Hotărâre nr.18 din 22.05.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură penală (intima convingere a judecătorului) (sesizarea nr.27g/2017)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor

prevederi din Codul de procedură penală

(intima convingere a judecătorului)

(sesizarea nr.27g/2017)

nr. 18  din  22.05.2017

 (în vigoare 22.05.2017) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 190-200 art. 69 din 16.06.2017

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Tudor PANŢÎRU, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dna Victoria IFTODI,

Dl Victor POPA,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Marcel Lupu, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 13 martie 2017

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând la 22 mai 2017 în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor prevederi din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003:

- sintagma “şi propriei convingeri” din alineatul (2) al articolului 26;

- sintagma “judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere” din alineatul (1) al articolului 27;

- sintagma “reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri” din alineatul (2) al articolului 101,

excepţie ridicată de avocatul Andrian Paladii în dosarul nr.10-516/15, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Centru.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la 13 martie 2017 de către judecătorul Sergiu Bularu din cadrul Judecătoriei Chişinău, sediul Centru, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

3. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins, în esenţă, că prevederile contestate, potrivit cărora judecătorul apreciază probele în baza propriei convingeri, încalcă articolele 114, 115 alin.(4), 124 alin.(1) şi 125 alin.(5) din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 31 martie 2017 sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului. Parlamentul nu a prezentat opinia sa scrisă.

6. În şedinţa plenară publică a Curţii, sesizarea a fost susţinută de avocatul Andrian Paladii, autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept al Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, viceministru al justiţiei.

A. Circumstanţele litigiului principal

8. În procedura judecătorului de instrucţie din cadrul Judecătoriei Chişinău, sediul Centru, se află plângerea lui A.G., depusă în baza art.313 din Codul de procedură penală, prin care a solicitat anularea procesului verbal cu privire la efectuarea percheziţiei din 26 noiembrie 2015.

9. În procesul examinării plângerii, avocatul Andrian Paladii a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură penală, menţionate la § 1.

10. Prin încheierea din 10 februarie 2017, instanţa a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi transmiterea sesizării în adresa Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

B. Legislaţia pertinentă

11. Prevederile relevante ale Constituţiei (republicată în M.O., 2016, nr.78, art.140) sunt următoarele:

Articolul 6

Separaţia şi colaborarea puterilor

“În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.”

Articolul 114

Înfăptuirea justiţiei

“Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”

Articolul 115

Instanţele judecătoreşti

“[…]

(4) Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică.”

Articolul 116

Statutul judecătorilor

“(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

[…]”

12. Prevederile relevante ale Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (republicată în M. O., 2013, nr.15-17, art.63) sunt următoarele:

Articolul 1

Judecătorul, purtător al puterii judecătoreşti

“[…]

(3) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.

(4) Judecătorii iau decizii în mod independent şi imparţial şi acţionează fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, inclusiv judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale a judecătorului.”

Articolul 17

Asigurarea independenţei judecătorului

“Independenţa judecătorului este asigurată prin:

a) procedura de înfăptuire a justiţiei;

[…]”

13. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (republicat în M.O., 2013, nr.248- 251, art.699) sunt următoarele:

Articolul 8

Prezumţia nevinovăţiei

“[…]

(3) Concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.”

Articolul 26

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

“(1) La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor.

(2) Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară respectivă.

(3) Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce constituie obiectul învinuirii. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului.

[…]”

Articolul 27

Libera apreciere a probelor

“(1) Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită.”

Articolul 93

Probele

“[…]

(3) Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de organul de urmărire penală sau de altă parte în proces, cu respectarea prevederilor prezentului cod.

[…]”

Articolul 100

Administrarea probelor

“(1) Administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strângerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii prevăzute de prezentul cod.

[…]

(4) Toate probele administrate în cauza penală vor fi verificate sub toate aspectele, complet şi obiectiv. Verificarea probelor constă în analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, administrarea de noi probe şi verificarea sursei din care provin probele, în conformitate cu prevederile prezentului cod, prin procedee probatorii respective.

[…]”

Articolul 101

Aprecierea probelor

“(1) Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al coroborării lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri, formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege.

(3) Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Instanţa de judecată este obligată să pună la baza hotărârii sale numai acele probe la a căror cercetare au avut acces toate părţile în egală măsură şi să motiveze în hotărâre admisibilitatea sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate.

(5) Hotărârea de condamnare nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe declaraţiile martorului protejat sau pe probele obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii.”

Articolul 383

Reluarea cercetării judecătoreşti

“(1) Dacă în cursul deliberării instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere motivată.

[…]”

Articolul 384

Sentinţa judecătorească

“[…]

(3) Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.

(4) Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată.”

Articolul 389

Sentinţa de condamnare

“(1) Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.

(2) Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

[…]”

ÎN DREPT

14. Din conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, aprecierea probelor în conformitate cu propria convingere a judecătorului.

15. Astfel, excepţia se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorului şi înfăptuirea justiţiei în numele legii.

A. ADMISIBILITATEA

16. Prin decizia sa din 31 martie 2017, Curtea a verificat întrunirea următoarelor condiţii de admisibilitate:

(1) Obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit.a) din Constituţie

17. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în speţă a Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

(2) Excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

18. Fiind ridicată de către avocatul Andrian Paladii în dosarul penal nr.10-516/15, pendinte la Judecătoria Chişinău sediul Centru, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul art.135 alin.(1) lit.a) şi lit.g) din Constituţie, astfel cum a fost stabilit prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

(3) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei

19. Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie sintagmele “şi propriei convingeri” din art.26 alin.(2), “judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere” din art.27 alin.(1) şi “reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri” din art.101 alin.(2) din Codul de procedură penală, care urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei.

20. Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

(4) Nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate

21. Curtea subliniază că prevederile contestate nu au constituit obiect al controlului constituţionalităţii.

22. Prin urmare, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

23. Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a invocat incompatibilitatea prevederilor contestate cu articolele 114, 115 alin.(4), 124 alin.(1) şi 125 alin.(5) din Constituţie.

24. De asemenea, autorul excepţiei a susţinut că dispoziţiile legale contestate încalcă principiul independenţei judecătorului şi, prin urmare, deşi nu indică expres textul de referinţă din Constituţie, Curtea constată, în mod rezonabil, că se susţine încălcarea prevederilor art.116 alin.(1) din Constituţie privind statutul judecătorilor.

25. Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în excepţia de neconstituţionalitate, Curtea va opera cu prevederile articolelor 114, 115 alin.(4) şi 116 alin.(1) din Constituţie, precum şi prin raportare la jurisprudenţa sa şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare – Curtea Europeană), iar în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a articolelor 124 alin.(1) şi 125 alin.(5) din Constituţie, acestea nu sunt incidente în prezenta cauză.

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 114, 115 ALIN.(4) ŞI 116 ALIN.(1) DIN CONSTITUŢIE

26. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile contestate încalcă articolul 114 din Constituţie, potrivit căruia:

“Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”

27. Totodată, autorul consideră că prevederile contestate sunt contrare articolului 115 alin.(4) din Constituţie, care stabileşte:

“ (4) Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică.”

28. La fel, dispoziţiile contestate urmează a fi examinate inclusiv prin prisma articolului 116 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia:

“(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.”

1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

29. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că judecătorul nu poate instrumenta o cauză în mod subiectiv şi arbitrar, ci numai potrivit legii.

30. În acest context, autorul excepţiei de neconstituţionalitate menţionează că judecătorul nu are dreptul să se conducă de propria convingere la aprecierea probelor. Or, în opinia autorului, aprecierea probelor în baza propriei convingeri înseamnă a hotărî în mod subiectiv, fapt neacceptat în procesul înfăptuirii justiţiei care este guvernat de principiul obiectivităţii.

2. Argumentele autorităţilor

31. Potrivit Preşedintelui Republicii Moldova, independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă, exclusiv în baza propriei convingeri, fundamentată pe conştiinţa juridică şi cadrul legal existent. O interpretare contrară ar putea leza principiul independenţei judecătorului şi a sistemului judecătoresc în ansamblu.

32. De asemenea, în opinia prezentată de Preşedinte se menţionează că propria convingere a judecătorului nu este bazată pe raţionamente de ordin general, ci doar pe rezultatul examinării şi aprecierii probelor dobândite în modul stabilit de lege.

33. În opinia sa, Guvernul susţine că aprecierea materialelor şi judecarea cauzelor conform propriei convingeri constituie o parte componentă a principiului independenţei judecătorului. În acelaşi timp, propria convingere urmează a fi bazată pe prevederile legii, precum şi probele cercetate într-o procedură judiciară.

34. Suplimentar, Guvernul relevă că propria convingere a judecătorului la aprecierea probelor în cadrul unei cauze penale trebuie să corespundă standardului “dincolo de orice bănuială rezonabilă”, conturat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

35. În şedinţa plenară publică reprezentantul Parlamentului a menţionat că, în speţă, propria convingere a judecătorului are sensul de certitudine care se formează în urma cercetării tuturor probelor. Or, Codul de procedură penală stabileşte criterii obiective de apreciere a probelor.

36. În concluzie reprezentatul Parlamentului a susţinut că prevederile contestate nu contravin normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

3. Aprecierea Curţii

3.1. Principii generale

3.1.1. Independenţa judecătorului

37. Buna funcţionare a autorităţii judecătoreşti reprezintă un factor de primă importanţă în mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Acest fapt impune asigurarea autonomiei şi independenţei puterii judecătoreşti.

38. Astfel, dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art.6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin.(1)), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art.115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură independentă a puterii de stat.

39. Independenţa sistemului judiciar în ansamblul său garantează şi independenţa individuală a judecătorilor. Aceasta trebuie să existe în raport cu societatea în general şi cu părţile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunţe.

40. Astfel, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a evidenţiat că independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă – caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în sine, nu este un privilegiu personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului (HCC nr.22 din 5 septembrie 2013).

41. Este axiomatic faptul că la soluţionarea unei cauze un judecător nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile nici unui terţ din interiorul sau din exteriorul sistemului judiciar.

42. Prin urmare, Curtea a reţinut că principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv (HCC nr.22 din 5 septembrie 2013).

43. Curtea reţine că o serie de instrumente juridice internaţionale au consacrat şi au dezvoltat statutul şi drepturile magistraţilor, garanţiile independenţei acestora, pornind de la rolul justiţiei în apărarea statului de drept.

44. Astfel, potrivit Principiilor de la Bangalore, “Judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv” (Rezoluţia ONU 2003/43 din 29 aprilie 2003).

45. În Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile s-a stabilit că “scopul independenţei, astfel cum este prevăzut în articolul 6 al Convenţiei, este de a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită”.

46. De asemenea, în Recomandarea CM/Rec(2010)12 se menţionează că “judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini sarcinile lor şi pentru a menţine autoritatea lor şi prestigiul instanţei. Toate persoanele care au legătură cu un caz, inclusiv organismele publice sau reprezentanţii lor, trebuie să se supună autorităţii judecătorului”.

3.1.2. Imparţialitatea judecătorului

47. Imparţialitatea este calitatea fundamentală a unui judecător şi reprezintă atributul esenţial al justiţiei. Astfel, prin jurământul pe care-l depun înainte de a începe să-şi exercite atribuţiile, judecătorul se obligă să respecte Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să-şi îndeplinească cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce îi revin.

48. O justiţie imparţială presupune că judecătorul trebuie să judece cauza în mod obiectiv, în numele legii, astfel cum prevede art.114 din Constituţie.

49. De asemenea, Curtea reţine că principiul imparţialităţii instituie obligaţia judecătorului de a soluţiona cauzele fără părtinire, asigurând astfel egalitatea cetăţenilor în faţa legii, consacrată de art.16 din Constituţie.

50. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a statuat în Avizul nr.3 din 2002 că încrederea publică şi respectul pentru sistemul juridic sunt garanţiile eficienţei sistemului juridic. Prin urmare, judecătorii ar trebui să îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără a da dovadă de prejudecăţi sau idei preconcepute.

51. De asemenea, CCJE a menţionat că judecătorii trebuie de asemenea să îşi îndeplinească funcţiile cu respectul cuvenit principiului tratamentului egal al părţilor, evitând discriminările, păstrând echilibrul între părţi şi asigurându-se că fiecare este audiată în mod corect.

52. În acest sens, şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a statuat în Recomandarea CM/Rec(2010)12 că judecătorii trebuie să protejeze drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor, în mod egal, cu respectarea demnităţii lor în desfăşurarea procedurilor judiciare. De asemenea, judecătorii ar trebui să acţioneze şi să fie percepuţi ca acţionând liber de orice influenţă externă nepotrivită în procedurile judiciare.

53. Cu referire la garanţiile unui proces echitabil Curtea Europeană a stabilit că imparţialitatea judecătorului se apreciază atât conform unei abordări subiective, care ia în considerare convingerile personale sau interesele judecătorului într-o cauză, cât şi conform unui test obiectiv, care stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (hotărârea Demicoli v. Malta din 27 august 1991).

54. Totodată, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în analiza dacă anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate.

55. Curtea reţine că independenţa şi imparţialitatea judecătorilor se află într-o strânsă legătură şi se consolidează reciproc, deoarece judecătorul care nu este independent nu poate prin definiţie să fie imparţial.

56. Relaţia de interdependenţă dintre imparţialitatea si independenţa judecătorilor este reflectată şi în Recomandarea CM/Rec(2010)12, potrivit căreia independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării imparţiale a legii. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor.

57. De asemenea, judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor.

58. În acest sens, şi Comisia de la Veneţia a declarat că “un judecător este liber să îşi expună opinia, să stabilească faptele şi să aplice legea în toate problemele conform propriei sale convingeri şi nu este obligat să se justifice în faţa nimănui, nici chiar în faţa altor judecători şi/sau preşedintele instanţei, pentru modul în care a înţeles legea şi a stabilit faptele. Acestea sunt garanţiile de bază care să asigure independenţa judecătorului de a judeca cauzele cu imparţialitate, conform conştiinţei sale şi interpretării pe care a dat-o faptelor, şi în conformitate cu legea aplicabilă” (CDL-AD (2013) 005, pct.21).

59. Suplimentar, Comisia de la Veneţia a menţionat că “Sistemele juridice europene sunt foarte variate în ceea ce priveşte rolul atribuit judecătorului în raport cu organul legislativ, precum şi părţile în proces. În sistemele juridice europene există, de asemenea, diferite tehnici de creaţie legislativă, variind de la coduri detaliate şi complexe până la sisteme juridice cu prevederi mai deschise, care lasă judecătorului mai mult spaţiu de interpretare. Cu toate acestea, întotdeauna va exista un anumit element de discreţie la interpretarea legilor, stabilirea faptelor şi aprecierea probelor. Aceasta este esenţa funcţiei judiciare şi reprezintă un element de bază al independenţei judecătorului” (CDL-AD (2017) 002, pct.31).

60. În contextul celor menţionate, Curtea reţine că independenţa judecătorească impune condiţia ca fiecare judecător să beneficieze de libertate profesională în aplicarea imparţială a legii, în evaluarea faptelor şi aprecierea probelor în fiecare caz individual, după propria convingere.

3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

61. Curtea reiterează că, potrivit articolului 114 din Constituţie, “justiţia se înfăptuieşte în numele legii”.

62. Curtea observă că, potrivit normelor procesual-penale contestate, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria lui convingere.

63. Curtea subliniază că textele legale contestate trebuie înţelese şi aplicate prin prisma principiilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei în numele legii. Totodată, acestea urmează a fi corelate cu întreaga reglementare a aprecierii probelor, care oferă garanţii suficiente pentru realizarea acestei operaţiuni numai în temeiul legii, pe bază de criterii obiective, în afara arbitrariului şi cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil.

64. Curtea reţine că libera apreciere a probelor este strâns legată de regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi probelor.

65. Astfel, Curtea menţionează că dispoziţiile potrivit cărora probele sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului urmează a fi interpretate în sensul în care propria sa convingere este formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

66. Curtea reliefează că noţiunea de “proprie convingere”, care este utilizată în textele de lege criticate, nu are sensul de opinie subiectivă, ci acela al certitudinii dobândite de judecător în urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, în mod obiectiv şi călăuzindu-se de lege.

67. De asemenea, Curtea observă că legiuitorul a instituit criterii clare de apreciere a probelor. Astfel, potrivit art.101 alin.(1) din Codul de procedură penală, fiecare probă urmează să fie apreciată din punctul de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punctul de vedere al coroborării lor.

68. Curtea reţine că libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri probante dinainte stabilite unei probe. Nici o probă nu poate fi apreciată în prealabil, ci aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării conjugate a tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

69. Or aprecierea probelor după propria convingere nu trebuie confundată cu aprecierea după impresie, care este produsul unor perceperi emoţionale.

70. La fel, Curtea menţionează că libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil şi imparţial, iar rezultatele aprecierii probelor sunt expuse de către instanţa de judecată în acte procedurale, care trebuie să fie motivate în mod obiectiv şi sub toate aspectele potrivit legii. Motivarea se exprimă prin faptul că la admiterea unor probe şi la respingerea altora judecătorul este obligat să indice motivele unei asemenea soluţii.

71. În ceea ce priveşte motivarea hotărârilor, Curtea Europeană a statuat că rolul unei decizii motivate este să demonstreze părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată oferă părţii posibilitatea de a o contesta, precum şi posibilitatea ca decizia să fie revizuită de către o instanţă superioară. Doar prin adoptarea unei decizii motivate poate avea loc un control public al administrării justiţiei (hotărârea Suominen v. Finlanda din 1 iulie 2003).

72. Curtea reţine că, potrivit art.389 din Codul de procedură penală, sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată. Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

73. De asemenea, potrivit art.101 alin.(5) din Codul de procedură penală, hotărârea de condamnare nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe declaraţiile martorului protejat sau pe probele obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii.

74. Prin urmare, Curtea reţine că o sentinţă de condamnare poate fi dată doar în situaţia când toate probele în apărare au fost combătute de către probele în acuzare, fiind înlăturate toate dubiile privind nevinovăţia persoanei. Din acest motiv, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, Codul de procedură penală stabileşte la art.383 dreptul judecătorului de a relua cercetarea judecătorească în cazul în care constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei.

75. Totodată, Curtea relevă că, potrivit art.119 din Constituţie, părţile interesate pot exercita în condiţiile legii căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, potrivit art.409 alin.(2) din Cod de procedură penală, prin prisma efectului devolutiv, instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului. Suplimentar, Curtea observă că art.414 alin.(4) din Codul de procedură penală stabileşte dreptul instanţei de apel să dea o nouă apreciere a probelor, dacă instanţa de fond a admis vreo eroare la constatarea vinovăţiei persoanei. Prin urmare, deciziile eronate pot fi corectate prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

76. Mai mult decât atât, Curtea Europeană a reţinut în jurisprudenţa sa decât atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (hotărârea Ekbatani v. Suedia din 26 mai 1988; hotărârea Constantinescu v. România din 27 iunie 2000).

77. De asemenea, Curtea Europeană a notat că, în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe de achitare care făcuse obiectul unui apel, trebuie să se procedeze la propria apreciere a faptelor pentru a cerceta dacă există suficiente temeiuri pentru condamnarea reclamantului. Ca urmare, jurisdicţia de recurs trebuia să aibă cunoştinţă de cauză în fapt şi în drept şi să studieze în ansamblul ei chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei (hotărârea Dănilă v. România din 8 martie 2007).

78. În acelaşi timp, Curtea reaminteşte că referitor la procesul de apreciere a probelor, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a conturat standardul “dincolo de orice îndoială rezonabilă” (“beyond reasonable doubt”), care presupune că, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

79. Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei într-o manieră aptă să înlăture dubiul (hotărârea CEDO Bragadireanu v. România, din 6 decembrie 2006; hotărârea CEDO Orhan v. Turcia din 18 iunie 2002; hotărârea CEDO Irlanda v. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978).

80. Adiţional, Curtea menţionează că acest standard de probă poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la principiul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, potrivit art.8 din Codul de procedură penală, concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri, iar toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

81. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că prevederile contestate din Codul de procedură penală nu aduc atingere articolelor 114, 115 alin.(4) şi 116 alin.(1) din Constituţie.

Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către avocatul Andrian Paladii în dosarul nr.10-516/15, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Centru.

2. A se recunoaşte constituţionale:

- sintagma “şi propriei convingeri” din alineatul (2) al articolului 26;

- sintagma “judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere” din alineatul (1) al articolului 27;

- sintagma “reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri” din alineatul (2) al articolului 101 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.