Hotărîre nr.6 din 19.03.2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 265 alin.(2) din Codul de procedură penală (contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea unei infracţiuni) (Sesizarea nr.8g/2019)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind  excepţia  de  neconstituţionalitate  a  articolului  265

alin.(2) din Codul de procedură penală (contestarea refuzului

organului de urmărire penală de a primi plângerea sau

denunţul privind comiterea unei infracţiuni)

(Sesizarea nr.8g/2019)

nr. 6  din  19.03.2019

 (în vigoare 19.03.2019) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 119-131 art. 63 din 05.04.2019

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

dnei Raisa APOLSCHII,

dlui Aurel BĂIEŞU,

dlui Corneliu GURIN,

dlui Artur REŞETNICOV,

dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Dumitru Avornic, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă pe 14 ianuarie 2019

şi înregistrată pe aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a textului “de la momentul refuzului” din articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală, ridicată de către dl avocat Dumitru Harea, în dosarul nr.10-614/2018, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională pe 14 ianuarie 2019, de către dl judecător Vitalie Budeci de la Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, în baza articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie.

3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 19 ianuarie 2019, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

4. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie şi Procuraturii Generale.

5. La şedinţa publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către dl avocat Dumitru Harea, autorul acesteia. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi la organele de drept din cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei.

CIRCUMSTANŢELE LITIGIULUI PRINCIPAL

6. Pe 19 septembrie 2018, dna Elena Demean a depus la Procuratura municipiului Chişinău o plângere prin care a solicitat investigarea unor pretinse fapte de corupţie şi o pretinsă faptă de ameninţare cu omor.

7. Procuratura municipiului Chişinău a trimis această plângere la Procuratura Anticorupţie, potrivit normelor relative la competenţa materială.

8. La rândul ei, Procuratura Anticorupţie a trimis plângerea menţionată la Inspectoratul de Poliţie Căuşeni, pentru a fi examinată doar în partea referitoare la pretinsa ameninţare cu omor.

9. Pe 26 octombrie 2018, dna Elena Demean a primit de la Procuratura Anticorupţie o scrisoare din 19 octombrie 2018, prin care a fost informată despre emiterea de către un procuror a ordonanţei din 12 octombrie 2018 de refuz de primire a plângerii privind pretinsele fapte de corupţie. Procurorul a refuzat să primească plângerea pentru că ar fi lipsit o bănuială rezonabilă că a fost comisă o infracţiune. Prin aceeaşi scrisoare petiţionarei i s-a explicat dreptul de a contesta această ordonanţă în baza articolului 265 alin.(2) din Codul de procedură penală. Acest articol stabileşte că refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul poate fi atacat imediat în faţa judecătorului de instrucţie, dar nu mai târziu de cinci zile de la momentul refuzului.

10. Dna Elena Demean a contestat această ordonanţă în faţa procurorului ierarhic superior. În acest sens, printr-o scrisoare din 1 noiembrie 2018, procurorul-şef al Procuraturii Anticorupţie i-a comunicat petiţionarei că ordonanţa în discuţie a fost emisă în conformitate cu legea şi a menţionat că aceasta are dreptul de a o contesta în faţa judecătorului de instrucţie, în baza articolului 265 alin.(2) din Codul de procedură penală.

11. Între timp, pe 29 octombrie 2018, dna Elena Demean a depus la Judecătoria Chişinău o contestaţie împotriva ordonanţei Procuraturii Anticorupţie din 12 octombrie 2018 de refuz al primirii plângerii.

12. În cadrul şedinţei de judecată din 9 ianuarie 2019, dl avocat Dumitru Harea, care apără interesele dnei Elena Demean, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a textului “de la momentul refuzului” din articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală.

13. Prin încheierea din 10 ianuarie 2019, Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, a admis ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

14. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 16

Egalitatea

“[...]

(2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.”

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

“(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

[...].”

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

“[…]

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

15. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

Articolul 230

Noţiunea de termene procedurale şi consecinţele nerespectării lor

“(1) Termene în procesul penal sunt intervale de timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale conform prevederilor prezentului cod.

(2) În cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen.

[…].”

Articolul 262

Sesizarea organului de urmărire penală

“(1) Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvârşirea sau pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

1) plângere;

2) denunţ;

3) autodenunţ;

[…].”

Articolul 265

Obligativitatea primirii şi examinării plângerilor sau denunţurilor referitoare la infracţiuni

“(1) Organul de urmărire penală este obligat să primească plângerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvârşite, pregătite sau în curs de pregătire chiar şi în cazul în care cauza nu este de competenţa lui. Persoanei care a depus plângerea sau denunţul i se eliberează imediat un certificat despre acest fapt, indicându-se persoana care a primit plângerea sau denunţul şi timpul când acestea au fost înregistrate.

(2) Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul poate fi atacat imediat judecătorului de instrucţie, dar nu mai târziu de 5 zile de la momentul refuzului.

(3) Dacă a depistat o infracţiune ori a constatat o bănuială rezonabilă cu privire la o infracţiune comisă, ofiţerul de urmărire penală, colaboratorul organelor de constatare menţionate la art.273 alin.(1) lit.a)-c) sau procurorul întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate şi concomitent dispune înregistrarea imediată a autosesizării pentru a începe urmărirea penală.”

Articolul 299¹

Plângerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor procurorului

“(1) Persoanele indicate la art.298 alin.(1) pot depune plângere împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de procurorul care conduce urmărirea penală sau exercită nemijlocit urmărirea penală ori împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor care au fost efectuate sau dispuse în baza dispoziţiilor date de procurorul respectiv.

[…]

(3) Plângerea se adresează, în termen de 15 zile din momentul efectuării acţiunii, inacţiunii sau de când s-a luat cunoştinţă de act, procurorului ierarhic superior şi se depune fie direct la acesta, fie la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală. În cazul în care plângerea a fost depusă la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală, acesta este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului ierarhic superior împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.

(4) Ordonanţa prin care procurorul ierarhic superior a soluţionat plângerea poate fi contestată la judecătorul de instrucţie.”

Articolul 313

Plângerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire

penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii

“(1) Plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plângerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plângerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(2) Persoanele indicate în alin.(1) sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:

1) refuzul organului de urmărire penală:

a) de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii;

[…]

(3) Plângerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea.

[…].”

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

16. Prin decizia din 19 ianuarie 2019, Curtea a confirmat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

17. Curtea a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este textul “de la momentul refuzului” din articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală. Verificarea constituţionalităţii acestui tip de acte normative ţine de competenţa sa ratione materiae, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.

18. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză care are ca obiect o contestaţie împotriva unui refuz al organului de urmărire penală de primi o plângere. Contestaţia în discuţie a fost formulată, între altele, în baza articolelor 265 alin.(2) [obligativitatea primirii şi examinării plângerilor sau denunţurilor referitoare la infracţiuni] şi 313 [plângerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii] din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea a admis că instanţa de judecată va aplica textul contestat, mai exact atunci când va determina dacă contestaţia a fost sau nu depusă în termenul prevăzut de lege.

19. De asemenea, excepţia a fost ridicată de către reprezentantul uneia dintre părţile la proces.

20. Curtea a mai reţinut că prevederile aplicabile contestate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituţionalitate.

21. Pentru a declara admisibilă sesizarea, Curtea a trebuit să stabilească şi incidenţa drepturilor garantate de Constituţie, invocate de către autorul acesteia.

22. Sub acest aspect, Curtea a apreciat că problema ridicată în prezenta cauză constă în verificarea conformităţii articolului 265 alin.(2) din Codul de procedură penală cu exigenţele de calitate a legii, în special verificarea caracterului cert al acestei norme şi a lipsei insecurităţii juridice pentru destinatarii săi.

23. Totodată, prevederile contestate ar putea fi considerate, în anumite circumstanţe, un obstacol procedural (a se vedea, mutatis mutandis, Markovic şi alţii v. Italia [MC], 14 decembrie 2006, § 94; Balakin v. Rusia, 4 iulie 2013, § 40) pentru examinarea de către instanţele de judecată a fondului contestaţiei împotriva refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea unei infracţiuni. Din acest motiv, Curtea a trebuit să verifice dacă dispoziţiile criticate ar putea afecta esenţa dreptului de acces la un tribunal şi dacă nu instituie un tratament discriminatoriu.

24. Pentru că textul contestat nu poate fi privit în mod izolat, ci în coroborare cu celelalte dispoziţii legale incidente, ca făcând parte dintr-un sistem juridic coerent, Curtea a decis să supună controlului de constituţionalitate alineatul (2) al articolului 265 din Codul de procedură penală în întregul său.

25. Prin urmare, Curtea a considerat că această excepţie trebuie examinată prin prisma prevederilor articolului 20 din Constituţie, care stabileşte că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, în coroborare cu articolele 16, care garantează principiul egalităţii în faţa legii, şi 23 din Constituţie, care stabileşte exigenţele standardului calităţii legii.

26. În consecinţă, Curtea a declarat admisibilă sesizarea. În continuare, Curtea va trece la examinarea fondului cauzei.

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 20 ÎN COROBORARE CU ARTICOLELE 16 ŞI 23 DIN CONSTITUŢIE

A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

27. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul pretinde că posibilitatea persoanei de a contesta refuzul organului de urmărire penală de a-i primi plângerea sau denunţul privind pretinse fapte infracţionale este imprevizibilă. Acest refuz poate fi primit prin poştă de către persoană după expirarea celor cinci zile rezervate contestării. O eventuală contestare a refuzului organului de urmărire penală de a-i primi plângerea sau denunţul va fi respinsă ca tardivă. Acest aspect poate îngrădi accesul efectiv la un tribunal. Persoanei trebuie să i se acorde posibilitatea de a contesta refuzul în discuţie de la data la care acesta i s-a adus la cunoştinţă, nu de la data emiterii lui.

28. În opinia sa, prevederile contestate contravin articolelor 20 şi 23 din Constituţie.

B. Argumentele autorităţilor

29. Preşedintele Republicii Moldova a subliniat că notificarea persoanei despre refuzul organului de urmărire penală de a-i primi plângerea sau denunţul reprezintă o condiţie esenţială pentru a putea formula o contestaţie împotriva acestuia. Înştiinţarea persoanei despre refuzul în discuţie după expirarea a cinci zile de la data emiterii acestuia conduce la pierderea dreptului de a-l contesta. Aşadar, Preşedintele a conchis că dispoziţiile contestate sunt imprevizibile şi, prin urmare, încalcă principiul legalităţii şi pe cel al securităţii juridice, garantate de Constituţie.

30. În opinia sa, Parlamentul a susţinut că persoanele care au omis, din motive fundamentate, să conteste în termen refuzul organului de urmărire penală de primire a plângerii sau a denunţului pot solicita repunerea în termen în baza articolului 234 din Codul de procedură penală. Totodată, Parlamentul menţionează că, deşi norma contestată nu prevede în mod expres momentul de la care începe să curgă termenul de atac al refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul, urmează a fi aplicată regula generală conform căreia termenul de atac începe să curgă din momentul comunicării. În fine, Parlamentul consideră că excepţia de neconstituţionalitate trebuie respinsă ca nefondată.

31. În opinia prezentată de către Guvern se menţionează că termenul de cinci zile pentru contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul despre comiterea unei pretinse infracţiuni trebuie calculat din momentul în care refuzul în discuţie i-a fost comunicat persoanei. Această concluzie s-ar deduce dintr-o interpretare sistematică a prevederilor relevante din Codul de procedură penală. Astfel, Guvernul susţine că prevederile contestate corespund exigenţelor standardului calităţii legii, iar excepţia de neconstituţionalitate priveşte o problemă de interpretare şi de aplicare a legii, care ţine de competenţa instanţelor de judecată.

32. În opinia sa, Procuratura Generală a notat, de asemenea, că excepţia de neconstituţionalitate priveşte o problemă de interpretare şi de aplicare a legii, nu o problemă de drept constituţional. Prin urmare, Procuratura Generală a menţionat că sesizarea trebuie respinsă.

33. Potrivit opiniei Curţii Supreme de Justiţie, refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea unei infracţiuni poate fi contestat în termen de cinci zile de la data emiterii acestuia, nu din momentul recepţionării sau din momentul aflării despre existenţa acestui refuz. Există cazuri în care persoana poate să nu cunoască, din motive obiective, despre existenţa refuzului de primire a plângerii sau a denunţului său, fapt care face imposibilă contestarea acestuia în termenul legal. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie consideră că prevederile criticate limitează în mod nejustificat dreptul de a contesta refuzul în discuţie.

C. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

1.1. Calitatea legii

34. Curtea reţine că exigenţele statului de drept presupun, inter alia, asigurarea legalităţii şi a certitudinii juridice (Raportul privind preeminenţa dreptului, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 86 sesiune plenară, 2011, § 41). În acest sens, articolul 23 alin.(2) din Constituţie impune adoptarea de către legislator a unor legi accesibile şi previzibile.

35. Exigenţa accesibilităţii presupune ca textele de lege să poată fi cunoscute de către destinatari. Orice persoană trebuie să poată să dispună de informaţii privind normele juridice aplicabile într-un caz concret (Khlyustov v. Rusia, 11 iulie 2013, § 68). Accesibilitatea legii are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în baza articolului 76 din Constituţie, legea fiind publicată în Monitorul Oficial.

36. La rândul ei, exigenţa previzibilităţii este îndeplinită atunci când persoana poate – în caz de necesitate, cu o asistenţă juridică adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele pe care le poate avea o anumită conduită (Gestur Jónsson şi Ragnar Halldór Hall v. Islanda, 30 octombrie 2018, § 88; Berardi şi Mularoni v. San Marino, 10 ianuarie 2019, § 40).

37. Totodată, pentru ca legea să îndeplinească exigenţa previzibilităţii, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii discreţionare a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a-i oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (Sissanis v. România, 25 ianuarie 2007, § 66; Seychell v. Malta, 28 august 2018, § 50-52).

38. O putere discreţionară care nu este delimitată, chiar dacă face obiectul controlului judiciar din punct de vedere formal, nu trece de testul previzibilităţii. Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru puterea discreţionară nelimitată a instanţelor judecătoreşti (HCC nr.28 din 23 noiembrie 2015, § 61).

39. La elaborarea unui act normativ, legislatorul trebuie să respecte normele de tehnică legislativă pentru ca acesta să corespundă exigenţelor calităţii, i.e. accesibilitatea şi previzibilitatea.

40. În particular, textul legislativ trebuie să corespundă principiului coerenţei.

41. Astfel, legea trebuie să asigure o legătură logico-juridică între dispoziţiile pe care le conţine şi să evite paralelismele legislative, care generează incertitudine şi insecuritate juridică. În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative (HCC nr.2 din 30 ianuarie 2018, § 45).

1.2. Dreptul de acces la un tribunal

42. Dreptul de acces la un tribunal, garantat de articolul 20 din Constituţie şi, respectiv, de articolul 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie practic şi efectiv, nu teoretic şi iluzoriu. Efectivitatea dreptului în discuţie reclamă ca persoanele să aibă posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care constituie o ingerinţă în exercitarea drepturilor sale. Dreptul de acces la un tribunal nu include doar dreptul de a iniţia o acţiune în justiţie, ci şi dreptul la soluţionarea cauzei de către un tribunal competent să se pronunţe asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept (Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii v. România [MC], 29 noiembrie 2016, § 86).

43. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut. Acesta poate fi limitat. Limitările accesului la un tribunal trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale, pentru a nu fi afectată însăşi esenţa dreptului. Această afirmaţie este valabilă şi pentru normele de natură procedurală care stabilesc termene în interiorul cărora persoanele ar putea formula o contestaţie (Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016, § 36).

44. Folosirea termenelor limitative priveşte asigurarea bunei-administrări a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţii juridice.

45. Durata termenului este o chestiune în privinţa căreia statul dispune de o marjă de apreciere. De principiu, instituirea unor termene scurte (e.g. de cinci, de şapte sau de zece zile) pentru formularea unei contestaţii nu ridică, per se, o problemă în baza articolului 6 § 1 din Convenţia Europeană (Mamikonyan v. Armenia, 16 martie 2010, § 29; Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016, § 36). Totuşi, termenul în discuţie nu trebuie să fie excesiv de rigid, pentru a lipsi persoana de posibilitatea unei contestări efective.

2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

46. Curtea reţine că organul de urmărire penală poate fi sesizat despre comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni prin: plângere, denunţ sau autodenunţ.

47. În baza articolului 265 alin.(1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală este obligat să primească plângerile sau denunţurile şi în ipoteza în care cauza nu este de competenţa sa.

48. Curtea observă că legislatorul nu a stabilit situaţiile în care organul de urmărire penală ar putea refuza primirea plângerii sau a denunţului privind comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni. Totuşi, prin definiţie, lipsa unei bănuieli rezonabile de comitere a unei infracţiuni nu poate constitui un motiv de refuz de a primi plângerea sau denunţul, ci un motiv de refuz de începere a urmăririi penale.

49. Curtea notează că articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală prevede că refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul poate fi atacat imediat în faţa judecătorului de instrucţie, dar nu mai târziu de cinci zile de la momentul refuzului.

50. Spre deosebire de aceste dispoziţii, din analiza coroborată a articolului 313 alin.(2) pct.1) lit.a) şi alin.(3) din acelaşi Cod, rezultă că persoana poate contesta refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul despre comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni la judecătorul de instrucţie în termen de zece zile din data la care s-a luat cunoştinţă de acest refuz.

51. De asemenea, pentru a putea formula o contestaţie în conformitate cu articolul 313 din Codul de procedură penală, persoana trebuie, mai întâi, să conteste refuzul în discuţie în faţa procurorului sau, după caz, în faţa procurorului ierarhic superior potrivit articolelor 298 şi, respectiv, 299¹ din Cod în termen de cincisprezece zile din momentul la care s-a luat cunoştinţă de act.

52. Din contra, articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală îi conferă persoanei dreptul de a contesta refuzul de a i se primi plângerea sau denunţul privind comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni direct în faţa judecătorului de instrucţie.

53. În consecinţă, contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi o plângere sau un denunţ este reglementată în mod divergent de două prevederi ale aceluiaşi act normativ. Această incoerenţă normativă creează insecuritate juridică pentru destinatarii legii. Atât justiţiabilii, cât şi subiectele care posedă competenţa aplicării Codului de procedură penală se află în dificultate, fiind puşi în situaţia de a alege între mai multe variante posibile.

54. Chiar făcându-se apel la consultanţa de specialitate, persoana nu ar putea stabili, fără echivoc, în baza cărei norme – articolul 265 alin.(2) sau articolul 313 alin.(2) pct.1) lit.a) din Codul de procedură penală – ar trebui să conteste refuzul organului de urmărire penală de a-i primi plângerea sau denunţul privind comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni. Există riscul ca alegerea unei norme să fie stabilită în baza unor criterii arbitrare şi discreţionare de către cei care aplică legea, astfel încât persoana să nu-şi poată realiza în mod efectiv dreptul de a contesta refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea unei pretinse infracţiuni.

55. În situaţia în care s-ar aplica articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală, persoana ar fi lipsită de controlul prealabil exercitat de către procuror sau de către procurorul ierarhic superior. Mai mult, aplicarea acestei norme ar putea conduce la restrângerea nejustificată a dreptului de acces la un tribunal şi la instituirea unui tratament discriminatoriu. Astfel, persoanele care recepţionează în timp util, prin intermediul serviciilor poştale, refuzul organului de urmărire penală de primire a plângerii sau a denunţului privind comiterea sau pregătirea comiterii unei pretinse infracţiuni îl pot contesta, pentru că îşi pot realiza în mod efectiv acest drept în cele cinci zile de la emiterea actului constatator. În comparaţie cu această categorie de persoane, persoanele care primesc refuzul în discuţie prin intermediul serviciilor poştale cu întârziere (eventual, chiar din cauza organului de urmărire penală care a expediat refuzul după expirarea celor cinci zile rezervate contestării), astfel încât să nu-şi poată realiza în mod efectiv dreptul de a-l contesta în termen, sunt tratate în mod diferit din motive neimputabile lor. Din perspectiva articolului 16 din Constituţie, acest tratament diferenţiat nu este unul justificat în mod obiectiv şi rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr.7 din 26 aprilie 2018, § 52 şi 53).

56. De altfel, în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, refuzul de primire a plângerii privind pretinsele fapte de corupţie a fost emis de către un procuror pe 12 octombrie 2018 şi trimis, prin poştă, printr-o scrisoare din 19 octombrie 2018, care a fost recepţionată abia pe 26 octombrie 2018, iar contestaţia a fost depusă pe 29 octombrie 2018 (a se vedea supra §§ 9 şi 11).

57. În asemenea condiţii, chiar dacă persoana a primit refuzul în discuţie prin intermediul serviciilor poştale peste termenul de cinci zile de la emitere, aplicarea de o manieră formalistă a normei supuse controlului constituţionalităţii reclamă respingerea contestaţiei împotriva refuzului ca tardivă, fiind afectată, în consecinţă, esenţa dreptului de acces la un tribunal.

58. Curtea observă că termenul de cinci zile de contestare a refuzului organului de urmărire penală de primire a plângerii sau a denunţului privind comiterea sau pregătirea comiterii unei pretinse infracţiuni, stabilit de articolul 265 alin.(2) din Codul de procedură penală, se calculează de la data emiterii refuzului, nu de la data la care acesta i s-a adus la cunoştinţă persoanei, fapt confirmat şi de opinia Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea supra § 33).

59. De asemenea, chiar dacă persoanele care au primit cu întârziere refuzul organului de urmărire penală pot solicita repunerea în termen în baza articolului 234 din Codul de procedură penală, dacă acesta a fost omis din motive fundamentate, Curtea reţine că acest fapt nu elimină incoerenţa normativă constatată supra (a se vedea §§ 49-55 din prezenta hotărâre) referitoare la existenţa a două proceduri distincte pentru contestarea aceluiaşi act adoptat de către organul de urmărire penală.

60. Sub acest aspect, Curtea Europeană a menţionat că, deşi respectarea termenelor prevăzute în legislaţia internă este în interesul securităţii juridice şi al bunei-administrări a justiţiei, în cazuri excepţionale trebuie să se dea dovadă de flexibilitate, pentru a se asigura faptul că accesul la un tribunal nu este limitat prin încălcarea prevederilor Convenţiei (Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016, § 42).

61. Aşadar, dreptul de a formula o contestaţie nu poate fi exercitat în mod efectiv decât de la data la care persoanei i se aduce la cunoştinţă actul contestat. În caz contrar, el riscă să devină unul teoretic şi iluzoriu. De vreme ce statul garantează un drept, acesta trebuie să creeze premisele realizării acestuia.

62. Având în vedere cele menţionate supra, Curtea conchide că prevederile alineatului (2) al articolului 265 din Codul de procedură penală contravin articolului 20 coroborat cu articolele 16 şi 23 din Constituţie şi, prin urmare, trebuie declarate neconstituţionale.

63. Declararea neconstituţionalităţii alineatului (2) al articolului 265 din Codul de procedură penală nu va crea obstacole. Astfel, începând cu data pronunţării prezentei hotărâri, refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni poate fi contestat, mai întâi, în baza articolelor 298 şi, respectiv, 299¹ din Codul de procedură penală în faţa procurorului sau, după caz, în faţa procurorului ierarhic superior în termen de cincisprezece zile de la data la care s-a luat cunoştinţă de act. În ipoteza în care persoana nu va fi de acord cu răspunsul oferit de către procuror, aceasta îl va putea contesta în baza articolului 313 alin.(2) pct.1) lit.a) din Codul de procedură penală în faţa judecătorului de instrucţie, în termen de zece zile de la aducerea la cunoştinţă a actului.

64. Totodată, cu privire la contestaţiile împotriva refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind comiterea sau pregătirea comiterii unei infracţiuni aflate pe rolul instanţelor de judecată până la pronunţarea prezentei hotărâri, la stabilirea respectării termenului de depunere, judecătorii de instrucţie vor avea în vedere: (i) pentru cazurile în care persoana s-a adresat mai întâi în faţa procurorului – termenul de cincisprezece zile de contestare din momentul în care s-a luat cunoştinţă de act pentru contestarea acestuia în faţa procurorului sau în faţa procurorului ierarhic superior şi, ulterior, de zece zile de la aducerea la cunoştinţă a actului pentru contestare în faţa judecătorului de instrucţie; (ii) pentru cazurile în care persoana s-a adresat direct în faţa judecătorului de instrucţie – termenul de zece zile de contestare din momentul în care persoana a luat cunoştinţă de refuz.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 literele a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dl avocat Dumitru Harea, în dosarul nr.10-614/2018, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani.

2. Se declară neconstituţional alineatul (2) al articolului 265 din Codul de procedură penală.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.