Hotărâre nr.2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din articolul 6 pct.11/1) din Codul de procedură penală (definiţia noţiunii de "eroare gravă de fapt") (sesizările nr.122g/2019 şi nr.216g/2019)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii

din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală

(definiţia noţiunii de “eroare gravă de fapt”)

(sesizările nr.122g/2019 şi nr.216g/2019)

nr. 2  din  23.01.2020

 (în vigoare 23.01.2020) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 44-54 art. 36 din 14.02.2020

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Vladimir ŢURCAN, preşedinte,

dlui Eduard ABABEI,

dnei Domnica MANOLE,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Serghei ŢURCAN, judecători,

cu participarea dlui Gheorghe Reniţă, asistent judiciar,

Având în vedere sesizările înregistrate pe 28 iunie 2019 şi, respectiv, pe 6 decembrie 2019,

Examinând sesizările menţionate în şedinţă publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizările nr.122g/2019 şi nr.216g/2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a textului “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală, ridicată de dl avocat Radu Dumneanu în dosarele nr.1ra-960/2019 şi, respectiv, nr.1ra-1134/2019, pendinte la Curtea Supremă de Justiţie.

2. Sesizările privind excepţia de neconstituţionalitate au fost trimise la Curtea Constituţională de două complete de judecată de la Curtea Supremă de Justiţie, în baza articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie.

3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 12 decembrie 2019, sesizările privind excepţia de neconstituţionalitate au fost declarate admisibile, fără a prejudeca fondul cauzei.

4. Totodată, având în vedere identitatea de obiect, Curtea a decis conexarea sesizărilor într-un singur dosar în baza articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituţionale, atribuindu-i numărul “122g/2019”.

5. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale şi Institutului de Reforme Penale.

6. La şedinţa publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către dl avocat Radu Dumneanu, autorul acesteia. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Radu Radu, consultant principal în cadrul Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi la organele de drept din cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei.

CIRCUMSTANŢELE LITIGIILOR PRINCIPALE

1. Circumstanţele cauzei penale nr.1ra-960/2019

7. Pe 8 august 2017, Judecătoria Chişinău a pronunţat o sentinţă prin care dna Vera Ţurcanu a fost găsită vinovată de comiterea infracţiunii prevăzute de articolul 190 alin.(5) din Codul penal [escrocherie comisă în proporţii deosebit de mari] şi i s-a aplicat pedeapsa închisorii pe un termen de opt ani.

8. Printr-o decizie din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel Chişinău a menţinut sentinţa instanţei de fond.

9. Apărătorii dnei Vera Ţurcanu, domnii avocaţi Vitalie Nagacevschi şi Radu Dumneanu, au contestat cu recurs decizia instanţei de apel. În cererea de recurs, avocaţii au invocat, între altele, că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au lăsat fără apreciere probele prezentate de apărare, care ar fi demonstrat că în această cauză este vorba de relaţii civile, nu de infracţiunea de escrocherie.

10. Pe 29 ianuarie 2019, dl avocat Radu Dumneanu, care o reprezintă pe dna Vera Ţurcanu, a ridicat în faţa Curţii Supreme de Justiţie excepţia de neconstituţionalitate a textului “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală.

11. Printr-o încheiere din 20 iunie 2019, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea către Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

2. Circumstanţele cauzei penale nr.1ra-1134/2019

12. Pe 13 decembrie 2018, Judecătoria Chişinău a pronunţat o sentinţă prin care dl Vasile Reniţă a fost găsit vinovat de comiterea infracţiunii prevăzute de articolul 264 alin.(4) din Codul penal [încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport] şi i s-a aplicat pedeapsa închisorii pe un termen de cinci ani.

13. Printr-o decizie din 19 februarie 2019, Curtea de Apel Chişinău a menţinut sentinţa instanţei de fond.

14. Apărătorul dlui Vasile Reniţă, dl avocat Radu Dumneanu, a contestat cu recurs decizia instanţei de apel. În cererea de recurs, avocatul a invocat, între altele, că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au lăsat fără apreciere argumentele părţii apărării, care ar fi demonstrat nevinovăţia persoanei.

15. Pe 22 martie 2019, dl avocat Radu Dumneanu a ridicat în faţa Curţii Supreme de Justiţie excepţia de neconstituţionalitate a textului “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală.

16. Printr-o încheiere din 3 decembrie 2019, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea către Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

17. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 1

Statul Republica Moldova

“[…]

(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

“(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

[...].”

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

“[…]

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

18. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

Articolul 6

Termeni şi expresii utilizate în prezentul cod

“Termenii şi expresiile utilizate în prezentul cod au următorul înţeles, dacă nu este o menţiune deosebită:

[…]

11¹) eroare gravă de fapt – stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor;

[…].”

Articolul 27

Libera apreciere a probelor

“(1) Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită.”

Articolul 95

Admisibilitatea probelor

“(1) Sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu prezentul cod.

(2) Chestiunea admisibilităţii datelor în calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după caz, instanţa de judecată.

(3) Dacă administrarea probelor a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, argumentarea inadmisibilităţii probelor se face de către partea care cere respingerea lor. În caz contrar, obligaţia de a argumenta admiterea lor revine părţii care le-a administrat sau părţii în favoarea căreia au fost administrate probele.”

Articolul 101

Aprecierea probelor

“(1) Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al coroborării lor.

(2) Reprezentantul organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri, formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege.

(3) Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

(4) Instanţa de judecată este obligată să pună la baza hotărârii sale numai acele probe la a căror cercetare au avut acces toate părţile în egală măsură şi să motiveze în hotărâre admisibilitatea sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate.

[…].”

Articolul 427

Temeiurile pentru recurs

“(1) Hotărârile instanţei de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond şi de apel în următoarele temeiuri:

[…]

6) instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta este expus neclar, sau instanţa a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluţia instanţei;

[…].”

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

19. Prin decizia din 12 decembrie 2019, Curtea a confirmat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

20. Curtea a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie textul “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală. Verificarea constituţionalităţii acestui tip de acte normative ţine de competenţa sa ratione materiae, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.

21. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în două cauze penale care au ca obiect un recurs împotriva deciziilor instanţei de apel. Curtea a observat că autorul sesizărilor a invocat în cererile sale de recurs că prima instanţă şi instanţa de apel ar fi comis o eroare gravă de fapt. Prin urmare, Curtea a admis că prevederile contestate sunt aplicabile în cauzele în care a fost ridicată excepţia.

22. De asemenea, excepţia a fost ridicată de către reprezentantul uneia dintre părţile la proces. Astfel, sesizările sunt formulate de către subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

23. Curtea a mai reţinut că prevederile aplicabile contestate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituţionalitate.

24. Pentru a declara admisibile sesizările, Curtea a trebuit să stabilească şi incidenţa drepturilor garantate de Constituţie, invocate de către autorul acesteia.

25. Curtea a reţinut că autorul sesizărilor susţine că prevederile contestate contravin articolelor 1 alin.(3) (care stabileşte trăsăturile definitorii ale statului de drept), 22 (care garantează principiul neretroactivităţii legii) şi 23 (care stabileşte condiţiile calităţii legii) din Constituţie.

26. În acest sens, Curtea a observat că articolul 22 din Constituţie nu este incident în prezenta cauză. Definiţia noţiunii de eroare gravă de fapt nu ridică o problemă din perspectiva respectării principiului neretroactivităţii legii. Totodată, autorul sesizărilor nu a argumentat incidenţa articolului 1 alin.(3) din Constituţie.

27. Pentru că este suverană cu privire la competenţa sa, Curtea nu poate fi constrânsă, la examinarea constituţionalităţii unui text de lege, să analizeze dispoziţiile criticate prin prisma normelor constituţionale invocate de către autorul excepţiei, ci este liberă să le analizeze şi în raport cu prevederile constituţionale relevante pentru soluţionarea sesizării, importante fiind inclusiv argumentele aduse în acest sens (a se vedea HCC nr.21 din 3 octombrie 2019, § 23; HCC nr.15 din 22 mai 2018, § 24; HCC nr.7 din 26 aprilie 2018, § 23).

28. Curtea a reiterat că articolul 20 din Constituţie, care reglementează dreptul de acces liber la justiţie, îşi găseşte corespondenţa în dispoziţiile articolului 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, articolul 20 din Constituţie are acelaşi câmp de aplicare ca dreptul la un proces echitabil garantat de Convenţie.

29. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că, de vreme ce articolul 6 § 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu stabileşte anumite reguli privind admisibilitatea probelor. Atât admisibilitatea probelor, cât şi aprecierea lor constituie, în primul rând, o problemă de reglementare în legislaţia naţională şi este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile din faţa lor (a se vedea Lhermitte v. Belgia [MC], 29 noiembrie 2016, §83). Dacă sarcina Curţii Europene constă în a verifica dacă procedura în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, are un caracter echitabil într-un caz concret, atunci sarcina Curţii Constituţionale constă în a verifica dacă legislaţia contestată asigură o bază pentru pronunţarea unui act judiciar cu respectarea rigorilor procesului echitabil garantat constituţional.

30. Garanţia echităţii din articolul 6 § 1 din Convenţie impune un control al legalităţii probelor. Mai mult, aceasta presupune ca acuzatului să i se ofere posibilitatea de a contesta probele (a se vedea DCC nr.47 din 22 mai 2018, § 49).

31. Aşadar, Curtea a considerat că textul “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală trebuie raportat la exigenţele dreptului la un proces echitabil.

32. Prin urmare, Curţii îi rămâne să verifice dacă prevederile contestate respectă standardul calităţii legii, din perspectiva articolelor 20 şi 23 din Constituţie.

33. În consecinţă, Curtea a declarat admisibile sesizările. În continuare, Curtea va trece la examinarea fondului cauzei.

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 20, ÎN COROBORARE CU ARTICOLUL 23 DIN CONSTITUŢIE

A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

34. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că textul “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală contravine noţiunii de “eroare gravă de fapt” (stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora), prevăzute de acelaşi articol. În şedinţa publică a Curţii, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a menţionat că această incoerenţă normativă creează riscul încălcării dreptului la un proces echitabil.

35. De asemenea, autorul a mai susţinut că stabilirea eronată a faptelor este posibilă doar ca rezultat al aprecierii arbitrare a probelor.

36. În opinia sa, prevederile contestate îi conferă Curţii Supreme de Justiţie o putere discreţionară excesivă. Această stare de lucruri conduce la respingerea arbitrară de către Curtea Supremă de Justiţie a cererilor de recurs, atunci când se invocă faptul că prima instanţă sau instanţa de apel a comis o eroare gravă de fapt.

B. Argumentele autorităţilor şi a organizaţiilor cărora li s-a solicitat şi au prezentat opinia

37. Preşedintele Republicii Moldova a subliniat, în opinia sa scrisă, că opţiunea legislatorului de a delimita noţiunile “eroare gravă de fapt” şi “aprecierea greşită a probelor” este neinspirată. Prin urmare, ar putea fi pusă în discuţie cerinţa previzibilităţii legii. Totuşi, Codul de procedură penală nu poate să abunde în texte explicative şi că în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară. Aşadar, Preşedintele Republicii Moldova a notat că solicitarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate priveşte o problemă de interpretare a legii, care ţine de competenţa instanţelor de judecată.

38. Parlamentul nu i-a prezentat Curţii punctul de vedere cu privire la sesizare. Totuşi, în şedinţa publică a Curţii, reprezentantul Parlamentului a susţinut că prevederile contestate sunt previzibile. Acesta a explicat că noţiunile de “eroare gravă de fapt” şi “aprecierea greşită a probelor” au un conţinut diferit. Prin urmare, reprezentantul Parlamentului a pledat pentru respingerea sesizărilor ca nefondate.

39. În opinia prezentată de către Guvern se menţionează că trebuie delimitate noţiunile de “eroare gravă de fapt” şi “aprecierea probelor”. În particular, “eroarea gravă de fapt” presupune reţinerea de către instanţa de judecată a unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o confirme sau, dimpotrivă, presupune lipsa reţinerii unei astfel de împrejurări, deşi probele administrate o confirmau. Aceste ipoteze sunt rezultatul denaturării probelor. “Aprecierea probelor” constă în operaţiunea mentală pe care o efectuează instanţa de judecată pentru a determina ponderea fiecărei probe, precum şi a tuturor probelor în ansamblu. Judecătorul examinează probele administrate într-o cauză după intima sa convingere. Acest fapt presupune aplicarea unui silogism care să facă transparentă şi inteligibilă concluzia instanţei asupra situaţiei de fapt pe care a reţinut-o într-o cauză concretă. Aşadar, Guvernul susţine că prevederile contestate nu contravin Constituţiei.

40. În opinia sa, Procuratura Generală a notat că “eroarea gravă de fapt” nu echivalează cu o apreciere greşită a probelor. Eroarea gravă de fapt constă în respingerea unor probe sau în neluarea acestora în considerare, pe când aprecierea probelor se face de către judecător, pe baza intimei sale convingeri, fapt care presupune o examinare a tuturor probelor, sub toate aspectele, complet şi obiectiv. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate priveşte o problemă de interpretare şi de aplicare a legii, nu o problemă de drept constituţional. Prin urmare, Procuratura Generală a menţionat că sesizarea trebuie respinsă.

41. Potrivit opiniei Institutului de Reforme Penale, o eroare gravă de fapt poate fi comisă prin mai multe forme alternative: (i) refuzul de a admite o probă fără a verifica pertinenţa acesteia; (ii) constatarea eronată a faptului că o probă nu este pertinentă; şi (iii) denaturarea conţinutului probei în cadrul verificării veridicităţii şi concludenţei. Rezultă că o constatare a unei erori grave de fapt nu poate avea loc decât prin aprecierea probelor. În consecinţă, teza a doua din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală (conform căreia “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor”) contravine tezei întâi din aceleaşi articol (potrivit căreia eroarea gravă de fapt semnifică “stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora”), fapt care prezintă o problemă de previzibilitate a legii.

C. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

1.1. Calitatea legii

42. Curtea reţine că exigenţele preeminenţei dreptului presupun, inter alia, asigurarea legalităţii şi a certitudinii juridice (Raportul privind preeminenţa dreptului, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 86 sesiune plenară, 2011, § 41). În acest sens, articolul 23 alin.(2) din Constituţie impune adoptarea de către legislator a unor legi accesibile şi previzibile.

43. Condiţia accesibilităţii presupune ca textele de lege să poată fi cunoscute de către destinatari. Orice persoană trebuie să poată să dispună de informaţii privind normele juridice aplicabile într-un caz concret (Khlyustov v. Rusia, 11 iulie 2013, § 68). Accesibilitatea legii are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în baza articolului 76 din Constituţie, legea fiind publicată în Monitorul Oficial.

44. La rândul ei, condiţia previzibilităţii este îndeplinită atunci când persoana poate – în caz de necesitate, cu o asistenţă juridică adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele pe care le poate avea o anumită conduită (Gestur Jónsson şi Ragnar Halldór Hall v. Islanda, 30 octombrie 2018, § 88; Berardi şi Mularoni v. San Marino, 10 ianuarie 2019, § 40).

45. Totodată, pentru ca legea să îndeplinească exigenţa previzibilităţii, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii discreţionare a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a-i oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (Sissanis v. România, 25 ianuarie 2007, §66; Seychell v. Malta, 28 august 2018, § 50-52).

46. O putere discreţionară care nu este delimitată, chiar dacă face obiectul controlului judiciar din punct de vedere formal, nu trece de testul previzibilităţii. Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru puterea discreţionară nelimitată a instanţelor judecătoreşti (HCC nr.28 din 23 noiembrie 2015, § 61).

47. La elaborarea unui act normativ, legislatorul trebuie să respecte normele de tehnică legislativă pentru ca acesta să corespundă exigenţelor calităţii, i.e.: accesibilitatea şi previzibilitatea. În particular, textul legislativ trebuie să corespundă principiului coerenţei.

48. Astfel, legea trebuie să asigure o legătură logico-juridică între dispoziţiile pe care le conţine şi să evite paralelismele legislative, care generează incertitudine şi insecuritate juridică. În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative (HCC nr.2 din 30 ianuarie 2018, § 45).

1.2. Dreptul la un proces echitabil din perspectiva aprecierii probelor

49. Dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 20 din Constituţie şi, respectiv, de articolul 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie practic şi efectiv, nu teoretic şi iluzoriu.

50. Caracterul echitabil al procesului penal trebuie apreciat având în vedere întreg procesul. În acest sens, în cazul Ibrahim şi alţii v. Regatul Unit [MC], 13 septembrie 2016, Curtea Europeană a sistematizat o listă neexhaustivă de factori relevanţi pentru evaluarea caracterului echitabil al procesului penal, printre care: (i) cadrul juridic care reglementează admisibilitatea [şi aprecierea] probelor; (ii) calitatea probelor şi dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială credibilitatea sau acurateţea acestora; (iii) existenţa sau inexistenţa posibilităţii pentru persoană de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării acestora; (iv) ponderea probelor şi, în special, dacă probele au format o parte integrantă sau o parte semnificativă a celor care au stat la baza condamnării, precum şi ponderea altor mijloace de probă în cauză (§ 274).

51. Cercetarea judecătorească este un proces de stabilire a adevărului şi constă în analiza complexă şi multilaterală a probelor de către instanţe pentru a demonstra existenţa sau inexistenţa faptei reprobabile şi dacă eventuala persoană inculpată a comis sau nu fapta infracţională care i se impută.

52. Instanţelor de judecată le revine sarcina de a aprecia probele în baza legii. Exigenţele dreptului la un proces echitabil impun ca aprecierea probelor să nu fie arbitrară sau nerezonabilă în mod evident. În caz contrar, se încalcă articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea De Tommaso v. Italia [MC], 23 februarie 2017, § 170, şi jurisprudenţa citată acolo; Hodžić v. Croaţia, 4 aprilie 2019, § 58; Makeyan şi alţii v. Armenia, 5 decembrie 2019, § 47).

53. Aşadar, dreptul la un proces echitabil obligă instanţele de judecată să examineze în mod adecvat observaţiile, argumentele şi probele prezentate de către părţi şi să pronunţe o hotărâre motivată. În ipoteza în care instanţa de recurs nu ar remedia eventualele deficienţe admise de către prima instanţă sau de către instanţa de apel, atunci există riscul afectării corectitudinii generale a procedurii din perspectiva articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (e.g. a se vedea Mehdiyev v. Azerbaidjan, 31 octombrie 2019, § 41) şi a articolului 20 din Constituţie. Instanţa de recurs trebuie să cenzureze orice rezultat al vreunei erori manifeste de fapt sau de drept.

2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

54. Curtea reţine că dacă instanţa de apel a comis o eroare gravă de fapt, ca urmare a judecării unei cauze penale, atunci participanţii la proces ar putea contesta cu recurs decizia în discuţie [a se vedea articolul 427 alin.(1) pct.6) din Codul de procedură penală].

55. Articolul 6 pct.11¹) teza I din Codul de procedură penală redă definiţia noţiunii de “eroare gravă de fapt”, i.e. stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora.

56. Totodată, acelaşi articol prevede la pct.11¹) teza II din Cod că “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor”.

57. Analizând aceste texte de lege, Curtea notează, cu titlu preliminar, că nici legislatorul, nici instanţele de judecată în jurisprudenţa lor nu au explicat ce semnifică “aprecierea greşită a probelor”. Mai mult, acest concept nu se regăseşte nici în doctrina juridică.

58. În această materie, legea procesual-penală garantează principiul liberei aprecieri a probelor (articolul 27 din Codul de procedură penală).

59. Sub acest aspect, Comisia de la Veneţia a recunoscut că “întotdeauna va exista un anumit element de discreţie la interpretarea legilor, stabilirea faptelor şi aprecierea probelor. Aceasta este esenţa funcţiei judiciare şi reprezintă un element de bază al independenţei judecătorului” [a se vedea Opinia Comisiei de la Veneţia privind răspunderea penală a judecătorilor, CDL-AD (2017) 002, § 31].

60. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că libera apreciere a probelor exclude posibilitatea conferirii unei puteri probante dinainte stabilite unei probe. Aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată ca urmare a examinării conjugate a tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Libera apreciere a probelor nu presupune arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil şi imparţial, iar rezultatele aprecierii probelor sunt prezentate de către instanţa de judecată în acte procedurale, care trebuie să fie motivate în mod obiectiv şi sub toate aspectele potrivit legii. Motivarea constă în faptul că la admiterea unor probe şi la respingerea altora judecătorul este obligat să prezinte argumentele unei asemenea soluţii (a se vedea HCC nr.18 din 22 mai 2017, § 68 şi § 70).

61. Curtea observă că legislatorul a instituit criterii de apreciere a probelor. Astfel, potrivit art.101 alin.(1) din Codul de procedură penală, fiecare probă urmează să fie apreciată din punctul de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din punctul de vedere al coroborării lor. Respectarea acestor criterii permite instanţelor de judecată să tragă concluzii privind existenţa sau inexistenţa faptelor şi implicit constatarea vinovăţiei sau a nevinovăţiei făptuitorului. Aprecierea probelor contrar criteriilor enunţate de lege ar putea crea o aparenţă falsă asupra unor fapte care trebuie dovedite şi, totodată, ar putea conduce instanţa la concluzii eronate asupra realităţii. În ipoteza în care instanţa de fond şi/sau instanţa de apel ar comite erori care denaturează realitatea, numite în lege “erori grave de fapt”, corectarea lor, aşa cum este stabilit în articolul 427 alin.(1) pct.6) din Codul de procedură penală, îi revine instanţei de recurs.

62. Eroarea gravă de fapt vizează stabilirea eronată a faptelor şi constă în confirmarea eronată a existenţei sau inexistenţei lor. În esenţă, stabilirea faptelor urmăreşte aflarea adevărului. Aceasta este posibil ca urmare a aprecierii probelor din perspectiva veridicităţii lor. Prin urmare, stabilirea faptelor se află într-o legătură indisolubilă cu aprecierea probelor.

63. Legislatorul a prevăzut două modalităţi de comitere a erorii grave de fapt: 1) neluarea în considerare a probelor şi 2) denaturarea probelor.

64. Cu privire la neluarea în considerare a probelor, Curtea reţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel ar putea admite sau, după caz, respinge cererile de administrare a probelor. În instanţa de apel, părţile pot solicita reexaminarea probelor apreciate de prima instanţă sau administrarea unor probe noi (articolul 405 din Codul de procedură penală). Instanţa de apel deţine prerogativa de a cerceta suplimentar probele administrate în prima instanţă şi poate administra probe noi (articolul 413 din Codul de procedură penală). Respingerea cererii de administrare a unei probe se face, de regulă, în situaţia în care instanţa va considera că aceasta nu este pertinentă pentru cauză şi implică, prin urmare, o apreciere. De altfel, Curtea a notat că refuzul nejustificat de a audia un martor al apărării, dacă declaraţia acestuia este pertinentă pentru cauza examinată, constituie o eroare gravă de fapt (a se vedea DCC nr.123 din 25 noiembrie 2019, § 22). Aşadar, neluarea în considerare a probelor poate presupune, între altele, respingerea nejustificată a probelor propuse de către părţi. Curtea admite că ar putea exista şi situaţii în care instanţa (de fond sau cea de apel) a lăsat fără apreciere probele anexate la materialele cauzei. Totuşi, aspectul evidenţiat mai sus a fost suficient pentru Curte ca să constate că prima modalitate de comitere a erorii grave de fapt poate avea legătură cu aprecierea greşită a probelor, din perspectiva pertinenţei acestora.

65. Cu privire la denaturarea probelor, această formă de comitere a unei erori grave de fapt are la bază schimbarea intenţionată a înţelesului, naturii sau caracterului unor elemente de fapt. Prin urmare, denaturarea conţinutului probei, comisă de către instanţă, nu poate avea loc decât în procesul de apreciere a acesteia.

66. În aceste condiţii, Curtea constată că există o incoerenţă între teza a doua din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală (conform căreia “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor”) şi teza întâi din acelaşi articol (potrivit căreia eroarea gravă de fapt semnifică “stabilirea eronată a faptelor, în existenţa sau inexistenţa lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea conţinutului acestora”). Această incoerenţă normativă creează o incertitudine juridică şi este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al persoanei.

67. În concluzie, textul “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală contravine articolului 20 coroborat cu articolul 23 din Constituţie.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 literele a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dl avocat Radu Dumneanu, în dosarele nr.1ra-960/2019 şi, respectiv, nr.1ra-1134/2019, pendinte la Curtea Supremă de Justiţie.

2. Se declară neconstituţional textul “eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greşită a probelor” din articolul 6 pct.11¹) din Codul de procedură penală.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.