Hotărâre nr.31 din 29.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal şi din Codul de procedură penală (accesul părţii vătămate şi al reprezentantului acesteia la materialele urmăririi penale) (Sesizarea nr.113g/2018)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi

din Codul penal şi din Codul de procedură penală

(accesul părţii vătămate şi al reprezentantului

acesteia la materialele urmăririi penale)

(Sesizarea nr.113g/2018)

nr. 31  din  29.11.2018

 (în vigoare 29.11.2018) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 513-525 art. 188 din 28.12.2018

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

dlui Aurel BĂIEŞU,

dlui Igor DOLEA,

dlui Victor POPA,

dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Dumitru Avornic, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă pe 9 august 2018

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate:

- a textului “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolele 60 alin.(1) pct.7) şi 62 alin.(1) pct.7);

- a articolului 64 alin.(2) pct.16);

- a articolului 66 alin.(2) pct.20);

- a textului “după terminarea urmăririi penale” de la articolul 66 alin.(2) pct.22);

- a textului “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 74 alin.(1) pct.8);

- a articolului 212 alin.(1) şi (3) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003;

- a articolului 315 alin.(2) din Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002,

ridicată de către dl avocat V. Gribincea, în dosarul nr.10-329/18, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Centru.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională pe 9 august 2018 de către dl judecător Sergiu Ciobanu din cadrul Judecătoriei Chişinău, sediul Centru, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

3. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate pretinde că prevederile contestate sunt contrare articolelor 20 şi 24 alin.(2) din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 6 septembrie 2018, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale, Curţii Supreme de Justiţie şi a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.

6. În şedinţa publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către autorul excepţiei. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept din cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, secretar de stat al Ministerului justiţiei.

A. Circumstanţele litigiului principal

7. Curtea constată că cererea prin care autorul excepţiei contestă acţiunile procurorilor în instanţa de judecată în interesele dlui Eduard Popa trebuie înţeleasă în contextul faptelor descrise în hotărârea Curţii Europene din cauza Eduard Popa v. Republica Moldova, 12 decembrie 2013. Deşi nu obişnuieşte să prezinte în mod desfăşurat faptele care stau la baza unui proces în care se ridică o excepţie de neconstituţionalitate, în prezenta cauză Curtea va face o excepţie. Excepţia se explică prin gravitatea acestor fapte. Curtea îşi exprimă speranţa că asemenea ferocităţi nu vor mai avea loc vreodată în Republica Moldova, ele echivalând cu o suprimare a demnităţii umane, valoare pe care se sprijină drepturile şi libertăţile garantate de Constituţia acestui stat. Faptele pot fi rezumate după cum urmează:

“5. Reclamantul [dl Eduard Popa] s-a născut în 1981 şi locuieşte în Ialoveni.

6. La momentul evenimentelor reclamantul îşi executa pedeapsa într-un penitenciar de tip deschis în Goian. În timpul zilei, acesta lucra în afara penitenciarului, iar noaptea se întorcea în penitenciar. Pe 18 noiembrie 2005, el a solicitat să i se permită să rămână acasă, însă cererea i-a fost refuzată. Deşi nu i s-a permis acest fapt, în acea seară el nu s-a întors în penitenciar, rămânând peste noapte acasă la părinţi, în apropierea oraşului Ialoveni.

7. Pe 19 noiembrie 2005, la aproximativ ora 9 dimineaţa, reclamantul a plecat la o farmacie pentru a cumpăra medicamente împotriva durerilor de spate. În drum spre casă, la aproximativ ora 10.00, în faţa acestuia s-a oprit o maşină de culoare roşie. Potrivit declaraţiilor reclamantului, un angajat al poliţiei a ieşit din maşină, l-a lovit în faţă şi l-a împins în maşină, după care reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Guvernul nu a confirmat această declaraţie, dar a admis că aceasta ar putea fi una dintre versiuni.

8. Între timp, la aproximativ ora 09.30, doi angajaţi ai poliţiei au venit acasă la părinţii reclamantului. Ei au percheziţionat casa şi au întrebat-o pe mama reclamantului despre locul aflării acestuia. În timp ce erau acolo, unul dintre angajaţii poliţiei a recepţionat un apel telefonic şi şi-a informat interlocutorul că se afla acasă la reclamant. Mai târziu, acesta a fost sunat din nou, iar convorbirea a durat doar cinci secunde, după care mama reclamantului a înţeles că fiul acesteia a fost găsit de către poliţie. Cei doi angajaţi ai poliţiei au plecat imediat. Mama reclamantului i-a urmat şi i-a rugat să nu-l bată pe fiul ei. Ulterior, angajaţii poliţiei s-au întâlnit cu un vecin de-al ei, care îi cunoştea şi care i-a întrebat de ce erau acolo. Angajaţii poliţiei au răspuns că erau în căutare de infractori, iar atunci când vecinul i-a întrebat dacă i-au găsit, ei au răspuns afirmativ.

9. Pe 20 noiembrie 2005, la aproximativ ora 11 dimineaţa, doi bărbaţi l-au găsit pe reclamant culcat la pământ în apropierea unui lac situat la aproximativ 1,5 km de oraşul Ialoveni. Reclamantul nu putea să vorbească şi să meargă, avea leziuni faciale specifice unui atac violent, iar hainele acestuia erau ude şi murdare. Acesta a fost transportat într-o încăpere pentru pază din apropiere, unde s-a încălzit şi i s-au uscat hainele. Mai târziu, a răspuns la câteva întrebări ce i-au fost adresate şi a început să manifeste un comportament straniu. Îşi rostea numele şi un nume despre care s-a aflat mai târziu că este numele fratelui său. De asemenea, reclamantul a început să mănânce noroi, fapt care le-a făcut pe persoanele care l-au găsit să creadă că se afla sub influenţa drogurilor. Aceste persoane i-au dat reclamantului o geacă şi o pereche de bocanci, după care reclamantul a pornit pe jos în direcţia oraşului Ialoveni. Mama reclamantului a contestat faptul că reclamantul s-a deplasat singur şi a susţinut că persoanele care l-au găsit au crezut că se afla sub influenţa drogurilor şi l-au alungat, în loc să cheme o ambulanţă.

10. Pe 21 noiembrie 2005 aceleaşi persoane l-au găsit din nou pe reclamant, culcat la o distanţă de treizeci de metri de încăperea respectivă. Ele au chemat ambulanţa, iar reclamantul a fost transportat la spital.

11. Pe 21 noiembrie 2005, la aproximativ ora 16.30, familia reclamantului a recepţionat un apel telefonic de la un spital din Chişinău, fiind informată că reclamantul se afla în stare critică.

12. Părinţii reclamantului l-au vizitat în următoarea zi la spital şi au aflat de la acesta că a fost bătut de către angajaţii poliţiei şi lăsat inconştient pe malul unui lac, în apropiere de Ialoveni. Din cauza temperaturilor joase, acesta a suferit degerături de gradul IV ale membrelor şi, ulterior, pe 8 decembrie 2005, i-au fost amputate ambele picioare şi opt degete de la mâini. Potrivit extraselor medicale, la momentul internării în spital, reclamantul nu se afla sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.

13. Pe o dată nespecificată, mama reclamantului a depus o plângere la procuratură cu privire la maltratarea reclamantului de către angajaţii poliţiei pe data de 19 noiembrie 2005. Ea a declarat că acesta putea să-i identifice pe agresori.

14. Pe 28 noiembrie 2005, mama reclamantului a plecat la procuratura Ialoveni, unde l-a întâlnit pe şeful Comisariatului de poliţie Ialoveni. Ea susţine că acesta ar fi informat-o că fiul ei a fost bătut de către angajaţii penitenciarului. Pe holul procuraturii, ea l-a întâlnit pe unul din angajaţii poliţiei care a vizitat-o acasă pe 19 noiembrie 2005. Angajatul poliţiei părea surprins să afle că fiul acesteia era încă în viaţă.

15. Pe 2 decembrie 2005, un ofiţer de urmărire penală, însoţit de un angajat al poliţiei, a încercat să-l audieze pe reclamant la spital, însă acesta a refuzat să răspundă, invocând starea precară de sănătate.

16. Pe 17 ianuarie 2006, reclamantul a fost audiat de către un procuror şi a declarat că la 19 noiembrie 2005, când mergea pe stradă, s-a oprit o maşină de culoare roşie, iar cineva a ieşit din aceasta şi l-a lovit în faţă. După acest moment, nu-şi mai aminteşte nimic. Mama reclamantului a informat procurorul că după internarea reclamantului în spital, pe 21 noiembrie 2005, o maşină roşie cu angajaţi ai poliţiei a venit la lacul unde a fost găsit reclamantul, iar aceştia i-au adresat întrebări despre locul aflării reclamantului. De asemenea, mama reclamantului a dat numele unuia dintre angajaţii poliţiei care l-ar fi agresat pe fiul ei pe 19 noiembrie 2005. Din procesul-verbal al audierii s-a constatat că procurorul nu a adresat nicio întrebare reclamantului sau mamei lui.

17. Pe 20 ianuarie 2006, Procuratura Ialoveni a pornit urmărirea penală. Deşi potrivit afirmaţiilor mamei reclamantului acesta a fost agresat de către angajaţii poliţiei care conduceau o maşină roşie, urmărirea penală s-a axat pe bănuiala unui jaf, iar afirmaţia privind agresiunile comise de către angajaţii poliţiei nu a fost investigată.

18. Pe 28 ianuarie 2006, reclamantul a fost audiat de către un procuror. El a confirmat faptul că a fost agresat pe 19 noiembrie 2005.

19. Pe 10 februarie 2006 a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală, potrivit căruia, pe 21 noiembrie 2005, reclamantul avea excoriaţii şi edem al ţesuturilor moi ale feţei şi excoriaţii pe corp, iar ca urmare a degerăturii severe, ambele membre inferioare şi opt degete de la mâini i-au fost amputate. Se pare că raportul a fost întocmit în baza documentelor medicale ale reclamantului şi nu în baza examinării sale.

20. Printr-o scrisoare din 3 februarie 2006, Procuratura Generală l-a informat pe reclamant că argumentele invocate nu au confirmat agresarea lui de către angajaţii poliţiei şi că în acest caz a fost pornită urmărirea penală pentru a-i identifica pe făptuitorii care l-au bătut şi care i-au furat ceasul şi geaca.

21. Mama reclamantului a scris mai multe scrisori la Procuratură, exprimându-şi dezacordul cu modalitatea de efectuare a urmăririi penale, şi a insistat să fie efectuată procedura recunoaşterii angajaţilor poliţiei din Comisariatul de Poliţie Ialoveni, pentru ca reclamantul să-i poată identifica pe făptuitori.

22. Se pare că după scrisorile trimise de către reclamant a fost reluată urmărirea penală. Totuşi, pe 14 septembrie 2007, Procuratura a emis o ordonanţă de încetare a urmăririi penale în legătură cu plângerea reclamantului, fără a efectua procedura recunoaşterii. În motivarea respingerii plângerii, Procuratura a invocat faptul că declaraţiile reclamantului erau vagi şi că nu a cooperat în mod corespunzător cu ofiţerii de urmărire penală. Reclamantul a contestat această ordonanţă.

23. Pe 6 februarie 2009, Procuratura Generală a anulat ordonanţa menţionată supra şi a dispus reluarea urmăririi penale. S-a decis ca în cadrul urmăririi penale reclamantul să fie audiat din nou şi să fie efectuată procedura recunoaşterii agresorilor săi. De asemenea, trebuia să se verifice dacă pe 19 noiembrie 2005 acesta a consumat medicamente sau substanţe interzise şi, în cazul unor declaraţii contradictorii, urma să fie efectuată confruntarea dintre reclamant şi martori.

24. Într-o scrisoare din 12 martie 2009 adresată Procuraturii, mama reclamantului a continuat să-i acuze atât pe angajaţii poliţiei care l-au bătut pe fiul său pe 19 noiembrie 2005, cât şi pe persoanele care l-au alungat pe reclamant şi l-au lăsat să doarmă afară peste noapte, în loc să cheme o ambulanţă pe 20 noiembrie 2005. De asemenea, ea a acuzat aceste persoane că i-au furat haina reclamantului şi i-au dat în schimb o haină veche.

25. Pe 14 martie 2009, reclamantul a fost audiat. [...]

26. Pe 30 iulie 2009, Procuratura Ialoveni a încetat urmărirea penală desfăşurată în legătură cu plângerile reclamantului. În acest sens, Procuratura nu a menţionat vreo declaraţie exprimată de către reclamant pe 14 martie 2009. Reclamantul a contestat această ordonanţă.

27. Pe 3 decembrie 2009, Procuratura Generală a anulat ordonanţa menţionată supra şi a dispus reluarea urmăririi penale. De asemenea, Procuratura Generală a dispus retragerea cauzei penale din gestiunea Procuraturii Ialoveni, deoarece a fost stabilit faptul că urmărirea penală era incompletă şi că aceasta nu a fost efectuată într-un termen rezonabil. Cauza a fost transmisă Procuraturii militare pentru elucidarea, între altele, dacă reclamantul era consumator de droguri, de alcool sau de alte substanţe toxice până la evenimentele respective. În plus, Procuratura militară trebuia să stabilească, în baza documentelor medicale, dacă reclamantul a suferit un traumatism cranian în perioada pretinsei agresiuni din 19 noiembrie 2005 şi să efectueze o confruntare dintre reclamant, mama acestuia şi martori.

28. Pe 9 septembrie 2010 a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală, care a ajuns la aceleaşi concluzii. De asemenea, experţii au conchis că excoriaţiile de pe faţa reclamantului puteau fi provocate de căderea acestuia.

29. În cele din urmă, din motive necunoscute, cauza penală a fost transferată iarăşi pentru examinare la Procuratura Ialoveni, care, pe 9 martie 2011, a încetat urmărirea penală în legătură cu plângerea reclamantului privind maltratarea sa de către angajaţii poliţiei în baza motivelor invocate anterior. Se pare că nu a fost efectuată o confruntare dintre reclamant şi angajaţii poliţiei acuzaţi că l-au bătut.

30. Pe 11 mai 2011, procurorul ierarhic superior de la Procuratura Ialoveni a anulat ordonanţa menţionată supra, pentru că aceasta a fost adoptată ca urmare a unei anchete superficiale şi că nu au fost audiate toate persoanele implicate.”

8. În baza faptelor descrise mai sus, dl Eduard Popa, reprezentat de către autorul excepţiei, a depus o cerere la Curtea Europeană pe 4 aprilie 2007, în care s-a plâns că a fost maltratat de către agenţii de poliţie, care i-au pus în pericol viaţa şi au produs consecinţe grave asupra sănătăţii sale. De asemenea, acesta s-a plâns de faptul că nu a avut parte de o anchetă efectivă în legătură cu plângerile sale. În continuare, dl Eduard Popa a susţinut că a avut loc încălcarea articolului 8 din Convenţie, ca urmare a vătămării sănătăţii sale, şi că nu a beneficiat de remedii efective împotriva încălcărilor enumerate supra, contrar articolului 13 din Convenţie.

9. Prin hotărârea din 12 decembrie 2013, Curtea Europeană a constatat încălcarea articolelor 2 şi 3 din Convenţie, sub aspect procedural, pentru că urmărirea penală în legătură cu alegaţiile dlui Eduard Popa despre maltratarea sa nu a fost adecvată sau suficient de efectivă (a se vedea cauza Eduard Popa v. Republica Moldova, 12 decembrie 2013, § 55).

10. Din materialele prezentate Curţii rezultă că, pe 7 septembrie 2016, după ce Curtea Europeană a pronunţat hotărârea menţionată mai sus, Procurorul General-interimar a dispus, printr-o ordonanţă, ca urmărirea penală în cauza respectivă să fie efectuată de către Procuratura pentru Combaterea Criminalităţii Organizate şi Cauze Speciale (PCCOCS).

11. Pe 6 noiembrie 2017, autorul excepţiei a depus o cerere la PCCOCS prin care a solicitat să fie informat, în scris, despre măsurile de urmărire penală care au fost întreprinse după data de 28 octombrie 2016 şi despre măsurile care urmează a fi efectuate. Printr-o scrisoare din 17 noiembrie 2017, un procuror din cadrul PCCOCS a răspuns solicitărilor adresate făcând referire la articolul 212 alin.(1) din Codul de procedură penală, care reglementează confidenţialitatea urmăririi penale.

12. Pe 4 ianuarie 2018, avocatul părţii vătămate a depus din nou o cerere prin care şi-a reiterat cerinţele exprimate anterior, solicitând, în mod suplimentar, să i se acorde o copie a tuturor materialelor dosarului penal care datează din 1 mai 2011. Totodată, avocatul a menţionat că urmărirea penală durează de mai mult de şapte ani. Printr-o scrisoare din 9 februarie 2018, un procuror din cadrul PCCOCS a răspuns că urmărirea penală se află în derulare şi a indicat un număr de persoane care au statut procesual de învinuit, fără a le oferi numele.

13. Pe 19 martie 2018, avocatul părţii vătămate a depus din nou o cerere prin care şi-a reiterat cerinţele exprimate anterior, inclusiv pe cele referitoare la acordarea unei copii a tuturor materialelor dosarului penal. Totodată, avocatul a menţionat că, din scrisoarea anterioară a procurorului, a aflat pentru prima dată că în această cauză există persoane care au statut de învinuit. Printr-o scrisoare din 13 aprilie 2018, un procuror din cadrul PCCOCS a menţionat că informaţiile solicitate nu pot fi comunicate, pentru că urmărirea penală este confidenţială.

14. Pe 2 mai 2018, avocatul părţii vătămate a depus o plângere la procurorul ierarhic superior împotriva acţiunilor procurorilor din subordinea acestuia, în baza articolului 299¹ din Codul de procedură penală, prin care a solicitat anularea răspunsurilor din 17 noiembrie 2017, 9 februarie 2018 şi 13 aprilie 2018 emise de procurorii ierarhic inferiori şi acordarea unei copii de pe toate materialele dosarului penal datate cu 1 mai 2011, precum şi oferirea de informaţii despre derularea urmăririi penale. Plângerea a fost respinsă ca nefondată printr-o ordonanţă din 17 mai 2018, emisă de către procurorul-şef al PCCOCS. În motivarea ordonanţei, procurorul s-a referit la articolul 60 alin.(1) pct.7) din Cod, care prevede dreptul părţii vătămate de a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale, la articolul 293 alin.(1), care prevede obligaţia procurorului de a informa partea vătămată despre terminarea urmăririi penale, cu acordarea dreptului de a lua cunoştinţă de materialele cauzei, precum şi la articolul 212 alin.(1) din Cod, referitor la confidenţialitatea urmăririi penale.

15. Nefiind de acord cu scrisoarea din 13 aprilie 2018 şi cu ordonanţa din 17 mai 2018, avocatul părţii vătămate a depus o plângere la judecătorul de instrucţie, prin care a solicitat anularea actelor respective şi emiterea unei încheieri prin care procurorul responsabil de caz să-i ofere părţii vătămate o copie de pe materialele cauzei penale datate cu 1 mai 2011.

16. În cadrul şedinţei de judecată, autorul excepţiei, care reprezintă interesele dlui Eduard Popa, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor menţionate la § 1 din prezenta hotărâre.

17. Prin încheierea din 18 iulie 2018, instanţa de judecată a admis cererea privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a dispus trimiterea sesizării către Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

B. Legislaţia pertinentă

18. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

“(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”

Articolul 24

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

“[...]

(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante.

[...]”

19. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002, sunt următoarele:

Articolul 315

Divulgarea datelor urmăririi penale

“(1) Divulgarea datelor urmăririi penale contrar interdicţiei persoanelor care efectuează urmărirea penală

se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 650 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore.

(2) Divulgarea intenţionată a datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra desfăşurării urmăririi penale, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale bănuitului, învinuitului, martorului, părţii vătămate sau reprezentanţilor acestora ori dacă l-a făcut pe vinovat să se eschiveze de la răspundere,

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 850 la 1350 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.”

20. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, sunt următoarele:

Articolul 60

Drepturile şi obligaţiile părţii vătămate

“(1) Partea vătămată dispune de următoarele drepturi:

[...]

7) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale şi să noteze orice informaţii din dosar;

[...]”

Articolul 62

Drepturile şi obligaţiile părţii civile

“(1) În scopul susţinerii cererii sale, partea civilă dispune de următoarele drepturi:

[...]

7) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale, să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă;

[...]”

Articolul 64

Drepturile şi obligaţiile bănuitului

“[...]

(2) Bănuitul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:

[...]

16) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea sa şi să facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţe care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

[...]”

Articolul 66

Drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului

“[...]

(2) Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:

[...]

20) să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea lui şi să facă obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţele care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;

[...]

22) după terminarea urmăririi penale, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei şi să noteze din ele datele necesare, să înainteze cereri de completare a urmăririi penale;

[...]”

Articolul 74

Drepturile şi obligaţiile părţii civilmente responsabile

“(1) Partea civilmente responsabilă, în scopul protejării intereselor sale privitor la acţiunea civilă pornită împotriva sa, în condiţiile prezentului cod, dispune de următoarele drepturi:

[...]

8) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă pornită împotriva sa;

[...]”

Articolul 80

Drepturile şi obligaţiile reprezentantului victimei, părţii

vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile

“(1) Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile exercită, în cursul desfăşurării procesului penal, drepturile acestora, cu excepţia drepturilor indisolubile de persoana acestora. Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul, în condiţiile prezentului cod, are dreptul:

[…]

8) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale, inclusiv în cazul clasării procesului penal şi să noteze orice date din dosar privind interesele persoanei reprezentate;

[…]”.

Articolul 212

Confidenţialitatea urmăririi penale

“(1) Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decât cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale în condiţiile Legii nr. 133 din 8 iulie 2011 privind protecţia datelor cu caracter personal.

(2) Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind urmărirea penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre răspunderea pe care o vor purta conform art.315 din Codul penal.

(3) Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare răspunderea penală prevăzută în art. 315 din Codul penal.”

21. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt următoarele:

Articolul 3

Interzicerea torturii

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

ÎN DREPT

22. Din conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta priveşte imposibilitatea părţii vătămate de a avea acces la materialele urmăririi penale până la terminarea urmăririi penale.

A. ADMISIBILITATEA

23. În Decizia sa din 6 septembrie 2018, Curtea a analizat respectarea condiţiilor de admisibilitate a prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

24. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a Codului penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002, şi a Codului de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, ţine de competenţa Curţii Constituţionale. Aşadar, Curtea are competenţa de a verifica constituţionalitatea normelor contestate.

25. Excepţia a fost ridicată în dosarul nr.10-329/18, aflat pe rolul Judecătoriei Chişinău, sediul Centru. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost formulată de către un subiect abilitat cu această competenţă.

26. Curtea a observat că obiectul excepţiei îl constituie prevederile legale menţionate la § 1 din prezenta hotărâre. De asemenea, în cadrul şedinţei plenare a Curţii, dl avocat Tudor Osoianu, reprezentantul autorului excepţiei de neconstituţionalitate, a solicitat verificarea constituţionalităţii textului “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală, care se referă la faptul că reprezentantul victimei are dreptul să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale la terminarea urmăririi penale.

27. Cu referire la aplicabilitatea textului “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 62 alin.(1) pct.7), a textului “după terminarea urmăririi penale” de la articolul 66 alin.(2) pct.22) şi a textului “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 74 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală, la soluţionarea cauzei, Curtea observă că aceste prevederi legale stabilesc dreptul procesual de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale la încheierea urmăririi penale pentru subiecţi procesuali ca partea civilă, învinuitul, inculpatul şi partea civilmente responsabilă, în timp ce excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către avocatul părţii vătămate.

28. Aceeaşi situaţie se referă şi la aplicabilitatea articolelor 64 alin.(2) pct.16), 66 alin.(2) pct.20) din Codul de procedură penală, care vizează drepturile bănuitului, învinuitului şi inculpatului de a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea lor, însă nu drepturile părţii vătămate.

29. Curtea reaminteşte că anterior a examinat o situaţie similară, în care avocatul inculpatului a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a unei norme aplicabile în cazul părţii vătămate (a se vedea DCC nr.56 din 27 iunie 2017, § 22) şi a reţinut că în cazul constatării neconstituţionalităţii unei norme prin intermediul excepţiei aceasta nu manifestă doar o funcţie preventivă, ci şi una reparatorie, pentru că ea priveşte în primul rând situaţia concretă a părţii lezate în drepturile sale prin norma criticată. De invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite, în primul rând, autorul acesteia, în caz contrar, acest instrument riscă să devină unul simulat, o actio popularis, în aceste condiţii pierzându-se caracterul concret şi efectiv al excepţiei (a se vedea, de asemenea DCC nr.32 din 29 martie 2018, § 24-25; DCC nr.83 din 6 septembrie 2017, § 21-22). Prin urmare, acest capăt al excepţiei de neconstituţionalitate nu întruneşte condiţiile de admisibilitate.

30. Cu referire la contestarea articolului 212 alin.(1) din Codul de procedură penală, pentru că aceste prevederi legale ar restricţiona accesul părţii apărării şi al părţii vătămate la materialele urmăririi penale până la încheierea urmăririi penale, Curtea a reţinut următoarele. Dispoziţiile articolului 212 alin.(1) din Cod, care prevăd că “materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decât cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală […]”, reglementează discreţia persoanei care efectuează urmărirea penală de a divulga terţilor anumite informaţii din dosarul penal cu respectarea condiţiilor impuse de norma în discuţie. Astfel, textul “nu pot fi date publicităţii” se referă la relaţia dintre organul de urmărire penală şi persoanele şi instituţiile care se interesează de mersul anchetei (e.g. mass-media, organizaţiile nonguvernamentale etc.) şi nu se referă la părţi sau la alte persoane participante la procesul penal, deoarece acestea din urmă nu au dreptul să ia cunoştinţă de materialele urmăririi penale decât după încheierea ei. Mai mult, problema abordată de către autorul excepţiei se referă la accesul deplin la materialele urmăririi penale, în timp ce textul “publicarea”, în sensul articolului 212 alin.(1) din Cod, are în vedere doar divulgarea unor informaţii care ar fi suficiente pentru ca publicul larg să fie informat cu privire la mersul anchetei. Prin urmare, deşi prevederile articolului 212 alin.(1) din Codul de procedură penală au fost invocate de procurori în motivarea refuzului de a acorda acces la materialele urmăririi penale (a se vedea § 11, 14 supra), acestea nu pot fi examinate în fond, deoarece restricţia impusă părţii apărării la accesul deplin la materialele urmăririi penale este reglementată de alte prevederi legale, care vor fi supuse analizei în cele ce urmează. Aşadar, acest capăt al excepţiei de neconstituţionalitate nu întruneşte condiţiile de admisibilitate, deoarece pune în discuţie o problemă de interpretare şi de aplicare corectă a legii.

31. Cu privire la contestarea articolului 212 alin.(3) din Codul de procedură penală şi a articolului 315 alin.(2) din Codul penal, care stabilesc interdicţia divulgării datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către persoana căreia i s-a acordat competenţa controlului activităţii de urmărire penală, sub sancţiunea legii penale, Curtea a reţinut că aceste prevederi nu au fost aplicate în privinţa părţii vătămate, al cărei reprezentant a solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. De altfel, interdicţia în discuţie nu se referă la partea vătămată, ci la persoana care efectuează urmărirea penală sau căreia i s-a acordat competenţa controlului activităţii de urmărire penală. Interdicţia care îi poate fi impusă părţii vătămate în privinţa divulgării datelor urmăririi penale este reglementată de alte prevederi legale, necontestate de autorul excepţiei, şi anume de articolul 212 alin.(2) din Codul de procedură penală şi articolul 315 alin.(1) din Codul penal. Prin urmare, acest capăt al excepţiei de neconstituţionalitate nu întruneşte condiţiile de admisibilitate, pentru că prevederile contestate nu sunt aplicabile la soluţionarea litigiului principal. Acest capăt al sesizării reprezintă o actio popularis.

32. Cu referire la textul “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 60 alin.(1) pct.7) şi la textul “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală, care reglementează dreptul părţii vătămate şi al reprezentantului acesteia de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale la încheierea acesteia, Curtea a observat că prevederile contestate sunt aplicabile la soluţionarea cauzei.

33. Curtea reţine că prevederile contestate nu au făcut anterior obiectul controlului de constituţionalitate.

34. Curtea mai observă că autorul excepţiei a susţinut că prevederile contestate sunt contrare articolelor 20 şi 24 alin.(2) din Constituţie.

35. Cu privire la incidenţa articolului 20 din Constituţie, care garantează accesul la justiţie, Curtea menţionează că dispoziţiile acestuia trebuie interpretate aşa cum interpretează Curtea Europeană a Drepturilor Omului articolul 6 din Convenţie, în situaţii care fac parte din aceeaşi categorie cu cea a prezentei cauze. În Doorson v. Olanda, 26 martie 1996, § 70, Curtea Europeană a reţinut că dreptul la un proces echitabil nu presupune să se aibă în vedere drepturile martorilor, în general, şi drepturile victimelor chemate să depună mărturie, în special. Cu toate acestea, se poate pune problema prin prisma drepturilor lor la viaţă, la libertate sau la securitate, dar şi prin prisma intereselor care intră în câmpul de aplicare al articolului 8 din Convenţie. Asemenea interese ale martorilor şi ale victimelor sunt protejate de aspectele procedurale ale unor drepturi din Convenţie, care impun ca statele membre la aceasta să-şi organizeze procedurile penale astfel încât interesele în discuţie să nu fie periclitate în mod nejustificat (a se vedea şi Marcello Viola v. Italia, 5 octombrie 2006, § 51). Problema pe care o ridică autorul sesizării se înscrie în câmpul de aplicare al articolului 24 alin. (2) din Constituţie, privit sub aspect procedural.

36. Aşadar, pentru a elucida aspectele abordate în excepţie, Curtea va opera doar cu dispoziţiile articolului 24 alin.(2) din Constituţie.

37. Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi că nu există niciun alt motiv de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

B. FONDUL CAUZEI

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 24 ALIN.(2) DIN CONSTITUŢIE

1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

38. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că restricţia impusă părţii vătămate de a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale până la încheierea acesteia nu este justificată, deoarece partea vătămată este cea care a avut de suferit de pe urma infracţiunii. Astfel, autorul excepţiei menţionează că fără a avea acces la materialele cauzei penale până la încheierea acesteia şi fără a fi informat cu privire la derularea urmăririi penale este greu să se imagineze cum îşi poate apăra drepturile partea vătămată şi cum poate contribui aceasta la efectivitatea anchetei.

39. În acest sens, autorul excepţiei susţine că implicarea părţii vătămate în investigarea cauzelor de maltratare constituie una dintre cerinţele unei anchete efective impuse de articolul 3 din Convenţia Europeană. Scopul implicării părţii vătămate în investigarea acestor cauze este de a i se permite să-şi apere drepturile şi să contribuie la investigarea faptelor. În acest context, cerinţele impuse de articolul 3 din Convenţia Europeană stabilesc faptul că organul de urmărire penală are obligaţia de a informa periodic partea vătămată despre derularea urmăririi penale, chiar dacă ea nu a solicitat expres acest fapt. Autorul excepţiei menţionează că obligaţia organului de a informa partea vătămată include şi obligaţia de a acorda acces la materialele cauzei penale până la terminarea urmăririi penale. Astfel, fără a avea acces la materialele cauzei penale, partea vătămată nu se poate convinge că ancheta este deplină şi că aceasta nu se tergiversează. Totodată, prin accesul părţii vătămate la asemenea materiale, ea ar putea reacţiona la timp atunci când acest lucru se impune în mod raţional. În fine, autorul excepţiei susţine că, deşi Codul de procedură penală îi oferă părţii vătămate dreptul de a propune organului de urmărire penală efectuarea anumitor acţiuni procesuale, propunerile părţii vătămate nu pot fi efective atât timp cât aceasta nu are acces la materialele urmăririi penale. În fine, având în vedere faptul că reprezentantul părţii vătămate are rolul de a apăra drepturile şi interesele părţii vătămate, autorul excepţiei consideră că şi acesta trebuie să aibă acces la materialele cauzei penale.

40. Potrivit autorului excepţiei, textul “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 60 alin.(1) pct.7) şi textul “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală contravin articolului 24 alin.(2) din Constituţie, care interzice aplicarea de rele-tratamente.

2. Argumentele autorităţilor

41. În opinia sa scrisă, Parlamentul a susţinut că dispoziţiile contestate de către autorul excepţiei nu limitează partea vătămată în drepturile sale garantate de articolul 24 alin.(2) din Constituţie, deoarece ea poate avea acces la materialele dosarului după terminarea urmăririi penale. Mai mult, Parlamentul menţionează că până la terminarea urmăririi penale partea vătămată are dreptul să fie informată de ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, de procuror despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale [articolul 60 alin.(1) pct.10) din Codul de procedură penală]. De asemenea, se menţionează că din legislaţia procesual-penală rezultă că acordarea accesului la materialele cauzei penale este lăsată la discreţia persoanei care efectuează urmărirea penală, având în vedere necesitatea păstrării confidenţialităţii urmăririi penale, prezumţiei de nevinovăţie, respectării intereselor altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale.

42. În opinia Preşedintelui Republicii Moldova se menţionează că restricţia impusă părţii vătămate de a avea acces la materialele dosarului pe durata urmăririi penale este disproporţionată, deoarece ea nu se aplică printr-o hotărâre motivată bazată pe circumstanţele fiecărui caz particular, ci intervine în baza legii. De asemenea, Preşedintele menţionează că restricţia în discuţie se aplică în mod automat în privinţa tuturor cauzelor penale, fără a se lua în calcul natura infracţiunii investigate. În acelaşi timp, Preşedintele susţine că restricţia de a avea acces la materialele dosarului nu se limitează doar la o anumită perioadă a urmăririi penale, ci acoperă întreaga etapă a urmăririi penale, până la terminarea acesteia. Părţii vătămate îi este interzis să aibă acces la orice act conţinut în dosarul penal, indiferent de importanţa acestuia. Restricţia în discuţie se aplică indiferent de câte probe a acumulat organul de urmărire penală şi chiar dacă acuzatul îşi recunoaşte vinovăţia sau colaborează cu organul de urmărire penală. Totodată, din acest punct de vedere, partea vătămată este tratată la fel ca persoana acuzată de săvârşirea infracţiunii, pentru că legislaţia procesual-penală nu face deosebire între categoriile participanţilor atunci când restricţionează accesul la materialele dosarului. În fine, Preşedintele menţionează în opinia sa că Codul de procedură penală nu obligă organul de urmărire penală să informeze periodic părţile procesului cu privire la derularea urmăririi penale. Aşadar, Preşedintele consideră că problema avansată referitoare la restricţionarea dreptului părţii vătămate de a avea acces la materialele dosarului pe durata urmăririi penale poate fi soluţionată de către Curte printr-o Adresă către Parlament, prin care să-i solicite înlăturarea lacunelor identificate.

43. În opinia prezentată de către Guvern se menţionează că autorul excepţiei nu a prezentat argumente concludente care ar demonstra că prevederile contestate contravin articolului 24 alin.(2) din Constituţie. În acelaşi timp, Guvernul susţine că restricţia în discuţie este impusă de necesităţi obiective, ce ţin de operativitatea actelor de urmărire penală, respectarea demnităţii persoanelor supuse investigaţiei, protecţia identităţii unor martori, a surselor de informare, a metodelor şi a tehnicilor folosite la strângerea probelor. Cu referire la proporţionalitatea restrângerii, Guvernul menţionează că interdicţia contestată nu limitează totalmente accesul la materialele dosarului pe durata urmăririi penale. Astfel, partea vătămată are dreptul de a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală efectuate cu participarea sa [articolul 60 alin.(1) pct.6) din Cod] şi de a fi informată de ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, de procuror despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale [articolul 60 alin.(1) pct.10) din Cod]. Prin urmare, Guvernul susţine că limitarea accesului părţii vătămate la materialele dosarului la etapa urmăririi penale este compensată prin posibilitatea de a realiza acest drept la etapa judecării cauzei, făcându-se o analogie cu soluţia Curţii dată prin Decizia nr.107 din 7 noiembrie 2017 referitoare la interdicţia impusă avocatului bănuitului sau învinuitului de a avea acces la materialele dosarului până la terminarea urmăririi penale.

44. În opinia prezentată de Procuratura Generală se menţionează că restricţia impusă de normele contestate este conformă cu prevederile punctului 28 şi ale articolelor 4 alin.(2), 6 alin.(2) şi (3) din Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 referitoare la stabilirea unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, care reglementează dreptul de a primi informaţii cu privire la propria cauză. De asemenea, în opinia prezentată se menţionează că interdicţia contestată urmăreşte scopul protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane. Totodată, Procuratura Generală, la fel ca şi Guvernul, face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr.107 din 7 noiembrie 2017, referitoare la interdicţia impusă avocatului bănuitului sau învinuitului de a avea acces la materialele dosarului până la terminarea urmăririi penale, şi susţine mutatis mutandis că limitarea accesului părţii vătămate la materialele dosarului la etapa urmăririi penale este compensată prin posibilitatea de a realiza acest drept la etapa judecării cauzei.

45. Curtea Supremă de Justiţie nu a prezentat opinia sa cu privire la prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

46. În opinia prezentată de către Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova se menţionează că restricţia impusă părţii vătămate de a avea acces la materialele dosarului pe durata urmăririi penale este disproporţionată în raport cu obligaţia statului de a desfăşura o anchetă efectivă, impusă de articolul 24 alin.(2) din Constituţie, care implică în mod obligatoriu informarea corespunzătoare a părţii vătămate despre rezultatele anchetei. Astfel, în opinia menţionată se susţine că partea vătămată nu este oponentul procesual al procurorului, deoarece ei nu se află pe poziţii antagoniste. Dimpotrivă, aportul părţii vătămate la desfăşurarea acţiunilor de urmărire penală poate fi, uneori, decisiv. Urmărirea penală poate dura o perioadă îndelungată de timp, inclusiv din cauza “pasivităţii” organului de urmărire penală. Potrivit opiniei exprimate, această situaţie îi poate insufla părţii vătămate temerea că organul de urmărire penală nu îşi concentrează eforturile spre elucidarea circumstanţelor cauzei şi descoperirea adevărului, ci, dimpotrivă, spre “muşamalizarea cazului”. În asemenea condiţii, se menţionează că încrederea părţii vătămate în respectarea principiului legalităţii de către organul de urmărire penală este viciată. De asemenea, interzicerea accesului la materialele dosarului pe durata urmăririi penale ar crea o stare de incertitudine pentru partea vătămată sau pentru rudele acesteia în privinţa bunei-desfăşurări a urmăririi penale şi i-ar împiedica să-şi exercite în mod efectiv drepturile. În acest sens, se face referire la jurisprudenţa Curţii Europene privind obligaţia statului de a-i asigura victimei infracţiunii posibilitatea de a participa efectiv la anchetă, e.g. cauzele Enukidze şi Girgvliani v. Georgia, 26 aprilie 2011; Huseynova v. Azerbaidjan, 13 aprilie 2017 şi altele.

47. Astfel, în opinia Facultăţii de Drept, accesul la materialele dosarului nu trebuie înţeles de o manieră “totul sau nimic”. Partea vătămată nu este un “spectator” la etapa urmăririi penale. Ea trebuie să fie informată despre derularea urmăririi penale şi să poată avea acces la materialele dosarului într-o măsură suficientă, astfel încât să-şi poată pregăti şi susţine cauza în mod efectiv în faţa instanţelor şi în special în cazul necesităţii înaintării unei acţiuni civile.

3. Aprecierea Curţii

48. Curtea reţine că, prin contestarea textului “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 60 alin.(1) pct.7) şi a textului “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei pune problema asigurării participării efective a părţii vătămate şi a reprezentantului acesteia la urmărirea penală. Curtea observă că textul articolului 24 alin.(2) din Constituţie, care prevede că “nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante”, nu prevede în mod expres obligaţia statului de a-i asigura părţii vătămate o participare efectivă la etapa urmăririi penale. În acelaşi timp, Curtea menţionează că interzicerea torturii ca deziderat constituţional trebuie examinat prin prisma obligaţiilor care îi revin statului. Astfel, în cauza Bouyid v. Belgia, 28 septembrie 2015, § 122, Curtea Europeană a reţinut că în toate cazurile, în privinţa obligaţiilor care decurg din articolul 3 din Convenţia Europeană, victima trebuie să fie în măsură să participe în mod efectiv la anchetă. De altfel, o investigaţie nu poate fi considerată “efectivă”, atât timp cât victima sau rudele sale apropiate nu sunt implicate în desfăşurarea urmăririi penale în măsura necesară protejării intereselor sale legitime (a se vedea şi Slimani v. Franţa, 27 iulie 2004, § 47). Prin urmare, Curtea constată că asigurarea participării efective a părţii vătămate la urmărirea penală reprezintă un element al aspectului procedural al dreptului de a nu fi supus relelor-tratamente, o obligaţie care le revine autorităţilor Republicii Moldova din perspectiva articolului 24 alin.(2) din Constituţie.

49. Curtea admite faptul că restricţionarea accesului la materialele cauzei penale până la terminarea urmăririi penale poate urmări realizarea scopului legitim al păstrării confidenţialităţii urmăririi penale. De altfel, în contextul special al dreptului părţii vătămate de a avea acces la materialele urmăririi penale până la terminarea acesteia, Curtea Europeană a menţionat că restricţiile privind accesul la materialele cauzei penale la etapa începerii urmăririi penale şi pe durata acesteia pot fi justificate, între altele, de necesitatea păstrării confidenţialităţii datelor deţinute de către autorităţi şi a protejării drepturilor altor persoane. Cu toate acestea, ar trebui să se realizeze un echilibru corect între interesele menţionate mai sus, pe de o parte, şi dreptul victimei de a participa efectiv la procedură, pe de altă parte (Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin v. Ucraina, 24 iunie 2010, § 72).

50. Curtea reţine că scopul legitim al păstrării confidenţialităţii urmăririi penale trebuie raportat la interesele particulare ale fiecărei părţi la proces. Astfel, în raport cu persoanele bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, păstrarea confidenţialităţii urmăririi penale este justificată, având în vedere necesitatea efectuării eficiente a investigaţiilor penale şi împiedicarea manipulării probelor şi a subminării actului de justiţie de către suspecţi (a se vedea DCC nr.107 din 7 noiembrie 2017).

51. În raport cu partea vătămată normele procesual-penale în vigoare prevăd că urmărirea penală este la fel de confidenţială ca în cazul bănuitului sau învinuitului. Partea vătămată poate avea acces la materialele urmăririi penale doar după încheierea urmăririi penale. Până la încheierea urmăririi penale, ea poate lua cunoştinţă doar de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat [articolul 60 alin.(1) pct.6) din Cod].

52. Astfel, pentru a verifica dacă restricţia în discuţie corespunde scopului legitim urmărit – i.e. păstrarea confidenţialităţii urmăririi penale – Curtea va avea în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene.

53. În cauza Enukidze şi Girgvliani v. Georgia, din 26 aprilie 2011, în care reclamanţilor li s-a refuzat accesul la materialele urmăririi penale, pentru că ar fi devenit accesibile odată cu încheierea urmăririi penale, Curtea Europeană a notat că una dintre cele mai grave omisiuni ale autorităţilor fusese faptul că acestea au refuzat în mod obstinat să le acorde reclamanţilor permisiunea de a participa la acţiuni importante de urmărire penală, în ciuda eforturilor intense ale reclamanţilor în acest sens. Curtea Europeană a reţinut că este regretabil faptul că, în baza legislaţiei care prevedea că partea civilă poate obţine copii de pe toate materialele urmăririi penale după ce cauza este trimisă în judecată, reclamanţii nu au putut avea niciun fel de acces la materialele relevante la etapa urmăririi penale. De asemenea, Curtea Europeană a menţionat că este regretabil şi faptul că organul de urmărire penală nici nu a ţinut să-i informeze pe reclamanţi cu privire la constatările pe care le-a făcut în cursul urmăririi penale fără participarea acestora. Prin urmare, Curtea a reţinut că reclamanţii au fost lăsaţi într-un vid total în privinţa desfăşurării anchetei, fapt care i-a lipsit în mod clar pe reclamanţi de posibilitatea de a-şi proteja interesele procedurale legitime, fiind încălcat, astfel, articolul 2 din Convenţie, sub aspect procedural (a se vedea Enukidze şi Girgvliani, citată supra, § 250).

54. Totodată, în cauza Huseynova v. Azerbaidjan, din 13 aprilie 2017, soţia părţii vătămate a solicitat acces la materialele urmăririi penale, însă cererea sa a fost respinsă pentru că legislaţia procesual-penală prevede că materialele urmăririi penale devin accesibile pentru victimă sau pentru reprezentantul acesteia doar după încheierea urmăririi penale. În acest caz, Curtea Europeană a menţionat că invocarea dreptului intern de către organele de urmărire penală pentru a justifica interdicţia în discuţie este inacceptabilă. De asemenea, Curtea a considerat inacceptabil şi faptul că, în conformitate cu legislaţia procesual-penală naţională, reclamanta nu a avut acces la materialele relevante la etapa urmăririi penale, fiind astfel încălcat articolul 2 din Convenţie, sub aspect procedural (a se vedea Huseynova, citată supra, § 113).

55. Aşadar, Curtea constată că jurisprudenţa Curţii Europene este una clară în privinţa prevederilor legale care restricţionează în mod absolut accesul părţii vătămate la materialele urmăririi penale, până la încheierea acesteia. În acelaşi timp, Curtea observă că în cauza Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin v. Ucraina, 24 iunie 2010, Curtea Europeană s-a referit la anumite garanţii pe care legislaţia Statelor Contractante la Convenţia Europeană trebuie să le respecte atunci când este în discuţie accesul părţii vătămate la materialele cauzei penale pe durata urmăririi penale.

56. Astfel, în această cauză, reclamantul s-a plâns în baza articolului 3 din Convenţie că a fost torturat de ofiţerii de poliţie şi că nu a existat o anchetă efectivă în urma plângerilor sale. De asemenea, reclamantul a invocat faptul că pe durata urmăririi penale a solicitat să-i fie acordat acces la ordonanţa procurorului cu privire la refuzul de a porni urmărirea penală, emisă în baza plângerii sale, însă solicitarea a fost respinsă. În acest sens, cu privire la refuzul autorităţilor de a permite accesul părţii vătămate la materialele urmăririi penale până la încheierea acesteia, Curtea Europeană a menţionat la § 73 că refuzul în discuţie nu era justificat de niciun scop legitim, având în vedere faptul că legislaţia nu prevedea o procedură specială de acordare a accesului la dosarul cauzei la etapa urmăririi penale şi, în mod special, nu preciza motivele de refuz şi de permitere a accesului. Legislaţia în discuţie nu stabilea în ce măsură poate fi permis un asemenea acces şi termenele-limită pentru examinarea cererilor depuse şi permiterea accesului. Toate aceste aspecte au condus Curtea la concluzia potrivit căreia posibilitatea reclamantului de a participa în mod efectiv la etapa urmăririi penale fusese, evident, afectată. În fine, Curtea Europeană a menţionat că o asemenea restricţionare a dreptului de acces al victimei la materialele cauzei penale era disproporţionată şi nu respectase exigenţa accesului efectiv la desfăşurarea urmăririi penale, în înţelesul articolului 3 din Convenţie, pentru că legislaţia procesual-penală nu prevedea garanţii în acest sens (a se vedea Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin, § 74).

57. De asemenea, în cauza Masneva v. Ucraina, 20 decembrie 2011, legislaţia procesual-penală nu-i permitea reclamantei să ia cunoştinţă de materialele urmăririi penale decât după încheierea acesteia, situaţie care a durat aproximativ şapte ani. Cu trimitere la cauza Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin, Curtea Europeană a constatat că această situaţie a afectat posibilitatea victimei de a participa efectiv la desfăşurarea urmăririi penale şi a limitat controlul public al investigaţiei, contrar articolului 2 din Convenţie (a se vedea Masneva v. Ucraina, § 56).

58. În cauza Savitskyy v. Ucraina, 26 iulie 2012, reclamantul a susţinut că nu a avut acces la ordonanţele cu privire la plângerile sale de aplicare a relelor-tratamente, adoptate de organul de urmărire penală de la începerea urmăririi penale până la terminarea acesteia. În acest caz, Curtea Europeană şi-a reiterat raţionamentele din cauza Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin şi a reţinut că legislaţia procesual-penală nu reglementează în mod corespunzător problema referitoare la accesul victimei sau al altei părţi interesate la materialele urmăririi penale la etapele iniţiale ale procedurii sau în cazul în care dosarul nu este trimis în judecată (a se vedea Savitskyy v. Ucraina, § 114).

59. Raportând cele menţionate supra la pretinsa problemă de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, Curtea constată că textul “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 60 alin.(1) pct.7) şi textul “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală impun o restricţie absolută în privinţa accesului părţii vătămate şi al reprezentantului acesteia la materialele cauzei penale, până la încheierea acesteia. Această restricţie apare în contextul în care partea vătămată este, de obicei, principala sursă de informaţie pentru organele de urmărire penală în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Astfel, informaţiile deţinute de către partea vătămată şi, în particular, cele referitoare la anumite circumstanţe ale comiterii faptei infracţionale, plasează acest subiect procesual într-o poziţie care îi permite să evalueze acţiunile şi omisiunile organului de urmărire penală din perspectiva unui actor prezent la locul comiterii infracţiunii. În lipsa accesului la materialele cauzei penale, reacţia părţii vătămate şi a reprezentantului acesteia la acţiunile şi omisiunile organului de urmărire penală poate fi întârziată, iar posibilitatea de a le contesta în faţa procurorului ierarhic superior sau în faţa judecătorului de instrucţie se poate dovedi lipsită de efectivitate. De altfel, fără ca victima şi reprezentantul acesteia să aibă acces la materialele cauzei penale şi să fie informată în mod corespunzător cu privire la desfăşurarea anchetei, ei nu pot contesta ceva concret în faţa unei instanţe (a se vedea Khachukayev v. Rusia, 23 aprilie 2009, § 136; Khasuyeva v. Rusia, 11 iunie 2009, § 126; Dzhabrailovy v. Rusia, 20 mai 2010, § 84; Akhmatkhanovy v. Rusia, 22 iulie 2010, §132).

60. Dintr-o altă perspectivă, legislaţia procesual-penală stabileşte că termenul de efectuare a urmăririi penale este unul rezonabil [articolul 20 alin.(1)] şi că depinde de mai mulţi factori [articolul 20 alin.(2)]. Cum standardul rezonabilităţii depinde de circumstanţe, încheierea urmăririi penale se poate dovedi a fi o etapă târzie pentru ca partea vătămată şi reprezentantul acesteia să poată avea acces la materialele dosarului şi să poată interveni într-o situaţie care reclamă o reacţie promptă (e.g. pentru a nu fi distruse probe, pentru a semnala posibilele piste greşite ale organelor de urmărire penală etc.). Mai mult, în sensul articolului 24 alin.(2) din Constituţie, participarea efectivă la etapa urmăririi penale nu mai poate fi efectuată atunci când urmărirea penală s-a încheiat.

61. Totodată, Curtea nu poate reţine argumentul invocat de către Parlament şi Guvern, potrivit căruia dreptul părţii vătămate prevăzut de articolul 60 alin.(1) pct.10) din Cod [de a fi informată de ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, de procuror despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale] este suficient pentru a asigura o informare efectivă a victimei pe durata urmăririi penale, deoarece informarea victimei, în sensul articolului 24 alin.(2) din Constituţie, nu se limitează la comunicarea rezultatelor examinării unei cauze penale în care aceasta a avut de suferit, ci se extinde şi la informaţiile care au stat la baza deciziilor adoptate de către organul de urmărire penală. Prin urmare, informarea victimei despre adoptarea unei ordonanţe cu privire la neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea procesului sau despre adoptarea altor hotărâri, care se referă la drepturile şi interesele acesteia, poate fi considerată o informare despre “rezultatele investigaţiei”, care însă nu îi pune victimei la dispoziţie probele care au stat la baza adoptării actelor menţionate. Aşadar, norma legală la care face referire Parlamentul şi Guvernul nu asigură victimei o informare suficientă pentru ca aceasta să poată participa efectiv la desfăşurarea urmăririi penale.

62. De asemenea, Curtea reţine că restricţia totală impusă în privinţa accesului la materialele cauzei penale, restricţie stabilită de dispoziţiile contestate, nu corespunde nici standardelor enumerate în cazul Oleksiy Mykhaylovych Zakharkin v. Ucraina (a se vedea § 56 din prezenta hotărâre). Astfel, Codul de procedură penală nu prevede o procedură specială prin care părţii vătămate şi reprezentantului acesteia să-i fie acordat accesul la materialele dosarului la etapa urmăririi penale. Singurul motiv de refuz al accesului la materialele dosarului este confidenţialitatea. Cu privire la limitele acordării accesului, acestea nu pot fi evaluate, pentru că prevederile contestate interzic orice acces până la terminarea urmăririi penale. Cu referire la termenele-limită pentru examinarea cererilor şi pentru acordarea accesului, Curtea observă că, deşi articolul 299 alin.(1) din Cod stabileşte că cererile se examinează în cel mult 15 zile de la primirea lor, acest fapt este lipsit de efectivitate, atât timp cât accesul nu poate fi acordat din motive de confidenţialitate.

63. Pe de altă parte, Curtea observă că statul deţine şi alte mecanisme prin care poate să prevină divulgarea informaţiei cu privire la urmărirea penală. Astfel, prin aplicarea prevederilor articolului 212 alin (2) din Codul de procedură penală, partea vătămată şi reprezentantul acesteia pot fi preveniţi de către persoana care efectuează urmărirea penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind urmărirea penală şi să-i oblige să semneze o declaraţie că sunt conştienţi de răspunderea pe care o vor purta conform articolului 315 din Codul penal [Divulgarea datelor urmăririi penale contrar interdicţiei persoanelor care efectuează urmărirea penală] în cazul divulgării informaţiei.

64. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că restricţia absolută stabilită pentru partea vătămată şi reprezentantul acesteia în privinţa accesului la materialele urmăririi penale, până la încheierea acesteia, nu cântăreşte mai mult decât garanţiile presupuse de articolul 24 alin.(2) din Constituţie, cu privire la participarea efectivă a părţii vătămate la urmărirea penală.

65. Sub acest aspect, Curtea menţionează că reglementarea procedurii de acordare a accesului la dosarul cauzei pe durata urmăririi penale reprezintă o sarcină care îi revine legislatorului (a se vedea jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citată supra, precum şi cea menţionată la § 72-73 infra). În acelaşi timp, Curtea reţine că a fost sesizată de către reprezentantul părţii vătămate, căruia i s-a refuzat acordarea accesului la materialele cauzei penale, deşi acesta a depus eforturi intense în acest sens (a se vedea § 11-14 din prezenta hotărâre). Refuzul în discuţie s-a bazat pe dispoziţiile contestate (a se vedea § 14 din prezenta hotărâre). Acest fapt reclamă o soluţie, cel puţin temporară, din partea Curţii.

66. Prin urmare, având în vedere faptul că prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză penală care are ca obiect investigarea unei presupuse infracţiuni de tortură, Curtea reţine că până la modificarea de către Parlament a prevederilor legale în acest domeniu victimele torturii şi reprezentanţii acestora vor avea acces la toate materialele dosarului penal pe durata urmăririi penale. Aceasta este regula generală.

67. Cu titlu de excepţie, accesul la materialele urmăririi penale poate fi restricţionat de către procuror, printr-o ordonanţă motivată, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: (i) restricţia este stabilită pentru o perioadă de timp rezonabilă; (ii) restricţia se referă doar la anumite acte procedurale şi (iii) există riscul ca accesul deplin la materialele cauzei penale să prejudicieze desfăşurarea urmăririi penale.

68. Curtea reţine că proporţionalitatea restricţionării accesului la materialele dosarului pe durata urmăririi penale şi motivarea acestei măsuri sunt elemente cruciale, care trebuie evaluate cu prudenţă de către procurori, având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei.

69. Cu privire la proporţionalitatea restricţiei, Curtea menţionează că aceasta poate fi apreciată doar prin raportarea la circumstanţele cauzei, însă elementul principal în acest test este faptul că restricţia trebuie să menţină încrederea victimei în buna-credinţă a procurorului. În acest sens, perioada pentru care este aplicată restricţia nu trebuie să se întindă pentru o perioadă îndelungată, pentru că în caz contrar victima ar fi lipsită de posibilitatea participării efective la desfăşurarea urmăririi penale. De asemenea, procurorul are discreţia de a aprecia în privinţa căror acte procedurale poate fi restricţionat accesul, însă cu siguranţă accesul nu poate fi impus asupra tuturor actelor din dosar.

70. Cu privire la motivarea restricţiei, Curtea reţine că invocarea riscului cu privire la prejudicierea desfăşurării urmăririi penale nu este suficient. Riscul în discuţie trebuie să fie unul real, nu teoretic, care reclamă o motivare convingătoare din partea procurorului, având în vedere faptul că regula generală este că victima torturii trebuie să aibă acces la toate materialele dosarului penal pe durata urmăririi penale.

71. Curtea menţionează că, în cazul în care legislatorul va interveni cu modificări în acest domeniu, este necesar ca acesta să aibă în vedere semnificaţia standardului “participării efective la anchetă”, aşa cum dă de înţeles Curtea Europeană în jurisprudenţa sa referitoare la articolele 2 şi 3 din Convenţie, privite sub aspect procedural.

72. Astfel, Curtea Europeană a considerat că nu a fost respectat standardul “participării efective la anchetă” în următoarele situaţii:

- atunci când victima a fost informată doar cu privire la suspendarea şi la reluarea urmăririi penale, nu şi despre alte evoluţii semnificative ale cauzei (Shaipova şi alţii v. Rusia, 6 noiembrie 2008, § 100);

- atunci când victima a fost lipsită de orice informaţii semnificative cu privire la desfăşurarea urmăririi penale timp de mai mult de cinci ani (Khamzatov şi alţii v. Rusia, 28 februarie 2012, § 152);

- atunci când rudele apropiate ale victimei au primit de la autorităţi doar raportul cu privire la expertiza medico-legală, fără să li se dezvăluie orice altă informaţie, deşi au depus cereri de mai multe ori în acest sens (Beker v. Turcia, 24 martie 2009, § 49);

- atunci când reclamantei i s-a permis să vadă patru fotografii cu locul exploziei şi alte cinci documente din dosar, fără a putea face fotocopii; acesteia nu i s-a înmânat niciun proces-verbal cu privire la declaraţiile martorilor sau cu privire la alte măsuri procedurale întreprinse de către organul de urmărire penală şi nu a primit informaţii detaliate despre acţiunile pe care organul de urmărire penală urma să le întreprindă (Mezhiyeva v. Rusia, 16 aprilie 2015, § 75).

73. În alte cazuri, Curtea Europeană a considerat că a fost respectat standardul “participării efective la anchetă” a victimei:

- atunci când reclamanţilor li s-a acordat accesul la materialele dosarului la scurt timp de la începerea investigaţiilor şi au primit toate deciziile procurorului regional şi ale procurorului general, inclusiv răspunsurile la numeroasele lor întrebări, de îndată ce acuzaţiile împotriva celui de-al doilea şi celui de-al treilea solicitant cu privire la complicitate şi instigare la tentativa de omor au fost retrase (Jørgensen şi alţii v. Danemarca, 28 iunie 2016, §§ 71-72);

- atunci când reclamanţii nu au fost informaţi despre derularea anchetei pentru că de la demararea etapei iniţiale a investigaţiei nu au apărut informaţii semnificative care trebuiau comunicate (Emin şi alţii v. Cipru şi alte cereri (dec.), 3 aprilie 2012, § 35);

- atunci când organul de urmărire penală nu le-a comunicat reclamanţilor numele posibililor suspecţi, pentru că nu a acumulat dovezi suficiente împotriva acestora şi că o eventuală comunicare a acestei informaţii putea crea riscul ca reclamanţii să presupună că indivizii erau, de fapt, vinovaţi, fapt ce putea avea repercusiuni nedorite (Muratspahić v. Bosnia şi Herţegovina (dec.), 2 septembrie 2014, § 32) etc.

II. Cu privire la efectul în timp al prezentei hotărâri

74. Curtea reţine că restricţia reglementată de normele contestate se referă exclusiv la etapa urmăririi penale. Astfel, deşi părţile vătămate şi reprezentanţii acestora pot pretinde că la etapa urmăririi penale accesul la materialele dosarului le-a fost restricţionat, Curtea reţine că în etapele ulterioare urmăririi penale, i.e. la judecarea cauzei de către prima instanţă, instanţa de apel şi cea de recurs, aceştia au avut acces la toate materialele dosarului. Astfel, situaţia părţii vătămate şi a reprezentantului acesteia care nu au avut acces la materialele dosarului la etapa urmăririi penale nu poate fi remediată prin revizuirea tuturor cauzelor penale soluţionate definitiv. De altfel, prin revizuire se revine din nou la etapa judecării cauzei, în cadrul căreia persoanele în discuţie au avut acces la materialele dosarului, fiind astfel imposibilă revenirea la etapa urmăririi penale, etapă la care a avut loc, de fapt, restricţionarea accesului. Prin urmare, dacă prezenta hotărâre va retroactiva şi hotărârile judecătoreşti irevocabile vor fi revizuite, persoanele vizate nu vor avea parte de vreun beneficiu semnificativ (a se vedea HCC nr.21 din 1 octombrie 2018, § 60).

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite parţial excepţia de neconstituţionalitate ridicată în dosarul nr.10-329/18, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Centru.

2. Se recunosc constituţionale textul “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 60 alin.(1) pct.7) şi textul “din momentul terminării urmăririi penale” de la articolul 80 alin.(1) pct.8) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, în măsura în care acestea nu se aplică victimelor torturii şi reprezentanţilor acestora, care trebuie să aibă acces la toate materialele cauzei penale pe durata urmăririi penale, cu excepţia cazului când accesul în discuţie poate fi restricţionat de către procuror, printr-o ordonanţă motivată, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: (i) restricţia este stabilită pentru o perioadă de timp rezonabilă; (ii) restricţia se referă doar la anumite acte procedurale şi (iii) există riscul ca accesul deplin la materialele cauzei penale să prejudicieze desfăşurarea urmăririi penale.

3. Se declară inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate în partea referitoare la controlul constituţionalităţii:

- textului “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 62 alin.(1) pct.7);

- articolului 64 alin.(2) pct.16);

- articolului 66 alin.(2) pct.20);

- textului “după terminarea urmăririi penale” de la articolul 66 alin.(2) pct.22);

- textului “din momentul încheierii urmăririi penale” de la articolul 74 alin.(1) pct.8);

- articolului 212 alin.(1) şi (3) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003; şi

- articolului 315 alin.(2) din Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.