Hotărâre nr.26 din 30.10.2018 pentru controlul constituţionalităţii articolului 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice şi a pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016 (Sesizarea nr.136a/2018)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

pentru controlul constituţionalităţii articolului 52 alin.(6) din Legea nr.10

din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice şi

a pct.21 subpct.1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru

anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului

nr.1113 din 6 octombrie 2016

(Sesizarea nr.136a/2018)

nr. 26  din  30.10.2018

 (în vigoare 30.10.2018) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 430-439 art. 163 din 23.11.2018

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

dlui Aurel BĂIEŞU,

dlui Igor DOLEA,

dlui Victor POPA,

dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Gheorghe Reniţă, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 1 octombrie 2018,

Înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională pe 1 octombrie 2018, în baza articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către dl Vladimir Odnostalco, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, pentru controlul constituţionalităţii articolului 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice şi a pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016.

2. Autorul sesizării consideră că normele contestate încalcă prevederile articolelor 4, 16, 23, 24, 28, 31, 35, 43, 53 şi 54 din Constituţie.

3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 2 octombrie 2018, sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Preşedintelui, Parlamentului, Guvernului şi Universităţii de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testimiţanu” din Republica Moldova.

5. La şedinţa publică a Curţii a participat dl Vladimir Odnostalco, autor al sesizării, precum şi reprezentantul acestuia, dl Fadei Nagacevschi, avocat. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept din cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, secretar de stat la Ministerul Justiţiei, precum şi de către dna Aliona Serbulenco, secretar de stat la Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale. De asemenea, la şedinţa publică a Curţii a participat şi dna Maia Bănărescu, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului.

ÎN FAPT

6. Articolul 52 din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice reglementează vaccinarea profilactică a populaţiei împotriva bolilor infecţioase. Potrivit alin.(6) din articolul menţionat, admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice.

7. În scopul punerii în aplicare a mai multor prevederi legale cu privire la asigurarea sănătăţii populaţiei, inclusiv a articolului 52 din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, Guvernul a aprobat Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020 prin Hotărârea nr.1113 din 6 octombrie 2016.

8. Potrivit pct.21 subpct.1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016, este permisă admiterea în colectivităţile de copii, în lipsa contraindicaţiilor medicale argumentate şi documentate, doar a copiilor vaccinaţi în conformitate cu Programul naţional.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

9. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 4

Drepturile şi libertăţile omului

“(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”

Articolul 16

Egalitatea

“(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.

(2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.”

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte

drepturile şi îndatoririle

“(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

Articolul 35

Dreptul la învăţătură

“(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare.

[…]”

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

“(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

10. Prevederile relevante ale Legii nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice sunt următoarele:

Articolul 1

Obiectul şi scopul legii

“(1) Prezenta lege reglementează organizarea supravegherii de stat a sănătăţii publice, stabilind cerinţe generale de sănătate publică, drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice şi modul de organizare a sistemului de supraveghere de stat a sănătăţii publice.

(2) Scopul prezentei legi este asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.”

Articolul 52

Vaccinarea profilactică a populaţiei

“(1) Vaccinarea profilactică a populaţiei împotriva bolilor infecţioase include vaccinări profilactice sistematice, vaccinări conform indicaţiilor epidemiologice şi vaccinări recomandate.

(2) Vaccinarea profilactică sistematică a populaţiei este garantată şi asigurată de stat la vîrstele şi pentru grupurile de populaţie stabilite în Programul naţional de imunizări.

(3) Lista bolilor infecţioase contra cărora se aplică vaccinarea profilactică sistematică şi lista grupurilor de risc se aprobă de Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale.

(4) Condiţiile, indicaţiile şi modul de organizare a vaccinărilor conform indicaţiilor epidemiologice sînt stabilite de către Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale.

(5) Modul de organizare a vaccinărilor recomandate este stabilit de către Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale.

(6) Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice.”

11. Prevederile relevante ale Programului naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016, sunt următoarele:

“[…]

21. Obiectivul 2: Asigurarea acoperirii vaccinale a cel puţin 95% din populaţie la vârstele-ţintă la nivel naţional, prin asigurarea accesului echitabil şi universal la serviciile de imunizării garantate de stat pentru toate persoanele prin folosirea strategiilor inovaţionale adaptate la condiţiile locale se va realiza prin următoarele acţiuni:

1) Prestarea serviciilor de vaccinare gratuită cu vaccinurile obligatorii incluse în Program ca parte componentă a Programului unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, la adresarea pacientului în orice maternitate sau instituţie de asistenţă medicală primară din ţară:

a) asigurarea condiţiilor pentru prestarea sistematică a serviciilor de imunizare a nou-născuţilor în maternităţi, pentru vaccinarea zilnică contra hepatitei virale B şi de cel puţin 2 ori pe săptămână pentru vaccinarea cu vaccinul BCG;

b) monitorizarea statutului de vaccinare a fiecărei persoane prin punerea în practică a registrelor electronice de evidenţă a imunizărilor, care sunt parte integrantă a sistemelor informaţionale în sănătate şi vin să completeze celelalte formulare de evidenţă medicală;

c) evaluarea calităţii datelor privind imunizările prin verificarea veridicităţii vaccinărilor efectuate, exactităţii datelor analizate şi informaţiilor despre numărul populaţiei-ţintă, cu analiza şi utilizarea lor cu regularitate la toate nivelurile administrative;

d) asigurarea condiţiilor pentru prestarea sistematică a serviciilor de imunizare în cadrul cabinetelor şi punctelor de vaccinări din instituţiile de asistenţă medicală primară, iar în caz de necesitate, de regulă, săptămânal, dar cel puţin o dată pe lună – prin intermediul echipelor mobile;

e) asigurarea admiterii în colectivităţile de copii, în lipsa contraindicaţiilor medicale argumentate şi documentate, doar a copiilor vaccinaţi în conformitate cu prezentul Program;

f) realizarea imunizărilor contra plată de către instituţiile medicale private şi instituţiile medico-sanitare publice a contingentelor de populaţie cu vaccinuri neacoperite gratuit în cadrul Programului.

[…]”

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

12. Prin decizia sa din 2 octombrie 2018, Curtea a reţinut că obiectul sesizării îl constituie articolul 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice şi pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016. Verificarea constituţionalităţii acestor tipuri de acte normative ţine de competenţa sa ratione materiae, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.

13. De asemenea, în conformitate cu articolele 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, deputaţii au prerogativa de a sesiza Curtea Constituţională.

14. Curtea a reţinut că articolul 52 din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 a mai fost supus controlului de constituţionalitate şi că, din cauza parităţii de voturi ale judecătorilor constituţionali de la acea dată, controlul a fost sistat (a se vedea DCC nr.1 din 22 ianuarie 2013). Prin urmare, persistă prezumţia constituţionalităţii acestui articol. În asemenea situaţii, nimic nu împiedică Curtea să se pronunţe ex novo cu privire la conformitatea cu Constituţia a textelor normative contestate. De altfel, această situaţie nu a fost avută în vedere de articolul 42 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale.

15. Curtea a subliniat că, dincolo de verificarea respectării exigenţelor procedurale ale admisibilităţii, această etapă presupune şi stabilirea incidenţei drepturilor invocate de către autorul sesizării. Dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci controlul de constituţionalitate încetează, iar prevederile normative contestate sunt considerate constituţionale. Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci Curtea trebuie să procedeze la aplicarea testelor calităţii legii şi proporţionalităţii ingerinţelor contestate.

16. Autorul sesizării pretinde că prin adoptarea prevederilor normative contestate ar fi încălcate articolele 16 (“Egalitatea”), 24 (“Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică”), 28 (“Viaţa intimă, familială şi privată”), 31 (“Libertatea conştiinţei”), 35 (“Dreptul la învăţătură”) şi 43 (“Dreptul la muncă şi la protecţia muncii”) din Constituţie.

17. Având în vedere conţinutul prevederilor contestate, Curtea nu a considerat că există o ingerinţă în drepturile garantate de articolele 24, 31 şi 43. Prevederile contestate nu impun vaccinarea şi nu sancţionează în vreun fel părinţii copiilor care se opun vaccinării. Obligaţiile care presupun aplicarea unor sancţiuni penale, în cazul nerespectării lor, sunt total diferite de interdicţia admiterii copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere (a se vedea, mutatis mutandis, cazul Adalah – Centrul juridic pentru drepturile minorităţii arabe din Israel v. Ministerul Protecţiei Sociale, judecat de către Curtea Supremă a Israelului pe 4 iunie 2013, parag. 47, din opinia judecătoarei Edna Arbel). Copiii nu sunt vaccinaţi împotriva voinţei părinţilor lor, astfel încât să le fie afectată integritatea fizică. Mai mult, părinţii îşi pot manifesta libertatea de conştiinţă în continuare. De asemenea, Curtea consideră că în acest caz nu este limitat dreptul la muncă şi la protecţia muncii.

18. Totuşi, prevederile contestate reprezintă o ingerinţă în dreptul la învăţătură, garantat de articolul 35 din Constituţie, şi în dreptul la viaţa privată al copiilor, garantat de articolul 28 din Legea fundamentală. Dacă aplicabilitatea primului drept este certă, aplicabilitatea celui din urmă nu pare foarte clară. Ea se justifică prin posibilitatea tuturor copiilor de a fi încadraţi în colectivităţile de copii şi în instituţiile de recreere. Aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Bărbulescu v. România [MC], 5 septembrie 2017, § 70, conceptul de “viaţă privată” reprezintă un concept vast, care nu este susceptibil de o definiţie exhaustivă. Acesta include dreptul la dezvoltare personală, indiferent dacă în termeni de personalitate sau de autonomie personală. Conceptul de “viaţă privată” nu poate fi limitat la noţiunea de “cerc intim”, în care persoana îşi poate trăi viaţa personală aşa cum consideră de cuviinţă, excluzând în totalitate lumea exterioară. “Viaţa privată” include dreptul de a avea o “viaţă socială privată”, adică posibilitatea persoanei de a-şi dezvolta identitatea socială. În această privinţă, dreptul la respectarea vieţii private presupune posibilitatea abordării altor persoane pentru stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor cu acestea. Posibilitatea tuturor copiilor de a fi încadraţi în colectivităţile de copii şi în instituţiile de recreere reprezintă un aspect al vieţii lor sociale private. În schimb, nu se poate afirma existenţa unei ingerinţe în viaţa familială, care constituie un alt aspect protejat de articolul 28 din Legea fundamentală. Copiii nevaccinaţi şi părinţii acestora îşi pot exercita nestingheriţi dreptul la viaţa familială, fără a fi afectaţi de prevederile normative contestate.

19. În acest caz, Curţii îi rămâne să verifice dacă prevederile normative contestate respectă standardele calităţii legii şi proporţionalităţii, din perspectiva articolelor 28 şi 35 din Constituţie. Concluzia analizei sale va elucida şi o eventuală încălcare a articolului 16 din Constituţie.

B. FONDUL CAUZEI

Pretinsa încălcare a articolelor 28 şi 35, coroborate cu articolul 16 din Constituţie

1. Argumentele autorului sesizării

20. În motivarea sesizării, autorul acesteia susţine că articolul 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice şi pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016, care prevăd că admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice, limitează, între altele, accesul la educaţie al copiilor.

21. Potrivit autorului sesizării, prin adoptarea acestor prevederi normative, statul instituie o “vaccinare prin şantaj”. Statul ar putea accepta limitarea exerciţiului drepturilor invocate, însă numai pentru o perioadă determinată, ca măsură excepţională în cazul copiilor nevaccinaţi, în caz de epidemie. Totuşi, epidemiile ar trebui declarate prin lege, iar aceşti copii ar trebui să studieze la domiciliu.

2. Argumentele autorităţilor

22. Preşedintele Republicii Moldova nu şi-a prezentat opinia scrisă.

23. În opinia prezentată de către Parlamentul Republicii Moldova se menţionează că prevederile contestate urmăresc scopul asigurării securităţii sănătăţii populaţiei şi prevenirii răspândirii bolilor infecţioase. Cele mai favorabile condiţii pentru răspândirea epidemică a infecţiilor apar anume în colectivităţile şi instituţiile educaţionale, unde se adună mulţi copii, având un contact apropiat în spaţii restrânse. Totodată, vaccinarea este cea mai eficientă metodă de prevenire a bolilor. Prin urmare, Parlamentul Republicii Moldova consideră că sesizarea este nefondată şi că trebuie respinsă.

24. Guvernul nu şi-a prezentat opinia scrisă. Totuşi, în şedinţa publică a Curţii, reprezentantul Guvernului, dl Eduard Serbenco, a subliniat că sesizarea este nefondată şi că trebuie respinsă, pentru că dreptul la educaţie este unul relativ şi, în consecinţă, poate fi restrâns în anumite condiţii.

25. În opinia prezentată de către Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii Moldova se menţionează că prevederile contestate asigură realizarea dreptului copiilor la sănătate şi crearea condiţiilor de siguranţă şi a unui mediu inofensiv de educaţie şi instruire. Vaccinarea este singura metodă eficientă care contribuie la prevenirea îmbolnăvirii copiilor şi creşterea unei generaţii sănătoase. Dreptul la educaţie este un drept la fel de important ca şi dreptul la ocrotirea sănătăţii publice. Totuşi, dreptul la educaţie este unul relativ şi poate fi restrâns în anumite condiţii. Astfel, condiţionarea admiterii copiilor în instituţiile educaţionale de vaccinarea acestora reprezintă o restrângere proporţională a dreptului la educaţie. Această restrângere este determinată de scopul de a ocroti sănătatea copilului şi a societăţii în ansamblu.

26. Potrivit opiniei scrise a Avocatului Poporului pentru drepturile copilului, printre motivele pentru care părinţii refuză vaccinarea copiilor se numără: convingerile religioase; suspiciunile privind calitatea vaccinurilor şi posibilele reacţii adverse; lipsa informaţiilor care trebuie oferite de către medici privind riscurile şi beneficiile vaccinării. Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere în dependenţă de vaccinarea acestora reprezintă o condiţie nejustificată şi discriminatorie pentru accederea copiilor la învăţământul general obligatoriu şi, prin urmare, contravine articolului 35 din Constituţie (care garantează dreptul la educaţie). În schimb, în şedinţa publică a Curţii, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, dna Maia Bănărescu, a susţinut că dreptul la educaţie nu este unul absolut şi, în consecinţă, în anumite situaţii acesta poate fi limitat. Totuşi, limitarea acestui drept trebuie să aibă loc în situaţii excepţionale, pentru o perioadă cât mai scurtă de timp şi nicidecum nu poate presupune izolarea deplină a copilului de instituţiile educaţionale. În cazul în care copilului i se interzice frecventarea unei instituţii educaţionale, statul trebuie să pună la dispoziţia sa diferite forme alternative de educaţie.

27. În opinia expediată Curţii, Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testimiţanu” subliniază caracterul benefic al măsurilor contestate, acesta constând în prevenirea îmbolnăvirilor la copii, menţinerea sănătăţii copiilor şi evitarea apariţiei cazurilor noi de infecţii sau epidemii. Datorită vaccinurilor, în ultimii 50-60 de ani au fost eradicate sau reduse până la cazuri sporadice mai mult de 10 maladii infecţioase grave, cum ar fi variola naturală, poliomielita, difteria, tetanosul, rujeola, rubeola, parotidita epidemică, hepatita virală B şi altele. Actualmente, mai mult de 50 de boli sunt controlate prin vaccinări. Vaccinurile sunt importante în terapia cancerului şi a multor infecţii cronice şi septico-purulente. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, vaccinarea populaţiei a influenţat benefic sănătatea publică. Datorită acestei măsuri, în ultimii 50-60 de ani s-a dublat speranţa de viaţă. Lipsa vaccinării conduce, de regulă, la apariţia procesului epidemic, deci la creşterea morbidităţii şi a letalităţii. Procesul epidemic poate fi stopat doar în cazul creşterii păturii imune a populaţiei până la 95%. În fine, Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testimiţanu” subliniază efectul pozitiv al vaccinării pentru sănătatea publică.

3. Aprecierea Curţii

28. Curtea notează că, în baza articolului 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993, statele părţi se obligă, între altele, să asigure măsurile necesare pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor şi să lupte împotriva maladiilor epidemice, endemice şi de altă natură. Potrivit articolului 11 din Carta Socială Europeană, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 ianuarie 2002, părţile se angajează să întreprindă măsuri corespunzătoare pentru eliminarea cauzelor unei sănătăţi deficitare şi pentru prevenirea bolilor epidemice, endemice şi de altă natură. De asemenea, potrivit Recomandării 1317 (1997) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei privind vaccinarea în Europa, statele membre ale Consiliului sunt îndemnate, între altele, (1) să instituie programe cuprinzătoare de vaccinare a publicului, ca fiind cele mai eficiente şi mai puţin costisitoare mijloace de prevenire a bolilor infecţioase, şi să asigure o supraveghere epidemiologică eficientă; şi (2) să fie generoase în asistenţa lor financiară faţă de campaniile de vaccinare pentru prevenirea sau pentru eradicarea unor boli infecţioase.

29. În Republica Moldova, politica vaccinării copiilor este considerată un instrument important pentru protecţia acestora, atât din perspectiva dreptului fiecărui copil la sănătate, cât şi din perspectiva interesului public al eradicării epidemiilor care s-au soldat cu multe victime în trecut.

30. Curtea observă că problema ridicată prin prezenta sesizare – condiţionarea admiterii copiilor în colectivităţi şi în instituţiile educative şi de recreere de vaccinarea acestora – reprezintă un aspect al unei dezbateri socio-politice accentuate, existente în mai multe societăţi democratice. Această problemă denotă toate caracteristicile unei “tragedii a bunurilor comune” (a se vedea Garrett Hardin, The Tragedy of the Commons, Science, vol. 162, nr.3859, 1968, pp. 1243-1248). Poziţia majoritară în rândul specialiştilor din medicină, inclusiv a celor din Republica Moldova, afirmă ideea de “imunitate de grup”. Imunitatea de grup protejează indivizii care nu au fost vaccinaţi din motive justificate, cum ar fi nou-născuţii care nu au atins încă vârsta necesară pentru a le fi administrat vaccinul, persoanele în etate al căror sistem imunitar nu funcţionează în mod adecvat sau alte persoane cu un sistem imunitar slab, cum sunt suferinzii de boli grave sau cei cărora le este administrată chimioterapia. Imunitatea de grup protejează şi un număr restrâns de persoane care, deşi au fost vaccinate, nu reacţionează la tratament. Imunitatea de grup este asigurată doar atunci când în societate există o rată înaltă de persoane vaccinate şi atât timp cât această rată înaltă este menţinută. Rata imunităţii de grup depinde mai ales de numărul părinţilor care acceptă vaccinarea copiilor lor. Rata scade pe măsură ce creşte numărul părinţilor care nu acceptă vaccinarea copiilor lor. Bunul comun care face obiectul tragediei este sănătatea publică. Tragedia prezintă şi o dilemă. Foarte mulţi părinţi hotărăsc să nu-şi vaccineze copiii, invocând o presupusă imunitate “naturală” a acestora. Însă potrivit majorităţii specialiştilor, copiii lor beneficiază, de fapt, de imunitatea de grup datorată copiilor vaccinaţi. Accentuarea acestui fenomen riscă să prejudicieze imunitatea de grup şi, pe cale de consecinţă, sănătatea fiecărei persoane.

31. Diferenţele de poziţie dintre susţinătorii administrării vaccinurilor în cazul copiilor şi oponenţii lor sunt rezolvate adesea în faţa tribunalelor. În continuare, Curtea va trece în revistă câteva dintre cele mai importante hotărâri pronunţate de către curţile superioare ale altor state.

Drept comparat

32. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii debutează cu cazul Jacobson v. Massachusetts, 197 U.S. 11 (1905). Reclamantul din acest caz s-a plâns de faptul că, în 1902, Comisia pentru sănătate din Cambridge le-a impus vaccinarea şi revaccinarea gratuite tuturor locuitorilor de acolo care au refuzat să fie vaccinaţi în 1897, în scopul asigurării sănătăţii publice. Refuzul de a-ţi fi administrat vaccinul presupunea aplicarea unei pedepse. Reclamantul a invocat o încălcare a libertăţii sale, atunci când autorităţile îi puteau aplica o amendă sau îl puteau condamna la închisoare din cauza neglijării sau a refuzului administrării vaccinului. Judecătorul Harlan, care a elaborat opinia Curţii Supreme, a reţinut existenţa unor teorii opuse în privinţa vaccinării. El a pornit de la prezumţia potrivit căreia legislativul din Massachusetts nu era străin de aceste teorii opuse şi fusese nevoit să aleagă una din ele. Potrivit judecătorului Harlan, nu ţinea de sarcina unui tribunal sau a unei curţi cu juraţi să stabilească care din cele două teorii este mai eficientă pentru protecţia împotriva bolilor. Îi revenea legislativului să stabilească acest fapt, în lumina tuturor informaţiilor pe care le avea sau le putea obţine. Legislativul a considerat că vaccinarea constituie cel puţin un mijloc efectiv, dacă nu cel mai bun din cele cunoscute, pentru a suprima relele pe care le presupune o epidemie de variolă care a afectat întreaga populaţie. În acest caz, Curtea Supremă a Statelor Unite a manifestat deferenţă faţă de legislativul din Massachusetts.

33. Hotărârea Zucht v. King, 260 U.S. 174 (1922), pronunţată de către Curtea Supremă a Statelor Unite, prezintă o situaţie de fapt similară cu cea din acest caz. Aici au fost constestate ordonanţele municipale din San Antonio, Texas, care condiţionau admiterea la şcolile publice şi private de administrarea vaccinurilor. Judecătorul Brandeis, care a elaborat opinia Curţii Supreme, a subliniat faptul că aceste ordonanţe nu le confereau autorităţilor o putere arbitrară, ci o discreţie largă, pe care o presupunea protecţia sănătăţii publice. Cererea reclamantei Rosalyn Zucht a fost respinsă, pentru că nu ridica probleme substanţiale din perspectiva Constituţiei.

34. Prin Decizia [2017] EWHC 125 (Fam), judecătorul Macdonald de la secţia de Dreptul familiei a Înaltei Curţi de Justiţie a Regatului Unit s-a pronunţat cu privire la o solicitare a autorităţii locale referitoare la administrarea, în cazul lui SL, minor, a unui vaccin Haemophilus Influenza Tip b (Hib) şi a conjugatului pneumococic, în circumstanţele în care mama acestuia manifestase obiecţii. Analiza efectuată de către mama copilului nu ajungea la aceleaşi concluzii cu cele ale unui expert din domeniu, căruia i s-a solicitat un raport de către Înalta Curte. De vreme ce bunăstarea este un concept foarte vast şi de vreme ce principiul interesului superior al copilului înseamnă mai mult decât interesul medical superior, concluziile incontestabile ale expertului au condus această curte la soluţia administrării vaccinului în cazul lui SL.

35. În cauza Adalah – Centrul juridic pentru drepturile minorităţii arabe din Israel v. Ministerul Protecţiei Sociale, judecată de către Curtea Supremă a Israelului pe 4 iunie 2013, judecătoarea Edna Arbel, care a elaborat opinia Curţii Supreme, a analizat cererea unor părinţi care pretindeau că copiii lor au suferit diferite reacţii adverse ca urmare a administrării unui vaccin obligatoriu. Petenţii s-au plâns că există opinii diferite în comunitatea medicală şi în rândul publicului larg cu privire la eficienţa vaccinurilor şi la gravitatea efectelor lor colaterale. Aceştia considerau că părinţilor ar trebui să li se permită să aleagă sau nu vaccinarea copiilor lor. Curtea Supremă a Israelului a reţinut că legislaţia contestată este proporţională. Ea nu a înlocuit legislatorul, ci doar a examinat dacă opţiunea acestuia s-a încadrat în marja de proporţionalitate care i-a fost acordată.

36. O serie de curţi constituţionale din Europa s-au confruntat cu contestaţii ale legilor privind vaccinarea obligatorie.

37. Curtea Constituţională a Sloveniei a stabilit, în hotărârea U-I-127/01 din 12 februarie 2004, că, de vreme ce articolul 51.3 din Constituţia Sloveniei permite adoptarea de măsuri pentru protecţia sănătăţii fără consimţământul persoanei, legislativul poate să reglementeze vaccinarea obligatorie în vederea realizării acestui scop. Beneficiile vaccinării pentru sănătatea persoanelor şi pentru întreaga comunitate depăşesc orice prejudiciu care poate afecta persoanele, precum şi efectele colaterale ale măsurii menţionate. Beneficiile vaccinării obligatorii pentru sănătatea persoanelor şi pentru membrii întregii comunităţi depăşesc consecinţele interferenţei cu drepturile constituţionale ale persoanelor.

38. În hotărârea U.br. 30/2014 din 8 octombrie 2014, Curtea Constituţională din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a stabilit că obligaţia vaccinării constituie o restricţie permisibilă a dreptului persoanei de a decide în mod liber şi voluntar cu privire la toate acţiunile relative la sănătatea şi corpul ei şi a dreptului persoanei la protecţia integrităţii fizice şi la tratament medical voluntar, pentru că este necesară în vederea protejării sănătăţii publice. Vaccinarea obişnuită reprezintă una dintre măsurile speciale de protecţie împotriva bolilor infecţioase. Ea nu protejează doar persoana vaccinată, ci creează şi o imunitate colectivă a populaţiei, care previne îmbolnăvirea cu boli infecţioase. Protecţia sănătăţii copilului justifică negarea libertăţii de a alege a părinţilor, pentru că dreptul la sănătate al copilului cântăreşte mai greu decât libertatea de alegere a părinţilor. Curtea din Macedonia a stabilit că beneficiile vaccinării obligatorii şi efectele acesteia pentru sănătatea persoanelor şi a membrilor comunităţii depăşeşte ponderea interferenţei drepturilor constituţionale ale persoanelor şi nu reprezintă o măsură excesivă. Admiterea copiilor în ciclul primar de învăţământ numai dacă prezintă un certificat medical care confirmă imunizarea nu constituie o practică discriminatorie şi nu încalcă dreptul la educaţie.

39. Curtea Constituţională a Slovaciei a stabilit, în hotărârea Pl. ÚS 10/13 din 10 decembrie 2014, faptul că ponderea protecţiei sănătăţii publice de izbucnirea unor focare de infecţie este mai mare decât ponderea protecţiei persoanelor de ingerinţa în integritatea lor fizică şi psihică, ca parte a dreptului lor la respectarea vieţii private. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea din Slovacia a analizat cererea din perspectiva unui conflict între două valori concurente: valoarea protecţiei sănătăţii publice şi valoarea protecţiei integrităţii persoanelor de orice ingerinţă ilegală. Vaccinarea obligatorie echivala cu o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, care includea integritatea fizică şi psihică a persoanelor. Curtea slovacă a aplicat testul scopului legitim urmărit prin implementarea ingerinţei, testul necesităţii ingerinţei şi testul proporţionalităţii în sens restrâns, care a inclus evaluarea posibilităţii realizării ambelor valori concurente şi aplicarea formulei cântăririi a lui Robert Alexy, potrivit căreia atât intensităţii ingerinţei într-o valoare, cât şi nivelului realizării celeilalte valori le pot fi atribuite anumite ponderi. Etapa decisivă fusese punerea în balanţă, care a stabilit ce valoare trebuie realizată, precum şi costul suportat de valoarea concurentă.

40. Curtea Constituţională a Cehiei a pronunţat hotărârea Pl. ÚS 16/14 din 27 ianuarie 2015 cu privire la constituţionalitatea condiţiei administrării vaccinului pentru admiterea copiilor la grădiniţe. Curtea din Cehia a stabilit că această condiţie nu încalcă dreptul la educaţie, garantat de articolul 33 din Carta Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale a Cehiei. Această Curte a reţinut că prevederile legale contestate urmăreau realizarea scopului legitim al protejării sănătăţii publice. Ca mijloc de imunizare împotriva anumitor infecţii, vaccinarea reprezintă un beneficiu social care reclamă responsabilitate din partea membrilor societăţii. Ea pretinde o anumită solidaritate socială din partea celor care riscă puţin odată ce o administrează, pentru a proteja sănătatea întregii societăţi. Vaccinarea unei majorităţi suficiente a populaţiei previne răspândirea infecţiilor şi creează o imunitate colectivă. Odată ce creşte nivelul de vaccinare al societăţii, creşte şi eficienţa vaccinării. Curtea cehă a conchis că prevederile contestate nu încălcau dreptul reclamantului la educaţie, de vreme ce condiţia vaccinării pentru admiterea copiilor la grădiniţe reprezintă un mijloc raţional pentru realizarea scopului urmărit (protecţia sănătăţii publice).

41. Consiliul Constituţional francez a pronunţat hotărârea 2015-458 QPC din 20 martie 2015, în care a reţinut că obligativitatea vaccinării urmărea combaterea a trei boli grave şi contagioase sau care nu puteau fi eradicate. Consiliul Constituţional a hotărât că legislativul era liber să conceapă o politică de vaccinare pentru protejarea persoanelor şi a sănătăţii publice. Nu ţinea de Consiliu să pună la îndoială, în termeni de ştiinţă şi de tehnologie, măsurile întreprinse de către legislativ sau să stabilească dacă obiectivul protecţiei sănătăţii putea fi atins prin alte mijloace, de vreme ce procedurile stabilite de lege nu erau unele inadecvate în mod manifest faţă de obiectivul urmărit.

42. Curtea Constituţională a Serbiei s-a pronunţat, prin hotărârea IUz-48/2016 din 26 octombrie 2017, cu privire la constituţionalitatea şi conformitatea cu anumite tratate internaţionale ratificate de către Serbia a unor prevederi ale Legii privind protecţia populaţiei împotriva bolilor transmisibile, în special cu referire la vaccinarea obligatorie a copiilor. Curtea din Serbia a reţinut că vaccinarea obligatorie reprezintă o ingerinţă în dreptul persoanei la integritatea fizică. Ea este prevăzută de lege şi serveşte scopului legitim al protecţiei sănătăţii. De asemenea, ea este justificată din motive de sănătate publică şi de nevoia de a ţine sub control evoluţia bolilor transmisibile. Potrivit Curţii din Serbia, autorităţile statale beneficiază de o marjă de discreţie în privinţa adoptării de măsuri pentru protecţia sănătăţii populaţiei împotriva acestor boli. Analizând, în special, susţinerile potrivit cărora copiii nevaccinaţi ar fi discriminaţi în comparaţie cu copiii vaccinaţi, pentru că sunt privaţi de dreptul lor constituţional la educaţie, Curtea din Serbia a reţinut că admiterea copiilor în instituţiile de învăţământ este condiţionată de vaccinarea lor. Acest fapt nu poate fi corelat cu discriminarea în materia dreptului la educaţie. Motivul constă în realitatea potrivit căreia tuturor copiilor de anumite vârste trebuie să li se administreze vaccinuri, cu excepţia celor cărora vaccinurile le sunt contraindicate. Această obligaţie se referă, în conformitate cu principiul egalităţii în faţa legii, la toate persoanele care sunt incluse într-un grup. Nu se poate considera că sunt discriminate persoanele care refuză vaccinarea, adică persoanele care nu respectă obligaţia legală, în comparaţie cu persoanele care au respectat această obligaţie, pentru că cele două categorii nu se află într-o situaţie similară.

43. Curtea Constituţională a Italiei a pronunţat hotărârea nr.5/2018 din 22 noiembrie 2017, care a avut la bază două cereri trimise din regiunea Veneto. Prin acestea se contestase validitatea unui Decret-lege care impunea administrarea obligatorie a 10 tipuri de vaccin pentru copiii cu vârsta sub 16 ani. În primul rând, Curtea italiană a subliniat că era oportun să se adopte o asemenea legislaţie, având în vedere, între altele, (1) caracterul preventiv al vaccinării; şi (2) nivelul critic al vaccinării în Italia. Dat fiind nivelul nesatisfăcător al vaccinării în Italia şi tendinţele care sugerau că acesta va scădea în mod dramatic, Curtea italiană a reţinut că adoptarea unei asemenea legislaţii ţinea de marja de discreţie şi de responsabilitatea politică ale autorităţilor guvernamentale. Acestea din urmă trebuiau să evalueze ponderea nevoii de a interveni în mod urgent, în baza informaţiilor şi fenomenelor epidemiologice noi. Curtea a subliniat că nu exista un fundament ştiinţific pentru tendinţele existente în cadrul opiniei populare potrivit cărora vaccinarea ar fi inutilă sau periculoasă.

Analiza Curţii

(i) Cu privire la respectarea standardului calităţii legii

44. Odată stabilită incidenţa articolelor 28 şi 35 din Constituţie, Curtea trebuie să verifice, în primul rând, dacă limitarea acestora este prevăzută de lege, aşa cum o reclamă articolul 54 alin.(2) din Legea fundamentală. Această condiţie este prevăzută şi de paragraful al doilea al articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Orice lege care limitează drepturi şi libertăţi fundamentale trebuie să respecte standardul calităţii. În particular, prevederile normative în discuţie trebuie să fie clare, astfel încât destinatarii lor să le poată înţelege conţinutul şi efectele, pentru a-şi adapta conduita, inclusiv pentru a le anticipa consecinţele.

45. Articolul 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice constituie principalul act normativ care limitează viaţa privată şi dreptul la învăţătură ale copiilor nevaccinaţi care se vor admişi în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere. Alin.(4) al aceluiaşi articol prevede faptul că condiţiile, indicaţiile şi modul de organizare a vaccinărilor conform indicaţiilor epidemiologice sunt stabilite de către Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale.

46. În acest sens, Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016 aprobă Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020. Acest program dezvoltă dispoziţiile Legii privind supravegherea de stat a sănătăţii publice. El stabileşte la pct.21 subpct. 1) lit.e) faptul că pot fi admişi în colectivităţile de copii, în lipsa contraindicaţiilor medicale argumentate şi documentate, doar copiii vaccinaţi în conformitate cu prezentul Program. Precizarea “în lipsa contraindicaţiilor medicale argumentate şi documentate” lipseşte din textul articolului 52 alin.(6) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009, însă această exigenţă trebuie avută în vedere într-o eventuală interpretare sistematică a regimului vaccinării, dată fiind precizarea de la articolul 52 alin.(4) al Legii nr.10 din 3 februarie 2009.

47. Curtea subliniază că formularea normelor contestate este suficient de comprehensibilă. Este clară obligaţia care trebuie executată, iar tipul şi calendarul vaccinărilor obligatorii sunt stabilite de o anexă la Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016.

48. Curtea reţine că, prin prisma interpretării textuale şi a celei sistematice, textele normative criticate sunt suficient de clare pentru destinatarii lor (i.e. părinţii/tutorii copiilor şi autorităţile de resort). În consecinţă, ea consideră că este respectat standardul calităţii legii.

(ii) Cu privire la existenţa unui scop legitim şi la legătura raţională dintre acesta şi prevederile normative contestate

49. Potrivit articolului 1 alin.(2) din Legea nr.10 din 3 februarie 2009, scopul acestui act normativ constă în “asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii”. Pe de altă parte, Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016, numără printre obiectivele sale atingerea unei rate de persoane vaccinate de 95% din populaţie.

50. Curtea observă că prin actele normative contestate se urmăreşte realizarea a două scopuri: protecţia sănătăţii fiecărui copil şi protecţia sănătăţii colectivităţii în general. Aceste două scopuri pot fi subsumate scopului protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, prevăzut de articolul 54 alin.(2) din Constituţie.

51. Măsura aleasă de către legislator constă în interzicerea admiterii în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere a copiilor nevaccinaţi, pentru care nu este contraindicată vaccinarea. Măsura încurajează administrarea vaccinurilor în privinţa acestora. Administrarea vaccinurilor în cazul lor contribuie la creşterea ratei de vaccinare în rândul copiilor, iar astfel sunt puse în operă cele două scopuri menţionate mai sus. Mai mult, administrarea vaccinurilor nu este benefică doar pentru copiii care nu au fost vaccinaţi încă, ci şi pentru alte categorii ale populaţiei care pot fi prejudiciate ca urmare a lipsei vaccinării acestor copii, inclusiv pentru nou-născuţi, persoanele care nu pot fi vaccinate din cauza unor contraindicaţii, persoanele al căror organism nu reacţionează la administrarea vaccinurilor ş.a. Cu alte cuvinte, pe de o parte, prevederile normative contestate limitează, iar pe de altă parte, promovează drepturi fundamentale.

52. Administrarea vaccinurilor are, în majoritatea cazurilor, consecinţe pozitive directe pentru viaţa şi sănătatea persoanelor vaccinate. O rată mai mare a vaccinării asigură o imunitate mai mare de grup. În privinţa acestei afirmaţii, Curtea manifestă deferenţă faţă de considerentele exprimate în opiniile Parlamentului, Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii Moldova şi Universităţii de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testimiţanu” din Republica Moldova. Există o poziţie bine-stabilită şi prevalentă în cazul experţilor din domeniul medical referitoare la beneficiile vaccinurilor. Curtea nu se va distanţa de această poziţie a specialiştilor. Experienţele din trecut privind mortalitatea în masă din cauza epidemiilor, în raport cu eradicarea în masă a unor boli după aplicarea sistemelor de vaccinare a populaţiei, dar şi lipsa unei expertize certe privind caracterul dăunător al vaccinurilor, denotă probabilitatea substanţială a realizării scopului legitim în discuţie prin intermediul măsurilor contestate.

53. Mai mult, dacă unui copil nevaccinat, căruia nu i s-a contraindicat administrarea vaccinurilor, i s-ar permite să participe în mod liber la activităţile educaţionale şi de recreere împreună cu alţi copii, cărora le sunt contraindicate vaccinurile, aceştia din urmă vor fi supuşi riscului îmbolnăvirii. Mediile şcolare şi de recreere sunt medii propice pentru transmiterea bolilor infecţioase.

54. Prin urmare, scopurile urmărite prin actele normative contestate pot fi subsumate unui scop legitim prevăzut de Constituţie. De asemenea, există o legătură cauzală între mijloacele alese şi acest scop legitim prevăzut de Constituţie.

(iii) Cu privire la existenţa unor măsuri mai puţin intruzive

55. Testul măsurilor mai puţin intruzive verifică dacă legislatorul putea adopta măsuri legislative care să realizeze la fel de eficient scopul legitim urmărit şi care să limiteze mai puţin dreptul fundamental protejat, în comparaţie cu măsurile contestate. Curtea trebuie să declare neconstituţionale prevederile normative contestate în eventualitatea în care observă că există alte mijloace care pot realiza la fel de bine scopul legitim urmărit, cu un prejudiciu mai mic pentru drepturile fundamentale în discuţie.

56. Curtea notează că în alte state au existat sau există implementate măsuri legale diferite care urmăresc să realizeze scopul legitim al protecţiei sănătăţii persoanelor şi a sănătăţii publice în general. Este cazul sancţiunilor penale aplicate în privinţa părinţilor care refuză să-şi vaccineze copiii, deşi nu există contraindicaţii din partea medicilor (secţiunea L3116-4 din Code de la Sante Publique al Franţei, care a fost abrogată în 2017, prevedea o pedeapsă de şase luni de închisoare, însoţită de plata unei amenzi de 3750 EUR), sau cazul refuzului autorităţilor statale de a le acorda acestor părinţi alocaţiile anuale pentru creşterea copiilor (cum prevede Legea asigurării naţionale, 5755-1995, din Israel; aceeaşi este soluţia adoptată în Australia, prin Legea noului sistem fiscal (asistenţa familială) din 1999). Curtea consideră că aceste două tipuri de măsuri nu ar afecta deloc viaţa privată şi dreptul la educaţie al copiilor nevaccinaţi, din perspectiva problemei ridicate în prezenta cauză, însă nu se cunoaşte exact dacă acestea vor realiza scopul legitim urmărit mai bine decât măsurile contestate. Mai mult, ele ar afecta alte drepturi ale persoanei, poate chiar cu consecinţe mai nefavorabile pentru aceasta. Soluţia aplicată în oraşul New York constă în impunerea unei amenzi pentru şcolile care acceptă copii nevaccinaţi pentru fiecare zi de studiu al acestor copii. Prezenţa lor acolo riscă să compromită bugetul anual al şcolilor (a se vedea paragraful 24 din opinia judecătoarei D. Barak Erez, în Adalah – Centrul juridic pentru drepturile minorităţii arabe din Israel v. Ministerul Protecţiei Sociale, caz judecat de către Curtea Supremă a Israelului pe 4 iunie 2013). Totuşi, o asemenea soluţie nu ar fi valabilă pentru Republica Moldova, unde şcolile publice sunt finanţate de la bugetul de stat. Nici în situaţia organizării unor campanii de informare a populaţiei despre beneficiile vaccinării nu se poate spune că scopul legitim urmărit va fi realizat mai bine decât interzicerea accesului copiilor nevaccinaţi, cu excepţia celor cărora le este contraindicată vaccinarea, în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere. Efectul campaniilor de advocacy nu poate fi supraestimat, de vreme ce este dificil, adesea, să răstorni convingerile morale şi/sau ştiinţifice ale unor părinţi.

57. Curtea nu poate accepta soluţia propusă de către autorul sesizării, potrivit căreia autorităţile statale ar putea avea în vedere limitarea exerciţiului drepturilor invocate, însă numai pentru o perioadă determinată, ca măsură excepţională în situaţia copiilor nevaccinaţi, în caz de epidemie. Această soluţie nu ar realiza la fel de eficient scopul legitim urmărit, chiar şi pentru simplul fapt că epidemiile proliferează inclusiv din cauză că anumiţi copii nu sunt vaccinaţi şi sunt vulnerabili în faţa bolilor infecţioase.

58. Cum nu există, deocamdată, o măsură mai puţin intruzivă pentru dreptul la viaţa privată şi pentru dreptul la educaţie, dar care să realizeze la fel de eficient scopul legitim urmărit, Curtea va considera că testul ingerinţei minime este epuizat.

(iv) Cu privire la asigurarea unui echilibru corect între principiile concurente

59. Scopurile pe care le urmăresc prevederile normative contestate au în vedere protecţia sănătăţii copiilor, precum şi protecţia sănătăţii publice de bolile grave a căror răspândire se intensifică atunci când rata vaccinării scade. Mijloacele alese pentru realizarea acestor scopuri constau în limitarea accesului copiilor nevaccinaţi, care nu au contraindicaţii în acest sens, pentru o perioadă limitată de timp, până la vaccinarea lor. Curtea trebuie să pună în balanţă, pe de o parte, principiul protecţiei sănătăţii cu, pe de altă parte, principiul accesului la educaţie şi principiul respectării vieţii private.

60. Curtea porneşte de la premisa riscurilor reduse ale vaccinării şi a beneficiilor semnificative ale acesteia, aşa cum o denotă un consens larg existent în comunitatea ştiinţifică medicală.

61. Curtea subliniază că refuzul vaccinării unui copil în privinţa căruia nu există contraindicaţii în acest sens nu atrage doar interdicţia legală de admitere a acestuia în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere, ci şi riscul îmbolnăvirii lui. Afectarea sănătăţii acestuia manifestă efecte negative şi în privinţa altor drepturi ale sale. Inclusiv sănătatea fiinţei umane face posibil exerciţiul liber al celorlalte drepturi ale ei. Curtea are în vedere aici libertatea internă a persoanei, adică libertatea psihologică şi fizică a persoanei care îi alimentează bucuria de a trăi.

62. Curtea reţine că există copii cărora le este contraindicată vaccinarea, dar care pot fi admişi în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere. Sănătatea acestor copii este periclitată de o eventuală admitere în aceste colectivităţi şi instituţii a copiilor nevaccinaţi, în privinţa cărora nu există contraindicaţii în acest sens şi care ar putea fi purtători de boli transmisibile. Nu se pot ignora consecinţele acţiunii unui individ asupra semenilor săi inocenţi. În acest caz, drepturile persoanei nu sunt exercitate într-un vid existenţial, ci într-o societate organizată.

63. Curtea observă că este necesară fortificarea unei imunităţi de grup. Efectul imunităţii de grup reduce eventualitatea îmbolnăvirii indivizilor. Cei care refuză imunizarea sunt şi ei beneficiari ai imunităţii de grup, pentru că se bucură de traiul într-o comunitate protejată de boli. Refuzul unor părinţi de a permite vaccinarea copiilor lor în privinţa cărora nu există contraindicaţii subminează această imunitate de grup. Interzicerea admiterii acestor copii în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere reprezintă un impuls pentru abandonul concepţiei potrivit căreia drepturile parentale ar semnifica un drept de proprietate asupra copiilor. Părinţii care nu acceptă vaccinarea copiilor lor în mod nejustificat procedează ca într-o “tragedie a bunurilor comune”, în care fiecare individ pornit să acţioneze doar în interesul propriu prejudiciază interesul comun.

64. Restricţia admiterii în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere a copiilor nevaccinaţi, dar care pot fi vaccinaţi, nu reprezintă o măsură foarte drastică în privinţa dreptului la educaţie şi a dreptului la respectarea vieţii private. Copiii părinţilor care nu vor ca aceştia să fie vaccinaţi, deşi nu există contraindicaţii în acest sens, au la dispoziţie metode alternative de învăţare. De asemenea, din punctul de vedere al recreerii copiilor părinţilor care nu vor ca aceştia să fie vaccinaţi, deşi nu există contraindicaţii în acest sens, exerciţiul vieţii private sociale nu reprezintă un aspect central al dreptului lor la respectarea vieţii private.

65. Curtea reţine că statul Republica Moldova are un interes constrângător de a proteja copiii de bolile transmisibile, care constituie un pericol la adresa sănătăţii şi a vieţii lor. Statul Republica Moldova are, de asemenea, un interes constrângător de a proteja sănătatea publică, implicit sănătatea celor care nu pot fi vaccinaţi din motive justificate. Revendicările părinţilor care vor ca copiii lor nevaccinaţi şi care pot fi vaccinaţi să poată participa la viaţa socială a comunităţii, prin admiterea în colectivităţile şi în instituţiile educaţionale şi de recreere, au o pondere importantă, însă care nu depăşeşte ponderea protecţiei sănătăţii publice.

66. Mai mult, Curtea notează că tratamentul diferenţiat al copiilor vaccinaţi, în comparaţie cu copiii nevaccinaţi, dar care pot fi vaccinaţi, din perspectiva admiterii lor în colectivităţi şi în instituţiile educaţionale şi de recreere este, din acest punct de vedere, justificat în mod obiectiv şi rezonabil.

67. În consecinţă, Curtea reţine că prevederile articolului 52 alin.(6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice sunt conforme cu articolele 28, 35 şi 16 din Constituţie, în măsura în care nu le sunt aplicabile copiilor în privinţa cărora există contraindicaţii medicale argumentate şi documentate. De asemenea, prevederile pct.21 subpct. 1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016, nu contravin articolelor 28, 35 şi 16 din Legea fundamentală.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se recunosc constituţionale prevederile articolului 52 alin.(6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, în măsura în care nu le sunt aplicabile copiilor în privinţa cărora există contraindicaţii medicale argumentate şi documentate.

2. Se recunosc constituţionale prevederile pct.21 subpct.1) lit.e) din Programul naţional de imunizări pentru anii 2016-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1113 din 6 octombrie 2016.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.