat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale [a se vedea, inter alia, HCC nr.35 din 12 decembrie 2017 (interdicţia de a fi membru de partid pentru Preşedintele Republicii Moldova)]. Din perspectiva Constituţiei, nu există o concurenţă între Preşedinte şi Parlament în privinţa adoptării de politici privind apărarea naţională. Singurul care adoptă, în ultimă instanţă, asemenea politici este Parlamentul. Din aceeaşi perspectivă, Preşedintele Republicii poate propune, eventual, anumite măsuri, însă fără a avea cuvântul decisiv (HCC nr.33/2018, §42).

Curtea a reţinut că sistemul de checks and balances este aplicabil deopotrivă politicilor în domeniul apărării şi politicilor interne. Constituţia Republicii Moldova a considerat că formularea finală a acestora de către Preşedintele Republicii nu ar reprezenta soluţia potrivită (HCC nr.33/2018, §44).

Mai mult, Curtea a recunoscut că aceste competenţe fac obiectul reglementării legislative. Ca dovadă în acest sens, Curtea a evidenţiat textul constituţional “în limitele şi în condiţiile legii” de la alin.(4) al articolului 87 din Constituţie. Acest text presupune existenţa unei marje mari de discreţie a Parlamentului, în domeniul apărării. Aşadar, alineatul (1) al articolului 87 din Constituţie nu serveşte ca argument în susţinerea ideii potrivit căreia Preşedintelui Republicii Moldova i-ar fi recunoscută o competenţă exclusivă în materie de apărare a ţării. Calitatea de comandant suprem al forţelor armate trebuie privită în contextul tuturor reglementărilor constituţionale şi nu în mod izolat. Principiul coerenţei sistemului juridic impune această abordare (HCC nr.33/2018, §46).

În acest context, Curtea a subliniat că principiul separaţiei puterilor în stat nu este destinat să asigure eficienţă administrativă sau economică. Scopul separaţiei puterilor în stat este de a consolida libertatea şi de a preveni concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane (HCC nr.33/2018, §47).

Într-o altă ordine de idei, Curtea a observat că articolul 87 din Constituţie nu impune o răspundere a Preşedintelui Republicii Moldova pentru capacitatea generală de apărare a statului. Răspunderea şefului statului poate fi doar una personală, în legătură cu exercitarea funcţiilor sale în această materie (e.g. răspunderea penală pentru comiterea unor infracţiuni împotriva securităţii de stat). Norma articolului 87 nu conţine niciun text care ar reglementa o răspundere strict în materie militară. Această concluzie nu exclude însă posibilitatea adoptării unei legi de către Parlament, în spiritul Constituţiei, prin care Preşedintelui Republicii Moldova i-ar reveni o asemenea răspundere (HCC nr.33/2018, §49).

4.3. Interimatul funcţiei

4.3.1. Constatarea circumstanţelor care justifică instituirea interimatului funcţiei de Preşedinte

Având în vedere că Preşedintele a refuzat în mod deliberat de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de numire a candidaturilor propuse repetat de Prim-ministru, Curtea a reţinut că, în sensul articolului 91 din Constituţie, Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţia în cauză, ceea ce justifică instituirea interimatului funcţiei pentru asigurarea exercitării acestei obligaţii constituţionale. Or, prin refuzul deliberat al Preşedintelui de a-şi îndeplini obligaţia constituţională menţionată, Preşedintele s-a înlăturat el însuşi de la exercitarea acesteia (ACC 1/2018⁴⁴, §49).

Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit articolului 91 din Constituţie, în cazul în care Preşedintele Republicii Moldova se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Prim-ministru (ACC 1/2018, §50; ACC 4/2018⁴⁵, §32).

____________________

⁴⁴ Avizul nr.1 din 02.01.2018 privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova pentru exercitarea obligaţiei constituţionale de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului (sesizarea nr.176f /2017)

⁴⁵ Avizul nr.4 din 24.09.2018 privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova pentru exercitarea obligaţiei constituţionale de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului (sesizarea nr.131f/2018)

4.4. Promulgarea legilor

4.4.1. Competenţa Preşedintelui de promulgare a legilor

Promulgarea legii este o prerogativă imperativă a Preşedintelui ţării, consacrată în Constituţie (ACC 2/2018⁴⁶, §22).

____________________

⁴⁶ Avizul nr.2 din 05.01.2018 privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova pentru exercitarea obligaţiei constituţionale de promulgare a unei legi (sesizarea nr.1f /2018)

În corespundere cu articolul 93 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, să o trimită, în termen de cel mult două săptămâni, spre reexaminare, Parlamentului. În cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior, Preşedintele promulgă legea (ACC 2/2018, §23).

Din această perspectivă, în jurisprudenţa sa Curtea a statuat că controlul legii exercitat de Preşedinte în cadrul procedurii de promulgare are la bază trei componente (direcţii): de procedură, de oportunitate şi de constituţionalitate (ACC 2/2018, §24).

Astfel, Curtea a constatat că, în cadrul procedurii de promulgare a legilor, Preşedintele Republicii Moldova are dreptul să înainteze obiecţii asupra legii votate de Parlament o singură dată, însă nu are drept de veto faţă de legea adoptată, aceasta fiind prin excelenţă opera Parlamentului, în calitate de unică autoritate legislativă a statului (ACC 2/2018, §28).

Curtea a reiterat că dreptul Preşedintelui de a refuza doar o singură dată, motivat, promulgarea unei legi este o soluţie de natură să elimine blocajul instituţional ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui Republicii Moldova de a promulga o lege în privinţa căreia Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior (ACC 2/2018, §29).

Totodată, Curtea a relevat că în situaţia unor blocaje instituţionale, când atribuţiile unor instituţii nu sunt exercitate de titularii acestora, indiferent de motivele acestor blocaje, dispoziţiile constituţionale prevăd suplinirea acestora prin instituirea interimatului (ACC 2/2018, §32).

Aşadar, Curtea a statuat că, în cazul refuzului deliberat al Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile, consecinţele sunt identice cu cele ce survin în cazul imposibilităţii exercitării atribuţiilor pentru motive obiective, astfel, soluţionarea acestor situaţii trebuie să fie identică, adică instituirea interimatului (ACC 2/2018, §34).

În asemenea condiţii, Curtea a constatat că omisiunea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de promulgare a legilor, în privinţa cărora Parlamentul şi-a menţinut hotărârea adoptată anterior, constituie o încălcare a articolului 93 din Constituţie (ACC 5/2018⁴⁷, §38).

____________________

⁴⁷ Avizul nr.5 din 10.12.2018 privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova pentru exercitarea obligaţiei constituţionale de promulgare a unor legi (sesizarea 194f/2018)

4.5. Învestitura

4.5.1. Efectele refuzului Preşedintelui de a-şi îndeplini obligaţiile constituţionale de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului

Curtea a relevat că, în cadrul regimului parlamentar al Republicii Moldova, Preşedintele Republicii Moldova are un volum de competenţe expres stabilite de Constituţie (ACC 1/2018⁴⁸, §26).

____________________

⁴⁸ Avizul nr.1 din 02.01.2018 privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova pentru exercitarea obligaţiei constituţionale de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului (sesizarea nr.176f /2017)

În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit articolului 98 alin.(6) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului (ACC 1/2018, §27).

Astfel, Curtea a constatat că Preşedintele Republicii Moldova are dreptul să verifice corespunderea candidatului propus de Prim-ministru pentru funcţie, însă nu are drept de veto faţă de propunerea Prim-ministrului (ACC 1/2018, §30).

Aşadar, întrucât Preşedintele nu poartă nicio responsabilitate politică pentru activitatea Guvernului, rolul acestuia în configurarea competenţei Guvernului este unul limitat (ACC 1/2018, §32).

Curtea a reţinut că prevederea de la articolul 98 alin.(6) din Constituţie urmează a fi interpretată prin aplicarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat în articolul 6 din Legea fundamentală. În considerarea acestui principiu, pentru evitarea blocajelor instituţionale şi pentru buna lor funcţionare, autorităţile publice au obligaţia de a colabora (ACC 1/2018, §33).

Totodată, Curtea a relevat că în situaţia de blocaje instituţionale, când atribuţiile unor instituţii nu sunt exercitate de titularii acestora, indiferent de motivele acestor blocaje, dispoziţiile constituţionale prevăd suplinirea acestora prin instituirea interimatului (ACC 1/2018, §34).

În Hotărârea nr.28 din 17 octombrie 2017 Curtea a reţinut că inacţiunea instituţiei prezidenţiale, prin neexercitarea atribuţiilor fie pentru motive obiective, fie pentru motive subiective, prin refuzul deliberat de a exercita atribuţiile, are consecinţe identice, adică blocarea altor instituţii (ACC 1/2018, §35).

Aşadar, Curtea a statuat că în cazul refuzului deliberat al Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile consecinţele sunt identice cu cele ce survin în cazul imposibilităţii exercitării atribuţiilor pentru motive obiective, astfel, soluţionarea acestor situaţii trebuie să fie identică, adică instituirea interimatului (ACC 1/2018, §36).

La fel, Curtea a reţinut că prin refuzul deliberat de a-şi executa una sau mai multe obligaţii constituţionale Preşedintele se înlătură el însuşi de la exercitarea acestora (ACC 1/2018, §37).

5. Autoritatea judecătorească

5.1. Instanţele judecătoreşti

5.1.1. Delimitarea atribuţiilor instanţelor de judecată de competenţa altor autorităţi

Potrivit articolului 393 din Codul contravenţional, autorităţile competente să soluţioneze cauzele contravenţionale sunt: a) instanţa de judecată; b) procurorul; c) comisia administrativă şi d) agentul constatator (HCC nr.4/2018⁴⁹, §46).

____________________

⁴⁹ Hotărârea nr.4 din 20.02.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din art.401 alin.(1) din Codul contravenţional (competenţa Centrului Naţional Anticorupţie la examinarea cauzelor contravenţionale) (sesizarea 99g/2017)

Curtea Europeană a specificat că imperativele de eficacitate şi flexibilitate pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative ce nu îndeplinesc toate condiţiile art.6 din Convenţia Europeană (cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere v. Belgia, 1981, §51). Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unei asemenea autorităţi să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică de o “instanţă”, în sensul Convenţiei (HCC nr.4/2018, §48).

Curtea a reţinut că principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe legislator să reglementeze în mod clar competenţa instanţei de judecată şi a organelor administrative de a examina cauzele contravenţionale. În acest sens, Curtea a menţionat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (HCC nr.4/2018, §49).

Curtea a menţionat că, potrivit art.115 alin.(4) din Constituţie, organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică. Astfel, şi în virtutea acestei norme constituţionale legislatorului îi revine sarcina să delimiteze în mod clar atribuţiile instanţelor de judecată de competenţa altor autorităţi (HCC nr.4/2018, §50).

În speţă, Curtea a constatat că art.35 alin.(3) din Codul contravenţional stabileşte că privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii poate fi aplicată de instanţa de judecată pentru un termen de la 3 luni la un an, iar potrivit art.395 alin.(1) pct.1 lit.c) din acelaşi cod, instanţa judecă cauzele contravenţionale în care agentul constatator, procurorul propun aplicarea sancţiunilor privării de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau privării de dreptul de a deţine anumite funcţii (HCC nr.4/2018, §51).

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că, deşi legislatorul a acordat instanţei de judecată competenţa exclusivă de a soluţiona aceste cauze, prin art.401 alin.(1) din Codul contravenţional, acesta a atribuit şi Centrului Naţional Anticorupţie competenţa de a examina contravenţia cuprinsă la art.313 din Codul contravenţional, care prevede ca sancţiune atât aplicarea amenzii, cât şi privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie sau de a desfăşura o anumită activitate (HCC nr.4/2018, §52).

Astfel, Curtea a reţinut că în respectiva circumstanţă, în care instanţa de judecată este legată de constatările de fapt ale unor autorităţi administrative, rolul acesteia se reduce la o simplă formalitate de validare automată a actului de constatare şi de aplicare a sancţiunii sub forma privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii, fiind lipsită de exercitarea deplinei jurisdicţii (HCC nr.4/2018, §55).

Curtea a menţionat că la judecarea cauzelor contravenţionale, care i-au fost acordate în competenţa sa prin lege, instanţa de judecată are atât atribuţia, cât şi obligaţia de a examina cauza sub toate aspectele, complet şi obiectiv, cu respectarea dreptului la un proces echitabil şi la apărare. Or, potrivit articolelor 452 alin.(1) şi 458 alin.(1) din Codul contravenţional, instanţa de judecată, judecând cauza contravenţională în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu, este obligată să determine: a) caracterul veridic al contravenţiei imputate; b) existenţa cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei; c) vinovăţia persoanei în a cărei privinţă a fost pornit procesul contravenţional; d) existenţa circumstanţelor atenuante şi/sau agravante; e) necesitatea sancţionării şi, după caz, caracterul sancţiunii contravenţionale; f) alte aspecte importante pentru soluţionarea justă a cauzei (HCC nr.4/2018, §56).

Prin urmare, Curtea a reţinut că, atât timp cât competenţa de examinare a contravenţiilor care prevăd sancţiunea “privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie sau de a desfăşura o anumită activitate” aparţine instanţei de judecată, legislatorul nu poate atribui în mod paralel competenţa de a aplica sancţiunea principală – “amenda” –unei autorităţi administrative, care, respectiv, urmează să constate şi vinovăţia persoanei, iar competenţa de a aplica sancţiunea complementară obligatorie – “privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie sau de a desfăşura o anumită activitate” - să o atribuie instanţei de judecată. În astfel de situaţie, competenţele instanţei ar fi limitate, creându-se precondiţii pentru încălcarea dreptului constituţional la un proces echitabil. Or, în cauza Chevrol vs. Franţa, Curtea Europeană a reliefat că exercitarea deplinei jurisdicţii de către o instanţă presupune să nu renunţe la nici una din componentele funcţiei de a judeca. Aceasta trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în ceea ce priveşte stabilirea faptelor, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea dreptului. Imposibilitatea de a se pronunţa în mod independent asupra anumitor aspecte cruciale pentru soluţionarea litigiului, cu care a fost sesizată, ar putea constitui o încălcare a art.6 § 1 din Convenţia Europeană (HCC nr.4/2018, §57).

În aceeaşi speţă, Curtea Europeană a menţionat că instanţa este aceea care trebuie să fie competentă pentru a stabili faptele, administrând probele necesare, iar apoi, pentru a alege normele juridice aplicabile, a le interpreta şi a le aplica în mod concret, iar dacă chestiunea privind stabilirea faptelor sau interpretarea dreptului se află în competenţa unei autorităţi administrative, a cărei soluţie se impune instanţei, ştirbeşte plenitudinea de jurisdicţie de care aceasta trebuie să se bucure (HCC nr.4/2018, §58).

Aşadar, Curtea a reţinut că atunci când sunt obligate, prin lege, să accepte constatările de fapt ale unor autorităţi administrative instanţele de judecată sunt private de competenţa de a desfăşura o examinare independentă a litigiului cu care sunt sesizate (HCC nr.4/2018, §59).

În acelaşi context, şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa, a susţinut că, pentru ca un organ judiciar să poată fi calificat drept “organ judiciar care are competenţă de fond”, acesta trebuie să aibă în special competenţa de a analiza toate problemele de fapt şi de drept relevante pentru litigiul cu care este sesizat (hotărârea Tribunalului din 15 mai 2012, Nijs/Curtea de Conturi, cauza T-184/11 P, §§85-86; hotărârea Tribunalului din 17 iulie 2012, BG/Ombudsmanul European, cauza F-54/11, §117) (HCC nr.4/2018, §60).

Ţinând cont de cele menţionate, Curtea a reţinut că prevederile legale nu sunt redactate cu suficientă precizie, or, legislatorul nu a delimitat în mod clar atribuţiile instanţelor de judecată de competenţa altor autorităţi administrative, ceea ce contravine articolelor 1 alin.(3) şi 115 alin.(4) din Constituţie (HCC nr.4/2018, §61).

5.2. Caracterul obligatoriu al sentinţelor şi al altor hotărâri judecătoreşti definitive

5.2.1. Principiul securităţii raporturilor juridice

Principiul autorităţii de lucru judecat, care îşi are fundamentul în articolul 120 din Constituţie, urmăreşte să garanteze stabilitatea soluţiei judiciare, precum şi să asigure o bună administrare a justiţiei. Astfel, hotărârile judecătoreşti rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor prevăzute pentru aceste căi de atac se bucură de autoritatea lucrului judecat şi, de regulă, nu mai pot fi contestate (DCC nr.58/2018⁵⁰, §26).

____________________

⁵⁰ Decizia nr.58 din 11.06.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.71g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Hotărârea Sovietului Miniştrilor al R.S.S. Moldoveneşti nr.430 din 30 noiembrie 1983, din Codul căsătoriei şi familiei din 26 decembrie 1969 şi din Codul familiei, adoptat prin Legea nr.1316 din 26 octombrie 2000

Curtea a considerat că este necesar să se facă, mai întâi, o deosebire între autoritatea recunoscută hotărârilor judecătoreşti, prin care, ca urmare a unei proceduri în contradictoriu, se stabilesc drepturile părţilor dintr-un litigiu, şi condiţia înregistrării soluţiei judiciare la autoritatea competentă, în vederea recunoaşterii statutului lor (DCC nr.58/2018, §27).

Curtea a menţionat că în hotărârea Brumărescu v. România din 28 octombrie 1999 Curtea Europeană a stabilit că unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (în engleză “principle of legal certainty”, în franceză “principe de la sécurité des rapports juridiques”), care reclamă, inter alia, că acolo unde tribunalele au stabilit în mod definitiv o problemă, hotărârea lor nu ar mai trebui pusă în discuţie [în engleză “should not be called into question”, în francează “ne soit plus remise en cause”] (a se vedea § 61; şi Ryabykh v. Rusia, 24 iulie 2003, § 51; şi Chengelyan şi alţii v. Bulgaria, 21 aprilie 2016, § 31). Această rezervă de exprimare a Curţii Europene se explică prin faptul că cerinţele interesului general al comunităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei reclamă identificarea unui echilibru corect între principiile concurente (DCC nr.58/2018, §30).

Securitatea raporturilor juridice poate constitui un aspect al mai multor principii. Pe de o parte, el reprezintă un aspect al autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, un aspect al ordinii publice, al bunei-administrări a serviciilor publice şi al clarităţii în registrele autorităţilor publice, mai ales în situaţiile tranzitorii (DCC nr.58/2018, §31).

Curtea a reţinut faptul că necesitatea înregistrării faptelor de stare civilă iese în evidenţă în mod special în cadrul relaţiilor civile, e.g. în cazul succesiunii legale a unui soţ de către celălalt soţ. În această din urmă situaţie, Curtea face trimitere la hotărârea Marcks v. Belgia din 13 iunie 1979, în care Curtea Europeană a menţionat că principiul securităţii raporturilor juridice, care constituie un principiu inerent sistemului Convenţiei, nu-i impune statului obligaţia de a reexamina situaţiile juridice care s-au stins înainte de pronunţarea acestei hotărâri (a se vedea § 58). Ulterior, în hotărârea Fabris v. Franţa din 7 februarie 2013, Curtea Europeană a confirmat această teză, stabilind că protecţia drepturilor dobândite anterior poate servi intereselor securităţii juridice, care constituie o valoare inerentă Convenţiei (a se vedea § 66) (DCC nr.58/2018, §32).

Curtea a subliniat că principiul securităţii raporturilor juridice, care face parte din principiile generale ale Constituţiei şi ale Convenţiei, se manifestă atât în cazul drepturilor fundamentale ale persoanei, cât şi în cazul interesului general al comunităţii. Primul aspect are în vedere certitudinea hotărârilor judecătoreşti definitive, în timp ce al doilea ţine mai degrabă de ordinea publică în cazul situaţiilor tranzitorii. Astfel, în prezenta cauză trebuie să se stabilească dacă o persoană poate invoca principiul autorităţii de lucru judecat pentru a se opune obligaţiei ei legale de înregistrare în registrul de stare civilă a unui fapt juridic, în vederea asigurării ordinii publice (i.e. buna organizare a registrelor civile; menţinerea drepturilor câştigate de către terţi, ca în situaţia prezentată supra, în cauza Marcks v. Belgia din 13 iunie 1979) (DCC nr.58/2018, §33).

6. Curtea Constituţională

6.1. Atribuţiile

6.1.1. Competenţa ratione temporis a Curţii Constituţionale de verificare a constituţionalităţii legilor adoptate anterior intrării în vigoare a Constituţiei

Abrogarea unei constituţii nu atrage imediat şi în mod automat abrogarea tuturor legilor adoptate sub regimul ei sau mai vechi. În acest sens, în jurisprudenţa Curţii există hotărâri prin care aceasta şi-a exercitat controlul de constituţionalitate în privinţa unor legi adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, care au fost amendate prin legi adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei. Un exemplu este Hotărârea nr.4 din 4 februarie 1999 privind controlul constituţionalităţii articolului 30 alineatele (5) şi (6) din Legea nr.64 din 31 mai 1990 cu privire la Guvern în redacţia Legii nr.83 din 8 iulie 1998 pentru modificarea Legii cu privire la Guvern (HCC nr.17/2018⁵¹, §66).

____________________

⁵¹ Hotărârea nr.17 din 04.06.2018 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova şi a articolului 4 alin.(2) din Codul jurisdicţiei constituţionale (sesizarea nr.9a/2018)

Totuşi, indiferent de modificarea sau lipsa modificării legilor adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, Curtea a subliniat că competenţa sa operează în cazul tuturor legilor în vigoare. Ea tratează aceste legi tot aşa cum tratează legile adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale a României nr.65 din 17 noiembrie 1993) (HCC nr.17/2018, §67).

Atât timp cât un text legislativ adoptat înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei nu este abrogat potrivit articolului II din dispoziţiile finale şi tranzitorii ale Constituţiei, Curtea Constituţională îşi poate exercita controlul de constituţionalitate cu privire la acesta. Ea este motivată să procedeze astfel în baza principiului protecţiei efective pe care trebuie să o acorde drepturilor fundamentale şi în baza statutului ei de garant al respectării Constituţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale a României nr.72 din 6 octombrie 1994) (HCC nr.17/2018, §68).

De o manieră similară Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională trebuie să garanteze drepturi reale şi efective, nu unele teoretice şi iluzorii (a se vedea Artico v. Italia, 13 mai 1980, § 33) (HCC nr.17/2018, §69).

În consecinţă, Curtea a reţinut că îşi poate exercita misiunea de verificare a constituţionalităţii legilor adoptate anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 29 iulie 1994 şi consideră că articolul 4 alin.(2) din Codul jurisdicţiei constituţionale şi articolul 31 alin.(2) din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională contravin articolului 7 din Constituţie (HCC nr.17/2018, §70).

B. CONCLUZIILE CURŢII

1. PREVEDERI RECUNOSCUTE CONSTITUŢIONALE

Curtea a recunoscut constituţionale:

• textul “[...]313 [...]se examinează de Centrul Naţional Anticorupţie” din alineatul (1) al articolului 401 din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24 octombrie 2008, în măsura în care contravenţia prevăzută la articolul 313 din Codul contravenţional doar se constată de agenţii constatatori din cadrul Centrului Naţional Anticorupţie şi se remite spre examinare instanţei de judecată competente (HCC nr.4/2018);

• - articolul 4 lit.a²) din Legea nr.269 din 12 decembrie 2008 privind aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat (poligraf);

- articolul 11 alin.(10) şi (11) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate (HCC nr.6/2018);

• articolele 182¹ alin.1) lit.b), 182², 182³, 182⁴ şi 182⁵ din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003 (HCC nr.8/2018);

• Legea nr.257 din 22 decembrie 2017 cu privire la completarea Codului audiovizualului al Republicii Moldova (HCC nr.16/2018);

• textul “dar nu mai mult de 72 000 lei” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997 (HCC nr.20/2018);

• articolul 458 alin.(3) pct.4) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, în măsura în care revizuirea va putea fi solicitată în baza hotărârii de declarare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale aplicate în cauză, doar dacă hotărârea Curţii conţine în mod expres o asemenea menţiune (HCC nr.21/2018);

• - prevederile articolului 52 alin.(6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, în măsura în care nu le sunt aplicabile copiilor în privinţa cărora există contraindicaţii medicale argumentate şi documentate;

- prevederile pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016 (HCC nr.26/2018);

• următoarele prevederi din Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.218 din 24 octombrie 2008:

- textul “se sancţionează cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore sau cu arest contravenţional de la 7 la 15 zile” de la articolul 78/1;

- articolul 37 alin.(3), în măsura în care, în cazul comiterii contravenţiei prevăzute de articolul 78/1, instanţele judecătoreşti pot aplica sancţiunea muncii neremunerate în folosul comunităţii fără acordul persoanei;

- articolul 38 alin.(6), în măsura în care, în cazul comiterii contravenţiei prevăzute de articolul 78/1, instanţele judecătoreşti le pot aplica arestul contravenţional persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare, dacă starea lor de sănătate permite acest fapt.

Până la modificarea legii contravenţionale de către Parlament, instanţele de judecată pot aplica, cu titlu de excepţie, amenda pentru comiterea contravenţiei prevăzute de articolul 78/1, doar dacă se respectă următoarea ordine consecutivă: (i) nu este executată munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată fără acordul persoanei;(ii) nu poate fi aplicat arestul contravenţional din motive ce ţin de starea de sănătate, în cazul persoanelor care au împlinit vârsta generală de pensionare, şi (iii) amenda nu va afecta în mod indirect victima.

Până la modificarea legii contravenţionale de către Parlament, termenul de prescripţie pentru comiterea contravenţiei prevăzute de articolul 78/1 va fi de 5 ani (HCC nr.28/2018);

• tabelul nr.1 din alineatul (1) al articolului 20 din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii, în măsura în care dreptul la pensia de dizabilitate în cazul unei dizabilităţi severe provocate de o afecţiune generală se acordă în funcţie de stagiul de cotizare efectiv realizat (HCC nr.29/2018);

• textul “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 60 alin.(1) pct.7) şi textul “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, în măsura în care acestea nu se aplică victimelor torturii şi reprezentanţilor acestora, care trebuie să aibă acces la toate materialele cauzei penale pe durata urmăririi penale, cu excepţia cazului când accesul în discuţie poate fi restricţionat de către procuror, printr-o ordonanţă motivată, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: (i) restricţia este stabilită pentru o perioadă de timp rezonabilă; (ii) restricţia se referă doar la anumite acte procedurale şi (iii) există riscul ca accesul deplin la materialele cauzei penale să prejudicieze desfăşurarea urmăririi penale (HCC nr.31/2018).

2. PREVEDERI DECLARATE NECONSTITUŢIONALE

Curtea a declarat neconstituţionale:

• textele “activităţii fără licenţă” şi “amendă în mărimea venitului brut” din articolul 10 punctul 4 din Legea nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (HCC nr.2/2018);

• textul “precum şi care efectuează decontări în numerar şi prin virament prin intermediari” şi textul “sancţiuni pecuniare în proporţie de 10 la sută din sumele plătite” din articolul 10 punctul 5 din Legea nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (HCC nr.5/2018);

• textul “şi care a susţinut proba detectorului comportamentului simulat (poligraf)” din articolul 11 alin.(12) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016 cu privire la Autoritatea Naţională de Integritate (HCC nr.6/2018);

• textul “din momentul stabilirii ei” de la teza I a articolului 34 alin.(3) din Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.218 din 24 octombrie 2008 (HCC nr.7/2018);

• textele:

- “domiciliată în Republica Moldova” din articolul 2 alin.(1) al Legii nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii;

- “Asiguratului care îşi stabileşte domiciliul în străinătate nu i se acordă drept la pensie conform legi” din articolul 36 alin.(1) al Legii nr.156 din 14 octombrie 1998 privind sistemul public de pensii (HCC nr.10/2018);

• textul “amendă de la 400 la 500 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de la 20 la 40 de ore sau cu arest contravenţional pe un termen de 15 zile” din articolul 233 alineatul (3) din Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.218 din 24 octombrie 2008 (HCC nr.11/2018);

• litera c) din alineatul (2) al articolului 361 din Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002 (HCC nr.12/2018);

• textele:

- “[...] doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare” din articolul 25 alineatul (1) din Legea nr.947 din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii;

- “b) verifică legalitatea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în cazurile prevăzute de lege” din articolul 10 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10 februarie 2000 (HCC nr.13/2018);

• textul “practicate pentru aceleaşi moduri de transport” de la pct.8 alineatul al treilea din Regulamentul cu privire la modul de declarare a valorii în vamă a mărfurilor introduse pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.600 din 14 mai 2002 (HCC nr.14/2018);

• textul “inclusiv în cazul intervenirii termenului de prescripţie” din articolul 38 alin.(1) lit.m) din Legea nr.288 din 16 decembrie 2016 cu privire la funcţionarul public cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (HCC nr.15/2018);

• articolul 4 alin.(2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, adoptat prin Legea nr.502 din 16 iunie 1995, şi articolul 31 alin.(2) din Legea nr.317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională (HCC nr.17/2018);

• textul “în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor. Calificativul acordat nu poate fi contestat” din articolul 43 alin.(4) din Legea nr.1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură (HCC nr.18/2018);

• articolul 178 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, referitoare la omisiunea de a reglementa durata maximă pentru care poate fi dispusă obligaţia de a nu părăsi ţara (HCC nr.19/2018);

• textul “amendă în mărime de 3 600 lei pentru fiecare factură” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997 (HCC nr.20/2018);

• articolul 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002 (HCC nr.22/2018);

• articolul 3 alin.(1) din Legea nr.328 din 23 decembrie 2013 privind salarizarea judecătorilor şi procurorilor, în măsura în care nu reglementează sporul pentru deţinerea gradului ştiinţific, sporul pentru grad de calificare şi sporul pentru păstrarea secretului de stat (HCC nr.24/2018);

• articolul 13 alineatul (1) litera b) din Codul electoral, adoptat prin Legea nr.1381 din 21 noiembrie 1997 (HCC nr.25/2018);

• textul “şi în cazul infracţiunilor care au fost săvârşite fără aplicarea constrângerii fizice sau psihice, nu s-au soldat cu cauzarea de prejudicii vieţii şi sănătăţii persoanei sau nu au fost săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, învinuitul, inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracţiunii” din articolul 185 alin.(1) din Codul de procedură penală (HCC nr.27/2018);

• articolul 521 alin.(2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, precum şi omisiunea reglementării posibilităţii persoanei juridice inculpate de a-şi desemna un reprezentant în cadrul procedurilor penale.

Până la remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta hotărâre şi până la înlăturarea viciului de neconstituţionalitate, persoanele juridice învinuite sau inculpate îşi vor putea desemna singure, într-un termen rezonabil, reprezentanţii în cadrul procedurilor penale. Atunci când nu o vor face, această sarcină le va reveni judecătorilor de instrucţie sau, după caz, instanţelor de judecată la solicitarea procurorului (HCC nr.30/2018);

• articolul 445 şi textul “şi 445” din articolul 461 din Codul contravenţional, adoptat prin Legea nr.218 din 24 octombrie 2008.

Până la modificarea legii contravenţionale de către Parlament, instanţele de judecată trebuie să constate, în fiecare caz particular, dacă lipsa unei menţiuni în procesul-verbal nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei sau dacă aceasta poate fi acoperită (confirmată) de către instanţa de judecată (HCC nr.32/2018).

3. INTERPRETAREA PREVEDERILOR CONSTITUŢIONALE

Curtea a interpretat unele prevederi din Constituţie, stabilind că:

• - Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul să iniţieze desfăşurarea referendumurilor legislative, în condiţiile legii.

- Până la reglementarea procedurii de iniţiere a referendumurilor legislative şi de oficializare a rezultatelor acestora, competenţa de a verifica validitatea în sens formal şi material a textelor supuse referendumurilor, precum şi de a oficializa rezultatele acestora, îi aparţine Parlamentului (HCC nr.23/2018).

• - În materie de apărare naţională, Parlamentul dispune de o competenţă legislativă exclusivă.

- Parlamentul adoptă documente de politici în materie de apărare naţională în limitele stabilite de Constituţie şi de legile în materie. Adoptarea strategiei naţionale de apărare se înscrie în sfera de competenţă a Parlamentului.

- Articolul 87 din Constituţie nu prevede o răspundere a Preşedintelui Republicii Moldova pentru capacitatea de apărare a statului. Aceasta nu exclude posibilitatea adoptării unei legi, în spiritul Constituţiei, prin care Preşedintelui Republicii Moldova i-ar reveni o asemenea răspundere.

- Preşedintele Republicii Moldova este competent să întreprindă în materie de securitate şi de apărare naţională doar măsurile care sunt prevăzute şi îi sunt permise potrivit legii (HCC nr.33/2018).

4. VALIDAREA MANDATELOR DE DEPUTAT

În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală următorilor candidaţi supleanţi:

• dl Sergiu Ceauş, pe lista Partidului Liberal Democrat din Moldova (HCC nr.3/2018);

• dl Veaceslav Nedelea, pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.9/2018).

5. DECIZIILE CURŢII

În procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale în anul 2018, Curtea a emis decizii de inadmisibilitate, în baza prevederilor Codului jurisdicţiei constituţionale şi a Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

Motivele privind declararea inadmisibilităţii sesizării sunt statuate în punctul 28 din Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională⁵². Astfel, sesizarea urmează a fi declarată inadmisibilă în cazul în care:

____________________

⁵² Aprobat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.AG-3 din 3 iunie 2014 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.185-199 din 18.07.2014) http://constcourt.md/public/files/file/Baza%20legala/D_AG3.pdf

a) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii;

b) există o hotărâre/decizie/aviz al Curţii având ca obiect prevederile contestate;

c) normele contestate au fost modificate sau abrogate;

d) sesizarea este vădit nefondată.

De asemenea, potrivit pct.29 din Regulamentul supra, sesizarea urmează a fi restituită prin scrisoare autorului sesizării, fiind astfel inadmisibilă spre examinare în fond, în cazul în care:

a) sesizarea nu este motivată şi nu cuprinde obiectul pe care sunt întemeiate cerinţele;

b) nu este demonstrată legătura de cauzalitate între prevederile contestate şi normele constituţionale invocate;

c) sesizarea nu întruneşte condiţiile de formă;

d) autorul sesizării nu a prezentat informaţia suplimentară şi nu a răspuns la întrebările formulate de Curte în termenul stabilit.

5.1. Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind controlul constituţionalităţii actelor normative

Făcând o analiză a deciziilor de inadmisibilitate a sesizărilor privind controlul de constituţionalitate, depuse la Curte în anul 2018, cel mai des au fost invocate următoarele motive:

a) soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii: în DCC nr.27/2018, Curtea a observat că autorul sesizării solicita, de fapt, controlul legalităţii unei Hotărâri a Guvernului, şi nu controlul constituţionalităţii acesteia, ceea ce excede rolului constituţional al Curţii Constituţionale. Controlul de legalitate, prin definiţie, revine instanţelor de judecată;

b) sesizarea este vădit nefondată, fapt constatat în DCC nr.64/2018, deoarece reglementarea obiectului sesizării intră în sfera atribuţiilor legitime ale statului, iar în DCC nr.66/2018, 86/2018, 23/2018 Curtea a menţionat că simpla existenţă a îndoielilor cu privire la oportunitatea sau eficienţa unei reglementări juridice penale nu oferă motive pentru a se constata lipsa conformităţii acesteia cu Constituţia;

c) prin abrogarea prevederilor contestate, sesizarea a rămas fără obiect şi nu a putut fi acceptată pentru examinare în fond. În DCC nr.153/2018, Curtea a constatat că Parlamentul a adoptat o nouă lege, iar legea care forma obiectul sesizării a fost abrogată.

5.2. Decizii de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate

În cadrul adoptării deciziilor de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut atât temeiurile generale de inadmisibilitate, cât şi cele opozabile la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi care nu au întrunit condiţiile indicate la art.19 /2 din Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională astfel, s-a constatat că:

a) obiectul excepţiei nu intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;

b) excepţia nu este ridicată de către părţile litigiului sau reprezentantul acestora şi nici de instanţa de judecată din oficiu;

c) prevederile contestate nu urmează a fi aplicate la soluţionarea litigiului;

d) există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate.

Preponderent au fost invocate următoarele motive:

a) Sesizarea este nefondată - DCC nr.2/2018, 6/2018, 9/2018, 13/2018, 14/2018, 15/2018, 16/2018, 17/2018, 30/2018, 40/2018, 41/2018, 49/2018, 50/2018, 52/2018, 55/2018, 68/2018, 74/2018, 77/2018, 79/2018, 80/2018, 105/2018, caracterul nefondat fiind determinat de lipsa legăturii de cauzalitate între dispoziţia contestată şi prevederea constituţională invocată; autorul nu a formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate; autorul a interpretat eronat unele prevederi normative; au fost comparate prevederile mai multor acte legislative între ele, iar concluzia raportată la dispoziţii ori principii ale Constituţiei; normele invocate nu prezintă probleme de constituţionalitate; sesizarea nu era motivată şi nu cuprindea obiectul şi împrejurările pe care autorul să îşi întemeieze cerinţele; lipsa argumentelor.

Astfel, în DCC nr.24/2018 Curtea a menţionat că, deşi autorul sesizării a invocat existenţa unui tratament diferenţiat, el nu a demonstrat pretenţiile invocate. În DCC nr.7/2018 Curtea a subliniat că sesizarea trebuie să fie motivată şi să cuprindă obiectul şi împrejurările pe care subiectul îşi întemeiază cerinţele. Astfel, întrucât autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu şi-au motivat criticile de neconstituţionalitate în raport cu prevederile constituţionale invocate, Curtea nu are competenţa de a formula propriile critici, la care, ulterior, să şi răspundă.

b) Soluţionarea sesizării nu intră în competenţa Curţii - DCC nr.1/2018, 4/2018, 5/2018, 10/2018, 11/2018, 12/2018, 28/2018, 33/2018, 43/2018, 45/2018, 51/2018, 56/2018. Alegaţiile autorului s-au încadrat în sfera unei problematici care excedează controlului constituţionalităţii. În DCC nr.18/2018 Curtea a menţionat că o prevedere legală poate constitui obiect al jurisdicţiei constituţionale doar în cazul în care normele constituţionale invocate au incidenţă în privinţa normelor contestate. Nu este de competenţa Curţii să compare prevederi ale mai multor acte legislative între ele şi să raporteze concluzia care ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. În DCC nr.28/2018 Curtea a subliniat că în cazul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate instanţele de drept comun trebuie să-şi exercite competenţa de a verifica dacă termenele menţionate au fost respectate şi aplicate în conformitate cu legislaţia specială incidentă, iar o eventuală aplicare deficitară a dispoziţiilor legale de către instanţele judecătoreşti nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate. Potrivit DCC nr.45/2018, 51/2018, 91/2018, problema invocată nu reclamă un control de constituţionalitate, ci se referă la interpretarea legii. În DCC nr.69/2018 Curtea a observat că, sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textului de lege, autorul solicita verificarea unei norme care stabileşte o definiţie generală, prin care legislatorul a dorit să explice o noţiune, şi nu a unei norme aplicabile în cazul unor situaţii juridice. În DCC nr.91/2018 s-a subliniat că Curtea nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, o interpretare izolată şi vădit eronată a conţinutului normativ al textului, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice.

c) La ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost formulat obiectul acesteia - DCC nr.8/2018, 22/2018, 57/2018, 16/2018, 19/2018, 31/2018, 32/2018, 59/2018, 60/2018, 67/2018, 65/2018, 102/2018. Astfel, Curtea a subliniat că prevederea invocată comporta un caracter generic şi constituie imperative de ordin general-obligatoriu, care stau la baza oricăror reglementări şi nu pot constitui repere individuale şi separate (DCC nr.8/2018); criticile au fost formulate în abstract (DCC nr.57/2018). Curtea a stabilit că, dacă ar proceda la examinarea unei astfel de excepţii de neconstituţionalitate, s-ar substitui autorului acesteia în privinţa formulării unor critici de neconstituţionalitate, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu (DCC nr.60/2018). Excepţia de neconstituţionalitate are caracterul unei actio popularis şi, prin urmare, nu poate fi acceptată pentru examinare în fond (DCC nr.102/2018).

d) Prevederile contestate nu urmau a fi aplicate la soluţionarea litigiului, neavând astfel legătură cu fondul litigiului principal - DCC nr.29/2018, 42/2018. Astfel, Curtea a menţionat că excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un instrument de apărare a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale şi poate fi ridicată doar ca un incident în cadrul examinării acţiunii principale. Prin urmare, norma contestată trebuie să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată (DCC nr.54/2018).

e) A existat o hotărâre sau o decizie anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate, fiind astfel repetitive, sau constatările din jurisprudenţa anterioară au fost aplicabile mutatis mutandis, fără să fi intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe - DCC nr.38/2018, 48/2018.

5.3. Decizii de inadmisibilitate a sesizărilor privind interpretarea Constituţiei

Pe parcursul anului 2018, Curtea a pronunţat decizia nr.93 de inadmisibilitate a unei sesizări depuse de către un grup de deputaţi, prin care s-a solicitat interpretarea unor prevederi ale Constituţiei. Prin respectiva decizie Curtea a reamintit principiul general de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă. Curtea a subliniat că va ţine cont pe viitor, atunci când va trebui să decidă admisibilitatea unei sesizări înaintate de către deputaţii din Parlamentul Republicii Moldova cu privire la o eventuală omisiune legislativă, de acţiunile lor legislative pentru remedierea acestei situaţii. Curtea a menţionat că îşi rezervă competenţa de a declara neconstituţională o omisiune legislativă, sesizată fiind cu o problemă concretă, după ce actorii parlamentari au depus eforturi pentru remedierea situaţiei, şi nu ca urmare a solicitării interpretării normelor constituţionale raportate la o situaţie generală.

6. ADRESE

Pe parcursul anului 2018, Curtea a formulat opt adrese către Parlament, după cum urmează:

• Adresa nr.PCC-01/1f-2 din 05.01.2018, Avizul nr.2 din 05.01.2018

La 5 ianuarie 2018, prin Avizul nr.2, Curtea Constituţională a constatat ca circumstanţă care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova în cadrul procedurii legislative refuzul deliberat al Preşedintelui de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de promulgare a Legii nr.257 din 22 decembrie 2017 cu privire la completarea Codului audiovizualului al Republicii Moldova, în privinţa căreia Parlamentul şi-a menţinut hotărârea adoptată anterior, ceea ce constituie, în sensul articolului 91 din Constituţie, imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţia în cauză.

Totodată, Curtea a statuat că, în temeiul articolului 91 din Constituţie, în ordinea exercitării interimatului, Preşedintele Parlamentului sau Prim-ministrul va emite, în calitate de Preşedinte interimar, decretul de promulgare a Legii nr.257 din 22 decembrie 2017 cu privire la completarea Codului audiovizualului al Republicii Moldova.

Curtea a menţionat că, în cadrul procedurii de promulgare a legilor, Preşedintele Republicii Moldova are dreptul să înainteze obiecţii asupra legii votate de Parlament o singură dată, însă nu are drept de veto faţă de legea adoptată, aceasta fiind prin excelenţă opera Parlamentului, în calitate de unică autoritate legislativă a statului.

Curtea a constatat că refuzul Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de promulgare a Legii nr.257 din 22 decembrie 2017, în privinţa căreia Parlamentul şi-a menţinut hotărârea adoptată anterior, constituie o încălcare a normei imperative exprese a articolului 93 din Constituţie şi, astfel, şi a jurământului depus la învestirea în funcţie.

Reiterând cele expuse în Adresa nr.PCC-01/124b din 17 octombrie 2017, Curtea a solicitat Parlamentului să opereze modificările de rigoare în acest sens.

• Adresa nr.PCC-01/154g-2 din 30.01.2018, HCC nr.2 din 30.01.2018

La 30 ianuarie 2018 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.2 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din art.10 pct.4 din Legea nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Prin această Hotărâre, Curtea a declarat neconstituţionale textele “activităţii fără licenţă” şi “amendă în mărimea venitului brut” din pct.4 al art.10 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Curtea a reţinut că reglementarea paralelă a răspunderii pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător fără licenţă, atât în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (art.10 pct.4), cât şi în Codul contravenţional (art.169 lit.(l), art.197, art.248, art.263 alin.(4), art.277/1 alin.(2) etc.), nu corespunde cerinţelor de calitate a legii, deschizând teren pentru decizii arbitrare, incertitudine şi insecuritate juridică.

De asemenea, Curtea a constatat că art.10 pct.4 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi instituie amenda într-o formă absolut determinată, instanţa de judecată fiind lipsită de posibilitatea individualizării sancţiunii, rolul său reducându-se la o simplă formalitate de validare a actului de constatare.

Curtea a subliniat că deficienţele conturate supra reclamă intervenţia Parlamentului în vederea operării modificărilor de rigoare în cadrul legal, ţinând cont de considerentele expuse în hotărârea menţionată.

• Adresa nr.PCC-01/99g/nr.4 din 20.02.2018, HCC nr.4 din 20.02.2018

La 20 februarie 2018 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.4 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din art.401 alin.(1) din Codul contravenţional.

Prin această hotărâre, Curtea a recunoscut constituţional textul “[…] 313 […] se examinează de Centrul Naţional Anticorupţie” din alineatul (1) al articolului 401 din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24 octombrie 2008, în măsura în care contravenţia prevăzută la articolul 313 din Codul contravenţional doar se constată de agenţii constatatori din cadrul Centrului Naţional Anticorupţie şi se remite spre examinare instanţei de judecată competente.

Curtea a constatat că, deşi legislatorul a acordat instanţei de judecată competenţa exclusivă de a soluţiona cauzele contravenţionale pentru care este prevăzută sancţiunea privării de dreptul de a deţine anumite funcţii sau de a desfăşura o anumită activitate, prin art.401 alin.(1) din Codul contravenţional, acesta a atribuit şi Centrului Naţional Anticorupţie competenţa de a examina contravenţia cuprinsă la art.313 din Codul contravenţional, care prevede ca sancţiune atât amenda, cât şi privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie sau de a desfăşura o anumită activitate, în calitate de sancţiune complementară obligatorie.

Drept consecinţă, agentul constatator din cadrul Centrului Naţional Anticorupţie stabileşte vinovăţia şi aplică sancţiunea sub formă de amendă, iar ulterior remite dosarul contravenţional instanţei de judecată doar pentru aplicarea în privinţa contravenientului a sancţiunii “privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii”.

Astfel, Curtea a reţinut că în respectiva circumstanţă, în care instanţa de judecată este legată de constatările de fapt ale unor autorităţi administrative, rolul acesteia se reduce la o simplă formalitate de validare automată a actului de constatare şi de aplicare a sancţiunii sub forma privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii, fiind lipsită de exercitarea deplinei jurisdicţii.

• Adresa nr.PCC-01/26g din 06.03.2018, DCC nr.20 din 06.03.2018

La 6 martie 2018 Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr.20, prin care a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate privind controlul constituţionalităţii textului “încetarea urmăririi penale are loc în cazurile de nereabilitare a persoanei, prevăzute la art.275 pct.4)–9) din prezentul Cod” de la alineatul (2) al articolului 285 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003.

În decizia menţionată, Curtea a constatat existenţa unei necorelări între prevederile art.6 lit.b) din Legea nr.1545-XIII din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti şi cele ale art.285 alin.(2) din Codul de procedură penală, în partea ce ţine de efectul nereabilitării persoanei în cazul încetării urmăririi penale.

Astfel, Curtea a constatat că prin Legea nr.66 din 5 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova autoritatea legislativă a stabilit că încetarea urmăririi penale are ca efect nereabilitarea persoanei. Totodată, Curtea a observat că modificările Codului de procedură penală însă nu au generat o nouă redacţie a articolului 6 lit.b) din Legea nr.1545-XIII din 25 februarie 1998, care prevede că dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de lege, apare în cazul încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare.

Prin urmare, în vederea asigurării unităţii reglementărilor legislative, Curtea consideră necesară eliminarea necorelării constatate.

• Adresa nr.PCC-01/61g/nr.18 din 03.07.2018, HCC nr.18 din 03.07.2018

Pe 3 iulie 2018, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.18 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19 iulie 2002.

Curtea a conchis că unele prevederi din articolul 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, care limitează controlul instanţei de contencios administrativ sesizate la verificarea respectării procedurii de către Comisia de licenţiere, sunt neconstituţionale. Controlul instanţei de contencios administrativ trebuie să fie unul deplin, în fapt şi în drept, cu privire la orice aspect (procedural sau substanţial).

Totuşi, Curtea a reţinut că, atunci când sunt ridicate probleme teoretice privind baremul stabilit şi punctajul acordat de către Comisia de licenţiere, instanţele de contencios administrativ nu trebuie să-şi substituie viziunea lor cu cea a Comisiei, ci să verifice doar dacă hotărârea Comisiei este una rezonabilă.

În acest context, Curtea a relevat că, în scopul asigurării unei garanţii procedurale efective, hotărârile Comisiei de licenţiere privind prestaţiile unor candidaţi considerate nerezonabile de către instanţele de contencios administrativ trebuie reevaluate, prin reverificarea lucrărilor scrise şi a înregistrărilor audio ale răspunsurilor prezentate la proba orală de către o comisie independentă.

Astfel, Curtea a subliniat că este necesară intervenţia Parlamentului, în vederea reglementării unui remediu efectiv, care să ofere posibilitatea reevaluării prestaţiilor sau a răspunsurilor date de către subiecţii hotărârilor Comisiei de licenţiere declarate nerezonabile de instanţele de contencios administrativ (e.g. instituirea de către Ministerul Justiţiei a unei comisii independente de reevaluare). În acest sens, ar fi binevenită efectuarea unui studiu de drept comparat şi preluarea celor mai bune practici internaţionale, care şi-au demonstrat eficacitatea. De asemenea, ar putea fi avută în vedere inclusiv instituirea prin lege a obligativităţii instituirii de comisii ad-hoc (şi nu permanente) pentru fiecare sesiune de examinare a candidaţilor care vor să acceadă în profesia de avocat.

• Adresa nr.PCC-01/53g-20 din 04.07.2018, HCC nr.20 din 04.07.2018

Prin Hotărârea nr.20 din 4 iulie 2018, Curtea Constituţională s-a pronunţat în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal.

În această hotărâre, Curtea a declarat neconstituţional textul “amendă în mărime de 3 600 lei pentru fiecare factură” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997.

Curtea a stabilit că lipsa mecanismelor prin care ar fi posibilă realizarea individualizării judiciare denaturează caracterul efectiv, proporţional şi disuasiv al sancţiunilor fiscale.

Curtea a constatat că astfel de reglementări, care stabilesc sancţiunea amenzii în mărime fixă, sunt prevăzute într-un şir de articole din Codul fiscal. Curtea a atras atenţia Parlamentului că aceste articole ar putea fi supuse unor modificări, ţinând cont de considerentele prezentate în hotărârea menţionată.

• Adresa nr.PCC-01/94g din 01.10.2018, HCC nr.22 din 01.10.2018

Prin Hotărârea nr.22 din 1 octombrie 2018, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional articolul 328 alineatul (3) litera d) din Codul penal al Republicii Moldova.

Curtea a reţinut că nu există niciun text normativ care ar defini noţiunea de “urmări grave”, utilizată în articolul 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal. De asemenea, legea nu stabileşte niciun criteriu material care să cuantifice gravitatea urmării prejudiciabile. Astfel, există riscul ca o urmare să fie catalogată drept gravă în baza unor criterii arbitrare şi discreţionare de către cei care au competenţa aplicării legii penale.

Totuşi, Curtea a menţionat că, deşi a constatat neconstituţionalitatea articolului 328 alin.(3) lit.d) din Codul penal, acest fapt nu împiedică Parlamentul să precizeze întinderea şi conţinutul acestei agravante. Astfel, aceste prevederi ar putea fi modificate în vederea stabilirii în mod expres şi cu exactitate a urmărilor care pot fi calificate ca “urmări grave” în contextul infracţiunii de exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu.

De asemenea, având în vedere faptul că noţiunea de “urmări grave” se regăseşte şi în alte articole ale Codului penal, Curtea a atras atenţia Parlamentului la necesitatea aducerii normelor penale în corespundere cu raţionamentele expuse în hotărârea menţionată.

• Adresa nr. PCC-01/132g/nr.30, HCC nr.30 din 22.11.2018

Pe 22 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.30 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 521 alin.(2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003.

Curtea a conchis că unele prevederi din articolul 521 alin.(2) din Codul de procedură penală încalcă posibilitatea persoanei juridice învinuite de a-şi desemna un alt reprezentant atunci când reprezentantul ei legal este urmărit penal pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe. De asemenea, nu este reglementată posibilitatea persoanei juridice inculpate de a-şi desemna un reprezentant în cadrul procedurilor penale. În consecinţă, aceste insuficienţe de ordin legal sunt neconstituţionale.

Curtea a reţinut că optimizarea celor două principii concurente – dreptul la apărare şi realizarea intereselor justiţiei – reclamă ca, atunci când o persoană juridică este acuzată, ea să-şi poată desemna reprezentantul legal care să o reprezinte în cadrul procedurilor penale. În situaţia în care şi reprezentantul legal este acuzat în cadrul aceloraşi proceduri, persoana juridică trebuie să-şi poată desemna un alt reprezentant. În eventualitatea în care persoana juridică nu-şi desemnează un alt reprezentant, fie judecătorul de instrucţie la faza de urmărire penală, fie instanţa de judecată la judecarea cauzei trebuie să preia această sarcină la solicitarea procurorului.

În scopul asigurării unor garanţii procedurale efective, este necesară intervenţia Parlamentului, în vederea reglementării prevederilor care să le garanteze persoanelor juridice învinuite sau inculpate dreptul de a-şi desemna reprezentantul în cadrul procedurilor penale. De asemenea, este necesară instituirea prin lege a competenţei instanţei de judecată de a interveni în privinţa desemnării reprezentantului persoanei juridice în cadrul procedurilor penale, atunci când persoana juridică nu îl numeşte.

TITLUL III

EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Consecinţele juridice ale actului normativ sau ale unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale urmează a fi înlăturate conform legislaţiei în vigoare.

Actele Curţii Constituţionale au efect erga omnes, fiind obligatorii şi opozabile tuturor subiecţilor, indiferent de nivelul autorităţii.

Actele adoptate de Curte evidenţiază caracterul consecvent, obiectiv şi exigent al jurisdicţiei constituţionale în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reliefând, în acelaşi timp, modul în care este percepută ideea de constituţionalitate şi rolul Curţii ca factor stabilizator în societate şi factor moderant între ramurile puterii de stat. Exercitarea cu imparţialitate a acestor atribuţii învederează calitatea Curţii Constituţionale de componentă esenţială a statului de drept.

Hotărârile Curţii Constituţionale sunt destinate în primul rând legislatorului, dar şi altor subiecţi, care participă la procesul legislativ. Rezultatul muncii legislativului şi a altor autorităţi antrenate în creaţia normativă este apreciat într-un proces al justiţiei constituţionale, mai mult, hotărârea Curţii impune acestora obligaţia de a întreprinde măsurile legislative adecvate. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive, nu pot fi supuse nici unei căi de atac, inclusiv de către legislator, şi sunt obligatorii. Din acest motiv, anume factorii juridici, şi nu cei politici, emotivi sau de altă natură, trebuie să determine reacţiile faţă de actele Curţii, în special dacă ele generează obligaţii concrete pentru subiecţi.

Constatarea inacţiunii legislative, adică a lacunei legii sau a altui act normativ contrar Constituţiei generează, în mod inevitabil, consecinţe juridice. Hotărârea Curţii Constituţionale presupune obligaţia legislatorului de a soluţiona problema existenţei unor lacune de drept printr-o reglementare adecvată şi eliminarea prevederilor defectuoase. Absenţa reacţiei legislatorului la hotărârea Curţii, întârzierile în soluţionarea acestor probleme sau eliminarea parţială a lacunelor sunt contrare ordinii de drept, existenţa acestora fiind inadmisibilă şi intolerabilă.

Respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una dintre ramurile puterii nu intervine asupra competenţelor unei alte ramuri, dar şi faptul că nici una dintre aceste ramuri nu îşi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate, îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie a fost impusă printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale.

Lipsa unei intervenţii legislative a Parlamentului în vederea executării actelor instanţei de jurisdicţie constituţională echivalează cu neexercitarea competenţei de bază a acestuia, şi anume cea de legiferare, atribuită de Constituţie. Această situaţie se atestă în condiţiile în care unele hotărâri ale Curţii Constituţionale, prin care se declară neconstituţională o prevedere legală sau un act, pot genera vid legislativ şi existenţa unor deficienţe şi incertitudini în aplicarea legii.

În vederea excluderii acestor repercusiuni negative, art.28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională prevede că Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ sau a unor părţi ale acestuia declarate neconstituţionale. Proiectul de lege respectiv urmează a fi examinat de Parlament în mod prioritar.

În cele din urmă menţionăm că hotărârile Curţii Constituţionale reprezintă, în sine, o constatare juridică general obligatorie, bazată pe elucidarea esenţei problemei constituţionale în urma interpretării oficiale a normelor corespunzătoare din Constituţie şi explicării conţinutului normelor constituţionale invocate. Din teza expusă rezultă că este insuficientă şi incompletă executarea doar a dispozitivului hotărârii Curţii Constituţionale. Respectarea efectului general obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, considerentelor, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor Constituţiei, or, hotărârea este un întreg, o unitate a considerentelor şi dispozitivului.

Executarea hotărârii Curţii Constituţionale trebuie să comporte un dublu efect juridic. În primul rând, aceasta trebuie să reprezinte o garanţie pentru protecţia dreptului subiectiv al fiecăruia şi, în al doilea rând, să devină izvor de drept pentru legiuitor şi executiv, jucând rolul unui diriguitor în domeniul dezvoltării dreptului. Doar împreună aceste aspecte pot garanta supremaţia Constituţiei prin asigurarea constituţionalităţii actelor normative.

1. Gradul de executare a hotărârilor care declară neconstituţionale prevederile unor acte normative

În vederea monitorizării procesului de modificare a actelor legislative, prevederile cărora au fost declarate neconstituţionale prin hotărâri ale Curţii Constituţionale, Curtea solicită în mod regulat de la Parlament şi Guvern o informaţie asupra nivelului de executare a actelor adoptate. În răspunsurile trimise, atât legislativul, cât şi executivul au ilustrat modul cum decurge executarea hotărârilor şi adreselor Curţii, indicând la ce etapă a procedurii legislative se află proiectele elaborate. Astfel, pe parcursul anului 2018, din 14 horărâri pasibile de executare au fost executate 10 hotărâri. Din 15 hotărâri pronunţate în anul 2017 şi pasibile de executare au fost executate 4 hotărâri. Din 17 hotărâri pronunţate în anul 2016 şi pasibile de executare au fost executate 14 hotărâri.

2. Gradul de executare a adreselor Curţii Constituţionale

Adresa constituie actul prin intermediul căruia Curtea Constituţională, fără a substitui organul legislativ, îşi exercită, potrivit dispoziţiilor art.79 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, rolul său de “legislator pasiv”, atenţionând asupra unor lacune sau carenţe existente în legislaţie şi insistând asupra necesităţii operării de modificări în reglementările legale care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale este orientată preponderent spre soluţionarea sesizărilor depuse şi exercitarea în acest scop a competenţelor constituţionale. Analiza actelor supuse controlului constituţionalităţii, interpretarea normelor constituţionale, modul de executare a hotărârilor Curţii Constituţionale etc. constituie instrumente care au un rol decisiv în procesul de perfecţionare a cadrului legislativ. Adresele, care se referă preponderent la omisiunile în legislaţie, de asemenea, contribuie la dezvoltarea sistemului de drept în stat.

În anul 2018 din 6 adrese pasibile de executare au fost executate 2 adrese; în anul 2017 din 12 adrese pasibile de executare au fost executate 2 adrese; în anul 2016 din 17 adrese pasibile de executare au fost executate 13, iar 2 adrese au fost executate parţial.

TITLUL IV

COLABORĂRI ŞI ALTE ACTIVITĂŢI ALE CURŢII

Activitatea jurisdicţională a Curţii este consolidată şi dezvoltată prin menţinerea continuă a relaţiilor de colaborare în domeniul dreptului constituţional cu instituţiile internaţionale şi regionale, precum şi prin menţinerea relaţiilor fructuoase cu curţile constituţionale şi instituţiile similare din alte state. În anul 2018 priorităţile de cooperare internaţională ale Curţii s-au axat pe următoarele domenii.

1. Activitatea CCM în organizaţiile internaţionale

În perioada 13-14 iunie, delegaţia Curţii Constituţionale a participat la Conferinţa preparatorie a Cercului Preşedinţilor pentru cel de-al XVIII-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene (CCCE), care s-a desfăşurat la Praga, Republica Cehă, fiind găzduită de Curtea Constituţională a Republicii Cehe.

În cadrul Conferinţei preparatorii a fost aprobată tema celui de-al XVIII-lea Congres CCCE - “Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului: relaţiile internaţionale, transnaţionale şi naţionale catalogate în secolul XXI”.

De asemenea, au fost propuse şi votate în unanimitate modificări la art.10 par.1 şi par. 2 din Regulamentul CCCE, propuse de către Curtea Supremă a Principatului de Monaco. Astfel, noua redacţie a art.10 prevede:

“ (1) Invitaţia scrisă de a participa la Cercul Preşedinţilor trebuie să fie însoţită de un proiect de agendă.

(2) Agenda este adoptată la începutul evenimentului, conţinând tematicile individuale, care vor fi discutate.”

În cadrul aceleiaşi Conferinţe s-a votat în unanimitate că cel de-al XVIII-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene (CCCE) se va desfăşura la Praga, Republica Cehă, în perioada 26-29 mai 2020.

Tot în această perioadă, la Praga, delegaţia noastră a participat la Conferinţa internaţională cu genericul “Începuturile noastre: succesorii lui Hans Kelsen”, dedicată împlinirii a 25 de ani de activitate a Curţii Constituţionale din Republica Cehă. În cadrul acestui eveniment Preşedintele CCM, dl Mihai Poalelungi, a ţinut un discurs.

În discursul său, dl Preşedinte a relatat despre evoluţia istorică a controlului constituţionalităţii în Republica Moldova.

2. Activitatea CCM în organizaţiile regionale

Pe parcursul anului 2018, reprezentanţii CCM au participat la două întruniri care au avut loc sub auspiciile Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ). BBCJ este o organizaţie regională, din care fac parte curţile constituţionale ale Georgiei, Lituaniei, Republicii Moldova, Ucrainei, iar din luna mai, şi Tribunalul Constituţional al Republicii Polonia, organizaţie, instituită în scopul afirmării supremaţiei Constituţiei şi justiţiei constituţionale, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, exprimând nevoia respectării independenţei şi suveranităţii statelor, precum şi a integrităţii lor teritoriale.

Din 1 ianuarie 2018, preşedinţia BBCJ a fost preluată de Curtea Constituţională din Georgia. Conform Statutului BBCJ, ţara care deţine preşedinţia organizează congresul anual al Asociaţiei.

2.1. Reuniunea preparatorie a celui de-al III-lea Congres BBCJ

În perioada 3-4 aprilie, delegaţia CCM s-a deplasat la Tbilisi, Georgia, unde a avut loc reuniunea preparatorie a celui de-al III-lea Congres. În cadrul acestei reuniuni, reprezentanţii curţilor constituţionale din Georgia, Lituania, Moldova şi Ucraina au adoptat o Rezoluţie privind admiterea Tribunalului Constituţional al Republicii Polonia în calitate de membru al Asociaţiei, din data de 16 mai 2018, în baza cererii depuse şi a afirmaţiei de adeziune la principiile şi scopurile comune propuse de Asociaţie. De asemenea, în cadrul reuniunii a fost adoptată Declaraţia cu privire la condamnarea agresiunii şi a încălcării drepturilor omului în teritoriile ocupate ale statelor-membre ale BBCJ. Prin această Declaraţie, Asociaţia a subliniat rolul deosebit al curţilor constituţionale privind garantarea preeminenţei dreptului, rol indisolubil legat de respectarea dreptului internaţional şi a valorilor democratice europene.

Reprezentanţii curţilor constituţionale, prezenţi la reuniune, au accentuat necesitatea inevitabilă de tragere la răspundere pentru comiterea actelor de agresiune, ceea ce reprezintă o condiţie prealabilă esenţială pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi pentru prevenirea crimelor internaţionale. BBCJ şi-a exprimat sprijinul ferm faţă de eforturile autorităţilor georgiene, moldoveneşti şi ucrainene în ceea ce priveşte condamnarea agresiunii şi a atentatului la suveranitatea şi integritatea teritorială a Georgiei, Republicii Moldova şi Ucrainei, din partea Federaţiei Ruse, precum şi pentru pedepsirea celor vinovaţi de comiterea acestor crime.

2.2. Cel de-al III-lea Congres al Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre

În perioada 15-17 mai 2018, doi judecători ai Curţii Constituţionale a Republicii Moldova au participat la cel de-al treilea Congres al Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a Statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre, organizat la Tbilisi, Georgia. La acest Congres au mai participat reprezentanţi ai curţilor constituţionale din Georgia, Lituania, Polonia şi Ucraina.

Subiectul propus spre examinare în cadrul Congresului l-a constituit “Rolul curţilor constituţionale în procesul de integrare europeană”. Dl judecător Aurel Băieşu a prezentat jurisprudenţa în materia dreptului constituţional în Republica Moldova cu referire la orientarea spre spaţiul valoric european, iar dl judecător Veaceslav Zaporojan a ţinut un discurs cu privire la identitatea constituţională în procesul de integrare europeană.

2.3. Forumul de la Vilnius

Un alt format de cooperare între curţile constituţionale membre ale BBCJ îl constituie Forumul de la Vilnius. Această reuniune, organizată în cadrul Proiectului de cooperare “Asistenţa oferită curţilor constituţionale din Georgia, Republica Moldova şi Ucraina în vederea asigurării implementării şi protecţiei principiilor preeminenţei dreptului în contextul provocărilor regionale”, susţinut şi finanţat de către Ministerul Afacerilor Externe al Lituaniei, în cadrul Programului de dezvoltare a cooperării şi democraţiei, a avut loc în perioada 25-27 octombrie.

Curtea Constituţională din Moldova a fost reprezentată de domnii judecători Mihai Poalelungi, Aurel Băieşu şi Igor Dolea.

Programul vizitei a inclus participarea la reuniunea Asociaţiei Justiţiei Constituţionale a statelor din Regiunea Mării Baltice şi Mării Negre (BBCJ) şi la Adunarea Generală a BBCJ, precum şi la conferinţa internaţională a judecătorilor curţilor constituţionale din Georgia, Republica Lituania, Republica Moldova, Republica Polonă şi Ucraina - Forumul de la Vilnius.

În cadrul Forumului de la Vilnius, Preşedintele Curţii Constituţionale a Moldovei, dl Mihai Poalelungi, a ţinut un discurs pe tema “Utilizarea standardelor democratice împotriva democraţiei”. Pe lângă reprezentanţii organelor de control constituţional din Georgia, Moldova, Lituania, Ucraina, Polonia, la eveniment au participat şi reprezentanţi ai autorităţilor publice din Lituania şi cadre universitare. De asemenea, au fost lansate două publicaţii anuale privind jurisprudenţa curţilor membre ale BBCJ.

În cadrul aceluiaşi eveniment s-a decis că pentru perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2019, Curtea Constituţională din Lituania va prelua preşedinţia BBCJ, iar următorul Congres BBCJ, cel de-al IV-lea, cu genericul “Standardele constituţionale ale democraţiei directe”, va avea loc în intervalul de timp 15-17 mai 2019, la Klaipeda, Lituania.

De asemenea, delegaţia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a participat la Conferinţa internaţională cu genericul “Aniversarea a 25-a a Curţii Constituţionale din Lituania: experienţe şi noi provocări”, organizată de Universitatea Mykolas Romeris, Curtea Constituţională a Republicii Lituania, Comisia pentru afaceri juridice a Seimas-ului Republicii Lituania şi Asociaţia Baroului din Lituania.

3. Participări la alte evenimente internaţionale

3.1. Conferinţa internaţională dedicată rolului curţilor constituţionale în procesul globalizării secolului XXI

În perioada 23-26 mai 2018 delegaţia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, condusă de dl Preşedinte Mihai Poalelungi, a participat la conferinţa internaţională “Rolul curţilor constituţionale în procesul globalizării secolului XXI”, organizată la Riga, Letonia.

La această conferinţă au participat judecători şi funcţionari de la Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia de la Veneţia, precum şi reprezentanţi ai curţilor constituţionale şi curţilor supreme din peste 20 de state.

Conferinţa a avut loc în contextul evenimentelor organizate în legătură cu aniversarea a o sută de ani de la fondarea statului leton.

3.2. Masa rotundă cu genericul “Valorile constituţionale şi drepturile omului: provocările sec. XXI”, dedicată Zilei Constituţiei Ucrainei

În perioada 26-27 iunie 2018, judecătorul constituţional dl Veaceslav Zaporojan a participat la masa rotundă cu genericul “Valorile constituţionale şi drepturile omului: provocările secolului XXI”, dedicată Zilei Constituţiei Ucrainei. Pe lângă reprezentanţi ai autorităţilor locale, evenimentul a găzduit şi reprezentanţi ai curţilor constituţionale din statele membre ale BBCJ. În discursul său intitulat “Rolul curţilor constituţionale împotriva dezinformării”, dl Zaporojan a dezvăluit aspectul multidimensional al dreptului la informaţie, care serveşte unui şir de interese individuale şi de grup, fiind o primă condiţie a participării publicului la procesul democratic. În corelaţie cu principiile de la Johannesburg, domnia sa a menţionat că restricţia justificată prin prisma securităţii naţionale nu este legitimă, decât dacă scopul său real şi efectul demonstrabil constituie măsuri necesare de protecţie în existenţa unui stat sau a integrităţii sale teritoriale împotriva folosirii sau a ameninţării cu forţa. În acest context, dreptul la informaţie trebuie exercitat ţinând cont de două principii care stabilesc limitele discreţiei în acest domeniu: principiul asigurării securităţii informaţionale a statului şi principiul răspândirii informaţiei prin distribuitorii de servicii.

3.3. Conferinţa internaţională dedicată aniversării a 20-a a Curţii Constituţionale din Republica Azerbaidjan

În perioada 6-7 iulie 2018, delegaţia Curţii Constituţionale din Moldova, formată din domnii judecători Veaceslav Zaporojan, Victor Popa şi asistentul judiciar Vasile Oprea, a participat la conferinţa internaţională cu genericul “Statul de drept şi justiţia constituţională: valori şi priorităţi”, organizată la Baku şi dedicată celei de-a 20-a aniversări a Curţii Constituţionale a Republicii Azerbaidjan.

Evenimentul a fost organizat de Curtea Constituţională a Republicii Azerbaidjan în cooperare cu Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) şi Fundaţia germană pentru cooperare juridică internaţională (IRZ).

Conferinţa internaţională a fost deschisă de Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Azerbaidjan, dl Farhad Abdullayev. Domnia sa a subliniat importanţa tematicii conferinţei, exprimându-şi speranţa întru realizarea productivă a obiectivelor propuse de agenda evenimentului.

Printre oaspeţii de onoare prezenţi la eveniment a fost şi Preşedintele Republicii Azerbaidjan, dl Ilham Aliyev, care a ţinut să felicite Curtea Constituţională cu ocazia celei de-a 20-a aniversări, subliniind rolul Curţii drept garant fiabil al supremaţiei Constituţiei Republicii Azerbaidjan.

Un alt oaspete de onoare a fost Preşedintele Comisiei de la Veneţia, dl Gianni Buquicchio, care în discursul său a accentuat valoarea şi rolul Curţii Constituţionale drept garant al respectării Constituţiei şi a statului de drept, în care drepturile fundamentale ale omului reprezintă valoarea supremă.

Scopul vizitei delegaţiei noastre l-a constituit promovarea la nivel internaţional a dialogului dintre judecătorii instanţelor de jurisdicţie constituţională, punctând priorităţile justiţiei constituţionale în materia protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

La închiderea conferinţei, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Azerbaidjan şi-a exprimat recunoştinţa faţă de toţi participanţii pentru discursurile informative referitoare la scopurile şi priorităţile justiţiei constituţionale, care a conferit o plusvaloare obiectivelor propuse în realizarea evenimentului.

3.4. Participarea la forumul agenţilor de legătură ai Reţelei Curţilor Superioare

În perioada 7-9 iunie 2018, şeful adjunct al Secretariatului Curţii Constituţionale a participat la forumul agenţilor de legătură ai Reţelei Curţilor Superioare, organizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), la Strasbourg, Franţa.

În data de 8 iunie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (Curtea de la Strasbourg) a găzduit cel de-al doilea forum al agenţilor de legătură ai Reţelei Curţilor Superioare (SCN). Astfel, 63 de reprezentanţi din 33 de ţări s-au alăturat omologilor săi (SCN Focal Points) pentru un program de o zi, înregistrând un număr record al agenţilor de legătură.

SCN s-a născut din dorinţa de a realiza un dialog mai bine structurat şi mai eficient între Curtea de la Strasbourg şi instanţele superioare naţionale, un dialog bazat pe schimbul de informaţii ce ţin de jurisprudenţa CEDO, precum şi aplicarea acesteia. SCN permite instanţelor superioare, membre ale SCN, să nominalizeze un agent de legătură cu Curtea de la Strasbourg, prin intermediul căruia pot fi furnizate informaţii utile. De la lansarea sa în octombrie 2015, reţeaua a crescut rapid, astfel, dacă în iunie 2017, la primul forum al agenţilor de legătură ai SCN, au participat reprezentanţi a 54 de instanţe superioare din 32 de state, atunci în 2018 numărul acestora a crescut la 68 de instanţe din 35 de state.

3.5. Conferinţa internaţională dedicată aniversării a 25-a a activităţii Curţii Constituţionale din Andora

Judecătorul Curţii Constituţionale din Republica Moldova, dl Aurel Băieşu, a participat la conferinţa internaţională “Curţile constituţionale: o garanţie a calităţilor democratice ale societăţilor”, care a avut loc în perioada 12-13 iulie 2018, în Andora la Vella, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a Curţii Constituţionale a Principatului Andora.

Reprezentanţii autorităţilor din Principatul Andora, delegaţiile instanţelor de jurisdicţie constituţională din peste 40 de ţări, printre care Albania, Belgia, Capul Verde, Congo, Croaţia, Cipru, Egipt, Guineea-Bissau, Ungaria, Kazahstan, Letonia, Libia, Lituania, Luxemburg, Ucraina, Muntenegru, Serbia, Slovenia, Elveţia, precum şi membrii Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) au participat la forumul academic.

În cadrul conferinţei, participanţii au discutat despre asigurarea supremaţiei Constituţiei în sistemul juridic prin aplicarea mecanismului de garantare şi protejare a drepturilor fundamentale consacrate în Constituţie, dar şi cele prevăzute de textele juridice internaţionale.

Mai mult, în cadrul evenimentului, au fost menţionate anumite probleme ce ţin de consolidarea independenţei organelor de jurisdicţie constituţională, de asigurarea imparţialităţii deciziilor acestora, precum şi de organizarea activităţii curţilor constituţionale în măsura în care să fie garantată independenţa judecătorului. Participanţii la conferinţă au remarcat, de asemenea, valoarea şi efectele “opiniilor separate” la etapa de luare a deciziei în cadrul procedurii jurisdicţionale constituţionale.

În discursul său, dl judecător Aurel Băieşu a menţionat etapele de pregătire a proiectului de decizie, hotărâre sau aviz, pornind de la admisibilitatea sesizării până la adoptarea deciziei finale de către Plenul Curţii.

Organizatorii evenimentului şi-au propus ca toate materialele conferinţei internaţionale să fie publicate într-o ediţie specială. Potrivit programului, participanţii la conferinţă au vizitat Parlamentul Principatului Andora.

3.6. Congresul anual internaţional de la Regensburg

Congresul privind dreptul constituţional european şi comparat, organizat de Universitatea din Gdańsk în colaborare cu Universitatea din Regensburg, a reunit participanţi din peste 22 de ţări. La eveniment au participat oameni de ştiinţă şi reprezentanţi ai curţilor constituţionale din Albania, Belarus, Croaţia, Republica Cehă, Franţa, Georgia, Germania, Italia, Kosovo, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Moldova, Polonia, România, Slovacia, Ucraina şi alte ţări.

Congresul a fost deschis de vicedecanul Facultăţii de Drept şi Administraţie, profesorul Universităţii din Gdansk, dl Piotr Uziębło, urmat de profesorul de la Universitatea din Regensburg, dl Rainer Arnold, care a făcut o prezentare introductivă pe tema “Evoluţia dreptului constituţional: un exemplu al Germaniei”.

În cadrul Congresului, judecătorii Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, dl Aurel Băieşu şi dl Veaceslav Zaporojan, au prezentat rapoarte, care au fost propuse spre publicare. Prezentând “Evoluţia recentă a jurisprudenţei Curţii Constituţionale a Republicii Moldova”, dl judecător A. Băieşu şi-a expus opinia asupra evoluţiei recente a jurisprudenţei constituţionale în Republica Moldova, descriind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi acţiunea coerentă ce produce efect asupra justiţiei constituţionale, justificând, astfel, faptul care determină conţinutul normelor constituţionale şi contribuie la elaborarea unor norme derivate prin interpretarea acestora. De altfel, actele Curţii Constituţionale dirijează evoluţia întregului sistem judiciar şi, în special, a dreptului constituţional. Numai o astfel de poziţie asigură într-adevăr realizarea principiului supremaţiei Constituţiei ca fundament al constituţionalismului.

Lucrările celui de-al XX-lea Congres internaţional au fost divizate în sesiuni, fapt ce a permis participanţilor să discute un şir de probleme actuale legate de constituţionalitate.

3.7. Conferinţa consacrată centenarului Marii Uniri

În perioada 26-27 noiembrie 2018, delegaţia Curţii Constituţionale din Moldova, formată din dl Aurel Băieşu, dl Victor Popa şi dl Veaceslav Zaporojan a participat la conferinţa cu genericul “Un secol de stat naţional, unitar şi indivizibil”, eveniment organizat de Academia Română în colaborare cu Curtea Constituţională a României şi cu Institutul de Cercetări Juridice “Academician Andrei Rădulescu”.

Conferinţa a fost deschisă de Preşedintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop. La conferinţă au mai participat iluştri academicieni, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor.

În cadrul conferinţei au fost prezentate volumul “Preemţiunea dreptului şi controlul de constituţionalitate. Între tradiţie şi modernitate”, editat de Curtea Constituţională a României în colaborare cu Curtea Constituţională a Republicii Moldova, şi vol. I (lit. A-C) al “Enciclopediei juridice române”, editura Academiei Române şi editura Universul Juridic.

La acest eveniment judecătorul constituţional dl Victor Popa a prezentat un discurs, în care a descris beneficiile Marii Uniri pentru sistemul judiciar dintre Prut şi Nistru.

4. Întrevederi oficiale

4.1. Judecători federali din Statele Unite ale Americii în vizită la Curtea Constituţională din Moldova

În data de 14 mai 2018, Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Mihai Poalelungi, a primit în vizită doi judecători federali americani: Eduardo Robreno şi Dan Aaron Polster.

Judecătorii federali americani, invitaţi de Preşedintele Curţii Constituţionale, au efectuat o vizită de o săptămână pentru a-şi împărtăşi vasta experienţă profesională cu judecătorii naţionali în cadrul mai multor programe de instruire. În acest sens, este vizat grupul-resursă de tineri judecători, care a fost constituit anul trecut la iniţiativa Preşedintelui Mihai Poalelungi, cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite ale Americii în Moldova. În viitor, aceştia vor obţine statutul de formatori ai Institutului Naţional al Justiţiei.

La întrevedere au mai participat Diana Scobioală, director al Institutului Naţional al Justiţiei, Shibani Malhotra, consilier superior în cadrul Oficiului justiţie penală, asistenţă şi parteneriat al Biroului afaceri internaţionale, droguri şi aplicarea legii din Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, precum şi reprezentanţi ai Secţiei justiţie penală şi aplicarea legii de la Ambasada Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova – Kevin Lanigan, consilier senior în sectorul justiţiei, şi Radu Foltea, consultant juridic naţional.

4.2. Judecători din Republica Populară Chineză în vizita la Curtea Constituţională din Moldova

În data de 18 mai 2018, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, dl Mihai Poalelungi, a primit în vizită o delegaţie de judecători de la Curtea Populară Supremă şi de la alte instanţe din Republica Populară Chineză. Delegaţia a fost condusă de către dl Hu Yunteng, judecător al Curţii Populare Supreme şi membru al Comisiei judiciare chineze.

Discuţiile s-au axat pe aspecte de drept comparat cu referire la sistemele de justiţie ale celor două state. Preşedintele Mihai Poalelungi le-a descris oaspeţilor competenţele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova şi a răspuns la întrebările acestora. Membrii delegaţiei au prezentat particularităţile sistemului chinez în materie de drept constituţional.

Oaspeţii şi-au manifestat dorinţa de a consolida relaţiile dintre cele două părţi, doleanţă împărtăşită şi de instituţia gazdă.

4.3. Raportorii Comitetului de Monitorizare al Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei în vizită la Curtea Constituţională

În data de 14 iunie 2018, dl judecător Aurel Băieşu a primit în vizită o delegaţie a Comitetului de Monitorizare al Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei.

Discuţiile s-au axat pe aspecte ce ţin de implementarea valorilor şi a principiilor democratice la nivelul autorităţilor publice locale şi regionale, prin prisma respectării prevederilor Cartei Europene a Autonomiei Locale, precum şi a identificării rolului şi locului acesteia în sistemul naţional de drept.

După o succintă prezentare a competenţei Curţii Constituţionale, dl judecător Aurel Băieşu a menţionat că printre subiecţii cu drept de a sesiza Curtea sunt şi consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau doi, precum şi Adunarea Populară a Găgăuziei. În acelaşi context, a fost prezentată şi jurisprudenţa Curţii în domeniul administraţiei publice locale.

Delegaţia a fost condusă de către dna Gunn Marit Helgesen, vicepreşedinte al Congresului, preşedinte al Camerei Regiunilor şi primar al unei localităţi din Norvegia.

La întrevedere au mai participat dl Marc Cools, raportor al Camerei pentru democraţie locală a autorităţilor locale, viceprimar al unei localităţi din Belgia, precum şi reprezentanţi ai Secretariatului Congresului - dna Stephanie Poirel şi dna Alexandra d′Arrogo.

4.4. Vizită oficială a reprezentanţilor Curţii Constituţionale din Moldova la Curtea Supremă din Estonia

În perioada 5-7 decembrie 2018, o delegaţie a Curţii Constituţionale din Moldova, condusă de dl Preşedinte Mihai Poalelungi, a efectuat o vizită la Curtea Supremă din Estonia în scopul stabilirii unei cooperări bilaterale în domeniul jurisdicţiei constituţionale.

Cu această ocazie, şeful delegaţiei CCM, dl Mihai Poalelungi, a avut o întrevedere cu omologul său de la Curtea Supremă din Estonia, dl Priit Pikamäe, în cadrul căreia au fost abordate subiecte ce ţin de efectuarea controlului constituţionalităţii cu referire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului. De asemenea, au fost discutate probleme de jurisdicţie constituţională de interes comun, fiind prezentată în acest sens, practica curţilor şi trecute în revistă cele mai interesante hotărâri, precum şi impactul acestora asupra societăţilor din cele două state.

În cele din urmă, interlocutorii au convenit asupra semnării unui memorandum de colaborare între cele două instituţii, care va constitui baza unui schimb fructuos de experienţă, în special, judecători şi asistenţi judiciari.

5. Vizite de studiu şi instruire

5.1. Un grup de studenţi în vizită la Curtea Constituţională

În data de 25 aprilie 2018, studenţii Facultăţii de Drept de la Academia de Studii Economice din Moldova au efectuat o vizită de instruire la Curtea Constituţională, în scopul aprofundării cunoştinţelor referitoare la activitatea Curţii şi interacţiunii cu magistraţii constituţionali.

În cuvântul de salut, Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Mihai Poalelungi, şi-a exprimat aprecierea pentru interesul publicului studios faţă de activitatea Curţii şi a făcut o incursiune în materia dreptului constituţional, în special, din perspectiva experienţei sale de judecător la CEDO.

Judecătorul constituţional dl Veaceslav Zaporojan a prezentat un scurt istoric al Curţii şi a expus atribuţiile acesteia. Studenţii au avut posibilitatea să interacţioneze direct cu judecătorii constituţionali prezenţi la masa rotundă şi să afle mai multe despre impactul hotărârilor şi deciziilor Curţii asupra generaţiilor de azi şi de mâine.

5.2. Vizită de studiu la Curtea Constituţională din Moldova

În data de 3 mai 2018, studenţii Facultăţii de Drept de la Universitatea de Studii Europene din Moldova (USEM) şi Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene (USPEE) au realizat o vizită de studiu la Curtea Constituţională din Moldova, li s-a relatat mai detaliat despre activitatea şi competenţa Curţii.

În debutul prezentării, Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Mihai Poalelungi, a încurajat tinerii studenţi, care reprezintă viitorul societăţii noastre, să-şi aprofundeze cunoştinţele în jurisprudenţa constituţională.

Prezentarea structurii şi a atribuţiilor Curţii Constituţionale a fost făcută de către dl judecător Veaceslav Zaporojan, după care studenţii au avut oportunitatea să interacţioneze cu ceilalţi judecători ai Curţii.

Curtea are stabilită o tradiţie de comunicare atât cu studenţii facultăţilor de drept, cât şi cu liceenii, în scopul general de creare a unei comunităţi a tinerilor jurişti şi a exponenţilor integri din sistemul justiţiei, al politicului, din mass-media şi societatea civilă.

5.3. Masteranzi în politici şi servicii publice în vizită la Curtea Constituţională

Pe 29 octombrie 2018, Preşedintele Curţii Constituţionale, dl Mihai Poalelungi, a primit în vizită un grup de masteranzi ai programului “Politici şi Servicii Publice” de la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative de la Universitatea de Stat din Moldova, sub conducerea lectorului universitar, dna Livia Zaporojan.

Preşedintele Curţii a apreciat interesul studenţilor masteranzi pentru materia controlului de constituţionalitate şi activitatea Curţii şi i-a încurajat să-şi aprofundeze cunoştinţele în jurisprudenţa constituţională şi europeană. De asemenea, vizitatorii au beneficiat de un tur ghidat în interiorul Curţii.

5.4. Asistenţii judiciari în vizită de instruire la CEDO, Strasbourg

În perioada 1-5 octombrie 2018, delegaţia Curţii Constituţionale, compusă din nouă asistenţi judiciari, a efectuat o vizită de instruire la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În cadrul vizitei, delegaţia noastră a avut mai multe discuţii cu reprezentanţii Registraturii Curţii Europene, care au relatat despre jurisprudenţa CEDO prin prisma aplicării principiilor legalităţii şi proporţionalităţii.

Vizita a avut drept scop efectuarea unui schimb de experienţă şi de cele mai bune practici în domeniul drepturilor fundamentale ale omului. În special, s-au pus în discuţie tematici actuale şi noi provocări în acest domeniu, precum: migraţia în contextul liberei circulaţii; limitele ingerinţei admisibile în materia drepturilor fundamentale ale omului în contextul securităţii publice; restricţionarea libertăţii de religie prin prisma protejării drepturilor altor persoane etc.

Tot în cadrul acestei vizite, membrii delegaţiei au avut oportunitatea să asiste la şedinţa publică a Marii Camere în audierile cauzei Mihalache v. România.

5.5. Doi asistenţi judiciari într-o vizită de studiu la Curtea Constituţională din România

În perioada 14-27 octombrie 2018, doi asistenţi judiciari de la CCM au efectuat o vizită de instruire la Curtea Constituţională din România. Colegii noştri de peste Prut şi-au manifestat disponibilitatea de a realiza o practică de instruire în ce priveşte tehnicile de lucru în pregătirea proiectului de hotărâre. Mai mult, asistenţii noştri au avut ocazia de a face parte din echipa de lucru în pregătirea proiectelor de hotărâri pe rol în perioada respectivă. Această experienţă a venit să consolideze aptitudinile practice ale acestora în pregătirea proiectelor de hotărâri.

5.6. Un grup de asistenţi judiciari în vizită de instruire la Curtea Constituţională din Georgia

În perioada 17-18 decembrie 2018, o delegaţie formată din asistenţi judiciari ai Curţii Constituţionale a Republicii Moldova a efectuat o vizită la Curtea Constituţională a Georgiei, cu sediul în oraşul Batumi, unde a avut loc un schimb de experienţă. Discuţiile au fost axate pe subiecte care ţin de rolul curţilor constituţionale în calitate de garant al protecţiei drepturilor omului, de efectele actelor adoptate de Curtea Constituţională şi relaţiile acesteia cu instanţele de drept comun.

TITLUL V

ACTIVITATEA CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN CIFRE

A. Date statistice pentru anul 2018

B. Excepţii de neconstituţionalitate în evoluţie în perioada anilor 1995-2018

C. Evoluţia activităţii Curţii Constituţionale în perioada anilor 1995-2018

D. Hotărârile şi avizele pronunţate de Curtea Constituţională în anul 2018