Hotărâre nr.5 din 16.04.2025 privind excepţiile de neconstituţionalitate a articolului 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024 (întreruperea prescripţiei tragerii la răspundere penală) (sesizările nr.71g/2024 şi nr.158g/2024)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind excepţiile de neconstituţionalitate a articolului 60 alin.(4) din

Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024

(întreruperea prescripţiei tragerii la răspundere penală)

(sesizările nr.71g/2024 şi nr.158g/2024)

nr. 5  din  16.04.2025

 (în vigoare 16.04.2025) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 313-316 art. 71 din 13.06.2025

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dnei Domnica MANOLE, Preşedinte,

dnei Viorica PUICA,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Vladimir ŢURCAN, judecători,

cu participarea dnei Ana Florean, asistent judiciar,

Având în vedere sesizările înregistrate la 26 martie 2024 şi 19 iulie 2024,

Examinând sesizările menţionate în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând la 16 aprilie 2025, în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizările nr.71g/2024 şi nr.158g/2024 privind excepţiile de neconstituţionalitate a articolului 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, ridicate din oficiu de dl judecător Ghenadie Eremciuc, în dosarele nr.1-664/2019 şi nr.1-62/2023, pendinte la Judecătoria Bălţi, sediul central.

2. Sesizările privind excepţiile de neconstituţionalitate au fost trimise la Curtea Constituţională, pe baza articolului 135 alin.(1) lit.a) şi lit.g) din Constituţie, de dl judecător Ghenadie Eremciuc de la Judecătoria Bălţi, sediul central.

3. Având în vedere identitatea de obiect a sesizărilor şi a motivelor care stau la baza criticilor de neconstituţionalitate, Curtea a decis conexarea lor într-un singur dosar, pe baza articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituţionale, dosar căruia i-a atribuit numărul 71g/2024.

4. În cadrul examinării sesizărilor, domnul judecător Serghei Ţurcan i-a prezentat Plenului o cerere de abţinere de la examinarea cauzei. Analizând motivele invocate, Curtea Constituţională a decis admiterea cererii.

5. Prin decizia Curţii Constituţionale din 21 noiembrie 2024, sesizările au fost declarate admisibile, fără a se prejudeca fondul cauzei.

6. În procesul examinării cauzei, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale, Institutului de Reforme Penale, Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, Centrului de Resurse Juridice din Moldova şi Institutului de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice al Universităţii de Stat din Moldova.

7. La şedinţa plenară publică a Curţii a fost prezent dl judecător Ghenadie Eremciuc, autor al sesizărilor. Parlamentul a fost reprezentat de dl Serghei Pleşca. Guvernul a fost reprezentat de dl Eduard Serbenco. Procuratura Generală a fost reprezentată de dl Sergiu Brigai.

ÎN FAPT

A. Circumstanţele litigiilor principale

Circumstanţele cauzei nr.1-664/2019 (sesizarea nr.71g/2024)

8. Circumstanţele cauzei, aşa cum au fost menţionate de autorul sesizării, sunt următoarele.

9. La 1 octombrie 2019, cauza penală de învinuire a dlui Igor Rotaru a fost repartizată judecătorului Judecătoriei Bălţi spre examinare în fond. Potrivit rechizitoriului, dl Igor Rotaru este învinuit că la 20 octombrie 2018 a comis fapte reprobabile care se încadrează în infracţiunea prevăzută de articolul 201¹ alin.(1) lit.b) (violenţa în familie) din Codul penal. În procesul de examinare a cauzei s-a pus în discuţie încetarea procesului penal, dată fiind împlinirea termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală stabilit de articolul 60 alin.(1) lit.b) din Codul penal.

10. În acest context, acuzatorul a menţionat că pe rolul Judecătoriei Bălţi se află o altă cauză în privinţa dlui Igor Rotaru, fiind învinuit de comiterea, la data de 11 noiembrie 2023, a infracţiunii prevăzute de articolul 287 alin.(1) (huliganismul) din Codul penal. Acuzatorul a menţionat că, potrivit articolului 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, prin comiterea huliganismului s-a întrerupt cursul termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală a dlui Igor Rotaru pentru comiterea infracţiunii de violenţă în familie. Prin urmare, acuzatorul a solicitat ca procesul să nu fie încetat pe baza împlinirii termenului de prescripţie, ci să fie constatată vinovăţia dlui Igor Rotaru la comiterea infracţiunii de violenţă în familie şi să-i fie stabilită pedeapsa închisorii de şase luni.

11. Printr-o încheiere din 15 martie 2024, Judecătoria Bălţi a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a articolului 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, şi a trimis, în acest sens, o sesizare la Curtea Constituţională, în vederea examinării acesteia.

Circumstanţele cauzei nr.1-62/2023 (sesizarea nr.158g/2024)

12. La 27 ianuarie 2023 cauza penală de învinuire a dlui Igor Stoica a fost repartizată judecătorului Judecătoriei Bălţi spre examinare în fond. Potrivit rechizitoriului, dl Igor Stoica este învinuit că la 3 decembrie 2022 a comis fapte reprobabile care se încadrează în infracţiunea prevăzută de articolul 264¹ alin.(1) (conducerea mijlocului de transport cu depăşirea limitelor de alcool admisibile sau în stare de ebrietate produsă de alte substanţe) din Codul penal.

13. De asemenea, pe data de 12 februarie 2024, Judecătoriei Bălţi i-a fost remisă spre examinare cauza penală de acuzare a dlui Igor Stoica de comiterea infracţiunii prevăzute la articolul 201¹ alin.(1) lit.a) (violenţa în familie) din Codul penal. Potrivit rechizitoriului, dl Igor Stoica este învinuit că pe data de 3 decembrie 2023 a comis fapte reprobabile ce se încadrează în infracţiunea violenţa în familie.

14. Prin încheierea Judecătoriei Bălţi din 7 iunie 2024, cauzele penale menţionate supra au fost conexate.

15. Printr-o încheiere din 21 iunie 2024, Judecătoria Bălţi a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a articolului 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, şi a trimis, în acest sens, o sesizare la Curtea Constituţională, în vederea examinării acesteia.

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

16. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 16

Egalitatea

"(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.

(2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială."

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

"(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie."

Articolul 21

Prezumţia nevinovăţiei

"Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale."

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

"[...]

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative."

Articolul 24

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

"(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.

(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante.

(3) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat."

Articolul 26

Dreptul la apărare

"(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.

(3) În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

[...]."

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

"(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrîngerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrîngerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."

Articolul 114

Înfăptuirea justiţiei

"Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti."

Articolul 115

Instanţele judecătoreşti

"(1) Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii.

(2) Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate.

(3) Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.

(4) Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică."

17. Prevederile relevante ale Codului penal, adoptat prin Legea nr.985 din 18 aprilie 2002, sunt următoarele:

Articolul 60

Prescripţia tragerii la răspundere penală

"(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat următoarele termene:

a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;

b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;

c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;

d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;

e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.

[...]

(4) Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1), persoana va săvârşi o infracţiune pentru care, conform prezentului cod, poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvârşirii unei infracţiuni noi.

[...]."

[Articolul 60 în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, în vigoare din 7 septembrie 2024]

ÎN DREPT

I. Argumentele autorului excepţiilor

18. Autorul excepţiilor susţine că prevederile contestate obligă instanţa de judecată să constate întreruperea prescripţiei de tragere la răspundere penală a inculpatului atunci când acesta a comis o infracţiune nouă, deşi nu este pronunţată o hotărâre definitivă pe marginea acestei fapte. Autorul afirmă că până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, operează prezumţia nevinovăţiei persoanei acuzate.

19. Autorul pretinde că pentru respectarea prezumţiei nevinovăţiei în contextul normei contestate judecătorul ar trebui să aştepte pronunţarea unei hotărâri definitive în cazul infracţiunii comise mai recent şi să se pronunţe ulterior cu privire la împlinirea sau la întreruperea termenului de prescripţie. Totodată, autorul menţionează că această soluţie ar încălca dreptul părţii vătămate de a avea parte de o examinare a procesului penal într-un termen rezonabil.

20. În mod suplimentar, autorul a menţionat că prevederile contestate au fost modificate prin Legea nr.136 din 6 iunie 2024, care a intrat în vigoare la 7 septembrie 2024. Totuşi, potrivit articolului IV din Lege, în cazul infracţiunilor comise până la intrarea în vigoare a acestei legi, calcularea termenului de prescripţie se efectuează conform condiţiilor şi termenelor stabilite de prevederile anterioare. Prin urmare, autorul susţine că prevederile contestate mai produc consecinţe juridice şi urmează a fi aplicate în cauzele penale aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

21. Autorul excepţiilor a menţionat că prevederile contestate contravin articolelor 4, 7, 8, 16, 20, 21, 23, 24, 26, 54, 114 şi 115 din Constituţie.

II. Aprecierea Curţii

Admisibilitatea

22. Prin Decizia sa din 21 noiembrie 2024, Curtea a confirmat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei sesizări stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

23. Curtea a reţinut că excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

24. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul penal, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie articolul 60 alin.(4) din Codul penal în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024. Curtea a constatat că prevederile contestate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituţionalitate.

26. Totodată Curtea a reţinut că prevederile contestate de autor au fost modificate prin Legea nr.136 din 6 iunie 2024, potrivit căreia prescripţia răspunderii penale se întrerupe atunci când cauza penală ajunge în instanţa de judecată pentru a fi examinată în fond.

27. Potrivit jurisprudenţei Curţii, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată atât în privinţa actelor normative în vigoare, cât şi în privinţa actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă în cazul raporturilor juridice litigioase şi este determinantă pentru soluţionarea cauzei (DCC nr.151 din 17 noiembrie 2022, § 22).

28. Aşadar, dat fiind faptul că, potrivit articolului IV din Legea nr.136, prevederile contestate rămân aplicabile în cazul infracţiunilor sau contravenţiilor comise până la intrarea în vigoare a Legii nr.136, Curtea a decis să efectueze controlul constituţionalităţii prevederilor în discuţie.

29. Excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate în cadrul a două cauze penale aflate pe rolul Judecătoriei Bălţi. În cadrul examinării cauzelor penale s-a pus în discuţie prescripţia tragerii la răspundere penală a inculpaţilor pentru faptele de care sunt acuzaţi, pe de o parte, şi comiterea de către aceştia a unor infracţiuni noi în interiorul termenului de prescripţie, pe de altă parte. Curtea a considerat că prevederile contestate de autor pot fi aplicate în cauzele aflate pe rolul Judecătoriei Bălţi.

30. Curtea a reţinut că o altă condiţie obligatorie pentru ca excepţia de neconstituţionalitate să poată fi examinată în fond este incidenţa a cel puţin unui drept garantat de Constituţie (DCC nr.190 din 21 decembrie 2023, §23).

31. Autorul excepţiilor a susţinut incidenţa articolelor 4 (drepturile şi libertăţile omului), 7 (Constituţia, Lege Supremă), 8 (respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale), 16 (egalitatea), 20 (accesul liber la justiţie), 21 (prezumţia nevinovăţiei), 23 (dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle), 24 (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică), 26 (dreptul la apărare), 54 (restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi), 114 (înfăptuirea justiţiei) şi 115 (instanţele judecătoreşti) din Constituţie.

32. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că articolele 4, 7, 8 şi 23 din Constituţie nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorii excepţiilor de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze, în mod argumentat, existenţa unei ingerinţe în drepturile garantate de Constituţie (DCC nr.90 din 25 iulie 2023, § 19).

33. Cu referire la articolul 16 din Constituţie, Curtea a reiterat că acesta devine incident numai atunci când se demonstrează existenţa unui tratament diferenţiat aplicat exerciţiului unui drept garantat de Constituţie (DCC nr.68 din 29 iunie 2023, § 18).

34. Articolul 54 din Constituţie îi impune Curţii un mod de analiză a caracterului proporţional al ingerinţelor în drepturile fundamentale. Pentru a putea fi aplicat, trebuie să se constate, de asemenea, incidenţa unui drept fundamental (HCC nr.8 din 5 aprilie 2022, § 26).

35. Referitor la incidenţa articolului 24 din Constituţie, Curtea a reţinut că autorul excepţiilor nu a argumentat de ce dispoziţiile contestate contravin prevederilor constituţionale. Simpla trimitere la prevederile constituţionale nu poate fi considerată o critică de neconstituţionalitate. Având în vedere acest aspect şi dat fiind faptul că nu poate identifica, din oficiu, argumente în favoarea autorului, Curtea a reţinut că sesizările în această parte sunt inadmisibile şi nu pot fi acceptate pentru examinare în fond (a se vedea DCC nr.111 din 12 septembrie 2023, § 16).

36. Cu referire la incidenţa articolelor 20, 21, 26, 114 şi 115 din Constituţie, autorul sesizărilor a susţinut, în principal, că prevederile contestate, care stabilesc că prescripţia se va întrerupe dacă persoana va comite o nouă infracţiune, încalcă prezumţia nevinovăţiei şi dreptul persoanei acuzate de comiterea unui delict de a-i fi stabilită vinovăţia în cursul unui proces judiciar, cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

37. Referitor la incidenţa articolelor 20 şi 26 din Constituţie, Curtea a reţinut că prevederile contestate nu instituie vreo interdicţie de acces la justiţie sau a dreptului la apărare al persoanei acuzate de delict. Prin urmare, articolele 20 şi 26 din Constituţie nu sunt incidente în această cauză.

38. Referitor la articolele 114 şi 115 din Constituţie, Curtea a reţinut că prevederile contestate nu reprezintă o imixtiune în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a judeca. Deşi prevederile contestate obligă instanţa de judecată să se pronunţe cu privire la întreruperea termenului de prescripţie, doar instanţa judecătorească sesizată rămâne competentă să se pronunţe asupra acuzaţiei. Curtea constată că nimic din textul articolului 60 alin.(4) din Codul penal nu conduce la ideea că procesul penal privind a doua pretinsă infracţiune se va desfăşura potrivit altor reguli decât cele stabilite de Codul penal şi de Codul de procedură penală, inclusiv cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului in dubio pro reo. Astfel, Curtea a respins ca nefondată critica autorului excepţiilor din acest capăt.

39. Articolul 21 din Constituţie garantează principiul prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căruia orice persoană acuzată de comiterea unui delict este prezumată nevinovată până atunci când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

40. Principiul prezumţiei de nevinovăţie impune, inter alia, ca la îndeplinirea funcţiilor lor instanţele de judecată să nu pornească de la ideea preconcepută potrivit căreia persoana acuzată de comiterea unui delict l-a şi comis. Principiul prezumţiei de nevinovăţie impune ca sarcina probei să-i revină acuzării, iar situaţiile echivoce să fie interpretate în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo). Prezumţia de nevinovăţie implică dreptul acuzatului de a-şi proba nevinovăţia şi de a nu se autoincrimina.

41. Principiul prezumţiei de nevinovăţie este garantat şi de articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care stabileşte că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până atunci când vinovăţia sa va fi legal stabilită. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a reiterat că articolul 6 § 2 urmăreşte să prevină subminarea unui proces penal echitabil prin declaraţii prejudiciabile făcute în strânsă legătură cu aceste proceduri. Prezumţia de nevinovăţie este unul dintre elementele procesului penal echitabil care este cerut de paragraful 1 (a se vedea Mokhov v. Rusia, 4 martie 2010, § 28 şi cauzele citate acolo).

42. Curtea Europeană a notat că articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană se poate aplica hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul unui proces care nu era îndreptat împotriva unui reclamant care avea calitatea de "acuzat", dar care, cu toate acestea, se referă şi are o legătură cu procesul penal aflat simultan în curs de desfăşurare împotriva sa şi implică o apreciere prematură a vinovăţiei sale (a se vedea Böhmer v. Germania, 3 octombrie 2002, §§ 66 - 68; Diamantides v. Grecia (nr.2), 19 mai 2005, §§ 34-35).

43. Într-o altă cauză, Curtea Europeană a constatat că articolul 6 § 2 este aplicabil şi în procedura de revocare a unei decizii de suspendare condiţionată a executării pedepsei cu închisoarea în care s-a făcut referire la noua anchetă penală în curs împotriva reclamantului (a se vedea El Kaada v. Germania, 12 noiembrie 2015, § 37).

44. În această cauză, autorul contestă prevederile referitoare la prescripţia răspunderii penale. Prin natura sa juridică, prescripţia tragerii la răspundere penală sau prescripţia executării pedepsei reprezintă o renunţare anticipată a autorităţilor de a trage la răspundere penală sau de a impune sancţiuni penale, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată de legislator ca fiind rezonabilă.

45. Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, trebuie să intervină cât mai curând după săvârşirea infracţiunii. Justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea represiunii penale, care, după trecerea unui interval îndelungat de timp de la săvârşirea infracţiunii, devine ineficientă în raport cu scopul pedepsei penale. De asemenea, prescripţia răspunderii penale mai urmăreşte garantarea securităţii juridice prin fixarea unor termene pentru intentarea acţiunilor penale (HCC nr.14 din 27 mai 2014, § 54-55).

46. Curtea a reţinut că prevederile contestate din articolul 60 din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, reglementează condiţiile în care prescripţia tragerii la răspundere penală se întrerupe. Aşadar, Curtea a observat că prevederile contestate condiţionează întreruperea prescripţiei tragerii la răspundere penală de comiterea unei infracţiuni noi pentru care este prevăzută pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de doi ani. Curtea va analiza dacă motivul de întrerupere a termenului de prescripţie, aşa cum este formulat, obligă instanţele de judecată să constate vinovăţia persoanei la comiterea acelei infracţiuni.

47. Având în vedere criticile avansate de autor, Curtea este chemată să stabilească, în lumina principiului prezumţiei nevinovăţiei, dacă prevederile contestate induc ideea că persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni noi este considerată vinovată în cadrul altui proces penal, înainte ca vinovăţia acesteia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

48. În concluzie, Curtea a reţinut că aspectele de drept prezentate în sesizări în raport cu articolul 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, reclamă o analiză complexă în fond prin prisma articolului 21 din Constituţie.

III. Argumentele autorităţilor şi ale organizaţiilor cărora le-a fost solicitată şi care şi-au prezentat opinia

49. Parlamentul menţionează că articolul 3 din Codul penal garantează respectarea principiului nevinovăţiei. Alineatul (1) prevede că nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală, iar alineatul (2) din acelaşi articol prevede că interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise. Totodată, Parlamentul notează că, potrivit cadrului juridic naţional, în Republica Moldova numai hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţe pot constitui res judicata.

50. În opinia sa, Parlamentul notează că, suplimentar la textul contestat de autorul excepţiilor, Codul penal conţine şi alte prevederi, cum ar fi "persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către procuror în cadrul urmăririi penale", "persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală", "în privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia", "căinţa activă", "persoana care s-a autodenunţat de bună voie" etc. În opinia Parlamentului, aceste texte trebuie interpretate conform scopului dispoziţiilor din care sunt desprinse, combinat cu principiul legalităţii.

51. Parlamentul menţionează că norma în discuţie nu operează cu autoritatea lucrului judecat. Dacă s-ar admite această ipoteză, motiv pentru întreruperea termenului de prescripţie nu ar fi că persoana a comis o nouă infracţiune, dar constatarea antecedentelor penale. În concluzie, Parlamentul susţine că textul contestat nu contravine principiului prezumţiei nevinovăţiei.

52. În opinia sa, Guvernul notează că prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie fundamentală în procesul penal, protejând persoanele împotriva oricărui abuz în stabilirea şi aplicarea răspunderii penale. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul la o procedură legală riguroasă, menită să stabilească vinovăţia sa dincolo de orice dubiu rezonabil.

53. În acest context, Guvernul susţine că dispoziţiile articolului 60 alineatul (4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, referitoare la întreruperea prescripţiei, nu constituie o sancţiune penală şi nici nu prezumă vinovăţia persoanei. Aceste prevederi reprezintă o măsură procedurală menită să prevină impunitatea celor care au comis infracţiuni în interiorul termenului de prescripţie şi nicidecum nu constituie o condamnare anticipată.

54. Totodată, Guvernul susţine că prevederile în discuţie corespund exigenţelor calităţii legii şi textul "[...] persoana va săvârşi o infracţiune [...]" presupune existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Judecătorul care examinează cauza penală cu privire la comiterea primei infracţiuni trebuie să pronunţe o soluţie în termenul de prescripţie impus de legislator şi să nu aştepte pronunţarea unei sentinţe în cauza penală cu privire la cea de-a doua infracţiune comisă. În concluzie, Guvernul menţionează că criticile avansate de autorul sesizărilor se referă, mai curând, la o chestiune de interpretare şi aplicare a prevederilor contestate şi nicidecum de constituţionalitate.

55. În opinia sa, Procuratura Generală subliniază că prevederile în discuţie sunt aplicabile nu doar la etapa judecării cauzei penale, ci şi la etapa urmăririi penale de către procuror şi, prin urmare, acestea urmează a fi interpretate şi aplicate în mod diferit, în funcţie de etapa procesului penal.

56. Astfel, dacă la faza urmăririi penale se pune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie pentru o anumită faptă prejudiciabilă, actul care ar produce întreruperea prescripţiei ar fi ordonanţa de punere sub învinuire cu privire la cea de-a doua faptă comisă. În acest context, Procuratura Generală a menţionat că ordonanţa de punere sub învinuire se emite de către procuror atunci când există probe că persoana a săvârşit o infracţiune. Dat fiind faptul că procurorul stabileşte doar întreruperea termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală pentru prima faptă comisă şi nu se pronunţă asupra vinovăţiei persoanei pentru comiterea celeilalte fapte, nu se poate afirma că principiul prezumţiei nevinovăţiei este afectat. Instanţa de judecată are competenţa să constate vinovăţia persoanei pentru ambele fapte comise.

57. Totodată, Procuratura Generală susţine că, având în vedere textul "[...] poate fi aplicată pedeapsa [...]", rezultă că prevederile contestate nu se referă la existenţa unei hotărâri definitive. Aşadar, la faza de urmărire penală, norma contestată nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei hotărâri definitive cu privire la infracţiunea comisă ulterior.

58. Cu referire la aplicabilitatea prevederilor contestate la faza de judecare a cauzei penale, Procuratura Generală susţine că ambele fapte ar trebui să fie conexate şi examinate de către aceeaşi instanţă de judecată. Prin conexarea cauzelor penale instanţa de judecată va putea constata dacă inculpatul a comis şi cea de-a doua infracţiune şi, respectiv, dacă termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală cu privire la prima infracţiune urmează a fi întrerupt. În lipsa unei conexări a celor două cauze, instanţa de judecată care examinează prima faptă nu ar putea constata întreruperea prescripţiei doar potrivit unei ordonanţe de punere sub învinuire.

59. Procuratura Generală susţine că prevederile contestate de autor nu afectează prezumţia nevinovăţiei sau dreptul la un proces echitabil, iar criticile autorului se referă, de fapt, la o chestiune de interpretare şi aplicare a prevederilor contestate care urmează a fi soluţionată de instanţele de judecată.

60. Institutul de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice susţine că prevederile contestate prezintă carenţe sub aspectul interpretării şi al aplicării, însă această chestiune urmează a fi soluţionată de instanţele de judecată. Dat fiind faptul că prevederile contestate au fost modificate prin Legea nr.136 din 6 iunie 2024, această problemă de interpretare şi de aplicare a legii penale a dispărut. Din acest motiv, Institutul consideră că a dispărut şi necesitatea efectuării controlului de constituţionalitate al prevederilor contestate.

61. Deşi şi-au prezentat opiniile pe marginea sesizărilor nr.71g/2024 şi nr.158g/2024, Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova şi Centrul de Resurse Juridice din Moldova nu au prezentat argumente cu referire la încălcarea prezumţiei nevinovăţiei în contextul normei contestate de autor.

Fondul cauzei

a) Principii generale

62. Curtea reţine că articolul 21 din Constituţie garantează principiul prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căruia orice persoană acuzată de comiterea unui delict este prezumată nevinovată până atunci când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

63. Principiul prezumţiei de nevinovăţie impune, inter alia, ca, în îndeplinirea funcţiilor lor, instanţele de judecată să nu pornească de la ideea preconcepută potrivit căreia persoana a comis fapta care-i este imputată.

64. Sub acest aspect, în preambulul Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale se menţionează că "[p]rezumţia de nevinovăţie ar fi încălcată în cazul în care declaraţiile publice ale autorităţilor publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăţiei, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăţia persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declaraţii şi decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăţia persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, şi nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiţia respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autorităţile judiciare sau de alte autorităţi competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiţia ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea pronunţării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conţine referiri la aceste elemente".

65. Totodată, Curtea subliniază că principiul prezumţiei nevinovăţiei, garantat de articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană, se aplică şi în cazul în care se desfăşoară în paralel două procese penale împotriva reclamantului. În astfel de cazuri, prezumţia de nevinovăţie se opune unui verdict privind vinovăţia pentru o anumită infracţiune în afara procesului penal desfăşurat în faţa instanţei competente, indiferent de garanţiile procedurale din cadrul procedurilor paralele şi în pofida considerentelor generale de oportunitate. Astfel, luarea în considerare, în cadrul unui proces privind o anumită infracţiune, a faptului că un reclamant a comis o altă infracţiune care face obiectul unei proceduri paralele este contrară dreptului reclamantului de a fi prezumat nevinovat în cazul celei de-a doua infracţiuni (Kangers v. Letonia, 14 martie 2019, §§ 60-61).

66. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că trebuie făcută o deosebire fundamentală între afirmaţia că persoana este doar suspectată de comiterea unei infracţiuni şi afirmaţia clară, care nu se bazează pe o hotărâre definitivă, că persoana a comis o infracţiune. Cea din urmă afirmaţie încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, în timp ce prima declaraţie a fost considerată, în repetate rânduri, drept compatibilă cu articolul 6 din Convenţie (a se vedea Peltereau-Villeneuve v. Elveţia, 28 octombrie 2014, § 32; Ismoilov şi alţii v. Rusia, 24 aprilie 2008, § 166; Didu v. România, 14 aprilie 2009, § 38; Kurban v. Turcia, 24 noiembrie 2020, § 52).

67. Prin urmare, Curtea a subliniat importanţa alegerii cuvintelor de către funcţionarii publici în declaraţiile lor înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată pentru o anumită infracţiune (a se vedea Ismoilov şi alţii v. Rusia, 24 aprilie 2008, § 166).

68. De asemenea, Curtea a constatat că articolul 6 § 2 este aplicabil în procedura de revocare a unei decizii de suspendare condiţionată a executării pedepsei cu închisoarea în care s-a făcut referire la noua anchetă penală în curs împotriva reclamantului. Astfel, în cauza El Kaada v. Germania, 12 noiembrie 2015, §§ 45, 62-63, 66, reclamantul a susţinut că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată prin faptul că instanţele naţionale, susţinând că acesta a comis o altă infracţiune în perioada de probă, i-au revocat suspendarea pedepsei, deşi acuzaţiile privind noua infracţiune nu fuseseră confirmate printr-o hotărâre definitivă. Revocarea suspendării pedepsei reclamantului de către instanţele interne s-a bazat pe articolul 26 §1 (1) din Legea tribunalelor pentru minori. Aceste prevederi stabileau o condiţie prealabilă pentru ca instanţele naţionale să revoce suspendarea pedepsei cu închisoarea, şi anume ca persoana să comită o infracţiune în timpul perioadei de încercare. Curtea a reţinut că această prevedere era suficient de clară şi obliga instanţele naţionale să constate cu certitudine că persoana în discuţie a comis o nouă infracţiune. Nu era suficient ca instanţele să constate că persoana în cauză era suspectată de comiterea unei noi infracţiuni. Prin urmare, Curtea a constatat că afirmaţiile instanţei de judecată conform cărora reclamantul s-a făcut vinovat de o altă infracţiune înainte să fie găsit vinovat pentru comiterea unei noi infracţiuni de către instanţele competente, printr-o hotărâre definitivă, au încălcat principiul prezumţiei nevinovăţiei.

69. Totodată, Curtea Europeană a menţionat că articolul 6 § 2 este incident şi în cazul declaraţiilor făcute în cadrul unei proceduri penale paralele împotriva unor coinculpaţi care nu aveau efecte asupra reclamantului, în măsura în care a existat o legătură directă între procedura împotriva reclamantului şi această procedură paralelă. Curtea Europeană a explicat că, chiar dacă declaraţiile făcute în cadrul procedurii paralele nu aveau niciun efect asupra reclamantului, acestea pot avea totuşi un efect prejudiciabil asupra procesului său, ca şi o afirmare prematură a vinovăţiei unui inculpat făcută de orice altă autoritate publică în strânsă legătură cu un proces penal pendinte (a se vedea Karaman v. Germania, 27 februarie 2014, § 43; Bauras v. Lituania, 31 octombrie 2017, § 52).

70. Cu ocazia examinării altor cauze, Curtea Europeană a reiterat că prezumţia de nevinovăţie este încălcată dacă o hotărâre judecătorească reflectă sentimentul că acuzatul este vinovat fără stabilirea legală în prealabil a vinovăţiei acestuia şi, în special, fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile apărării. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatări formale; este suficientă o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră că persoana vizată este vinovată (Didu v. România, 14 aprilie 2009, § 39).

71. Curtea reaminteşte că, spre deosebire de Curtea Europeană, ea efectuează doar o analiză a legislaţiei relevante la modul abstract, pentru a stabili dacă aceasta respectă principiile constituţionale interpretate în concordanţă cu standardele care pot fi deduse din Convenţie, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene (a se vedea HCC nr.27 din 13 noiembrie 2020, § 72).

b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

72. Astfel, aplicând în prezenta cauză principiile generale de mai sus, Curtea va examina dacă prevederile contestate de autor respectă principiul prezumţiei nevinovăţiei.

73. Curtea notează că dispoziţiile contestate din articolul 60 alin.(4) din Codul penal, până la redactarea Legii nr.136 din 6 iunie 2024, stabileau condiţia în care cursul prescripţiei tragerii la răspundere penală se întrerupe.

Aceste dispoziţii prevedeau că "prescripţia se va întrerupe dacă până la expirarea termenelor prevăzute […] persoana va săvârşi o [altă/nouă] infracţiune [...]". Autorul sesizării invocă neclaritatea normei, susţinând că expresia legală "persoana va săvârşi o infracţiune" coroborată cu textul tezei a doua "calcularea prescripţiei […] începe din momentul săvârşirii unei infracţiuni noi" nu permite o concluzie univocă referitor la determinarea momentului din care operează întreruperea cursului prescripţiei şi se începe calcularea unui nou termen. Autorul sesizării menţionează că, în cauza în care a fost ridicată excepţia, apărătorul inculpatului a invocat împlinirea termenului de prescripţie pentru infracţiunea comisă şi a solicitat liberarea inculpatului de răspundere penală. Acuzatorul de stat, la rândul său, a invocat că în jurisdicţia aceleiaşi instanţe în privinţa inculpatului se examinează o nouă cauză penală, care trebuie luată în calcul şi care, de fapt, duce la întreruperea efectivă a cursului prescripţiei. Având în vedere această contrarietate de demersuri, instanţa de judecată a considerat că norma contestată suferă de neclaritate şi nu permite a determina momentul din care operează întreruperea curgerii prescripţiei.

74. Curtea notează că, din punct de vedere al naturii juridice, prescripţia tragerii la răspundere penală constituie o cauză extinctivă de liberare de răspundere penală, care este determinată de trecerea timpului. Pe de o parte, prescripţia impune un termen de decădere pentru organele judiciare din perspectiva tragerii la răspundere penală a persoanelor care comit infracţiuni, iar pe de altă parte, acest termen este apreciat de legislator ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele incriminate săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale.

75. Prerogativa statului de a trage la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni nu mai poate fi pusă în operă dacă această acţiune nu este efectuată într-un anumit interval de timp. Astfel, prescripţia răspunderii penale poate fi calificată drept o formă de sancţionare a pasivităţii organelor statului.

76. Legislatorul a stabilit termene de prescripţie a tragerii la răspundere penală în funcţie de gravitatea infracţiunilor. Pentru liberarea de răspundere penală, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act sau a unei circumstanţe de natură să readucă în conştiinţa publică fapta comisă.

77. În acelaşi timp, legislatorul a stabilit la articolul 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, situaţia care conduce la întreruperea termenului de prescripţie. Prin norma contestată, legislatorul a considerat că comiterea unei noi infracţiuni în interiorul termenului de prescripţie are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului comiterii infracţiunii iniţiale şi, prin urmare, întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale.

78. Având în vedere că, potrivit articolului 72 alin.(3) lit.n) din Constituţie, legislatorul are competenţa de a reglementa infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, Curtea menţionează că acesta are şi prerogativa de a stabili motivele de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale pe baza unor considerente de politică penală, care au ca efect liberarea de răspundere penală.

79. Analizând argumentele participanţilor la proces (a se vedea §§ 54-60), Curtea observă că, de fapt, prin criticile sale, autorul sesizărilor ridică o problemă de interpretare şi de aplicare a motivului de întrerupere a prescripţiei tragerii la răspundere penală, care nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale. Această competenţă le revine, prin definiţie, instanţelor de judecată (a se vedea DCC nr.2 din 18 ianuarie 2022, § 19; DCC nr.120 din 13 septembrie 2022, § 26; DCC nr.46 din 27 aprilie 2023, § 29).

80. În acest context, Curtea notează că instanţele de judecată au competenţa de a stabili sensul textului de lege criticat prin simpla aplicare a regulilor de interpretare lingvistică şi a principiilor incidente stabilite de Codul penal, pornind de la sensul textului criticat, în conformitate cu principiul prezumţiei nevinovăţiei.

81. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că legea penală nu poate să exceleze în texte explicative. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Astfel, rolul decizional acordat instanţelor de judecată urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor care persistă cu ocazia interpretării normelor (a se vedea DCC nr.38 din 25 aprilie 2024, § 21; DCC nr.87 din 25 iulie 2024, § 22).

82. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că rolul decizional conferit instanţelor de judecată urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (Dobrilă v. România, 6 decembrie 2022, § 12; PRIMA SH.P.K. şi Artan Kozmai v. Albania, 19 septembrie 2023, § 15-16).

83. Totodată, în decizia Schimanek v. Austria, 1 februarie 2000, Curtea Europeană a reţinut că jurisprudenţa şi doctrina juridică au dezvoltat criterii suplimentare care au făcut legea aplicabilă suficient de accesibilă şi previzibilă. Aşadar, rezultă că poate contribui la aplicarea previzibilă a unei norme penale şi practica judiciară (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.36 din 19 aprilie 2018, § 31).

84. În acelaşi context, Curtea observă că, potrivit Legii nr.64 din 30 martie 2023 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a legislaţiei în sistemul de justiţie ţine de competenţa Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea articolul 2 alineatul (2) din Lege).

85. Suplimentar, Curtea notează că dacă în procesul judecării cauzei se atestă dificultăţi la aplicarea normelor de drept material sau procedural, instanţa de judecată îi poate solicita Curţii Supreme de Justiţie, din oficiu sau la cererea părţilor, emiterea unui aviz consultativ cu privire la aplicarea legislaţiei. Avizul consultativ poate fi solicitat de către instanţa de judecată care examinează cauza dacă (i) norma de drept urmează a fi aplicată în cauza examinată în instanţa de judecată; (ii) lămurirea problemei de drept este determinantă pentru soluţionarea cauzei şi se referă la dificultăţi de aplicare a normei de drept susceptibile de interpretări diferite şi (iii) problema este nouă, interpretarea dată problemei de drept nu a fost explicată anterior de către Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea articolele 7 alineatul (10) şi 331² alineatele (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi articolul 4 din Legea nr.64 din 30 martie 2023 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie).

86. De altfel, şi Curtea Europeană nu ezită să afirme că rolul instanţelor supreme este să remedieze contradicţiile dintre soluţiile judiciare în cauze similare, pentru aplicarea efectivă a principiului certitudinii juridice (Ştefan şi Ştef v. România, 27 ianuarie 2009, § 33; Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii v. România [MC], 29 noiembrie 2016, § 123).

87. Din aceste considerente, Curtea constată că textul contestat nu afectează articolul 21 din Constituţie, din perspectiva argumentelor invocate în sesizări.

88. Prin urmare, Curtea conchide că textul "prescripţia se va întrerupe dacă [...] persoana va săvârşi o infracţiune" din articolul 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, este constituţional.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se resping sesizările privind excepţiile de neconstituţionalitate a articolului 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, ridicate din oficiu de dl judecător Ghenadie Eremciuc, în dosarele nr.1-664/2019 şi nr.1-62/2023, pendinte la Judecătoria Bălţi, sediul central.

2. Se recunoaşte constituţional textul "prescripţia se va întrerupe dacă [...] persoana va săvârşi o infracţiune" din articolul 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

OPINIE SEPARATĂ,

expusă în temeiul articolului 27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea

Constituţională nr.317 din 13 decembrie 1994 şi articolului 67

din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502 din 16 iunie 1995

Prin Hotărârea nr.5 din 16 aprilie 2025, Curtea Constituţională a respins sesizările privind excepţiile de neconstituţionalitate a articolului 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, ridicate din oficiu de dl judecător Ghenadie Eremciuc, în dosarele nr.1-664/2019 şi nr.1-62/2023, pendinte la Judecătoria Bălţi, sediul central, şi a recunoscut constituţional textul "prescripţia se va întrerupe dacă [...] persoana va săvârşi o infracţiune" din articolul 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024. Nefiind de acord cu această soluţie a colegilor mei judecători, am formulat următoarea opinie separată.

1. Autorul excepţiilor susţine că prevederile contestate obligă instanţa de judecată să constate întreruperea prescripţiei de tragere la răspundere penală a inculpatului atunci când acesta a comis o infracţiune nouă, deşi nu este pronunţată o hotărâre definitivă pe marginea acestei fapte. Autorul afirmă că până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive operează prezumţia nevinovăţiei persoanei acuzate. Totodată, autorul pretinde că pentru respectarea prezumţiei nevinovăţiei în contextul normei contestate judecătorul ar trebui să aştepte pronunţarea unei hotărâri definitive în cazul infracţiunii comise mai recent şi să se pronunţe ulterior cu privire la împlinirea sau la întreruperea termenului de prescripţie. Pe de altă parte, în opinia autorului, această soluţie ar încălca dreptul părţii vătămate la judecarea procesului penal într-un termen rezonabil.

2. Examinând argumentele participanţilor la proces în şedinţa publică, Curtea a considerat că, de fapt, prin criticile sale, autorul sesizărilor a ridicat o problemă de interpretare şi de aplicare a motivului de întrerupere a prescripţiei tragerii la răspundere penală, care ţine de competenţa instanţelor de judecată şi de competenţa Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea HCC nr.5 din 16 aprilie 2025, §§ 79-84). Din aceste considerente, Curtea a constatat că textul contestat nu afectează articolul 21 din Constituţie (ibidem, § 87).

3. Cu titlu preliminar, consider necesar să menţionez că filosofia politicii penale a statului în domeniul prescripţiei răspunderii penale are la bază principiul potrivit căruia după un anumit interval de timp, stabilit de către legiuitor în funcţie de gravitatea infracţiunilor, statul renunţă la a mai aplica o pedeapsă pentru fapta comisă. Astfel, se presupune că a intervenit "uitarea socială", când nici fapta, nici făptuitorul nu mai sunt în conştiinţa publică.

4. Totuşi, o astfel de situaţie se datorează în multe cazuri faptului că prerogativa statului de a trage la răspundere penală persoanele vinovate nu mai poate fi pusă în operă dacă această acţiune nu este efectuată într-un anumit interval de timp. Astfel, prescripţia răspunderii penale poate fi calificată drept o formă de sancţionare a pasivităţii organelor statului (a se vedea HCC nr.5 din 16 aprilie 2025, § 75).

5. Pentru a minimiza consecinţele negative ale acestei "pasivităţi", pentru a spori eficienţa protejării intereselor generale ale societăţii, a drepturilor persoanelor vătămate şi pentru combaterea recidivei, legislatorul a prevăzut în articolul 60 din Codul penal mai multe mecanisme legale, între care şi situaţia care conduce la întreruperea termenului de prescripţie (a se vedea alin.(4) din acest articol).

6. Astfel, până la redactarea efectuată prin Legea nr.136 din 6 iunie 2024, articolul 60 alin.(4) din Codul penal, care este contestat de autor, reglementa condiţiile în care termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală se întrerupe. Prevederile contestate condiţionau întreruperea prescripţiei tragerii la răspundere penală de constatarea faptului că persoana a comis o nouă infracţiune pentru care este prevăzută pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de doi ani. Criticile autorului vizează neclaritatea acestor prevederi sub aspectul încălcării prezumţiei de nevinovăţie în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare referitoare la infracţiunea nouă comisă.

7. Totuşi, din perspectiva acestor argumente, este necesar să menţionez că articolul 21 din Constituţie garantează principiul prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căruia orice persoană acuzată de comiterea unui delict este prezumată nevinovată până atunci când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

8. Sub acest aspect, în preambulul Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale se menţionează că "[p]rezumţia de nevinovăţie ar fi încălcată în cazul în care declaraţiile publice ale autorităţilor publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăţiei, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăţia persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declaraţii şi decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăţia persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, şi nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiţia respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autorităţile judiciare sau de alte autorităţi competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile privind arestarea preventivă, cu condiţia ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea pronunţării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conţine referiri la aceste elemente".

9. Totodată, Curtea Europeană subliniază că principiul prezumţiei nevinovăţiei, garantat de articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană, se aplică şi în cazul în care se desfăşoară în paralel două procese penale împotriva reclamantului. În astfel de cazuri, prezumţia de nevinovăţie se opune unui verdict privind vinovăţia pentru o anumită infracţiune în afara procesului penal desfăşurat în faţa instanţei competente, indiferent de garanţiile procedurale din cadrul procedurilor paralele şi în pofida considerentelor generale de oportunitate. Astfel, luarea în considerare, în cadrul unui proces privind o anumită infracţiune, a faptului că un reclamant a comis o altă infracţiune care face obiectul unei proceduri paralele este contrară dreptului reclamantului de a fi prezumat nevinovat în cazul celei de-a doua infracţiuni (Kangers v. Letonia, 14 martie 2019, §§ 60-61).

10. De asemenea, am observat că incertitudinea juridică pe care o provoacă formula contestată "[...] prescripţia se va întrerupe dacă [...] persoana va săvârşi o infracţiune" din articolul 60 alin.(4) din Codul penal în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024 din perspectiva respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie a fost demonstrată şi în cadrul şedinţei publice.

11. De exemplu, în opinia sa, Guvernul a susţinut că prevederile în discuţie corespund exigenţelor calităţii legii şi textul "[...] persoana va săvârşi o infracţiune [...]" presupune existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Judecătorul care examinează cauza penală cu privire la comiterea primei infracţiuni trebuie să pronunţe o soluţie în termenul de prescripţie impus de legislator şi să nu aştepte pronunţarea unei sentinţe în cauza penală cu privire la cea de-a doua infracţiune comisă (a se vedea HCC nr.5 din 16 aprilie 2025, § 54).

12. Totodată, Procuratura Generală a subliniat că prevederile în discuţie sunt aplicabile nu doar la etapa judecării cauzei penale, ci şi la etapa urmăririi penale efectuată de către procuror şi, prin urmare, acestea urmează a fi interpretate şi aplicate în mod diferit, în funcţie de etapa procesului penal. Astfel, dacă la faza urmăririi penale se pune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie pentru o anumită faptă prejudiciabilă, actul care ar produce întreruperea prescripţiei, în opinia sa, ar fi ordonanţa de punere sub învinuire cu privire la cea de-a doua faptă comisă. În acest context, Procuratura Generală a menţionat că ordonanţa de punere sub învinuire se emite de către procuror atunci când există probe că persoana a săvârşit o infracţiune. Dat fiind faptul că procurorul stabileşte doar întreruperea termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală pentru prima faptă comisă şi nu se pronunţă asupra vinovăţiei persoanei pentru comiterea celeilalte fapte, nu se poate afirma că principiul prezumţiei nevinovăţiei este afectat. Instanţa de judecată are competenţa să constate vinovăţia persoanei pentru ambele fapte comise (ibidem, §§ 55-56).

13. Analizând textul contestat "prescripţia se va întrerupe dacă [...] persoana va săvârşi o infracţiune", observ că acesta pune în discuţie respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei, odată ce îi obligă pe judecători să utilizeze în hotărârile lor un limbaj care afirmă vinovăţia persoanei la comiterea infracţiunii noi. Aşadar, consider că formularea contestată din legea penală în discuţie impune o constatare prematură a vinovăţiei persoanei în săvârşirea unei infracţiuni noi, împiedică, totodată, aplicarea instituţiei întreruperii curgerii prescripţiei şi, în consecinţă, creează riscul afectării drepturilor părţii vătămate şi încurajează nepedepsirea recidivei, ceea ce este în defavoarea securităţii ordinii publice.

14. În acest sens, sunt relevante şi considerentele Curţii Europene potrivit cărora trebuie făcută o deosebire fundamentală între afirmaţia că persoana este doar suspectată de comiterea unei infracţiuni şi afirmaţia clară, care nu se bazează pe o hotărâre definitivă, că persoana a comis o infracţiune. Cea din urmă afirmaţie încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, în timp ce prima declaraţie a fost considerată, în repetate rânduri, drept compatibilă cu articolul 6 din Convenţie (a se vedea Peltereau-Villeneuve v. Elveţia, 28 octombrie 2014, § 32; Ismoilov şi alţii v. Rusia, 24 aprilie 2008, § 166; Didu v. România, 14 aprilie 2009, § 38; Kurban v. Turcia, 24 noiembrie 2020, § 52).

15. În consolidarea acestor considerente, reţin că la adoptarea Legii nr.136 din 6 iunie 2024 legislatorul a avut în vedere, inter alia, identificarea prevederilor care generează interpretări neuniforme şi a legiferat reconceptualizarea instituţiei prescripţiei privind tragerea la răspunderea penală. În special, a fost modificat articolul 60 alin.(4) din Codul penal prin stabilirea motivului unic de întrerupere a prescripţiei – data înregistrării dosarului penal în instanţa de judecată (a se vedea Nota informativă la proiectul Legii nr.136 din 6 iunie 2024).

16. În această ordine de idei, Curtea urma să constate dacă norma contestată permite să fie identificat în limitele principiului prezumţiei nevinovăţiei, momentul procesual de întrerupere a prescripţiei fie la etapa urmăririi penale, fie la etapa examinării judiciare până la pronunţarea hotărârii definitive.

17. Mai mult, Legea nr.136 din 6 iunie 2024 a modificat articolul 60 alin.(4) în redactarea nouă doar pentru viitor (a se vedea punctul 15 menţionat supra). În dispoziţiile finale şi tranzitorii (articolul IV alin.(2)) s-a stabilit că în cazul infracţiunilor sau contravenţiilor săvârşite până la intrarea în vigoare a prezentei legi, calcularea termenului de prescripţie se efectuează conform condiţiilor şi termenelor de până la intrarea în vigoare (din 7 iunie 2024).

18. Totuşi, dreptul comparat demonstrează că în unele ţări (Franţa, Germania, România etc.) legislaţia penală prevede posibilitatea întreruperii curgerii termenului de prescripţie în legătură cu efectuarea primelor acţiuni procesuale penale în privinţa persoanei suspectate/acuzate de săvârşirea faptelor cu caracter penal.

19. În acest sens, este relevantă jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, într-un caz similar, apreciind limitele aplicării prezumţiei nevinovăţiei de către o autoritate cu competenţia decizională, a reţinut că nu este nevoie întotdeauna să se pronunţe cu privire la vinovăţia persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni, dacă există vreun act procedural de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit sau de învinuit (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr.9 din 26 martie 2024, §§ 46, 49). Consider că aceste considerente sunt valabile şi în prezenta cauză.

20. Aşadar, rezumând cele expuse supra, am ajuns la concluzia că soluţia Curţii Constituţionale nu clarifică problemele abordate de autorul sesizărilor.

21. Prin urmare, consider că Curtea Constituţională urma să formuleze punctul 2 din dispozitivul Hotărârii în felul următor: "Se recunoaşte constituţional textul "prescripţia se va întrerupe dacă [...] persoana va săvârşi o infracţiune" din articolul 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, în măsura în care se referă la existenţa unui act procedural de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit sau de învinuit în săvârşirea unei infracţiuni noi."

Opinie concordantă,

formulată în temeiul articolelor 27 alineatul (5)

din Legea cu privire la Curtea Constituţională

şi 67 din Codul jurisdicţiei constituţionale

1. Prevederile legale recunoscute constituţionale la pct.2 din dispozitivul HCC nr.5/2025 condiţionează întreruperea prescripţiei tragerii la răspundere penală de comiterea unei infracţiuni noi pentru care este prevăzută pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de doi ani.

2. Deşi împărtăşesc parţial opinia majorităţii exprimată în Hotărârea nr.5/2025, consider că textul "prescripţia se va întrerupe dacă [...] persoana va săvârşi o infracţiune" din articolul 60 alin.(4) din Codul penal, în redactarea anterioară Legii nr.136 din 6 iunie 2024, este constituţional în măsura în care se referă la existenţa unui act procedural de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit sau de învinuit la săvârşirea unei noi infracţiuni, care, potrivit legii, trebuie comunicat acesteia.

3. Răspunderea penală trebuie să intervină cât mai curând posibil după săvârşirea infracţiunii, într-o perioadă apreciată de legislator ca fiind rezonabilă. Justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea represiunii penale, care, după trecerea unui interval îndelungat de timp de la săvârşirea infracţiunii, devine ineficientă în raport cu scopul pedepsei penale (a se vedea, mutatis mutandis, § 45 din Hotărâre). Scopul pedepsei penale, între altele, este de a corecta făptuitorul, precum şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni atât de către cel care a săvârşit infracţiunea, cât şi de către alte persoane (a se vedea articolul 61 alin.(2) din Codul penal). Pentru a-şi atinge scopul, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai repede după săvârşirea infracţiunii, întrucât doar în acest fel pot fi realizate prevenţia generală şi cea specială, precum şi corectarea făptuitorului. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu după săvârşirea infracţiunii, cu atât eficienţa ei este mai redusă, rezonanţa socială se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită nu mai este considerată necesară, deoarece urmările acesteia ar putea fi înlăturate sau ar putea scădea în intensitate. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia se poate corecta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. Astfel, în cazul în care de la săvârşirea unei infracţiuni a trecut o perioadă de timp stabilită de legislator ca fiind rezonabilă, iar între timp autorul infracţiunii nu a comis o altă faptă infracţională, intervine liberarea de răspundere penală, inclusiv pentru raţiunea că, odată cu trecerea timpului, scopul pedepsei penale nu mai este eficient sub aspectul corectării persoanei respective. Din contra, în cazul în care în interiorul termenului de prescripţie persoana săvârşeşte o nouă infracţiune de o anumită gravitate, scopul pedepsei penale rămâne imperios şi trebuie realizat. În ultimul caz, curgerea timpului şi comportamentul persoanei constituie împrejurări care demonstrează că scopul pedepsei penale persistă.

4. Aşadar, pe baza prevederilor recunoscute constituţionale prin HCC nr.5/2025, persoana este liberată de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat termenele indicate la articolul 60 alin.(1) din Codul penal şi în această perioadă persoana nu a comis o altă faptă calificată de Cod ca infracţiune pentru care este prevăzută pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de doi ani. Motivul întreruperii termenului de prescripţie, aşa cum este el formulat, nu obligă instanţele de judecată să constate vinovăţia persoanei la comiterea noii infracţiuni. În acest caz, în opinia mea, este relevantă existenţa unui act procedural de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit sau de învinuit la săvârşirea unei noi infracţiuni, care trebuie comunicat acesteia. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvârşirii infracţiunii noi.

5. Alt aspect al prezentei Opinii vizează natura juridică a normelor instituţiei prescripţiei. În şedinţa publică autorul sesizărilor nr.71g/2024 şi 158g/2024 a invocat raţionamentele HCC nr.14 din 27 mai 2014, §§ 53-55, potrivit cărora prescripţia este o instituţie de drept substanţial, abordare în care legea penală referitoare la prescripţie este supusă regulii de aplicare a legii penale mai favorabile. A contrario, în HCC nr.29 din 21 septembrie 2021, § 40, prescripţia a fost catalogată ca o normă penală procedurală. Calificarea unei dispoziţii ca fiind de drept penal substanţial sau procedural are importanţă prin raportare la faptul că principiul neretroactivităţii legii nu se aplică dreptului penal procedural.

6. Cu privire la dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei, Curtea Europeană s-a pronunţat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere articolului 7 din Convenţie, "pentru că această dispoziţie nu poate fi interpretată în sensul în care ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată". Prin urmare, Curtea a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură (a se vedea Coëme şi alţii v. Belgia, 22 iunie 2000, § 149, şi Previti v. Italia (dec.), 12 februarie 2013, § 80]. Curtea a specificat că normele privind retroactivitatea stabilite la art.7 din Convenţie se aplică doar dispoziţiilor care definesc infracţiuni şi sancţionarea respectivă. Normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le sancţionează şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei [a se vedea Borcea v. România (dec.), 22 septembrie 2015, § 64] (HCC nr.29 din 21 septembrie 2021, § 40).

7. În acelaşi sens a formulat şi Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), la solicitarea Curţii Constituţionale a Georgiei, punctul său de vedere amicus curiae cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripţie (CDL-AD(2009)012), prin care aceasta evocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie cu efect retroactiv în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie la momentul modificării. Totodată, Comisia de la Veneţia precizează că principiul neretroactivităţii nu se aplică dreptului penal procedural, care e distinct de dreptul penal substanţial (a se vedea CDL-AD(2009)012).

8. Cu regret, nu am reuşit să conving colegii ca în această cauză să fie consolidată jurisprudenţa Curţii (a se vedea HCC nr.29 din 21 septembrie 2021, § 40), care constată că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le sancţionează şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. Această sarcină a rămas să fie rezolvată într-o eventuală cauză ulterioară. Din această perspectivă, la modul concret, dispoziţiile articolului 60 din Codul penal nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le sancţionează şi trebuie interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea unei cauze penale. Prin urmare, dispoziţiile articolului 60 din Codul penal referitoare la prescripţia tragerii la răspundere penală reprezintă norme procedurale care nu se supun regulii de aplicare a legii penale mai favorabile.