Hotărâre nr.28 din 17.10.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte) (Sesizarea nr.124b/2017)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

HOTĂRÂRE

pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în

coroborare  cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie

(neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte)

(sesizarea nr.124b/2017)

nr. 28  din  17.10.2017

 (în vigoare 17.10.2017) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 18-26 art. 1 din 19.01.2018

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Tudor PANŢÎRU, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dna Victoria IFTODI,

Dl Victor POPA,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dnei Ana Florean, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 19 septembrie 2017

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în camera de consiliu,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizarea Guvernului Republicii Moldova, depusă la Curtea Constituţională la 19 septembrie 2017, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, 25 lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.b) din Codul jurisdicţiei constituţionale, pentru interpretarea articolului 98 alin.(6) din Constituţia Republicii Moldova.

2. Autorul sesizării solicită Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolului 98 alin.(6) din Constituţie să explice:

“1) Care sunt acţiunile Prim-ministrului şi ale Parlamentului Republicii Moldova în cazul în care Preşedintele Republicii Moldova refuză propunerea repetată de numire în funcţie a unui ministru?

2) Care este soluţia pentru evitarea unui blocaj instituţional în cazul încălcării de către Preşedintele Republicii Moldova a obligaţiei constituţionale de numire în funcţie a unui ministru la propunerea repetată a Prim-ministrului, conştientizând faptul că o eventuală suspendare din funcţie a Şefului statului nu este posibilă?

3) În vederea asigurării securităţii naţionale, este posibilă intrarea în exerciţiul funcţiei a persoanei desemnate repetat de către Prim-ministru în funcţia de ministru al apărării după expirarea termenului de 14 zile, în caz de neemitere de către Preşedintele Republicii Moldova a decretului, şi în ce condiţii?”

3. Curtea a decis să examineze admisibilitatea concomitent cu fondul cauzei.

4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului şi Preşedintelui Republicii Moldova.

CONTEXT

5. La 24 ianuarie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.2, prin care a statuat că în sensul articolului 98 alineatul (6) din Constituţie:

- Preşedintele Republicii Moldova poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea Prim-ministrului de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, atunci când consideră că persoana propusă nu corespunde cerinţelor legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului;

- Prim-ministrul poate face o altă propunere Preşedintelui sau reitera aceeaşi candidatură pentru funcţia de ministru, pe care Preşedintele este obligat să o numească.

6. La 12 septembrie 2017, Prim-ministrul Republicii Moldova a propus Preşedintelui Republicii Moldova candidatura pentru funcţia de ministru al apărării, rămasă vacantă după revocarea acestuia la 27 decembrie 2016.

7. La 13 septembrie 2017, Preşedintele Republicii Moldova a respins propunerea Prim-ministrului de numire în funcţia de ministru al apărării, invocând lipsa unei pregătiri profesionale în domeniu, necunoaşterea specificului managementului militar şi lipsa autorităţii în cadrul Forţelor Armate, precum şi dubii de integritate şi “implicarea în jocuri politice, mai ales în cele dubioase”.

8. În aceeaşi dată, în cadrul unei conferinţe de presă, Preşedintele a anunţat că a identificat propriul candidat, pe care a decis să-l “recomande Guvernului, […] pentru a fi înaintat la funcţia de ministru al apărării”.

9. La 14 septembrie 2017, Prim-ministrul şi-a reiterat propunerea pentru funcţia de ministru al apărării.

10. La 18 septembrie 2017, Preşedintele a respins din nou candidatura propusă de Prim-ministru pentru funcţia de ministru al apărării.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

11. Prevederile relevante ale Constituţiei (republicată în M.O., 2016, nr.78, art.140) sunt următoarele:

Articolul 1

Statul Republica Moldova

“(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

Articolul 56

Devotamentul faţă de ţară

“(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice [...] răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin [...].”

Articolul 79

Validarea mandatului şi depunerea jurământului

“(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, cel târziu la 45 de zile după alegeri, următorul jurământ:

«Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a Moldovei».”

Articolul 91

Interimatul funcţiei

“Dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.”

Articolul 98

Învestitura [Guvernului]

“(1) După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

(2) Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.

(3) Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

(4) În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul.

(5) Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova.

(6) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.”

Articolul 135

Atribuţiile

“(1) Curtea Constituţională:

b) interpretează Constituţia; […]

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;”

Articolul 140

Hotărârile Curţii Constituţionale

“(2) Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate.”

12. Prevederile relevante ale Legii nr.136 din 7 iulie 2017 cu privire la Guvern (M.O., 2017, nr.252, art.412) sunt următoarele:

Articolul 8

Învestitura Guvernului

“(1) După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

(2) Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru cere, în termen de 15 zile calendaristice de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.

(3) Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

(4) În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul prin decret, în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data adoptării de către Parlament a hotărârii pentru aprobarea programului de activitate al Guvernului şi acordarea votului de încredere.

(5) În termen de cel mult 3 zile calendaristice de la data emiterii decretului privind numirea Guvernului, membrii Guvernului depun individual, în faţa Preşedintelui Republicii Moldova, jurământul al cărui text este prevăzut la art.79 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova.”

Articolul 26

Numirea în funcţie, vacanţa funcţiei şi asigurarea interimatului

 funcţiei de prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru şi ministru

“(1) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, prim-viceprim-ministrul, viceprim-ministrul sau ministrul este numit în funcţie prin decret al Preşedintelui Republicii Moldova, la propunerea Prim-ministrului.

(2) Preşedintele Republicii Moldova este în drept să respingă motivat o singură dată propunerea Prim-ministrului privind numirea în funcţie a membrului Guvernului, în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data recepţionării propunerii Prim-ministrului. Respingerea propunerii de către Preşedintele Republicii Moldova trebuie să fie întemeiată pe respectarea cerinţelor prevăzute la art.16 alin.(1) şi (2).

(3) Dacă Prim-ministrul înaintează repetat propunerea de numire în funcţie a aceleiaşi candidaturi sau a altei candidaturi, Preşedintele Republicii Moldova este obligat să numească în funcţie candidatul propus în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data recepţionării propunerii repetate a Prim-ministrului.

(4) Vacanţa funcţiei de prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru şi ministru intervine în caz de deces, demisie, revocare sau imposibilitate definitivă de exercitare a atribuţiilor.

(5) La numire, în cazul vacanţei funcţiei, prim-viceprim-ministrul, viceprim-ministrul şi ministrul depun în faţa Preşedintelui Republicii Moldova jurămîntul, al cărui text este prevăzut de art.79 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova.

(6) În caz de vacanţă a funcţiei de prim-viceprim-ministru, Prim-ministrul desemnează un viceprim-ministru să exercite interimatul funcţiei până la numirea noului membru al Guvernului, iar în caz de vacanţă a funcţiei de viceprim-ministru – pe unul dintre viceprim-miniştri sau, în lipsa acestora, pe unul dintre miniştri.

(7) În caz de vacanţă a funcţiei de ministru, atribuţiile acestuia sînt exercitate, până la numirea unui nou ministru, de prim-viceprim-ministru, viceprim-ministrul sau ministrul desemnat prin decizia Prim-ministrului.

(8) Prim-ministrul poate exercita interimatul oricărei funcţii de prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru sau ministru.

(9) Membrii Guvernului, cu excepţia celor menţionaţi la art.10 alin.(1) lit.e), pot exercita interimatul doar a unei funcţii de prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru sau ministru în condiţiile alin.(6)–(8) din prezentul articol.

(10) Vacanţa funcţiei de prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru şi ministru încetează la data reluării activităţii de către membrul respectiv al Guvernului sau la data depunerii jurămîntului de către noul membru al Guvernului în condiţiile alin.(5).

(11) În cazurile de imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor, prim-viceprim-ministrul, viceprim-ministrul sau ministrul îşi poate relua activitatea în funcţia de membru al Guvernului până la data remiterii de către Prim-ministru a propunerii de numire a unui nou membru al Guvernului către Preşedintele Republicii Moldova.”

ÎN DREPT

13. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, refuzul deliberat al Preşedintelui ţării de a-şi exercita o parte din atribuţiile constituţionale în cadrul procedurii de remaniere guvernamentală şi sfidarea Constituţiei şi a hotărârilor Curţii Constituţionale, ce afectează funcţionalitatea Ministerului Apărării şi a Guvernului. Prin urmare, sesizarea vizează identificarea unor mecanisme de deblocare a funcţionalităţii instituţiilor fundamentale ale statului şi de restabilire a ordinii constituţionale în cazul obstrucţionării deliberate a acestora de către Preşedintele ţării în cadrul procedurilor de codecizie sau al competenţelor partajate.

14. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum statul de drept, separaţia şi colaborarea puterilor în stat, loialitatea constituţională, supremaţia Constituţiei şi caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale.

A. ADMISIBILITATEA

15. Curtea reţine că, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, articolului 4 alin.(1) lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin.(1) lit.b) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea privind interpretarea Constituţiei ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

16. Articolele 25 lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.b) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează Guvernul Republicii Moldova cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

17. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei şi situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată.

18. Curtea reţine că anterior a interpretat prevederile articolului 98 alin.(6) din Constituţie. Totuşi, unele aspecte invocate de către autorul sesizării nu au făcut anterior obiect de interpretare la Curtea Constituţională.

19. Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există un alt temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi că este competentă să hotărască asupra interpretării articolului 98 alin.(6) din Constituţia Republicii Moldova. Prin urmare, Curtea va examina fondul cauzei.

20. Pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, adiţional, cu prevederile articolelor 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie, cu jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile generale ale dreptului, utilizând toate metodele de interpretare legală.

21. Cele trei întrebări adresate Curţii spre soluţionare sunt interdependente. În acest sens, Curtea reţine că, pentru a răspunde la chestiunea particulară privind soluţiile în cazul obstrucţionării de către Preşedinte a remanierii guvernamentale, este necesar să identifice mecanismele generale de încetare a stării de neconstituţionalitate cauzate de inacţiunea deliberată a Preşedintelui în executarea obligaţiei sale constituţionale.

B. FONDUL CAUZEI

1. Argumentele autorului sesizării

22. Potrivit autorului sesizării, în cazul propunerii repetate de remaniere guvernamentală, Preşedintele ţării este obligat să numească ministrul, acceptând candidatura înaintată de Prim-ministru. În sprijinul acestei afirmaţii, autorul sesizării invocă o serie de hotărâri ale Curţii Constituţionale.

23. În viziunea Guvernului, contrar prevederilor constituţionale, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională, Preşedintele Republicii Moldova refuză să-şi îndeplinească obligaţiile.

24. Potrivit autorului sesizării, “pornind de la misiunea şi rolul ministrului apărării în edificarea sistemului naţional de securitate, având şi calitatea de comandant al Armatei Naţionale, numirea în funcţie a ministrului apărării este în conexiune directă cu responsabilitatea puterii executive privind realizarea activităţilor în domeniul apărării naţionale, construcţiei şi dezvoltării Armatei Naţionale”. Guvernul susţine că imposibilitatea numirii ministrului apărării implică riscuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a capacităţii de apărare a statului.

25. Potrivit autorului sesizării, Constituţia ţării nu poate fi, prin sine, un act care să distorsioneze activitatea organelor statului. Legea Supremă nu trebuie să admită situaţii, nici chiar ipotetice, de blocaj instituţional, care ar putea duce la consecinţe grave nu doar pentru activitatea propriu-zisă a Guvernului, dar şi pentru securitatea naţională.

26. Potrivit autorului sesizării, este necesară clarificarea acţiunilor care pot fi întreprinse de către Primul-ministru şi Parlamentul Republicii Moldova în cazul în care Preşedintele Republicii Moldova refuză propunerea repetată de numire a unui ministru. Astfel, autorul sesizării solicită identificarea unei soluţii pentru evitarea unui blocaj instituţional provocat de către Preşedintele Republicii Moldova prin încălcarea obligaţiilor constituţionale.

2. Argumentele autorităţilor

27. Potrivit Preşedintelui Republicii Moldova, sesizarea este repetitivă, deoarece prevederile articolului 98 alin.(6) din Constituţie au constituit anterior obiect al interpretării de către Curtea Constituţională, prin Hotărârea nr.2 din 24 ianuarie 2017.

28. Preşedintele Republicii Moldova, în opinia sa, menţionează că, în îndeplinirea atribuţiei sale constituţionale în speţa privind numirea ministrului apărării, a făcut uz de dreptul său constituţional, prevăzut de art.98 alin.(6), şi a respins propunerea Prim-ministrului de numire în această funcţie a unei persoane incompatibile cu statutul funcţiei.

29. În viziunea Preşedintelui, faptul că Guvernul şi-a menţinut poziţia şi a înaintat repetat aceeaşi candidatură nu se încadrează în principiul cooperării autorităţilor în procesul de formulare a deciziilor, astfel încât competenţele lor să se echilibreze reciproc, în sensul evitării deciziilor discreţionare şi abuzurilor.

30. Potrivit Preşedintelui, în situaţia remanierii guvernamentale, prevăzută de art.98 alin.(6) din Constituţie, rolul său este unul activ, similar rolului Parlamentului la momentul învestirii Guvernului, ceea ce ar însemna că el urmează să aibă în vedere procedurile efectuate de comisiile permanente parlamentare privind corespunderea candidatului pentru funcţia propusă.

31. În opinia sa, Parlamentul a menţionat că soluţia prevăzută la art.98 alin.(6) din Constituţie are la bază principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat. Având la bază acest principiu, pentru evitarea blocajelor constituţionale, autorităţile au obligaţia de a colabora.

32. Totodată, Parlamentul susţine că, având în vedere faptul că remanierea guvernamentală se face prin emiterea unui decret şi la moment nu există mecanisme alternative pentru a depăşi un eventual blocaj instituţional, atât Parlamentul, cât şi Prim-ministrul urmează să recurgă la instrumentele stabilite expres prin prevederile Legii Fundamentale.

3. Practica altor state

33. Potrivit articolului 71 din Constituţia Lituaniei, în termen de zece zile de la primirea unei legi adoptate de Parlament, Preşedintele Republicii fie semnează şi promulgă legea, fie o retrimite motivat în Parlament, pentru reexaminare. În cazul în care legea adoptată de Parlament nu este retrimisă şi nu este semnată de Preşedintele Republicii în termenul prevăzut, aceasta va intra în vigoare după semnarea şi promulgarea ei oficială de către Preşedintele Parlamentului.

34. În anul 1990 Belgia s-a confruntat cu o criză constituţională generată de refuzul Regelui de a contrasemna legea cu privire la avort, pentru motive de conştiinţă. Cu toate că Regele nu poate fi “în vacanţă”, în sensul în care participarea sa la conducerea treburilor publice este necesară în permanenţă, în cadrul unei şedinţe excepţionale, printr-o decizie fără precedent, Guvernul a constatat “imposibilitatea Regelui de a domni”.

35. După ce s-a constatat că Regele îşi menţine convingerea, s-a recurs la articolul 82 din Constituţie, care reglementează imposibilitatea Regelui de a domni, deşi din documentele preparatorii rezultă că în anul 1831 constituantul a avut în vedere ipoteza unei imposibilităţi fiziologice de a domni, pentru motive de boală gravă sau acces de demenţă.

36. Având în vedere faptul că, în temeiul articolului 79 alin.(3) din Constituţie, atribuţiile constituţionale ale Regelui sunt exercitate, în perioada imposibilităţii de a domni, de către miniştrii reuniţi în Consiliu, în numele poporului belgian şi sub propria responsabilitate, aceştia au semnat şi promulgat legea în cauză.

37. Astfel, s-a interpretat că procedura articolului 82 din Constituţie are menirea de a contracara inconvenientele majore ale unui “accident” care nu este remediabil.

4. Aprecierea Curţii

- Context

38. Curtea reţine ca fiind pertinente în prezenta cauză următoarele elemente de natură să indice asupra situaţiei excepţionale, de care trebuie să se ţină cont în pronunţarea soluţiei.

39. Declanşarea blocajului instituţional a fost precedată şi însoţită de multiple declaraţii ale Preşedintelui, emise personal sau prin intermediul anturajului său, care denotă intenţia acestuia de a bloca toate instituţiile în privinţa cărora exercită competenţe partajate, inclusiv intenţia de a refuza promulgarea legilor în cazul votării repetate de către Parlament, refuzul numirii judecătorilor şi a miniştrilor, precum şi lipsa de respect faţă de Constituţie, Curtea Constituţională şi hotărârile acesteia.

40. Aceste declaraţii, precum şi ameninţările privind tragerea la răspundere “la timpul potrivit” a judecătorilor constituţionali, au determinat următoarea reacţie a Preşedintelui Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia):

“Am aflat că Preşedintele Republicii Moldova a făcut declaraţii foarte critice prin care a pus la îndoială hotărârile Curţii Constituţionale şi imparţialitatea judecătorilor constituţionali. Aş vrea să reamintesc că într-un stat democratic, care se conduce de principiul statului de drept, critica adusă hotărârilor Curţii Constituţionale este admisibilă în măsura în care aceasta este respectuoasă.

În timp ce libertatea de expresie reprezintă o valoare fundamentală într-un stat democratic, persoanele care ocupă funcţii publice sunt obligate să manifeste reţinere în critica pe care o fac. Critica lipsită de respect, în special declaraţiile ameninţătoare, îndreptată împotriva judecătorilor şi menită să influenţeze deciziile instanţei constituţionale, este inadmisibilă”.

- Inacţiunea deliberată a Preşedintelui în executarea obligaţiei sale constituţionale

41. Curtea reţine că obiectul prezentei sesizări este diferit de obiectul Hotărârii nr.2 din 24 ianuarie 2017, prin care a interpretat articolul 98 alin.(6) din Constituţie şi prin care s-a pronunţat asupra modului de partajare a competenţelor între Preşedintele Republicii Moldova şi Primul-ministru în cadrul procedurii de remaniere guvernamentală.

42. Curtea constată că, din contra, prezenta sesizare derivă din neexecutarea Hotărârii nr.2 din 24 ianuarie 2017, invocată de Preşedinte în argumentarea caracterului repetitiv al sesizării.

43. Curtea reaminteşte că prin Hotărârea nr.2 din 24 ianuarie 2017 a statuat că în sensul articolului 98 alineatul (6) din Constituţie:

- Preşedintele Republicii Moldova poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea Prim-ministrului de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru, atunci când consideră că persoana propusă nu corespunde cerinţelor legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului;

- Prim-ministrul poate face o altă propunere Preşedintelui sau reitera aceeaşi candidatură pentru funcţia de ministru, pe care Preşedintele este obligat să o numească.

44. În Hotărârea nr.2 din 24 ianuarie 2017 Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei sale prevăzute de articolul 98 alin.(6) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova poate să refuze propunerea Prim-ministrului de numire a unei persoane într-o funcţie vacantă de ministru şi să-i ceară să facă o altă propunere.

45. Curtea a statuat că, cu toate acestea, voinţa politică a Preşedintelui nu poate constitui o sursă de blocaj instituţional, pe de o parte, şi nu poate anula, pe de altă parte, competenţele Prim-ministrului în cadrul procedurii de codecizie în remanierea guvernamentală.

46. Astfel, Curtea a constatat că Preşedintele Republicii Moldova are dreptul să verifice corespunderea candidatului propus de Prim-ministru pentru funcţie, însă nu are drept de veto faţă de propunerea Prim-ministrului (HCC nr.2 din 24 ianuarie 2017, §46).

47. Astfel, în caz de neacceptare a candidaturii de către Preşedinte, Prim-ministrul are dreptul să propună pentru funcţia de ministru o altă persoană sau să reitereze aceeaşi candidatură, pe care Preşedintele este obligat să o numească (HCC nr.2 din 24 ianuarie 2017, §48).

48. Curtea a reţinut că, aplicată la procesul de remaniere guvernamentală, această soluţie este de natură să elimine blocajul instituţional ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui Republicii Moldova de a numi un ministru la propunerea Prim-ministrului (HCC nr.2 din 24 ianuarie 2017, §52).

49. Curtea nu poate accepta argumentul Preşedintelui, potrivit căruia în situaţia remanierii guvernamentale, prevăzută de art.98 alin.(6) din Constituţie, rolul său este unul activ, similar rolului Parlamentului la momentul învestirii Guvernului, ceea ce ar însemna că el urmează să ia în considerare procedurile efectuate de comisiile permanente parlamentare privind corespunderea candidatului pentru funcţia propusă.

50. Curtea subliniază că s-a pronunţat deja asupra rolului Preşedintelui prin Hotărârea nr.2 din 24 ianuarie 2017. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi doctrina românească, invocată de Preşedinte în sprijinul poziţiei sale, sunt irelevante pentru raporturile de putere din Republica Moldova, având în vedere diferenţele în acest sens între regimul semiprezidenţial din România şi cel parlamentar din Republica Moldova.

51. În acest context, Curtea reaminteşte că Hotărârea nr.7 din 4 martie 2016 a vizat exclusiv modalitatea de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, nu şi competenţele acestuia, modificate prin aceeaşi lege, în sensul configurării regimului parlamentar de guvernământ. Astfel, în urma adoptării hotărârii menţionate, s-a revenit la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţeni, în cadrul unei republici parlamentare (HCC nr.34 din 13 decembrie 2016).

52. Curtea subliniază că alegerea Preşedintelui prin vot popular nu impune necesitatea transformării acestuia într-un opozant al Parlamentului. Deşi alegerea prin vot popular tinde să consolideze poziţia Preşedintelui, în sistemele constituţionale similare, preşedinţii aleşi prin vot popular continuă să joace rolul de putere neutră şi nu dispun de competenţe largi, iar balanţele şi contrabalanţele necesare sunt garantate de parlamentarism (HCC nr.24 din 27 iulie 2017).

53. În acest sens, Curtea reiterează că în cadrul sistemelor parlamentare şeful statului joacă rolul unui arbitru sau al unei puteri neutre, fiind detaşat de partidele politice. Chiar dacă nimeni nu poate împiedica şeful statului să aibă opiniile şi simpatiile sale politice, mandatul pe care îl exercită este limitat. Preşedintele este un element important al sistemului politic, dar acesta nu este un partizan al politicului.

54. Prin urmare, în arhitectura constituţională a Republicii Moldova, Preşedintele trebuie să aibă un rol neutru, de arbitru, şi să nu fie un jucător politic. Acest lucru nu este compatibil cu logica regimului parlamentar. Aceeaşi opinie este împărtăşită de Comisia de la Veneţia în Avizul “Cooperarea între Comisia de la Veneţia şi Republica Moldova privind reforma constituţională” [CDL-INF(2001)003-e] şi în Avizul asupra propunerilor Preşedintelui Republicii Moldova de modificare a Constituţiei în vederea extinderii competenţelor de dizolvare a Parlamentului [CDL-AD(2017)014].

55. Curtea constată că, prin argumentele prezentate, Preşedintele caută în esenţă să obţină o rejudecare a soluţiei pronunţate de Curte privind rolul său în procedurile de remaniere guvernamentală. În acest context, Curtea reţine că nu există nici un temei pentru reconsiderarea jurisprudenţei deja stabilite.

56. Curtea reiterează că, în cadrul regimului parlamentar al Republicii Moldova, Preşedintele Republicii Moldova are un volum de competenţe expres stabilite de Constituţie. Deoarece Preşedintele nu poartă nici o responsabilitate politică pentru activitatea Guvernului, rolul acestuia în configurarea competenţei Guvernului este unul limitat (HCC nr.2 din 22 ianuarie 2017).

57. În acest sens, chiar şi în calitatea sa de Comandant Suprem al Armatei, Preşedintele nu îşi poate aroga un rol “activ” în numirea ministrului apărării. Dimpotrivă, “rolul său este unul formal şi nu implică responsabilităţi administrative”, potrivit opiniei exprimate de Comisia pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) în Avizul CDL-INF(2001)003-e “Cooperarea între Comisia de la Veneţia şi Republica Moldova privind reforma constituţională”.

58. În acelaşi sens, Curtea nu poate reţine existenţa discriminării, invocate de Preşedinte, între candidaţii la funcţia de ministru în caz de vacanţă a funcţiei în raport cu cazul formării Guvernului, or, este vorba de două situaţii distincte.

59. Astfel, în cazul formării Guvernului există un raport tripartit, între Prim-ministrul desemnat, Parlament şi Preşedinte, şi proceduri specifice complexe inerente învestirii Guvernului. Elementul central al învestirii Guvernului de către Parlament îl constituie programul, şi nu persoanele (miniştrii), deşi aceştia sunt supuşi scrutinului parlamentar.

60. Din contra, remanierea guvernamentală nu presupune exercitarea competenţei Parlamentului, întrucât modificările intervenite în componenţa lui se petrec în interiorul puterii executive. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic individual faţă de Primul-ministru. Parlamentul nu se poate opune revocării unui membru al Guvernului, dar, dacă prin aceasta şi-a pierdut încrederea în Guvern, poate recurge la arma moţiunii de cenzură împotriva întregului Guvern.

61. Simetric faptului că Preşedintele nu are nici o putere constituţională în selectarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de Prim-ministru a membrilor echipei guvernamentale, pe cale de consecinţă, şeful statului nu are, constituţional, nici o putere în privinţa schimbării componenţei Guvernului, adică în cazul remanierii. Puterea reală de decizie în ceea ce priveşte revocarea sau numirea unui membru al Guvernului aparţine exclusiv Primului-ministru. Doar Primul-ministru poate avea o iniţiativă în acest sens şi, deşi Constituţia vorbeşte despre propunerea de revocare sau de numire adresată şefului statului, acesta din urmă nu o poate refuza. În consecinţă, decretul Preşedintelui de numire sau de revocare a unui membru al Guvernului propus a doua oară este un act formal, care “autentifică” voinţa Prim-ministrului de a face modificări în componenţa echipei guvernamentale.

62. În acest context, Curtea reţine că Preşedintele, contrar obligaţiei sale constituţionale, a refuzat repetat numirea în funcţia de ministru al apărării a candidaturii reiterate de Prim-ministru după primul refuz. Acţionând astfel, Preşedintele a încercat să-şi impună propriul candidat, pe care l-a “recomandat” Guvernului pentru a fi înaintat la funcţia de ministru al apărării, şi a provocat deliberat un blocaj instituţional.

63. Curtea nu poate accepta argumentul Preşedintelui, potrivit căruia conflictul dintre Primul-ministru şi Preşedinte la numirea în funcţie a ministrului apărării nu este de natură constituţională, ci poartă un caracter “instituţional”.

64. În acest context, Curtea subliniază că orice conflict între instituţiile statului al căror statut este reglementat de Constituţie şi care îşi are izvorul în textul Constituţiei este un conflict juridic de natură constituţională. Prin urmare, prezentul conflict între Preşedinte şi Prim-ministru, având ca izvor articolul 98 alin.(6) din Constituţie, este unul juridic, de natură constituţională.

65. Astfel, Curtea nu poate accepta argumentul Preşedintelui, potrivit căruia examinarea prezentei sesizări denotă imperfecţiunea actului de justiţie constituţională.

66. Curtea constată că, dimpotrivă, prezenta sesizare se datorează anume neîndeplinirii deliberate de către Preşedinte a actului de justiţie constituţională, a cărui aşa-zisă “imperfecţiune” constă în lipsa instrumentelor coercitive de punere în executare sau de sancţionare în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea va prezenta o adresă Parlamentului, în vederea reglementării răspunderii [inclusiv penale] pentru neexecutarea hotărârilor Curţii Constituţionale.

67. În acelaşi context, Curtea constată că, în opinia scrisă prezentată Curţii, Preşedintele menţionează următoarele:

“[I]mplicarea Curţii Constituţionale în soluţionarea acestui conflict, prin instituirea răspunderii juridice pentru Preşedinte, alta decât cea reglementată la art.81 şi art.89 din Constituţie, duce la depăşirea competenţelor legale ale Curţii. […]

Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului. Subliniem că şi judecătorii Curţii pot fi supuşi răspunderii pentru infracţiunea de uzurpare a puterii de stat în cazul în care se va demonstra că prin acţiunile lor aceştia au depăşit cadrul legal constituţional.”

68. Curtea reţine că, prin aceste afirmaţii, de altfel ca şi prin multiplele declaraţii publice, menţionate mai sus, Preşedintele exercită presiuni asupra Curţii Constituţionale, pe care Curtea le califică drept tentative de intimidare.

69. Curtea nu poate accepta poziţia Preşedintelui, potrivit căruia el este pasibil doar de răspundere politică în faţa electoratului, şi nici analogia cu caracterul reprezentativ al mandatului deputatului în Parlament şi interzicerea mandatului imperativ. În acelaşi context, necesitatea clarificării distincţiei între răspunderea politică şi cea juridică a Preşedintelui, invocată de acesta, nu poate justifica exonerarea de orice răspundere pentru acţiunile sau omisiunile sale.

70. În acest context, Curtea reaminteşte că articolul 56 (Devotamentul faţă de ţară) din Constituţie prevede că:

“[...] Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice [...] răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin […].”

71. Astfel, responsabilitatea reprezintă o valoare consacrată de Constituţie.

72. Curtea subliniază că Preşedintele ţării nu este omnipotent, ci este ţinut de obligaţia de devotament constituţional, de a respecta limitele impuse de Constituţie şi poartă răspundere pentru îndeplinirea cu bună-credinţă a atribuţiilor ce îi revin.

- Mecanismele de restabilire a ordinii constituţionale

73. Curtea reaminteşte că depunerea jurământului constituie asumarea de către Preşedintele Republicii Moldova a unui angajament juridic faţă de poporul Republicii Moldova de a acţiona în spiritul Constituţiei, de a manifesta respect faţă de hotărârile Curţii Constituţionale în calitatea acesteia de garant al supremaţiei Constituţiei, faţă de democraţie şi valorile statului de drept. Depunând jurământul, Preşedintele Republicii Moldova îşi asumă necondiţionat, în mod public şi solemn obligaţia de a acţiona exclusiv în spiritul loialităţii faţă de Constituţie şi de a nu încălca jurământul în nici o împrejurare (HCC nr.2 din 24 ianuarie 2017).

74. Curtea reiterează că încălcarea jurământului este, pe de o parte, o încălcare gravă a Constituţiei, iar o încălcare gravă a Constituţiei este, pe de altă parte, o încălcare a jurământului. Gravitatea acestei încălcări poate ridica o problemă de incompatibilitate a Preşedintelui cu funcţia exercitată.

75. În acest context, Curtea reaminteşte că preambulul Constituţiei şi articolul 1 alin.(3) din Constituţie enunţă elementele definitorii ale statului Republica Moldova, care reprezintă valori supreme. Statul de drept a constituit punctul culminant al constituţionalizării sistemului politic. Aceasta înseamnă că politica trebuie să fie circumscrisă unei norme juridice care să îi precizeze limitele de acţiune. Dată fiind legătura intrinsecă dintre stat şi drept, evoluţia puterii publice este însoţită de evoluţia sistemului juridic. Prin definiţie, statul de drept presupune obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, aşa cum prevăd şi dispoziţiile articolului 7 din Constituţie. Pentru buna funcţionare a statului de drept, o importanţă deosebită are separaţia şi colaborarea dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională” (HCC nr.7 din 18 mai 2013).

76. Curtea reiterează că respectarea hotărârilor Curţii Constituţionale este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului şi pentru afirmarea statului de drept.

77. Curtea subliniază că, potrivit articolului 140 din Constituţie, hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate.

78. În acelaşi sens, potrivit art.28 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, actele Curţii sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice.

79. În acest context, Curtea reaminteşte că hotărârile interpretative ale Curţii Constituţionale sunt texte cu valoare constituţională, fiind parte integrantă a Constituţiei, ele fac corp comun cu dispoziţiile pe care le interpretează şi sunt obligatorii pentru executare pentru toate instituţiile statului, inclusiv pentru Preşedinte. Acestea se aplică direct, fără nici o altă condiţie de formă (HCC nr.33 din 10 octombrie 2013).

80. Astfel, nerespectarea hotărârilor Curţii Constituţionale echivalează cu nerespectarea Constituţiei şi desconsiderarea grosolană a elementelor fundamentale ale statului de drept.

81. În acest sens, declaraţia Preşedintelui, potrivit căruia el a jurat pe Constituţie, şi nu pe hotărârile Curţii Constituţionale, denotă nihilism juridic, or neîndeplinirea unei obligaţii constituţionale, sfidarea deliberată a Constituţiei şi neexecutarea unei hotărâri a Curţii Constituţionale constituie o încălcare gravă a jurământului şi a Constituţiei.

82. Curtea acceptă argumentul Guvernului că refuzul Preşedintelui de a desemna un ministru implică riscuri pentru buna funcţionalitate a ministerului în cauză şi chiar a întregului Guvern. Mai mult, în cazul Ministerului Apărării acest fapt este de natură să submineze, în cel mai direct mod, securitatea naţională şi capacitatea de apărare a ţării.

83. În prezenta cauză, Curtea constată că blocajul instituţional a fost generat de acţiunile deliberate ale Preşedintelui şi de neexecutarea hotărârii anterioare a Curţii Constituţionale. O astfel de atitudine de nihilism juridic din partea unui demnitar de asemenea rang faţă de Curtea Constituţională şi hotărârile sale este intolerabilă, or ea afectează nu numai activitatea Guvernului, dar şi autoritatea Curţii Constituţionale în faţa publicului, creând un precedent periculos prin exemplul prost oferit de propria persoană. În acest context, cu cât este mai înaltă funcţia demnitarului, cu atât mai înaltă trebuie să fie răspunderea acestuia.

84. Prin urmare, Curtea constată că refuzul deliberat al Preşedintelui ţării de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de numire a candidaturii propuse repetat de Prim-ministru constituie o încălcare gravă a obligaţiilor sale constituţionale şi a jurământului, circumstanţă ce justifică iniţierea de către Parlament a procedurii de suspendare a Preşedintelui, în conformitate cu articolul 89 din Constituţie.

85. În acelaşi timp, Curtea reţine că mecanismul de demitere a Preşedintelui ţine de opţiunea Parlamentului, fiind o procedură complexă şi de lungă durată, care nu soluţionează prompt problema funcţionalităţii depline a instituţiilor fundamentale obstrucţionate deliberat de către Preşedinte.

86. Curtea reaminteşte că statul de drept nu este o ficţiune, care are doar natură declarativă. Funcţionarea statului de drept trebuie să se manifeste prin acţiuni practice (HCC nr.4 din 22 aprilie 2013).

87. Curtea reţine că, în respectarea principiului constituţional al statului de drept şi în considerarea interesului general al cetăţenilor, este imperativă luarea măsurilor necesare pentru asigurarea restabilirii rapide a ordinii constituţionale.

88. Curtea reţine că Constituţia Republicii Moldova nu oferă soluţii exprese asupra modului de a gestiona situaţia extraordinară creată de inacţiunea deliberată a Preşedintelui, or textul Constituţiei este construit având la bază premisa bunei credinţe, inclusiv în exercitarea de către persoanele care deţin funcţii publice a atribuţiilor ce le revin, astfel cum este specificat în articolul 56 din Constituţie.

89. În acest context, interpretarea textuală a articolului 98 alin.(6) ar putea distorsiona voinţa originară a legiuitorului constituant, or crearea blocajelor instituţionale şi perpetuarea vidului de putere şi a unei stări de neconstituţionalitate este contrară spiritului Constituţiei. Astfel, situaţia excepţională creată de refuzul deliberat al Preşedintelui de a-şi îndeplini obligaţiile constituţionale impune necesitatea identificării unei soluţii excepţionale. Prin urmare, Curtea reţine că, pentru a stabili voinţa autentică a legiuitorului constituant, este necesar să recurgă la interpretarea funcţională a Constituţiei.

90. Analizând Constituţia ca un tot unitar şi obiectivul specific al acesteia, care urmăreşte să evite crearea vidului de putere şi să asigure instituţii pe deplin funcţionale (HCC nr.7 din 18.05.2013), ar trebui să existe instrumente de frâne şi contragreutăţi, ce ar exclude abuzurile legate de neexecutarea deliberată a obligaţiilor constituţionale şi pentru a oferi garanţia necesară a exercitării depline a puterii de stat.

91. În acest context, Curtea urmează ca, prin interpretarea funcţională a Constituţiei, să identifice mecanismele de suplinire a rolului Preşedintelui în cadrul acestor proceduri şi de deblocare a funcţionalităţii instituţiilor fundamentale ale statului.

92. Curtea reaminteşte că orice interpretare a prevederilor constituţionale derivă din natura, obiectivele şi spiritul Constituţiei înseşi.

93. În acelaşi timp, Constituţia urmează a fi privită ca “un instrument viu”, care trebuie interpretată în lumina realităţilor social-politice actuale, astfel încât să garanteze instituţii cu funcţionalitate continuă şi efectivă.

94. Constituţia reflectă contractul social – o obligaţie acceptată în mod democratic de către toţi cetăţenii Republicii Moldova faţă de generaţiile actuale şi viitoare de a trăi în conformitate cu normele fundamentale consacrate în Constituţie şi de a le respecta, pentru a asigura legitimitatea autorităţii de guvernare, legitimitatea deciziilor acesteia, precum şi pentru a asigura drepturile omului şi libertăţile fundamentale, astfel încât să existe armonie în societate (HCC nr.36 din 5 decembrie 2013, HCC nr.9 din 14 februarie 2014).

95. Fiind un act cu forţă juridică supremă şi contract social, Constituţia se întemeiază pe valori universale şi incontestabile, precum faptul că suveranitatea aparţine poporului, democraţia, recunoaşterea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi respectarea acestora, respectarea legii şi a statului de drept, sistemul de echilibre şi contragreutăţi, datoria instituţiilor statului de a servi poporul şi răspunderea acestora faţă de societate, spiritul public, justiţie, obiectivul unei societăţi civile deschise, echitabile şi armonioase şi al statului de drept (Avizul Curţii Constituţionale nr.1 din 24.07.2015).

96. Prevederile Constituţiei formează un sistem armonios, astfel încât nici o prevedere a Constituţiei nu poate fi contrară celorlalte prevederi ale acesteia. Natura Constituţiei de act cu forţă juridică supremă şi ideea de constituţionalitate implică faptul că nu există şi nici nu pot exista lacune sau contradicţii interne ale Constituţiei (Avizul nr.1 din 22 septembrie 2014).

97. Astfel, la interpretarea Constituţiei, trebuie să se ţină seama de faptul că aceasta este un act integral, toate prevederile Constituţiei fiind interconectate până la gradul la care conţinutul unor prevederi ale Constituţiei determină conţinutul altor prevederi ale acesteia.

98. Curtea notează că normele din Constituţie formează un tot unitar, aflat într-o legătură logico-juridică indisolubilă. În acest context, Constituţia consacră o diviziune tripartită a funcţiilor statului, care este un principiu fundamental de organizare a statului. Astfel, textul constituţional reflectă imaginea statului ca o structură de organe, între care şi Preşedintele. Prin urmare, pornind de la spiritul Constituţiei, trebuie să se asigure funcţionalitatea tuturor instituţiilor statului, respectarea strictă a principiilor şi valorilor supreme, reprezentând în mod practic testul eficacităţii Constituţiei ca Lege Supremă a unui stat de drept.

99. Curtea reţine că Constituţia nu poate fi un “pact sinucigaş” (“The Constitution is not a suicide pact”). Astfel, nici o prevedere din Constituţie nu poate fi interpretată ca permiţând blocarea instituţiilor sale. O interpretare prea restrictivă, limitând foarte mult posibilităţile de restabilire a ordinii constituţionale, ar fi un handicap pentru funcţionarea democraţiei şi a statului de drept.

100. În lumina celor menţionate, Curtea constată că Preşedintele ţării, încălcând flagrant jurământul depus la învestirea în funcţie, a refuzat să-şi execute obligaţiile constituţionale, în modul în care prevede Constituţia şi hotărârile relevante ale Curţii Constituţionale, cu care aceasta face corp comun. Refuzul Preşedintelui de a-şi exercita propriile atribuţii nu doar a blocat numirea ministrului apărării, ci a creat un precedent periculos ce ameninţă funcţionalitatea procedurii remanierilor guvernamentale în ansamblu şi autoritatea Curţii Constituţionale.

101. Analizând Constituţia ca un tot unitar şi obiectivul specific al acesteia, care urmăreşte să evite crearea vidului de putere şi să asigure instituţii pe deplin funcţionale, Curtea subliniază că în situaţia de blocaje instituţionale, când atribuţiile unor instituţii nu sunt exercitate de titularii acestora, indiferent de motivele acestor blocaje, dispoziţiile constituţionale prevăd suplinirea acestora prin instituirea interimatului.

102. În acest context, Curtea reţine că potrivit articolului 90 (Vacanţa funcţiei) din Constituţie:

“(1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova intervine în caz de expirare a mandatului, de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. […]

(3) Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către Preşedintele Republicii Moldova este confirmată de Curtea Constituţională în termen de 30 de zile de la sesizare.”

103. În acelaşi timp, articolul 91 (Interimatul funcţiei) din Constituţie prevede următoarele:

“Dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.”

104. Curtea reţine că Constituţia conţine norme care prevăd imposibilitatea temporară sau definitivă de a continua exercitarea mandatului.

105. Din conţinutul articolelor 90 şi 91 din Constituţie rezultă cu claritate că Legea Supremă face distincţie între două situaţii diferite de imposibilitate a exercitării mandatului de Preşedinte:

(a) imposibilitate temporară, caz în care Preşedintele îşi poate relua activitatea, se instituie interimatul fără ca funcţia să devină vacantă;

(b) imposibilitate definitivă (alta decât decesul), situaţie în care Preşedintele nu-şi mai poate relua activitatea mai mult de 60 de zile, survenind vacanţa funcţiei şi organizarea alegerilor pentru un nou Preşedinte, cu instituirea interimatului pentru această perioadă.

106. Toate aceste situaţii prevăzute atât de articolul 90, cât şi de articolul 91 din Constituţie au drept consecinţă instituirea interimatului funcţiei.

107. Curtea reţine că Constituţia nu precizează care sunt ipotezele în care imposibilitatea poate interveni.

108. În mod logic, imposibilitatea temporară a exercitării funcţiei de Preşedinte este generată de orice circumstanţă incompatibilă cu exercitarea atribuţiilor, alta decât decesul.

109. Curtea reţine că inacţiunea instituţiei prezidenţiale, prin neexercitarea atribuţiilor fie pentru motive obiective, fie pentru motive subiective, prin refuzul deliberat de a exercita atribuţiile, are consecinţe identice, adică blocarea altor instituţii.

110. În acest context, având în vedere faptul că, în cazul refuzului deliberat de a-şi exercita atribuţiile, consecinţele sunt identice cu cele ce survin în cazul imposibilităţii exercitării atribuţiilor pentru motive obiective, Curtea consideră că soluţionarea acestor situaţii trebuie să fie identică, adică instituirea interimatului.

111. Astfel, Curtea constată că, prin refuzul deliberat de a-şi executa una sau mai multe obligaţii constituţionale, Preşedintele se înlătură el însuşi de la exercitarea acestora.

112. În acest context, Curtea consideră că inacţiunea sa deliberată constituie, în sensul articolului 91 din Constituţie, imposibilitate temporară, pentru considerente subiective (lipsa dorinţei), de a-şi exercita atribuţia în cauză, ceea ce justifică instituirea interimatului funcţiei pentru asigurarea exercitării acestei (acestor) obligaţii constituţionale a Preşedintelui.

113. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit articolului 91 din Constituţie, dacă Preşedintele Republicii Moldova se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.

114. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să constate circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte, prin emiterea unui aviz.

115. În situaţia unei inacţiuni constituţionale deliberate de a-şi îndeplini atribuţiile, durata imposibilităţii nu are incidenţă pentru instituirea interimatului, spre deosebire de situaţia unei imposibilităţi obiective ce depăşeşte 60 de zile, pentru care se constată vacanţa funcţiei, în condiţiile articolului 90 din Constituţie.

116. Instituirea interimatului funcţiei, cauzat de refuzul deliberat de a executa una sau mai multe obligaţii constituţionale, şi circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte urmează a fi constatate în fiecare caz în parte de către Curtea Constituţională, în conformitate cu competenţa atribuită acesteia prin articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de articolul 38 alin.(1) şi (2) lit.c) din Codul jurisdicţiei constituţionale, în funcţie de domeniul lor de competenţă.

117. În acest context, Curtea reaminteşte că, în exercitarea interimatului funcţiei de Preşedinte al ţării, preşedintele interimar exercită aceleaşi atribuţii ca şi preşedintele titular (HCC nr.29 din 24 noiembrie 2015). Astfel, în ordine, Preşedintele Parlamentului sau Primul-ministru, în calitate de Preşedinte interimar, va emite decretele neemise de titularul care a refuzat deliberat să-şi exercite obligaţiile constituţionale.

Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.b) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.b) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. În sensul articolului 91 din Constituţie, refuzul Preşedintelui de a-şi executa obligaţiile constituţionale constituie imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţia (atribuţiile) în cauză şi justifică instituirea interimatului funcţiei, care se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru, pentru exercitarea acestei (acestor) obligaţii constituţionale a Preşedintelui.

2. Instituirea interimatului funcţiei, cauzat de refuzul deliberat de a executa o obligaţie constituţională, şi circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte urmează a fi constatate în fiecare caz în parte de către Curtea Constituţională, în conformitate cu competenţa atribuită acesteia prin articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

ADRESA nr.1

La 17 octombrie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.28 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte).

În hotărârea menţionată, Curtea a statuat că Preşedintele ţării nu este omnipotent, ci este ţinut de obligaţia de devotament constituţional, de a respecta limitele impuse de Constituţie şi poartă răspundere pentru îndeplinirea cu bună-credinţă a atribuţiilor ce îi revin.

Curtea a subliniat că neîndeplinirea unei obligaţii constituţionale, sfidarea deliberată a Constituţiei şi neexecutarea unei hotărâri a Curţii Constituţionale constituie o încălcare gravă a jurământului şi a Constituţiei.

Curtea a reiterat că respectarea ordinii constituţionale, inclusiv a hotărârilor Curţii Constituţionale, este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului şi pentru afirmarea statului de drept.

Curtea a reamintit că actele instanţei de contencios constituţional sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Hotărârile interpretative ale Curţii Constituţionale sunt texte cu valoare constituţională, fiind parte integrantă a Constituţiei, ele fac corp comun cu dispoziţiile pe care le interpretează. Acestea se aplică direct, fără nici o altă condiţie de formă. Astfel, nerespectarea hotărârilor Curţii Constituţionale echivalează cu nerespectarea Constituţiei şi desconsiderarea grosolană a elementelor fundamentale ale statului de drept.

În acelaşi timp, Curtea a constatat lipsa instrumentelor coercitive de punere în executare sau de sancţionare în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor constituţionale, ce derivă din prevederile Constituţiei şi actele Curţii Constituţionale.

Pentru aceste motive, Curtea consideră necesar ca Parlamentul să reglementeze răspunderea [inclusiv penală] pentru neexecutarea obligaţiilor constituţionale şi a hotărârilor Curţii Constituţionale.

În conformitate cu prevederile articolului 28/1 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, Curtea solicită Parlamentului să examineze prezenta adresă şi să-i fie comunicate rezultatele examinării acesteia în termenele prevăzute de lege.

ADRESA nr.2

La 17 octombrie 2017 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.28 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin.(6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 şi 140 din Constituţie (neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale de către Preşedinte).

În hotărârea menţionată, Curtea a statuat că, în sensul articolului 91 din Constituţie, refuzul Preşedintelui de a-şi executa obligaţiile constituţionale constituie imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţia (atribuţiile) în cauză şi justifică instituirea interimatului funcţiei, care se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru, pentru exercitarea acestei (acestor) obligaţii constituţionale a Preşedintelui.

Instituirea interimatului funcţiei, cauzat de refuzul deliberat de a executa o obligaţie constituţională, şi circumstanţele care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte urmează a fi constatate în fiecare caz în parte de către Curtea Constituţională, în conformitate cu competenţa atribuită acesteia prin articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de articolul 38 alin.(1) şi (2) lit.c) din Codul jurisdicţiei constituţionale, în funcţie de domeniul lor de competenţă.

În acelaşi timp, Curtea constată că, în timp ce reprezentanţii puterii executive şi legislative sunt subiecţi cu drept de sesizare, Consiliul Superior al Magistraturii nu dispune de acest drept, deşi este autoritatea de autoadministrare judecătorească şi de garant al independenţei puterii judecătoreşti.

Pentru aceste motive, Curtea consideră necesar ca Parlamentul să completeze Legea cu privire la Curtea Constituţională în vederea atribuirii Consiliului Superior al Magistraturii a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale.

În conformitate cu prevederile articolului 28/1 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, Curtea solicită Parlamentului să examineze prezenta adresă şi să-i fie comunicate rezultatele examinării acesteia în termenele prevăzute de lege.