Decizie nr.78 din 09.07.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.90g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 90 şi 95 din Codul de procedură penală

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

D E C I Z I E

de inadmisibilitate a sesizării nr.90g/2018 privind excepţia

de neconstituţionalitate a articolelor 90 şi 95 din

Codul de procedură penală

nr. 78  din  09.07.2018

 (în vigoare 09.07.2018) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 424-429 art. 161 din 16.11.2018

* * *

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

dlui Aurel BĂIEŞU,

dlui Igor DOLEA,

dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Marcel Lupu, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 26 iunie 2018,

Înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând admisibilitatea sesizării menţionate,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând pe data de 9 iulie 2018 în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea decizie:

ÎN FAPT

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 90 şi 95 din Codul de procedură penală, ridicată de către dl avocat Vitalie Nagacevschi, în dosarul nr.1-1056/17, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Centru.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională pe 26 iunie 2018, de către dna judecător Daria Suşchevici de la Judecătoria Chişinău, sediul Centru, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

A. Circumstanţele litigiului principal

3. Pe rolul Judecătoriei Chişinău, sediul Centru, se află cauza penală de învinuire a dnei Maria Cărăuş de comiterea infracţiunilor prevăzute de articolele 324 alin.(3) lit.a) şi b), 42 alin.(2) şi (3), 325 alin.(3) lit.a) din Codul penal. În lista probelor prezentată de acuzare figurează declaraţiile unor martori care au fost condamnaţi anterior, în cadrul procedurii simplificate, prevăzute de articolul 364¹ din Codul de procedură penală (judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală), pentru comiterea unor infracţiuni în aceleaşi circumstanţe ca faptele de care este acuzată dna Maria Cărăuş.

4. În cadrul şedinţei de judecată, dl avocat Vitalie Nagacevschi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 90 şi 95 din Codul de procedură penală, pentru că nu reglementează procedura de admisibilitate a probei cu martori.

5. Prin încheierea din 25 iunie 2018, Judecătoria Chişinău, sediul Centru, a admis ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

B. Legislaţia pertinentă

6. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 4

Drepturile şi libertăţile omului

“(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

“(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”

7. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, sunt următoarele:

Articolul 27

Libera apreciere a probelor

“(1) Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită.”

Articolul 90

Martorul

“(1) Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de prezentul cod, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.

[…]”

Articolul 94

Datele neadmise ca probe

“(1) În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărâri judecătoreşti datele care au fost obţinute:

[…]

8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor prezentului cod;

9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;

[…]

(2) Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.

[…]”

Articolul 95

Admisibilitatea probelor

“(1) Sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu prezentul cod.

(2) Chestiunea admisibilităţii datelor în calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după caz, instanţa de judecată.

[…]”

Articolul 101

Aprecierea probelor

“(1) Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludentei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al coroborării lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri, formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege.

(3) Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Instanţa de judecată este obligată să pună la baza hotărârii sale numai acele probe la a căror cercetare au avut acces toate părţile în egală măsură şi să motiveze în hotărâre admisibilitatea sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate.

(5) Hotărârea de condamnare nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe declaraţiile martorului protejat sau pe probele obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii.”

Articolul 290

Verificarea de către procuror a cauzei primite

“(1) Procurorul, în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra acestora. Dacă procurorul constată probe obţinute contrar prevederilor prezentului cod şi cu încălcarea drepturilor bănuitului, învinuitului, prin ordonanţă motivată, exclude aceste probe din materialele dosarului. Probele excluse din dosar se păstrează în condiţiile art.211 alin.(2)

[…]”

Articolul 314

Nemijlocirea, oralitatea şi contradictorialitatea judecării cauzei

“(1) Instanţa de judecată este obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citire rapoartelor de expertiză judiciară, proceselor-verbale şi altor documente, precum şi să examineze alte probe prevăzute de prezentul cod.

[…]”

Articolul 389

Sentinţa de condamnare

“(1) Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.

(2) Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.

(3) Declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale pot fi puse la baza sentinţei de condamnare numai în ansamblu cu alte probe suficiente de învinuire şi cu condiţia că, la urmărirea penală, a avut loc confruntarea cu bănuitul, învinuitul sau că martorul a fost audiat în condiţiile art.109 şi 110, în cazul în care inculpatul nu a participat la confruntare cu acest martor în cadrul şedinţei de judecată.

[…]”

Articolul 414

Judecarea apelului

“(1) Instanţa de apel, judecând apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din cauza penală, şi în baza oricăror probe noi prezentate instanţei de apel.

[…]

(4) În vederea soluţionării apelului, instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor.”

DREPT COMPARAT

8. Procedura admisibilităţii probelor este reglementată în mod diferit în sistemele de drept europene, fiecare stat având o marjă de apreciere în acest sens. Astfel, în unele state există proceduri prealabile de verificare a admisibilităţii probelor, în alte state această problemă se examinează odată cu analiza propriu-zisă a fondului probelor sau chiar odată cu adoptarea hotărârii.

9. În România, potrivit articolului 342 din Codul de procedură penală, verificarea legalităţii administrării probelor constituie, între altele, obiect al procedurii camerei preliminare. În Decizia nr.383 din 27 mai 2015, Curtea Constituţională a României a constatat că o probă nu poate fi obţinută ilegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este ilegal, acest fapt presupunând ilegalitatea dispunerii, a autorizării sau a administrării probei. Astfel, probele considerate ca obţinute în mod ilegal nu sunt înlăturate în mod automat, acestea urmând să fie analizate de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de sancţiunea care intervine, respectiv nulitatea relativă sau absolută. Sancţiunea excluderii probelor este, aşadar, subsecventă constatării nulităţii.

10. Totuşi, obiectul procedurii camerei preliminare se limitează doar la verificarea legalităţii probelor. Potrivit articolelor 103, 322, 349 şi 420 din Codul de procedură penală al României, aprecierea probelor reprezintă un proces sistematic şi continuu, începând cu faza urmăririi penale, când procurorul verifică şi apreciază probatoriul administrat de către organele de urmărire penală, continuând cu faza judecăţii, când instanţa, care readministrează probele administrate de către organele de urmărire penală sau care administrează probe noi, poate da o apreciere proprie probatoriului, terminându-se în faţa instanţei de apel, care, după ce verifică modul de stabilire a faptelor de către prima instanţă în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, poate readministra probele administrate de către prima instanţă sau poate administra probe noi şi poate oferi o apreciere nouă a probelor.

11. În Ucraina, potrivit articolului 86 din Codul de procedură penală, proba este admisibilă dacă este obţinută în conformitate cu prevederile Codului. Probele inadmisibile nu pot sta la baza hotărârilor judecătoreşti. Articolul 89 alin (1) din Codul de procedură penală stabileşte că instanţa de judecată decide cu privire la admisibilitatea probelor în camera de deliberare atunci când adoptă hotărârea judecătorească. Potrivit articolului 89 alin.(2), dacă în timpul cercetării judecătoreşti instanţa constată că o probă este ilegală în mod evident, o declară inadmisibilă, fapt care implică imposibilitatea examinării sale în şedinţa de judecată.

12. În Slovenia, Codul de procedură penală nu conţine o listă exhaustivă a mijloacelor de probă care pot fi utilizate în proces, regula generală fiind admiterea oricăror probe care pot contribui la aflarea adevărului. În acelaşi timp, articolul 18 alin.(2) din Cod stabileşte că nicio instanţă nu îşi poate baza hotărârea pe probe care au fost obţinute cu violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrate de Constituţie, sau pe probe care au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură penală. Potrivit articolului 83 alin.(2) din Cod, aceste probe trebuie excluse din dosar de către judecătorul de instrucţie din oficiu sau la cererea unei părţi. Părţile pot solicita excluderea acestor probe numai până la începerea cercetării judecătoreşti sau în timpul ei, dacă nu au putut să o facă înainte.

13. În Italia, Codul de procedură penală stabileşte la articolul 191 alin.(1) sancţiunea neutilizării probei (inutilizzabilità della prova) care a fost obţinută cu încălcarea prevederilor legale. Alineatul (2) al aceluiaşi articol stabileşte posibilitatea invocării din oficiu a caracterului inutilizabil al probei de către instanţa de judecată, în orice etapă a procedurii.

14. În Olanda, potrivit articolului 359a alin.(1) din Codul de procedură penală, dacă în timpul deliberării instanţa de judecată constată încălcări iremediabile ale legii procedurale în faza investigaţiilor preliminare, instanţa poate dispune: a) reducerea pedepsei de o manieră direct proporţională cu încălcarea procedurală, în măsura în care vătămarea sau prejudiciul produs pot fi compensate astfel; b) neutilizarea probelor obţinute cu încălcarea dispoziţiilor procedurale; c) respingerea acuzaţiei, dacă erorile sau omisiunile procedurale afectează dreptul la un proces echitabil. Astfel, problema admisibilităţii probelor este decisă de către judecător în timpul deliberării şi al adoptării hotărârii.

15. În Macedonia, articolul 347 din Codul de procedură penală prevede că admisibilitatea probelor se soluţionează de către judecătorul de cameră preliminară. Astfel, judecătorul de cameră preliminară poate respinge orice probă înaintată de către părţi dacă: 1) este obţinută printr-o metodă interzisă de lege sau se referă la fapte care potrivit legii nu pot fi dovedite; 2) nu este clară sau urmăreşte scopul tergiversării procedurii; 3) nu există nici o legătură între proba înaintată şi faptele care trebuie stabilite. Decizia de respingere a probei trebuie motivată. La propunerea părţilor, camera de judecată poate casa sau modifica această decizie în etapele ulterioare ale procedurii.

16. În Estonia, potrivit articolului 286¹ din Codul de procedură penală, admisibilitatea probelor este decisă de către judecător în timpul cercetării judecătoreşti. Totuşi, potrivit articolului 305¹ alin. (3) din Cod, acceptarea probelor nu împiedică declararea inadmisibilităţii lor în timpul deliberării şi al adoptării hotărârii.

ÎN DREPT

A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

17. În motivarea sesizării, autorul a invocat că articolele 90 şi 95 din Codul de procedură penală nu sunt conforme cu articolele 4 şi 20 din Constituţie şi cu articolul 6 § 1 din Convenţia Europeană, pentru că nu reglementează procedura de admisibilitate a probei cu martorul.

18. În acest sens, autorul excepţiei de neconstituţionalitate face referire la constatările Curţii Europene din hotărârea Navalnyy şi Ofitserov v. Rusia din 23 februarie 2016. În această cauză Curtea Europeană a reţinut că declaraţiile unor persoane coacuzate în cadrul unor proceduri accelerate nu pot fi transpuse într-un alt set de proceduri penale, fără ca admisibilitatea şi credibilitatea lor să fie examinată şi validată în mod contradictoriu, ca toate celelalte probe (§ 105).

B. Aprecierea Curţii

19. Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

20. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a Codului de procedură penală, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

21. Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către dl avocat Vitalie Nagacevschi, în dosarul nr.1-1056/17, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Centru. Sesizarea este formulată de către subiectul abilitat cu acest drept, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

22. Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie articolele 90 şi 95 din Codul de procedură penală. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că aceste articole contravin articolelor 4 şi 20 din Constituţie şi articolului 6 § 1 din Convenţia Europeană, pentru că nu reglementează o procedură de admisibilitate a probei cu martorul.

23. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că, deşi articolul 6 § 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu stabileşte reguli privind admisibilitatea probelor, problemă care trebuie să fie reglementată în primul rând de dreptul naţional (Lhermitte v. Belgia [MC], 29 noiembrie 2016, § 83). Atunci când Curtea Europeană verifică încălcări ale procedurii de administrare a probelor, ea constată modul în care această încălcare afectează caracterul echitabil al întregii proceduri (Bykov v. Rusia [MC], 10 martie 2009, § 89, Prade v. Germania, 3 martie 2016, §33, Dimitrov şi Momin v. Bulgaria, 7 iunie 2018, § 51, 62).

24. Pe plan naţional, reglementarea procedurii de admisibilitate a probelor ţine de competenţa legislativului, Curţii revenindu-i sarcina să examineze dacă legislaţia oferă garanţii suficiente care ar asigura caracterul echitabil al procedurii penale în ansamblu.

25. Contrar opiniei autorului excepţiei, Curtea constată că declaraţiile martorului sunt supuse examenului admisibilităţii la fel ca şi celelalte probe.

26. Articolul 95 alin.(1) din Codul de procedură penală prevede că sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu prevederile Codului, iar articolul 95 alin.(2) stabileşte că problema admisibilităţii probelor o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după caz, instanţa de judecată.

27. În acest sens, potrivit articolului 290 din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii de verificare a cauzei după terminarea urmăririi penale, procurorul exclude din materialele dosarului probele obţinute contrar prevederilor legale şi cu încălcarea drepturilor bănuitului sau ale învinuitului.

28. Totodată, articolul 101 alin.(1) din Codul de procedură penală îi impune judecătorului să aprecieze fiecare probă din punctul de vedere al pertinenţei, al concludentei, al utilităţii şi al veridicităţii ei, precum şi toate probele în ansamblu, prin coroborarea lor. Alin.(4) al aceluiaşi articol stabileşte obligaţia judecătorului de a motiva în hotărâre admisibilitatea sau inadmisibilitatea probelor administrate. De altfel, articolul 314 alin.(1) din Codul de procedură penală obligă instanţa de judecată să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de către părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citire rapoartelor de expertiză judiciară, proceselor-verbale şi altor documente, precum şi să examineze alte probe prevăzute de Cod.

29. În acelaşi context, articolele 414 alin.(1) şi alin.(4) din Cod stabilesc că instanţa de apel verifică legalitatea şi caracterul fundamentat al hotărârii atacate în baza probelor examinate de prima instanţă şi în baza oricăror probe noi prezentate instanţei de apel, având competenţa de a da o nouă apreciere probelor.

30. Din normele legale menţionate supra rezultă că examinarea admisibilităţii probelor, inclusiv a declaraţiilor martorilor, are loc atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecării cauzei. Probele inadmisibile care au fost catalogate astfel la faza urmăririi penale trebuie să fie excluse din dosarul cauzei penale, cu înlăturarea fizică a acestora. Pe de altă parte, inadmisibilitatea probei stabilită la etapa judecării cauzei penale impune doar o obligaţie a instanţei de a nu ţine cont de aceasta la adoptarea hotărârii sale (a se vedea DCC nr.47 din 22 mai 2018, § 51-53).

31. Examinând circumstanţele cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul contestă existenţa în lista probelor înaintată de către procuror a declaraţiilor unor persoane coacuzate, dar care au fost condamnate în procedura simplificată prevăzută de articolul 364¹ din Codul de procedură penală (judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală).

32. Sub acest aspect, în Decizia nr.40 din 8 mai 2018, Curtea a menţionat că declaraţiile acestor persoane nu pot avea o valoare probantă prestabilită, ele trebuind apreciate în coroborare cu alte probe.

33. Având în vedere că orice condamnare trebuie să se bazeze pe probe suficiente, care să înlăture orice dubiu despre nevinovăţia persoanei, judecătorii ar trebui să pună declaraţiile persoanelor coacuzate în cadrul unor proceduri accelerate la baza sentinţei numai în coroborare cu alte probe (a se vedea, e.g., Hotărârea Tribunalului Constituţional al Spaniei nr.111/2011 din 4 iulie 2011).

34. Aceleaşi raţionamente au fost confirmate şi de către Curtea Europeană în cauza Navalnyy şi Ofitserov v. Rusia din 23 februarie 2016. Astfel, la § 105 din hotărâre, Curtea Europeană a menţionat că probele admise într-o procedură accelerată nu pot fi transpuse într-un alt set de proceduri penale, fără ca admisibilitatea şi credibilitatea lor să fie examinată şi validată în cadrul celuilalt proces, în mod contradictoriu, ca toate celelalte probe.

35. Curtea observă că, deşi autorul excepţiei face trimitere în motivarea sesizării la cauza Navalnyy şi Ofitserov v. Rusia, nimic din hotărârea menţionată nu denotă faptul că statele au obligaţia să instituie proceduri speciale de admisibilitate a probei cu martori. În această cauză, Curtea Europeană a constatat că procedurile penale împotriva reclamanţilor, privite ca întreg, au constituit o încălcare a dreptului la un proces echitabil, inclusiv pentru că constatările de fapt din cadrul unor proceduri accelerate în privinţa unor coacuzaţi au fost preluate în cauza reclamanţilor fără a fi examinate în mod minuţios.

36. Curtea menţionează că, în situaţia în care în cauza penală disjunsă vor fi citate pentru a depune declaraţii persoanele care au fost judecate în procedura simplificată, instanţa de judecată are obligaţia să respecte prezumţia de nevinovăţie şi să pronunţe o sentinţă de condamnare numai în situaţia în care vinovăţia este stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture orice dubiu.

37. Mai mult, Curtea menţionează că acest standard al probei poate fi înţeles pe deplin doar prin raportare la principiul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, potrivit articolelor 8 şi 389 alin.(2) din Codul de procedură penală, concluziile privind vinovăţia persoanei la comiterea unei infracţiuni nu se pot baza pe presupuneri, iar toate dubiile existente în probele învinuirii care nu pot fi înlăturate trebuie interpretate în favoarea inculpatului.

38. Având în vedere cele menţionate supra, Curtea constată că sesizarea este nefondată.

Din aceste motive, în baza articolului 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi a articolelor 61 alin.(3) şi 64 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

DECIDE:

1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 90 şi 95 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, ridicată de către dl avocat Vitalie Nagacevschi, în dosarul nr.1-1056/17, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Centru.

2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.