Hotărîre nr.1 din 22.01.99 despre aprobarea raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în 1998

HOTĂRÎREA CURŢII CONSTITUŢIONALE despre aprobarea raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în 1998 Nr.1 din 22.01.99 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.16-18/5 din 18.02.1999 * * * În numele Republicii Moldova, Curtea Constituţională în componenţa: Pavel BARBALAT - preşedinte Nicolae CHISEEV - judecător Mihai COTOROBAI - judecător Constantin LOZOVANU - judecător Gheorghe SUSARENCO - judecător cu participarea judecătorilor-asistenţi Ion Anton, Ion Bot, Aurel Chistruga, Elena Safaleru, Ilie Şevciuc, grefierei Aliona Balaban, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 80 din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în 1998 şi H O T Ă R Ă Ş T E: 1. Aprobă raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în 1998. 2. Se expediază raportul Parlamentului Republicii Moldova, Preşedintelui Republicii Moldova şi Consiliului Superior al Magistraturii. 3. Prezenta Hotărîre este definitivă, împreună cu raportul se publică în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Pavel BARBALAT Chişinău, 22 ianuarie 1999. Nr. 1. R A P O R T privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 1998 În conformitate cu art. 10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 80 din Codul jurisdicţiei constituţionale, se prezintă raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în 1998. În anul 1998 la Curtea Constituţională au fost depuse 71 de sesizări, faţă de 64 în 1997. Autorii sesizărilor au solicitat 3 avize asupra iniţiativei de revizuire a Constituţiei, interpretarea Constituţiei (15 sesizări), controlul constituţionalităţii a 17 legi şi 11 hotărîri şi regulamente, adoptate de Parlament, 6 decrete ale Preşedintelui Republicii Moldova, 14 hotărîri şi 15 dispoziţii ale Guvernului. 3 sesizări au parvenit de la Preşedintele Republicii Moldova, 4 - de la Guvern, 1 - de la Curtea Supremă de Justiţie, 2 - de la Procurorul General, 54 - de la deputaţi în Parlament, 6 - de la fracţiuni parlamentare şi 1 - de la Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Au fost soluţionate 37 sesizări, s-au pronunţat 42 hotărîri (inclusiv 6 hotărîri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii), 19 decizii şi a fost emis un aviz. Prin aviz Curtea s-a pronunţat asupra iniţiativei de revizuire a Constituţiei, iar prin 6 hotărîri au fost interpretate unele dispoziţii ale Constituţiei. Au fost recunoscute neconstituţionale, integral sau parţial, 2 legi, 5 hotărîri ale Parlamentului, un decret al Preşedintelui Republicii Moldova şi 5 hotărîri ale Guvernului. Curtea a confirmat rezultatele alegerii Parlamentului Republicii Moldova din 22 martie 1998 şi, pe parcursul anului, a declarat aleşi în calitate de deputaţi în Parlament, cu validarea mandatului, 9 candidaţi supleanţi. Curtea a revizuit două hotărîri ale sale, a adoptat 5 decizii de sistare a procesului privind controlul constituţionalităţii unor acte normative. Nu au fost acceptate pentru examinare în fond 12 sesizări. I. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR, REGULAMENTELOR ŞI HOTĂRÎRILOR PARLAMENTULUI (art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie) La sesizarea Preşedintelui Republicii Moldova şi a deputaţilor în Parlamentul de legislatura XIII-a Fiodor Angheli şi Aurel Cepoi, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul electoral şi a Hotărîrii Parlamentului nr. 1508-XIII din 18 februarie 1998 "Privind asigurarea unităţii aplicării unor prevederi din Codul electoral pe întreg teritoriul republicii în campania electorală, la numărarea şi atribuirea mandatelor, la confirmarea rezultatelor alegerilor în Parlamentul de legislatura a XIV-a". Prin hotărîrea menţionată, Parlamentul a interpretat prevederile art. 13 alin. (3), art. 86 şi 87 din Codul electoral. În opinia autorilor sesizărilor, prevederile articolelor contestate contravin dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 16 alin. (2), art. 38, 54, 61 alin. (1) şi (2), art. 66 lit. c), art. 72 alin. (2) lit. c) din Constituţie. Deputatul Fiodor Angheli a sesizat Curtea şi asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 73 alin. (2) din Codul electoral, potrivit cărora alegerile Parlamentului se efectuează într-o singură circumscripţie electorală naţională, precum şi a prevederilor art. 203 din Codul electoral, care stipulează că Codul intră în vigoare la data publicării şi se aplică de la data adoptării lui. Alegerile Parlamentului într-o singură circumscripţie electorală naţională nu garantează, în opinia autorului sesizării, alegerea în Parlament a reprezentanţilor Găgăuziei, prin urmare, se încalcă prevederile art. 16 alin. (2), 38 şi 39 din Constituţie, iar clauzele cuprinse în art. 203 din Codul electoral contravin art. 76 din Constituţie, deoarece prevăd aplicarea Codului electoral nu din momentul intrării lui în vigoare, ci de la data adoptării. În sesizarea Preşedintelui Republicii Moldova se menţiona că sînt neconstituţionale şi prevederile art. 13 alin. (3) din Codul electoral, conform cărora, în cazul în care candidatul se află în stare de incompatibilitate cu funcţia la care candidează, acesta îşi suspendă, pe durata campaniei electorale, activitatea în funcţia pe care o deţine. În sesizare se afirma că, potrivit art. 70 alin. (1) şi (2) din Constituţie, incompatibilitatea se referă la calitatea de deputat în Parlament,şi nu la statutul de candidat pentru alegerile de deputaţi. Concomitent, seful statului a solicitat recunoaşterea neconstituţionalităţii Hotărîrii Parlamentului nr. 1508-XIII din 18 februarie 1998, invocînd argumentul că legiuitorul a interpretat prevederile art. 13 alin. (3), art. 86 şi 87 din Codul electoral, care este lege organică. Or, acest lucru urma să fie făcut printr-o lege, şi nu printr-o hotărîre. În hotărîrea sa Curtea a remarcat că art. 61 din Constituţie statuează expres că Parlamentul este ales prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, în baza legii electorale organice. Prin urmare, Parlamentul este în măsură să adopte orice tip de scrutin sau modalitate de atribuire a mandatelor de deputat. Rămîne la discreţia organului legislativ să decidă care sistem electoral să fie aplicat - majoritar, proporţional sau mixt - şi care să fie pragul electoral pentru concurenţi în vederea includerii lor în operaţia de atribuire a mandatelor. Curtea a menţionat că pragul electoral de 4%, stabilit pentru candidaţii independenţi, nu îngrădeşte dreptul constituţional al cetăţeanului de a solicita funcţii politice sau publice cu titlu individual şi nu încalcă principiul egalităţii votului exprimat. Curtea a recunoscut constituţionale şi prevederile art. 73 alin. (2) din Codul electoral. Alegerile pentru Parlamentul de legislatura a XIII-a, efectuate într-o singură circumscripţie electorală naţională, au demonstrat că în organul legislativ au fost aleşi şi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, inclusiv găgăuzi. Curtea, de asemenea, a considerat că restricţia prevăzută de art. 13 alin. (3) din Codul electoral pentru candidaţii care se află în stare de incompatibilitate cu funcţia la care candidează este conformă prevederilor art. 16 alin. (2), art. 39 alin. (3) şi art. 54 din Constituţie. Curtea n-a susţinut punctul de vedere al Preşedintelui Republicii Moldova, potrivit căruia hotărîrea Parlamentului nr.1508-XIII din 18 februarie 1998 contravine Constituţiei. Potrivit art. 66 lit. c) din Legea Supremă, una din atribuţiile de bază ale Parlamentului este interpretarea legilor şi asigurarea unităţii reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării. Prin Hotărîrea nominalizată Parlamentul a interpretat dispoziţiile art. 13 alin. (3), art. 86 şi 87 din Codul electoral, ceea ce nu excede atribuţiilor sale constituţionale. Din textul hotărîrii respective a Parlamentului reiese că organul reprezentativ suprem nu a modificat şi nu a completat Codul electoral, ci a interpretat unele prevederi ale lui. Astfel, Curtea a recunoscut constituţionale prevederile art. 13 alin. (3), art. 73 alin. (2),art. 86 şi 87 din Codul electoral, precum şi Hotărîrea Parlamentului nr. 1508-XIII din 18 februarie 1998. În acelaşi timp, Curtea, exercitînd controlul constituţionalităţii Codului electoral în ansamblu, a constatat că unele norme nu sînt în deplină concordanţă cu dispoziţiile Legii Supreme. Spre exemplu, art. 39 alin. (6) din Codul electoral prevede că alegătorul poate fi înscris numai într-o singură listă electorală şi la o singură secţie de votare pe baza vizei de reşedinţă. Sintagma "pe baza vizei de reşedinţă" contravineart. 38 alin. (2) din Constituîie. În conformitate cu art. 142 alin. (3) din Codul electoral, problemele supuse referendumului republican se avizează în prealabil de către Curtea Constituţională, la solicitarea organului care declară referendumul. Această clauză din Codul electoral contravine vădit art. 135 alin. (1) lit.d) din Constituţie. Curtea se poate pronunţa asupra problemelor supuse referendumului republican numai după încheierea referendumului, şi nu în prealabil. Art. 142 alin. (4) din Codul electoral stipulează că actele adoptate prin referendum republican au putere juridică supremă, nu necesită confirmare şi sînt executorii pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Curtea a constatat că sintagma "nu necesită confirmare" din articolul menţionat, de asemenea, contravine art. 135 alin. (1) lit. d) din Constituţie. Întrucît una din atribuţiile Curţii este confirmarea rezultatelor referendumurilor republicane, actele adoptate prin referendum pot avea putere juridică numai în cazul în care unica autoritate de jurisdicţie constituţională confirmă rezultatele referendumului republican. În conformitate cu dispoziţiile art. 203, Codul electoral intră în vigoare la data publicării şi se aplică de la data adoptării. Curtea a constatat că sintagma ":şi se aplică de la data adoptării" contravine dispoziţiilor art. 76 din Constituţie. Legea intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei, nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia. Codul electoral a fost adoptat de către Parlament la 21 noiembrie 1997 şi publicat în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" nr. 81 din 8 decembrie 1997. Prin urmare, Parlamentul a dispus aplicarea unei legi organice inexistente (M.O., 1998, nr. 54-55, art. 23). Au fost recunoscute neconstituţionale şi un şir de articole din Legea nr. 39-XIII din 7 aprilie 1994 "Despre statutul deputatului în Parlament" (în redacţia Legii nr. 1215-XIII din 25 iunie 1997 "Privind modificarea şi completarea Legii despre statutul deputatului în Parlament"), contestată de deputaţii în Parlamentul de legislatura a XIII-a Dumitru Diacov, Gheorghe Marin şi Vladimir Solonari, după părerea cărora art. 30, 30/1, 30/2 şi 30/3 din această Lege contravin prevederilor constituţionale. Examinînd legea contestată, Curtea a constatat că, avînd în vedere că garanţiile de asigurare materială a deputatului sînt condiţionate şi indisolubil legate de exercitarea efectivă a mandatului de deputat, este evidentă ilegalitatea prevederilor art. 30 alin. (4) din Lege, potrivit căreia deputatului, cu o lună înainte de încetarea calităţii de deputat, i se plăteşte o indemnizaţie unică de concediere. Conform art. 64 alin. (1) din Constituţie, resursele financiare ale Parlamentului sînt prevăzute în bugetul de stat aprobat de acesta. Prin urmare, art. 30 alin. (4), art. 30/2 din Legea despre statutul deputatului în Parlament, care obliga Banca Naţională a Moldovei să acopere cheltuielile legate de plata indemnizaţiei unice de concediere a deputatului la expirarea duratei mandatului şi să acorde credite deputaţilor în Parlament, contravin principiilor constituţionale, potrivit cărora statul este dator să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară (art. 126 alin. (2) lit. c) din Constituţie). Analizînd prevederile art. 30 alin. (5) din Lege, Curtea a constatat că ele contravin art. 28 din aceeaşi Lege, care stipulează că în perioada de exercitare a mandatului de deputat contractul de muncă se suspendă şi că, după expirarea mandatului, deputatului i se garantează locul de muncă (serviciu) anterior, iar în lipsa acestuia i se acordă un loc de muncă (serviciu) echivalent la aceeaşi unitate sau la alta, cu consimţămîntul lui. Astfel, stabilind că, în cazul neangajării deputatului după expirarea mandatului într-o altă funcţie, lui i se plăteşte pentru fiecare lună de neangajare în cîmpul muncii o indemnizaţie egală cu mărimea tuturor plăţilor deputatului pentru o lună, dar nu mai mult de 6 luni, perioada pentru care i se menţine vechimea în muncă neîntreruptă, Parlamentul a încălcat art. 63 şi 69 din Constituţie, prelungind, de fapt, mandatul deputaţilor. Conform art. 30/1 din Lege, după expirarea mandatului, funcţia de deputat în Parlament se asimilează funcţiilor publice de rangul I, prevăzute în Legea serviciului public. Acest articol contravine prevederilor Legii serviciului public nr. 443-XIII din 4 mai 1995, care este baza legislativă a activităţii serviciului public şi care în art. 3 alin. (3) stabileşte expres că sfera de acţiune a Legii serviciului public nu se extinde asupra deputaţilor în Parlament (M.O., 1998, nr. 26-27, art. 14). Hotărîrea în cauză a Curţii a fost adoptată la 17 februarie 1998 şi publicată la 23 martie 1998. La 2 aprilie 1998 Parlamentul adoptă însă alte 4 hotărîri: nr. 1622-XIII "Cu privire la acordarea unor garanţii sociale deputaţilor în Parlament după expirarea mandatului", nr. 1623-XIII "Cu privire la pensia deputaţilor", nr. 1624-XIII "Cu privire la conferirea gradelor de calificare" şi nr. 1625-XIII "Privind acordarea unei indemnizaţii unice", care, după cum a constatat Curtea în Decizia nr. 2 din 16 aprilie 1998, în esenţă substituie articolele respective din Legea nr. 39-XIII din 7 aprilie 1994 "Despre statutul deputatului în Parlament", care, prin Hotărîrea Curţii nr. 7 din 17 februarie 1998, fuseseră declarate neconstituţionale. În decizie Curtea a constatat că, potrivit art. 72 alin. (3) lit. c) şi j) din Constituţie, organizarea şi funcţionarea Parlamentului, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială se reglementează nu prin hotărîri, ci prin lege organică, care, în conformitate cu art. 66 lit. c) din Constituţie, asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării. În acest sens, pct. 1 din Hotărîrea nr. 7, prin care au fost recunoscute neconstituţionale art. 30, 30/1, 30/2 şi 30/3 din Legea nr. 39-XIII din 7 aprilie 1994 "Despre statutul deputatului în Parlament" în redacţia Legii nr. 1215-XIII din 25 iunie 1997, a fost completat cu sintagma ":şi actele normativ-legislative similare ca sens adoptate ulterior". Punctul 2 al Hotărîrii Curţii, cu un nou conţinut, a stabilit că toate cele patru hotărîri ale Parlamentului din 16 aprilie 1998 (nr. 1622-XIII, nr. 1623-XIII, nr. 1624-XIII şi nr. 1625-XIII) sînt neconstituţionale şi fără efect juridic (M.O., 1998, nr. 40-41, art. 19). A fost recunoscută neconstituţională şi Legea nr. 101-XIV din 22 iulie 1998 "Pentru rectificarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 1998", examinată de Curtea Constituţională la sesizarea deputatului Victor Cecan. Referitor la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 1424-XIII în redacţia Legii nr. 101-XIV, Curtea a reţinut că dreptul subiectiv, constituit în baza unei legi anterioare, nu poate fi atins de cel născut sub imperiul unei legi posterioare. În caz contrar, ar putea să se înţeleagă că Legea nouă e susceptibilă aplicării unor fapte din trecut, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 22 din Constituţie. Or, indicaţia cuprinsă în sintagma "începînd cu 1 ianuarie 1998" din art. 16 alin. (2) în redacţia Legii nr. 101-XIV este contrară principiului enunţat. În problema încălcării de către legislativ a procedurii de votare, invocată de autorul sesizării, Curtea a menţionat că, potrivit art. 36 alin. (2) din Regulamentul Parlamentului, şedinţele legislativului sînt deliberative cu participarea majorităţii deputaţilor aleşi. Din stenograma şedinţei parlamentare s-a stabilit că la şedinţă au asistat 51 deputaţi (din 101 validaţi) şi tot 51 au votat pentru adoptarea Legii. Curtea a constatat că Legea nu a întrunit numărul necesar de voturi, mai mult decît atît, ea a fost examinată într-o şedinţă nedeliberativă, fără a se ţine seama de rigorile impuse atît de art. 74 alin. (1) din Constituţie, cît şi de art. 36 alin. (2) din Regulamentul Parlamentului. Prin aceasta Parlamentul a încălcat procedura de adoptare a unei legi organice, fapt pentru care Legea nr. 101-XIV din 22 iulie 1998 a fost recunoscută neconstituţională (M.O., 1999, nr. 1-2, art. 2). La sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, Curtea Constituţională a exercitat controlul constituţionalităţii Legii nr. 970-XIII din 24 iulie 1996 "Cu privire la instanţele judecătoreşti economice", a Legii nr. 942-XIII din 18 iulie 1996 "Pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală" şi a Legii nr. 1171-XIII din 30 aprilie 1997 "Pentru modificarea şi completarea Legii "Cu privire la instanţele judecătoreşti economice şi a Codului de procedură civilă". Curtea Supremă de Justiţie a solicitat recunoaşterea tuturor legilor menţionate drept neconstituţionale din mai multe considerente. În procesul examinării sesizării Curtea a stabilit că, potrivit prevederilor art. 114 şi 115 din Constituţie, este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare şi justiţia se înfăptuieşte în numele legii doar prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curtea de Apel, prin tribunale şi judecătorii. Totodată, art. 115 alin. (2) din Constituţie prevede că pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate. Înfiinţarea şi funcţionarea judecătoriilor specializate sînt prevăzute în Legea privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 6 iulie 1995. Art. 15 alin. (2) din Legea menţionată stipulează expres că pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, conform legii, instanţe judecătoreşti economice, militare etc. Din cele arătate reiese că Legea Supremă statuează că organizarea, competenţa şi procedura examinării cauzelor de către instanţele specializate se reglementează prin lege organică. Potrivit Legii nr. 970-XIII din 24 iulie 1996, instanţele judecătoreşti economice, ca parte componentă a sistemului judecătoresc, sînt constituite de către Parlament în baza Constituţiei şi Legii privind organizarea judecătorească. Abilitarea Judecătoriei Economice cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională este, în opinia Curţii Supreme de Justiţie, contrară prevederilor art. 115 din Constituţie. Însă nici art. 115, nici oricare alt articol din Constituţie nu denumeşte subiecţii cu dreptul de sesizare a Curţii. Potrivit art. 135 alin. (2) din Constituţie, subiecţii abilitaţi cu dreptul de sesizare a Curţii sînt nominalizaţi în Legea cu privire la Curtea Constituţională. Dreptul Judecătoriei Economice, precum şi al altor subiecţi de a sesiza Curtea este prevăzut de art. 25 lit. e) din Legea cu privire la Curtea Constituţională. Pentru aceste considerente, abilitarea Judecătoriei Economice cu dreptul de a sesiza Curtea nu contravine Constituţiei. Curtea nu a reţinut nici argumentul din sesizare referitor la art. 278/60 din Codul de procedură civilă, prin care se susţinea că abilitarea Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, a Procurorului General şi a Preşedintelui Judecătoriei Economice cu dreptul de a ataca cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie hotărîrile irevocabile date de Judecătoria Economică contravine principiilor constituţionale privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor. Dispoziţiile art. 119 din Constituţie prevăd expres că părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti. Curtea a considerat că textul articolului nominalizat instituie un drept fundamental, care trebuie să guverneze activitatea de înfăptuire a justiţiei. Deşi Constituţia abilitează părţile interesate şi organele de stat competente cu dreptul de a exercita, în condiţiile legii, căile de atac asupra hotărîrilor judecătoreşti, nu se poate afirma că acest drept contravine principiilor privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General şi Preşedintele Judecătoriei Economice sînt abilitaţi cu dreptul de a ataca hotărîrile judecătoreşti doar prin art. 278/60 din Codul de procedură civilă. Pentru considerentele expuse, Curtea a recunoscut constituţionale legile contestate în sesizarea Curţii Supreme de Justiţie (M.O., 1998, nr. 14-15, art. 10). La sesizările Preşedintelui Republicii Moldova şi a 10 deputaţi în Parlamentul de legislatura a XIII-a, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii sintagmei "sau din propria iniţiativă a Parlamentului" din Legea nr. 1399-XIII din 5 decembrie 1997 "Cu privire la modificarea art. 7 din Legea audiovizualului", a Hotărîrilor Parlamentului nr. 1383-XIII şi nr. 1385-XIII din 26 noiembrie 1997, prin care Parlamentul a interpretat prevederile art. 7 alin. (2) din Legea audiovizualului. Potrivit actelor nominalizate, Preşedintele Companiei de Stat "Teleradio-Moldova", directorul general al Televiziunii şi directorul general al Radiodifuziunii pot fi eliberaţi din funcţie şi din propria iniţiativă a Parlamentului, fără consultarea prealabilă a Consiliului Coordonator al Audiovizualului. Considerînd că Parlamentul a creat o autoritate publică autonomă neprevăzută de Constituţie, prin care fapt şi-a depăşit competenţele constituţionale, încălcînd principiul separaţiei puterilor în stat, deputatul Victor Cecan a solicitat şi controlul constituţionalităţii a 26 de articole din Legea audiovizualului nr. 603 din 3 octombrie 1995 (art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 14, art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16 alin. (1), art. 17 alin. (3), art. 18 alin. (3), art. 19 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (2), art. 25, art. 31-39, art. 41, art. 43, art. 46, art. 47, art. 50, art. 51). Examinînd aceste sesizări, Curtea a apreciat că pentru asigurarea rolului statului de garant al dreptului persoanei la informare, statul, prin autoritatea sa legiuitoare, este în drept să stabilească, în baza art.66 lit. r) şi art. 107 alin. (2) din Constituţie, reguli generale de gestionare atît a sistemului public de emisie, cît şi a celui privat. Curtea a arătat că formarea, prin Legea nr. 603-XIII din 3 octombrie 1995, a Consiliului Coordonator al Audiovizualului, care dirijează activitatea tuturor companiilor, studiourilor, posturilor, organizaţiilor în domeniul audiovizualului, nu excede competenţelor Parlamentului şi nu constituie o încălcare a art. 6 din Constituţie. Curtea nu a reţinut nici punctul de vedere al Preşedintelui Republicii Moldova, potrivit căruia sintagma "sau din propria iniţiativă a Parlamentului", cuprinsă în art. 7 alin. (2) din Legea audiovizualului în redacţia Legii nr. 1399-XIII din 5 decembrie 1997, contravine art. 6, 31, 32 şi 34 din Constituţie, diminuează autonomia Consiliului Coordonator al Audiovizualului. Potrivit art. 66 lit. j) din Constituţie, în situaţiile prevăzute de lege, Parlamentul alege şi numeşte persoane oficiale de stat. Numirea şi eliberarea din funcţie a persoanelor de conducere ale Companiei de Stat "Teleradio-Moldova", care, prin statutul său, este o instituţie de stat, şi nu privată, este un drept constituţional al Parlamentului şi nu constituie o ingerinţă în activitatea altor autorităţi. Sintagma în cauză a fost recunoscută constituţională (M.O., 1998, nr. 66-68, art. 28). Deputatul Victor Cecan, prin două sesizări, a cerut controlul constituţionalităţii a două articole din Codul de procedură civilă - art. 126 şi art. 279 alin. 2 pct. 1) şi alin. 3, pe care, după examinare, Curtea le-a recunoscut constituţionale. Asupra primului dosar Curtea a subliniat că încheierea asupra strămutării pricinii civile, care, potrivit art. 126 alin. 2 CPC, nu se supune nici unei căi de atac, este un act de dispoziţie al primei instanţe, prin care pricina nu se soluţionează în fond (art. 222 CPC), iar hotărîrea este dispoziţia primei instanţe prin care pricina se soluţionează în fond (art. 190 CPC). Astfel, Curtea a relevat că în cazul examinat prevederile art. 119 din Constituţie, potrivit cărora părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, nu sînt încălcate (M.O., 1998, nr. 44-46, art. 20). Asupra celui de-al doilea dosar Curtea a precizat că, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea cu privire la organizarea judecătorească, Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă, care asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti. În concordanţă cu locul şi însemnătatea acestei instanţe în sistemul judecătoresc existent, legiuitorul a instituit un mod specific de exercitare a căilor de atac asupra hotărîrilor date în prima instanţă de Curtea Supremă de Justiţie. Principiul dublului grad de jurisdicţie, consfinţit de prevederile art. 119 din Constituţie, este concretizat, în baza art. 72 alin. (3) lit. e) şi art. 115 alin. (4) din Constituţie, în normele de drept formulate în Codul de procedură civilă. Curtea a remarcat că în dispoziţiile art. 119 din Constituţie nu sînt specificate căile de atac şi modalitatea exercitării lor, reglementarea acestor aspecte fiind lăsată în competenţa legislativului. Spre deosebire de hotărîrile date în prima instanţă de judecătoriile raionale, de sector şi municipale, de judecătoriile militare şi tribunale, care sînt supuse apelului la instanţa ierarhic superioară, conform art. 279 alin. 2 pct. 1) CPC, hotărîrile date în prima instanţă de Curtea Supremă de Justiţie nu pot fi atacate cu apel. În consens cu prevederile constituţionale, procedura exercitării căilor ordinare de atac este reglementată în capitolele 34 şi 35 din Codul de procedură civilă. Totodată, legislaţia de procedură civilă permite, în situaţiile stabilite de lege, şi exercitarea căilor extraordinare de atac. Statuînd prin art. 302 alin. 1 pct. 1) CPC că hotărîrile date de Curtea Supremă de Justiţie în prima instanţă pot fi atacate cu recurs, legiuitorul a prevăzut şi unele garanţii pentru exercitarea acestui drept, potrivit cărora judecarea recursurilor împotriva hotărîrilor pronunţate de Curte în prima instanţă se efectuează de Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie într-un complet de 5 judecători (M.O.,1998, nr.47-48, art. 21). La sesizarea deputatului Ilia Trombiţki, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii art. 6 - 66 din Legea nr. 633-XIII din 10 noiembrie 1995 "Cu privire la modul de urmărire a impozitelor, taxelor şi altor plăţi". În opinia autorului sesizării, stipulările Legii cu privire la modul de urmărire a impozitelor, taxelor şi altor plăţi sub formă de executare silită a plăţilor prin sechestrarea bunurilor plătitorului contravin prevederilor Constituţiei, încalcă principiile fundamentale privind proprietatea. În hotărîrea asupra cauzei examinate Curtea a specificat că Legea contestată stabileşte normele de drept şi principiile organizatorice de executare silită a plăţii impozitelor şi taxelor, care constituie sistemul fiscal al Republicii Moldova, precum şi a altor plăţi nevărsate în termen la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi în fondurile extrabugetare. Potrivit art. 46 alin. (2), (4) şi (5), art. 54 din Constituţie, drepturile şi libertăţile, inclusiv la proprietate, nu au un caracter absolut. Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrîns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, inclusiv pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Conform art. 58 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. Această obligaţie fundamentală are un caracter deosebit şi este determinată de natura publică a puterii de stat, stabilită de art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Constituţie. Impozitele şi taxele, percepute în conformitate cu legislaţia fiscală, reprezintă condiţia indispensabilă pentru existenţa statului, de aceea obligaţia de a plăti impozitele şi taxele, fixată în art. 58 alin. (1) din Constituţie, se extinde asupra tuturor contribuabililor ca o modalitate de revendicare necondiţionată de către stat a drepturilor sale. Deci, urmărirea contribuţiilor financiare nu poate fi calificată ca lipsirea proprietarului de bunuri în mod spontan, ci reprezintă o constrîngere necondiţionată de executare a plăţilor ce derivă din obligaţia constituţional-publică. Curtea a arătat că argumentele autorului sesizării, potrivit cărora organele fiscale de stat atentează la proprietatea persoanelor juridice şi fizice supuse fiscului, sînt neîntemeiate, deoarece pornirea executării silite a creanţelor fiscale se impune ca o necesitate în contextul stipulărilor art. 126-132 din Constituţie în vederea recuperării creanţelor fiscale restante, ca o modalitate de percepere a veniturilor bugetare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice, prevăzute de legea bugetară anuală. Articolele contestate din Legea nr. 633-XIII din 10 noiembrie 1995 au fost recunoscute constituţionale (M.O., 1998, nr. 16-17, art. 11). Au fost recunoscute constituţionale Legea privind Centrul de Analiză Bugetară şi Financiară nr. 923-XIII din 11 iulie 1996 şi Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 112-p din 29 octombrie 1996 despre promulgarea acestei legi. Temei pentru examinarea dosarului a servit sesizarea deputaţilor Victor Cecan, Ilie Stamat şi Victor Stepaniuc. Examinînd dosarul, Curtea a constatat că, potrivit legii sus-numite, în cadrul Parlamentului, în scopul acordării asistenţei de specialitate comisiilor şi deputaţilor în Parlament, a fost creat Centrul pentru Analiză Bugetară şi Financiară. Legea supusă controlului constituţionalităţii a fost votată şi adoptată potrivit procedurii prevăzute pentru legile ordinare. Întrucît prevederile Legii privind Centrul de Analiză Bugetară şi Financiară nu reglementează domenii ale relaţiilor sociale, care, potrivit dispoziţiilor exprese ale Constituţiei, necesită să fie reglementate prin lege organică, alegerea procedurii de adoptare a legii şi a categoriei acesteia - ordinară sau organică - ţine de latitudinea Parlamentului. Curtea a remarcat, de asemenea, că Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 216 din 5 august 1996, prin care legea a fost trimisă Parlamentului spre reexaminare, a fost abrogat prin Decretul nr. 330 din 29 octombrie 1996. Retragerea obiecţiilor nu poate servi drept temei pentru invocarea neconstituţionalităţii Decretului de promulgare a legii (M.O., 1998, nr. 94-95, art. 38). Prin hotărîrea sa Curtea a confirmat constituţionalitatea Legii nr. 114-XIV din 29 iulie 1998 "Pentru modificarea Legii privind investiţiile străine", contestată de deputatul Victor Cecan. Analizînd materialele dosarului, Curtea a constatat că la 6 iulie 1998 Guvernul, prin Hotărîrea nr. 744, a aprobat şi a prezentat Parlamentului spre examinare proiectul de lege pentru modificarea Legii privind investiţiile străine. În baza acestui proiect, Parlamentul, la 29 iulie 1998, a adoptat Legea respectivă. Prin modificarea introdusă au fost anulate unele facilităţi suplimentare. Art. 126 alin. (2) lit. h) din Constituţie, invocat de autorul sesizării, stabileşte că statul garantează inviolabilitatea investiţiilor persoanelor juridice şi fizice, inclusiv străine. Această inviolabilitate presupune că bunurile care fac obiectul investiţiilor (valuta ca element al operaţiunilor bancare, mecanismele tehnice, echipamentul, drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ş.a.) nu pot fi supuse altui regim de proprietate, decît cel existent. Investiţiile străine, deci, nu pot fi expropriate, naţionalizate sau supuse altor acţiuni decît prin lege şi numai în cazul apărării intereselor naţionale, cu condiţia obligatorie de a se acorda în asemenea cazuri compensaţii. Astfel, Curtea a menţionat că obiectul sesizării - anularea prin textul legii a unor facilităţi fiscale suplimentare, stabilite pentru unii investitori străini, - nu se referă la asigurarea inviolabilităţii investiţiilor lor (dreptul la proprietate), lucru garantat de art. 126 alin. (2) lit. h) din Constituţie, ci la particularităţile regimului fiscal, stabilit pentru venitul legal obţinut de investitorii străini în urma activităţii economice. Curtea a specificat că orice venit legal, dobîndit în urma unei activităţi, constituie sursă de impozitare şi, implicit, de finanţare a cheltuielilor publice, prevăzute prin bugetul de stat, în afara unor excepţii justificate, pe care le stabileşte legislativul. Legislativul reglementează raporturile juridice referitoare la regimul fiscal în baza art. 132 din Constituţie. Potrivit acestui articol, legislativul are libertatea de a stabili atît condiţii generale de impozitare pentru agenţii economici autohtoni, cît şi condiţii fiscale speciale, mai favorabile, pentru investitorii străini, important este însă că la stabilirea criteriilor de impozitare să nu fie încălcate dispoziţiile constituţionale referitoare la factorii economici de piaţă: libera iniţiativă economică şi concurenţa loială. Curtea a remarcat că în ceea ce priveşte stabilirea sau anularea unor facilităţi fiscale, suplimentare la cele prevăzute deja pentru investitorii străini, legislativul este în drept să aprecieze dacă regimul fiscal este sau nu este favorabil atragerii investiţiilor străine şi care ar putea fi efectele modificării acestuia. Totodată, Curtea a arătat că opţiunea legislativului pentru stabilirea unor regimuri fiscale speciale, atîta timp cît ele nu contravin principiilor constituţionale referitoare la economia de piaţă, nu poate face obiectul examinării de către Curte, deoarece aceasta ar însemna un amestec în activitatea legislativului. Curtea a recunoscut constituţională Legea nr. 114-XIV din 29 iulie 1998 (M.O., 1998, nr. 116-118, art. 45). La sesizarea unui grup de deputaţi în Parlamentul de legislatura a XIII-a, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii Hotărîrii Parlamentului nr. 1288-XIII din 22 iulie 1997 "Cu privire la Proiectul individual de reorganizare şi privatizare a Întreprinderii de Stat "Moldtelecom" (în continuare - "Proiectul individual"). Potrivit proiectului, Întreprinderea "Moldtelecom" urma să-şi restructureze activitatea şi să-şi actualizeze metodele manageriale prin reorganizare într-o societate pe acţiuni. Patrimoniul existent al Întreprinderii "Moldtelecom" va constitui cota-parte de 60% a statului în capitalul Societăţii "Moldtelecom", fondată împreună cu partenerul strategic. În conformitate cu Hotărîrea nr. 628 din 11 septembrie 1995, Guvernul dirijează procesul de selectare a unui partener strategic pentru Întreprinderea "Moldtelecom" printr-un tender internaţional. În opinia autorilor sesizărilor, unele prevederi ale Proiectului individual, parte integrantă a Hotărîrii Parlamentului, nu sînt conforme normelor constituţionale, şi anume: măsurile concrete preconizate în Proiectul individual vin în contradicţie cu principiile de bază ale proiectului însuşi, cu legile Republicii Moldova, prin urmare cu Constituţia ţării, ceea ce va avea consecinţe negative pentru economia ţării, securitatea naţională, suveranitatea statului, va leza drepturile şi libertăţile fundamentale. În cazul în care Societăţii "Moldtelecom" i se va acorda autorizaţia exclusivă pînă în anul 2005 pentru serviciile de telecomunicaţii de bază, pentru concurenţă sînt lăsate doar serviciile secundare, care constituie o parte neînsemnată în volumul total al serviciilor de telecomunicaţii. Înlocuirea monopolului de stat în domeniul telecomunicaţiilor cu monopolul Societăţii "Moldtelecom" cu capital mixt, preconizată în Proiectul individual, constituie o dovadă a ignorării principiului dirijării tranziţiei ramurii telecomunicaţiilor la regimul de concurenţă. Analizînd Hotărîrea Parlamentului, Curtea a constatat că prevederile Proiectului individual în partea referitoare la obiectivele politicii de ramură, strategia activităţii de ramură, în special, reorganizarea Întreprinderii "Moldtelecom" într-o societate pe acţiuni, procesul de selectare a unui partener strategic pentru Întreprinderea "Moldtelecom" prin intermediul unui tender public internaţional, aprobarea schemei de reglementare generală a activităţii ramurii telecomunicaţiilor sînt determinate de raporturile economice, sociale existente în ţară, sînt adecvate regimului constituţional din Republica Moldova şi sînt conforme cadrului legal în domeniu. Totodată, Curtea a relevat că nu se înscriu în cadrul legal prevederile Proiectului individual privind reglementarea serviciilor de telecomunicaţii închise concurenţei imediate, asigurarea unui statut special pentru Republica Moldova în sfera politicii corporative generale, transferului drepturilor de proprietate, direcţiilor strategice de activitate ale Societăţii "Moldtelecom". Deoarece reorganizarea Întreprinderii "Moldtelecom" prevede formarea în baza acesteia a unei societăţi pe acţiuni (întreprinderi mixte), este nejustificată din punct de vedere constituţional prevederea Proiectului individual, conform căreia Societăţii "Moldtelecom" i se acordă autorizaţie exclusivă pentru activitatea în domeniul telecomunicaţiilor internaţionale pînă în anul 2005. Conform art. 9 alin. (3), art. 126 alin. (1) şi (2) lit. b) din Constituţie, factorii de bază ai economiei sînt piaţa, libera iniţiativă economică, concurenţa loială, iar proprietatea privată şi proprietatea publică sînt antrenate în concurenţă liberă. Raportate la prevederile Constituţiei (art. 9, 126, 127 alin.(1) şi (2) privind economia de piaţă, libertatea şi ocrotirea formelor de proprietate, protecţia concurenţei loiale, sintagma "în special, în ce priveşte serviciile de telecomunicaţii închise concurenţei imediate" din alin. 1 cap. 1 titlul IV şi p.e) alin. 3 cap. 1 titlul V din Proiectul individual, care stipulează că statutul Societăţii "Moldtelecom" va asigura Republicii Moldova un statut special, inclusiv dreptul de veto în special asupra politicii corporative generale, transferului drepturilor de proprietate (care urmează să fie definite cu exactitate), precum şi asupra direcţiilor strategice de activitate, sînt nejustificate. Curtea a mai concluzionat că prevederile Proiectului individual nu încălcă normele constituţionale, potrivit cărora statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare (art. 30 din Constituţie). Acest obiectiv major - protejarea drepturilor omului (consumatorului) - este asigurat prin normele art. 4 şi art. 34 din Legea telecomunicaţiilor, titlul VI (cadrul legal) al Proiectului individual, art. 135 Cod penal. Aceste norme stabilesc în mod expres obligaţiile persoanelor care activează în domeniul telecomunicaţiilor, interdicţiile asupra conectării neautorizate, organele abilitate cu funcţii de control şi asigurarea confidenţialităţii convorbirilor, precum şi sancţiunile pentru încălcarea acestor norme. Din cele menţionate rezultă că prevederile Proiectului individual în acest domeniu nu contravin dispoziţiilor art. 30 din Constituţie. Este conformă cu art. 126 din Constituţie şi prevederea Proiectului individual privind dreptul pe care şi-l rezervă Guvernul de a vinde investitorului strategic o cotă suplimentară de 15% din acţiunile pe care le deţine în noua societate "Moldtelecom" (9% din totalul acţiunilor ei), deoarece protejarea intereselor naţionale în domeniu va fi asigurată prin deţinerea de către stat a cotei-părţi de 51 la sută din acţiunile Societăţii "Moldtelecom". Pentru temeiurile arătate, Curtea a recunoscut constituţională Hotărîrea Parlamentului nr. 1288-XIII din 22 iulie 1997 "Cu privire la Proiectul individual de reorganizare şi privatizare a Întreprinderii de stat "Moldtelecom". Totodată, au fost recunoscute neconstituţionale punctele 1, 2 şi cap. 2 titlul III din Anexa la Hotărîrea Parlamentului, sintagma "în special, în ce priveşte serviciile de telecomunicaţii închise concurenţei imediate" din Anexă şi punctul e) alin. 3 cap. 1 titlul V din Anexă (M.O., 1998, nr. 62-65, art. 27). Au fost recunoscute constituţionale Hotărîrea Parlamentului nr. 130-XIV din 31 iulie 1998 "Privind abilitarea Guvernului Republicii Moldova cu dreptul de a autoriza transportarea combustibilului nuclear prelucrat" şi Hotărîrea Guvernului nr. 861 din 14 august 1998 "Cu privire la autorizarea transportării combustibilului nuclear". Temei pentru examinarea dosarului au servit sesizările unui grup de deputaţi, care susţineau că prevederile actelor respective sînt neconstituţionale atît pentru motive de procedură, cît şi de fond. După părerea autorilor sesizărilor, Regulamentul Parlamentului nu stabileşte în mod expres că Guvernul prezintă Parlamentului spre examinare proiecte de hotărîri ale Parlamentului. Guvernul, este în drept să prezinte Parlamentului spre examinare doar proiecte de legi. În opinia lor, Legea privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515-XII din 16 iunie 1993 interzice tranzitul deşeurilor nucleare de orice fel, stipulînd, prin art. 77, că "Republica Moldova nu va admite pe teritoriul ei construirea de termocentrale atomice, amplasarea şi tranzitul armelor atomice, importul, amplasarea şi tranzitul deşeurilor nucleare de orice fel", iar Legea privind deşeurile de producţie şi menajere nr. 1347-XIII din 9 octombrie 1997 conţine definiţia "deşeuri", care înglobează noţiunea de "combustibil nuclear prelucrat". Pronunţîndu-se asupra problemelor ridicate, Curtea a subliniat că protecţia mediului înconjurător constituie o prioritate naţională, care vizează în mod direct condiţiile de viaţă şi de sănătate ale populaţiei, realizarea intereselor economice şi social-umane, precum şi capacitatea de dezvoltare durabilă a societăţii pe viitor. Parlamentul a adoptat Legea privind protecţia mediului înconjurător, care constituie cadrul juridic de bază general pentru elaborarea actelor normative speciale şi instrucţiunilor în probleme de protecţie a mediului. Prin art.77 din Legea sus-menţionată a fost interzis tranzitul pe teritoriul Republicii Moldova al deşeurilor nucleare de orice fel. La 27 august 1994 a intrat în vigoare Constituţia Republicii Moldova, care nu conţine norme speciale referitoare la materialul nuclear. În dezvoltarea cadrului legal privind protecţia mediului, legislatorul a adoptat Legea privind deşeurile de producţie şi menajere, în care se dă definiţia diferitelor tipuri de deşeuri, fără a se nominaliza însă deşeurile nucleare de orice fel. Totodată, legislatorul specifică în art.2 alin.(3) că "Gestionarea (utilizarea, evacuarea) deşeurilor radioactive, a sedimentelor apelor reziduale se efectuează în conformitate cu actele legislative în domeniu". Legislatorul a adoptat, de asemenea, un bloc de legi speciale şi a ratificat un şir de convenţii internaţionale, prin care a conturat un sistem complex de măsuri de protecţie a mediului, inclusiv în cazul utilizării materialului nuclear. Astfel, prin Legea cu privire la radioprotecţie şi securitate nucleară nr.1440-XIII din 24 decembrie 1997 legiuitorul a definit un şir de noţiuni din domeniul radioprotecţiei şi securităţii nucleare, inclusiv noţiunea de deşeuri radioactive, a numit instituţiile publice în calitate de organe competente să asigure protecţia mediului, a vieţii, sănătăţii şi securităţii populaţiei. Legea cu privire la transporturi nr.1194-XIII din 21 mai 1997, prin art.13 alin.(9), a stabilit că "Traficul în tranzit pe teritoriul Republicii Moldova al mărfurilor deosebit de periculoase (reziduuri radioactive, deşeuri ale produselor chimice nocive şi substanţelor toxice etc.) poate fi permis printr-o hotărîre specială a Guvernului de comun acord cu Parlamentul". Din perspectiva legilor şi a convenţiilor internaţionale examinate Curtea a conchis că, deşi a folosit noţiuni diferite: deşeuri nucleare de orice fel, deşeuri radioactive, combustibil nuclear prelucrat, reziduuri radioactive, legislatorul, stabilind atît procedurile necesare, cît şi autorităţile competente, a soluţionat chestiunea transportării materialului nuclear la diferite etape de prelucrare. În pofida prezenţei unor discrepanţe terminologice în actele legislative în domeniu, legislatorul a soluţionat pozitiv chestiunea abordată de autorii sesizării. Totodată, legislatorul a stabilit procedura concretă pentru fiecare tranzit individual de materiale de acest fel, impunînd adoptarea unei hotărîri speciale a Guvernului de comun acord cu Parlamentul. Această Hotărîre a Parlamentului, prin care Guvernul era abilitat cu dreptul de a elibera permis de transportare, nu constituie un act ce generează norme noi, ci, dimpotrivă, este întru totul subordonată legii. Ea indică subiectul (Guvernul) şi obiectul, stabilite de normele generale. Curtea a relevat că Hotărîrea Parlamentului nr.130-XIV, atît prin conţinutul său, cît şi prin forma sa juridică, nu constituie o derogare de la lege, ci este subordonată direct legii şi se încadrează atît în limitele cadrului legal, cît şi ale normelor constituţionale (art.60, 66, 72 din Constituţie) (M.O., 1998,nr. 90-91, art. 35). Curtea a examinat constituţionalitatea unor sintagme din art. 1 şi 3 ale Hotărîrii Parlamentului nr. 1181-XIII din 8 mai 1997 "Privind instituirea Comisiei pentru examinarea cazurilor de privatizare ilicită a unor obiecte" şi din Hotărîrea Parlamentului nr. 1198-XIII din 29 mai 1997 "Privind privatizarea ilicită a sanatoriului-profilactoriu "Legkovik" şi a constatat că Parlamentul, folosind noţiunea "abuz de serviciu" referitor la persoane concrete, nedispunînd de hotărîri ale instanţei judecătoreşti, pronunţate în procese judiciare publice, a înfăptuit, practic, faţă de aceste persoane justiţia, asumîndu-şi funcţiile autorităţii judecătoreşti. Curtea nu a pus la îndoială dreptul puterii legislative de a exercita controlul asupra activităţii executivului şi de a se pronunţa asupra activităţii Guvernului, în ansamblu, sau a unor membri ai lui, în particular. Or, aprecierea activităţii lor, utilizînd noţiuni ce sînt tratate de dreptul penal ca infracţiuni, cauze penale, constituie, în fond, învinuire de săvîrşire a unui delict şi impune soluţionarea cauzei penale de către instanţa de judecată, de aceea o astfel de apreciere constituie o derogare de la art. 21 şi 114 din Constituţie. Curtea a estimat, că aprecierea procesului de privatizare a sanatoriului-profilactoriu "Legkovik" drept ilicită, de asemenea, ţine de soluţionarea unui litigiu, adică de înfăptuirea justiţiei, şi intră în atribuţiile autorităţii judecătoreşti. Din aceste considerente cuvîntul "ilicit", utilizat pentru aprecierea procesului de privatizare a unui obiectiv în denumirea şi motivarea Hotărîrii nr. 1198-XIII, supuse controlului constituţionalităţii, şi în denumirea şi motivarea Hotărîrii Parlamentului nr. 1181-XIII din 8 mai 1997 "Privind instituirea Comisiei pentru examinarea cauzelor de privatizare ilicită a unor obiecte" a fost calificat de Curte drept neconstituţional. Prin art. 2 al acestei Hotărîri Parlamentul a stabilit că pentru încălcarea legislaţiei în vigoare în procesul privatizării sanatoriului-profilactoriu "Legkovik" se acordă vot de neîncredere fostului ministru al privatizării şi administrării proprietăţii de stat. De menţionat că art. 106 alin. (1) din Constituţie prevede că Parlamentul poate exprima vot de neîncredere Guvernului în ansamblu, şi nu unui membru al acestuia în parte. Curtea, de asemenea, a recunoscut neconstituţionale şi sintagma "abuz de serviciu" din art. 1 şi art. 3 şi propoziţia din art. 2 al aceleeaşi Hotărîri a Parlamentului, prin care pentru încălcarea legislaţiei în vigoare în procesul privatizării sanatoriului- profilactoriu "Legkovik", fostului ministru al privatizării şi administrării proprietăţii de stat i s-a acordat vot de neîncredere (M.O., 1998, nr. 12-13, art. 8). A fost recunoscută neconstituţională şi Hotărîrea Parlamentului nr. 1521-XIII din 19 februarie 1998 "Asupra Programului de acţiuni primordiale de protecţie a mediului în municipiul Chişinău pentru anii 1998-2001" (în continuare Programul A.P.P.M.), temei pentru examinarea dosarului servind sesizarea Guvernului. Potrivit acestei Hotărîri, Fundaţiei Ecologiste "Mold-Eco" şi Societăţii pe Acţiuni "Boeana-group", pentru anumite activităţi economice, li se acordau facilităţi fiscale anuale, iar în sarcina Curţii de Conturi se punea exercitarea controlului asupra folosirii mijloacelor financiare acumulate de către executorii Programului A.P.P.M. ca urmare a facilităţilor fiscale şi vamale acordate. Acţiunea Hotărîrii Parlamentului nr. 1521-XIII se extindea asupra întregului termen de realizare a Programului A.P.P.M. şi putea fi suspendată de Parlament, la recomandarea Curţii de Conturi, în baza raportului anual al acesteia, prezentat Parlamentului. Această stipulare înseamnă, de fapt, acordarea efectivă a înlesnirilor fiscale executorilor Programului A.P.P.M. Curtea a relevat că scutirea unor agenţi economici de obligaţiuni fiscale prin hotărîre a Parlamentului (şi nu prin lege) contravine principiilor consfinţite în art. 9 alin. (3), art. 66 lit.c) şi h), art. 126 alin. (2) lit.b) din Constituţie, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992 "Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi" şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 906-XII din 29 ianuarie 1992 "Privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei", în care se stipulează că statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, să protejeze concurenţa loială, creînd un cadru legislativ favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie. Potrivit art. 58 alin. (2) din Constituţie, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aуezarea justă a sarcinilor fiscale. Guvernul, conform art. 131 alin. (2) din Constituţie şi art. 12 pct. 3) din Legea cu privire la Guvern, este responsabil pentru executarea bugetului de stat şi prezintă Parlamentului proiectele de rectificare a legii bugetare anuale cu includerea estimării revizuite de venituri, de cheltuieli obligatorii şi de deficit sau de excedent rezultant. Avînd în vedere însă conţinutul Hotărîrii Parlamentului nr. 1521-XIII, organul împuternicit cu executarea bugetului de stat a fost exclus din procesul legislativ. Este evident, a relevat Curtea, că în cazul respectiv, prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1521-XIII, a fost ignorat principiul constituţional de separaţie şi colaborare a puterilor (M.O., 1998, nr. 96, art. 39). La sesizarea deputaţilor Ion Ungureanu, Eugen Rusu şi Victor Cecan, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii Hotărîrii Parlamentului nr. 1621-XIII din 2 aprilie 1998 "Privind intrarea în vigoare a unor acte legislative adoptate de Parlament". Din materialele dosarului reiese că la 26 februarie 1997 Parlamentul a adoptat Legea nr.1117-XIII "Privind bursele de mărfuri", iar la 20 noiembrie 1997 - Legea nr.1379-XIII "Privind amnistia unor categorii de persoane". Legile au fost prezentate Preşedintelui republicii spre promulgare. În temeiul art.93 alin.(2) din Constituţie, ambele legi au fost trimise Parlamentului spre reexaminare. În şedinţele plenare din 29 octombrie 1997 şi din 29 ianuarie 1998 Parlamentul a reexaminat legile respective şi le-a remis din nou Preşedintelui republicii pentru promulgare. Preşedintele republicii a trimis a doua oară legile nominalizate Parlamentului, care, după o nouă reexaminare, le-a trimis iarăşi şefului statului pentru promulgare. Ca urmare a refuzului repetat al Preşedintelui republicii de a promulga legile, Parlamentul, prin Hotărîrea nr.1621-XIII din 2 aprilie 1998, a dispus publicarea Legii nr.1117-XIII din 26 februarie 1997 şi Legii nr.1379-XIII din 20 noiembrie 1997 în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", cu specificarea că legile intră în vigoare la data indicată în textul lor. Pronunţîndu-se asupra obiectului sesizării, Curtea a apreciat că prin Hotărîrea nr. 1621-XIII din 2 aprilie 1998, supusă controlului constituţionalităţii, Parlamentul şi-a arogat atribuţii improprii. Nici art.66 din Constituţie, nici o altă dispoziţie constituţională nu atribuie astfel de prerogative legislativului. Potrivit art.74 alin.(3) din Constituţie, Parlamentul, adoptînd legile, conform procedurilor legale, este obligat să le trimită spre promulgare Preşedintelui Republicii Moldova. Hotărîrea nr.1621-XIII din 2 aprilie 1998 constituie o ingerinţă în activitatea puterii executive, în exercitarea prerogativelor constituţionale ale Preşedintelui republicii, o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 6 din Constituţie. Curtea a menţionat, de asemenea, că exerciţiul prerogativei atribuite Preşedintelui republicii prin art.93 alin.(1) din Constituţie nu este supus altei condiţii decît celei care rezultă din textul Legii Supreme. În virtutea caracterului imperativ al dispoziţiei constituţionale, Preşedintele este obligat să promulge legea adoptată de Parlament pe durata a cel mult două săptămîni de la data înregistrării ei la Preşedinţie sau de la data înregistrării la Preşedinţie în cazul reexaminării ei la cererea Preşedintelui (art.93 alin.(2). Dispoziţiile art. 93 din Constituţie sînt imperative, necondiţionate şi obligatorii atît pentru Preşedintele Republicii Moldova, cît şi pentru Parlament. După cum prevede art. 6 din Constituţie, toate autorităţile publice sînt obligate să respecte principiul separaţiei puterilor în stat. Constatînd că, prin adoptarea Hotărîrii nr. 1621-XIII din 2 aprilie 1998, legislativul a încălcat acest principiu, arogîndu-şi atribuţii improprii, Curtea a menţionat că şi Preşedintele republicii a încălcat acest principiu. Dispozitivul Hotărîrii Curţii Constituţionale nr. 9 din 26 februarie 1998 "Privind interpretarea unor prevederi ale art. 93 alin.(2) din Constituţie" prevede expres următoarele: "Conform art. 93 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, inclusiv ce ţin de procedura adoptării acesteia, este în drept să o trimită în termen de cel mult două săptămîni Parlamentului spre reexaminare, dar numai o singură dată. În cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată anterior, Preşedintele este obligat să promulge legea". Astfel, în contextul prevederilor legale existente, cererile repetate ale Preşedintelui Republicii Moldova adresate Parlamentului de a reexamina legile adoptate constituie o încălcare a procedurii stabilite şi, în consecinţă, o ingerinţă în activitatea legislativului. Constituţia nu abilitează Preşedintele republicii cu prerogativa de a aprecia legalitatea sau ilegalitatea acţiunilor legislativului din punctul de vedere al respectării procedurii legislative şi al corespunderii lor dispoziţiilor constituţionale. Asupra constituţionalităţii legii adoptate, atunci cînd există divergenţe de opinii, în baza art. 135 din Constituţie, se pronunţă Curtea Constituţională. În cazul examinat, refuzul repetat al Preşedintelui de a promulga legile, remiţîndu-le Parlamentului pentru reexaminare (cu menţiunea că a fost încălcată procedura de votare), contravine dispoziţiilor constituţionale. Pentru considerentele expuse, Curtea a recunoscut drept neconstituţională Hotărîrea Parlamentului nr. 1621-XIII din 2 aprilie 1998 şi a indicat că Preşedintele Republicii Moldova va promulga Legea nr. 1117-XIII din 26 februarie 1997 şi Legea nr. 1379-XIII din 20 noiembrie 1997 (M.O., 1998, nr. 70,art. 33). A fost recunoscut neconstituţional şi punctul 1 din Hotărîrea Parlamentului nr. 1596-XIII din 10 martie 1998 "Cu privire la acoperirea cheltuielilor suportate de S.A. "Livada" şi deblocarea activităţii ei". Temei pentru examinarea acestui dosar a servit sesizarea Guvernului, care a considerat că Hotărîrea adoptată de Parlament, prin conţinutul şi esenţa problemelor abordate, contravine art. 6 din Constituţie, precum şi principiului constituţional de delimitare a competenţelor între organele supreme ale puterii de stat. Curtea a menţionat că Hotărîrea respectivă a Parlamentului a fost adoptată în scopul scutirii Societăţii pe Acţiuni "Livada" de achitarea datoriei pentru creditul alocat şi de plata penalităţilor la datoriile calculate Societăţii pe Acţiuni "Livada", dar netransferate la bugetul public naţional. Apreciind în pct.1 al Hotărîrii restanţele la achitarea creditului în sumă de 2 603,4 mii lei drept pierderi, suportate de Societatea pe Acţiuni "Livada", Parlamentul a dispus ca acestea să fie acoperite din fondul de rezervă al Guvernului, suma menţionată urmînd să fie folosită pentru stingerea creditului. Parlamentul, însă, nu este abilitat prin Constituţie cu exercitarea unor asemenea împuterniciri, în plus, aceasta contravine principiului separaţiei puterilor. Potrivit art.37 din Legea nr.847-XIII din 24 mai 1996 "Privind sistemul bugetar şi procesul bugetar" şi art.4 din Regulamentul "Cu privire la modul de utilizare a mijloacelor din fondul de rezervă al Guvernului", aprobat prin Legea nr.1228-XIII din 28 iunie 1997, mijloacele din fondul de rezervă se alocă numai în baza deciziilor Guvernului. Întrucît, potrivit legislaţiei în vigoare, fondul de rezervă se aprobă prin Legea cu privire la bugetul anual (art.22 alin.(1) din Legea nr.847-XIII din 24 mai 1996), modificarea acestuia, conform prevederilor Constituţiei, constituie obiectul reglementării legale. Substituirea reglementării legale printr-un act subordonat legii, aşa cum este hotărîrea Parlamentului, este inadmisibilă. Curtea a menţionat că în Hotărîrea respectivă a Parlamentului sînt abordate chestiuni de ordin jurisdicţional referitoare la aspectul juridico-civil, care urmau să fie soluţionate pe cale judiciară. Adoptînd această hotărîre, Parlamentul si-a arogat atribuţiile autorităţii judecătoreşti. Astfel, punctul 1 din Hotărîrea Parlamentului nr.1596-XIII din 10 martie 1998 "Cu privire la acoperirea cheltuielilor suportate de Societatea pe Acţiuni "Livada" şi deblocarea activităţii ei" contravine art.6, 7 şi 114 din Constituţie, fapt pentru care, a fost recunoscut neconstituţional (M.O., 1999, nr. 1-2, art. 4). II. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII DECRETELOR PREŞEDINTELUI REPUBLICII MOLDOVA (art.135 alin.(1) lit.a) din Constituţie) La sesizarea deputatului Victor Cecan, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.315 din 8 noiembrie 1994 "Cu privire la crearea pe lîngă Guvernul Republicii Moldova a Consiliului coordonator în problemele combaterii criminalităţii şi corupţiei, menţinerii ordinii de drept", a Hotărîrii Guvernului nr.837 din 21 noiembrie 1994 "Privind unele măsuri de combatere a criminalităţii şi asigurării ordinii de drept în Republica Moldova" (cu modificările ulterioare) şi a Regulamentului acestui Consiliu, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.736 din 5 august 1997. În procesul examinării dosarului, Curtea a constatat că Preşedintele Republicii Moldova, propunînd crearea pe lîngă Guvern a unui consiliu coordonator pentru combaterea criminalităţii şi corupţiei şi asigurarea ordinii de drept, a urmărit scopul de a apăra democraţia, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În conformitate cu art.10 din Legea securităţii statului nr.618-XIII din 31 octombrie 1995, Preşedintele republicii este responsabil de starea securităţii statului în limitele atribuţiilor stabilite de legislaţie. Potrivit legii precitate, şeful statului ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii statului, conlucrarea autorităţilor publice în domeniul securităţii statului. Prin urmare, Decretul prezidenţial nr.315 din 8 noiembrie 1994 este conform art.88 lit.j) din Constituţie şi prevederilor Legii securităţii statului nr.618-XIII din 31 octombrie 1995 şi a fost calificat drept constituţional. Au fost recunoscute constituţionale şi Hotărîrea Guvernului nr.837 din 21 noiembrie 1994 şi Regulamentul Consiliului coordonator pentru combaterea criminalităţii şi corupţiei şi asigurarea menţinerii ordinii de drept pe lîngă Guvernul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.736 din 5 august 1997 (M.O., 1998 nr. 109-110, art. 44). La sesizarea a 22 de deputaţi în Parlament, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii Decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr.146 din 10 mai 1995 "Cu privire la numirea Primăriei municipiului Chişinău". Pronunţîndu-se asupra obiectului, sesizării, Curtea a menţionat că Legea Supremă consfinţeşte eligibilitatea drept principiu democratic de bază al funcţionării administraţiei publice locale. Primarii oraşelor (municipiilor) şi satelor (comunelor) şi consilierii consiliilor raionale, orăşeneşti (municipale) şi săteşti (comunale) sînt aleşi de cetăţeni în condiţiile legii. Prin urmare, Constituţia stabileşte clar că autorităţile administraţiei publice locale sînt eligibile. Din dispoziţiile constituţionale citate rezultă că Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 146 din 10 mai 1995 "Cu privire la numirea Primăriei municipiului Chişinău", atît prin titlu, cît şi prin conţinut, contravine art. 2 alin. (1), art. 38, 109, 112 şi 113 din Constituţie. Numind prin decret primarul municipiului Chişinău, viceprimarii, secretarul şi membrii primăriei, Preşedintele şi-a depăşit competenţele prevăzute de Constituţie. Pentru motivele arătate, Curtea a recunoscut neconstituţional Decretul Preşedintelui Republicii Moldovanr. 146 din 10 mai 1995 (M.O., 1998, nr. 111-113, art. 45). III. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII HOTĂRÎRILOR ŞI DISPOZIŢIILOR GUVERNULUI (art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie) La 3 martie 1998 Guvernul a adoptat Hotărîrea nr. 243 "Cu privire la măsurile urgente de realizare a Legii bugetului pe anul 1998". Conform pct. 5 alin. 5 din această Hotărîre, Ministerul Învăţămîntului, Tineretului şi Sportului urma să reexamineze planurile de studii pentru învăţămîntul primar, gimnazial, mediu general şi liceal şi să prevadă trecerea unor ore din componentul şcolar şi a orelor de cerc la prestări contraplată. Această hotărîre a fost contestată de deputatul Simion Dragan. Autorul sesizării susţinea că, potrivit art. 35 alin. 4 din Constituţie, învăţămîntul de stat în Republica Moldova este gratuit şi că prin Hotărîrea Guvernului s-a încălcat această prevedere constituţională. Curtea a estimat că potrivit art. 35 alin. (4) din Constituţie, "învăţămîntul de stat este gratuit", iar alin. (1) din acelaşi articol prevede că "dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare". Acelaşi articol (alin. 5) stipulează în mod imperativ că toate instituţiile de învăţămînt - statale şi nestatale - se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea numai în condiţiile legii. Concepţia dezvoltării învăţămîntului în Republica Moldova, aprobată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 337-XIII din 15 decembrie 1994, şi Legea învăţămîntului nr. 547-XIII din 21 iulie 1995 prevăd că învăţămîntul primar şi gimnazial (clasele I-IX) este obligatoriu şi asigură tuturor copiilor standardul educaţional necesar. Curtea a relevat că argumentele sesizării sînt convingătoare, şi a apreciat drept neconstituţional pct. 5 alin. 5 din Hotărîrea Guvernului nr. 243 din 3 martie 1998 (M.O., 1998, nr. 94-95, art. 37). A fost recunoscută neconstituţională şi Hotărîrea Guvernului nr. 692 "Cu privire la modul de arendare a bunurilor publice şi cuantumului arendei", adoptată la 24 iulie 1997 (cu modificările şi completările operate prin Hotărîrea Guvernului nr. 1052 din 11 noiembrie 1997). Hotărîrea menţionată a fost contestată de deputaţii Ion Ungureanu, Eugen Rusu şi Nicolae Andronic. Curtea, analizînd conţinutul Hotărîrii Guvernului şi prevederile Regulamentului, aprobat prin aceasta, a constatat că actul normativ contestat, de fapt, substituia reglementările stabilite de Legea nr. 861-XII "Cu privire la arendă", adoptată la 14 ianuarie 1992. Prin această Lege se reglementează relaţiile de arendă, sînt stabilite obiectele şi subiecţii relaţiilor de arendă, drepturile şi obligaţiile lor. Legea (art. 7) stabileşte că documentul de bază ce reglementează relaţiile dintre persoana care dă în arendă şi arendaş este contractul de arendă, ce reprezintă acţiunea părţilor cu drepturi egale. Normele imperative ale Hotărîrii Guvernului privind recalcularea cuantumului arendei şi necesitatea operării în legătură cu aceasta a modificărilor respective în contractele de arendă contravin art. 1 alin. (3), art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea a apreciat ca nejustificat şi dreptul pe care şi l-a arogat Guvernul de a stabili modul de arendare a bunurilor publice şi cuantumul arendei, de a obliga agenţii economici de stat, instituţiile bugetare, toate societăţile economice cu cotă preponderent publică, care au încheiat contracte de arendă a obiectivelor de stat, să recalculeze cuantumul arendei conform Regulamentului adoptat, să opereze modificări în contractele de arendă deja încheiate, precum şi să înregistreze în mod obligatoriu aceste contracte la organele abilitate de Guvern, deoarece, potrivit prevederilor art. 33 din Legea cu privire la proprietate, dreptul exclusiv de a stabili modul de posedare, de folosire şi de administrare a proprietăţii de stat aparţine organului legislativ al ţării. Prin urmare, Guvernul şi-a depăşit competenţele şi s-a implicat în activitatea puterii legislative (M.O., 1998, nr. 22-23, art. 12). La 13 august 1997 Guvernul a adoptat Hotărîrea nr. 777 "Privind perfecţionarea mecanismului de reglementare a comerţului exterior". Conform pct. 1 alin. 4 din Hotărîrea menţionată, cu începere de la 1 octombrie 1997, importul băuturilor alcoolice şi articolelor din tutun urma să se efectueze numai de către distribuitorii autorizaţi ai producătorilor produselor respective, care dispuneau de un fond statutar de peste 500 mii lei şi posedau licenţe pentru acest gen de activitate. Prin pct. 1 alin. 6 din Hotărîre se interzicea, începînd cu 1 ianuarie 1998, importul şi comercializarea mărfurilor alimentare şi industriale de larg consum fără menţiunea în limba oficială a statului pe etichetă, ambalaj şi în documentele de însoţire a mărfurilor, care să cuprindă: denumirea produsului, cantitatea, conţinutul de calorii, data preparării, termenul de valabilitate etc. Hotărîrea stipula, totodată, că pentru eliberarea licenţelor de export-import, a certificatelor de origine se percepe o taxă în mărime de 0,1% din valoarea mărfurilor exportate sau importate şi că ministerele respective au dreptul să utilizeze 15% din încasări pentru procurarea formularelor internaţionale, elaborarea programelor şi realizarea unor măsuri concrete de promovare a exportului de mărfuri. Examinînd materialele dosarului, Curtea a subliniat că Legea Supremă a ţării, prin art. 126 alin. (2) lit. b) stabileşte obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie. Principiile activităţii economice externe sînt prevăzute în art. 5 din Legea nr. 849-XII din 3 ianuarie 1992 "Privind bazele activităţii economice externe în Republica Moldova", care stipulează că activitatea economică externă se bazează pe egalitatea juridică a tuturor subiecţilor activităţii economice externe, indiferent de forma de proprietate. Prin sintagma "a tuturor subiecţilor" se înţelege că statul trebuie să asigure egalitatea subiecţilor activităţii economice externe nu numai indiferent de forma de proprietate, dar şi indiferent de situaţia lor financiară. Curtea a apreciat că Guvernul, prin Hotărîrea sa, a creat, de fapt, condiţii pentru monopolizarea acestui gen de activitate de către unii agenţi economici. De asemenea, Curtea a constatat că prevederile pct. 1 alin. 4 din Hotărîrea Guvernului nr. 777 din 13 august 1997 contravin nu numai art. 126 alin. (2) lit. b) din Constituţie, dar şi dispoziţiilor legilor precitate. Curtea a apreciat că şi punctul 2 din hotărîrea respectivă a Guvernului nu este conform art. 130 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, taxele, ca şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor raioanelor, oraşelor şi satelor, se stabilesc, conform legii, de organele reprezentative respective. Guvernul nu este organ reprezentativ, deci prin stabilirea unei astfel de taxe el şi-a depăşit competenţele. Pentru motivele arătate, este în vădită contradicţie cu art. 132 alin. (1) din Constituţie şi pct. 6 din Regulamentul cu privire la licenţierea importului de băuturi alcoolice şi articole din tutun (anexa nr. 4 la Hotărîrea Guvernului nr. 777 din 13 august 1997), conform căruia pentru obţinerea licenţei de import agenţii economici urmau să transfere în bugetul de stat o taxă în mărime de 200 mii lei. Curtea a calificat drept neconstituţionale prevederile pct. 2 din Hotărîrea Guvernului şi în partea ce se referă la modul de administrare şi utilizare a încasărilor provenite de la eliberarea licenţelor. În conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie, formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sînt reglementate prin lege. Or, reglementarea modalităţii de administrare, utilizare şi control asupra resurselor financiare ale statului de către Guvern contravin principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat (art. 6 din Constituţie) (M.O., 1998, nr. 50-51, art. 22). La sesizarea deputatului în Parlamentul de legislatura a XIII-a Leonid Tabară, Curtea a exercitat controlul constituţionalităţii Hotărîrii Guvernului nr. 213 din 4 aprilie 1995 "Privind operarea unor modificări în Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 767 din 10 decembrie 1993". În conformitate cu pct. 3 din Hotărîrea C.C. al P.C.M. şi Consiliului de Miniştri al RSSM nr. 155 din 20 aprilie 1987 "Despre măsurile de ameliorare a lucrului pieţelor colhoznice în R.S.S. Moldovenească" s-a considerat oportun de a transmite pieţele colhoznice din gestiunea Ministerului Comerţului în gestiunea Uniunii Asociaţiilor de Consum din Republica Moldova (MOLDCOOP). Întru executarea Legii nr. 459-XII din 22 ianuarie 1991 "Cu privire la proprietate" şi în scopul restituirii patrimoniului statului, Guvernul, prin Hotărîrea nr. 767 din 10 decembrie 1993 "Cu privire la unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii comerciale a pieţelor colhoznice din raza teritorială a primăriilor oraşelor", a decis să restituie, cu titlu gratuit, primăriilor orăşeneşti proprietatea statului, pieţele orăşeneşti, transmisă în 1987 MOLDCOOP-ului. Prin Hotărîrea nr. 213 din 4 aprilie 1995 Guvernul a modificat Hotărîrea nr. 767 din 10 decembrie 1993, restituind, cu titlu gratuit, primăriilor oraşelor Bender, Bălţi, Cahul, Chişinău, Orhei, Tiraspol proprietatea statului din pieţele acestora. Totodată, s-a indicat că pieţele Uniunii Asociaţiilor de Consum (MOLDCOOP), situate în centrele raionale, localităţile de tip orăşenesc, sate, nu pot fi privatizate sau transmise structurilor de stat ori altor structuri fără acordul proprietarului. Analizînd cazul, Curtea a constatat că MOLDCOOP-ului, prin alin. 2 pct. 1 din Hotărîrea Guvernului nr. 213 din 4 aprilie 1995, de facto i se recunoaşte dreptul la proprietate, care, potrivit art. 46 alin. (1) din Constituţie, este garantat de stat. Dreptul la proprietatea privată şi protecţia acesteia presupune, de asemenea, că nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită, potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 46 alin. (2) din Constituţie). Întrucît dispoziţia alin. 2 pct. 1 din Hotărîrea Guvernului nu aduce atingere proprietăţii publice, ea este recunoscută constituţională. Curtea a constatat însă că, raportate fiind la dispoziţiile constituţionale menţionate, prevederile pct. 1 alin. 1 din Hotărîrea respectivă a Guvernului sînt neconstituţionale. Dispoziţiile Legii Supreme prevăd că regimul juridic general al proprietăţii se reglementează prin lege organică adoptată de Parlament (art. 72 alin. (3) lit. i) şi, prin urmare, toate reglementările raporturilor patrimoniale prin acte normative subordonate legii trebuie efectuate în cadrul legal stabilit (M.O., 1998, nr. 69, art. 30). A fost apreciată drept neconstituţională Hotărîrea Guvernului nr. 320 din 10 iunie 1996 "Privind modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei cauzate lucrătorilor în urma mutilării sau altor vătămări ale sănătăţii, căpătate în timpul exercitării obligaţiunilor de serviciu", modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei, aprobat prin această hotărîre, precum şi Anexa "Mărimile salariului mediu pe ţară aplicate la determinarea coeficienţilor de recalculare a sumei de compensare a pagubei...". Sesizarea asupra hotărîrii în cauză a fost depusă de Curtea Supremă de Justiţie, la demersul judecătoriei sectorului Botanica din municipiul Chişinău. Curtea a relevat că Hotărîrea Guvernului aduce atingere drepturilor cetăţenilor, cărora anterior le-a fost stabilit cuantumul sumei compensării pagubei cauzate prin vătămarea sănătăţii, deoarece noul mod de recalculare a pagubelor cu aplicarea coeficientului individual, instituit prin hotărîrea în cauză a Guvernului, influenţa mărimea compensaţiei şi nivelul asistenţei sociale a persoanei accidentate. Or, potrivit prevederilor constituţionale, protecţia intereselor persoanei care a avut de suferit în asemenea cazuri este asigurată numai pe cale legislativă. Mai mult decît atît, potrivit art. 72 lit. j) din Constituţie, măsurile de protecţie socială a populaţiei, condiţiile şi mecanismul de asistenţă socială sînt sfere independente ale reglementării judiciare şi ele urmează să fie determinate de către Parlament - organul legislativ al ţării. Analiza acestor prevederi denotă că Guvernul, adoptînd Hotărîrea în cauză, şi-a depăşit competenţele şi s-a implicat în activitatea puterii legislative, întrucît chestiunile supuse examinării ţin exclusiv de competenţa Parlamentului şi se soluţionează numai prin lege. Astfel, Hotărîrea Guvernului nr. 320 din 10 iunie 1996 nu corespunde art. 6, 47 alin. (2), 72 alin. (3) lit. j) din Constituţie (M.O., 1998, nr. 12-13, art. 9). Alte patru hotărîri ale Guvernului, examinate la sesizarea deputatului Victor Cecan, au fost declarate constituţionale. Una din ele este hotărîrea nr. 523 din 4 iunie 1998, prin care Guvernul a aprobat Programul său de activitate pentru anii 1998-2001, obligînd ministerele, departamentele şi organele administraţiei publice locale să întreprindă măsurile necesare pentru realizarea lui (M.O., 1998, nr. 103-104, art. 43). A fost recunoscută constituţională şi Hotărîrea Guvernului "Cu privire la atribuţiile Prim-ministrului, viceprim-miniştrilor şi ministrului de stat" nr. 519 din 28 mai 1998, prin care au fost repartizate atribuţiile între actualii Prim-ministru, viceprim-miniştri şi ministrul de stat (M.O., 1998, nr. 97-98, art. 40). Curtea a recunoscut şi constituţionalitatea Hotărîrii Guvernului nr. 695 din 24 iunie 1998 "Cu privire la instituirea reprezentanţelor comercial-economice ale Republicii Moldova peste hotare" şi a Regulamentului Reprezentanţei comercial-economice a Republicii Moldova peste hotare. Prin această hotărîre, în scopul extinderii şi aprofundării relaţiilor comerciale şi economice cu alte state, se permite instituirea reprezentanţelor comercial-economice în străinătate. Tot prin Hotărîrea precitată a fost aprobat Regulamentul Reprezentanţei. Conducerea şi controlul asupra activităţii reprezentanţelor comercial-economice se pun în sarcina Ministerului Economiei şi Reformelor (M.O., 1998, nr. 100-102, art. 41). IV. HOTĂRÎRI DE INTERPRETARE A CONSTITUŢIEI (art.135 alin.(1) lit.b) din Constituţie) La sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, Curtea Constituţională a interpretat art.20 din Constituţie. Necesitatea interpretării prevederilor acestui articol a fost determinată de apariţia dificultăţilor în soluţionarea litigiilor de muncă. Potrivit art. 66 lit.j) din Constituţie, Parlamentul "alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege". Constituţia nu prevede modalitatea de eliberare din funcţie a conducătorilor numiţi de Parlament. În sesizarea Curţii Supreme de Justiţie se susţine că atît Codul muncii, cît şi Regulamentul de activitate al Comisiei guvernamentale pentru examinarea litigiilor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.565 din 20 iunie 1997, stabilesc o modalitate diferită de cea prevăzută de Constituţie de soluţionare a litigiilor de muncă ale unor categorii de funcţionari publici, fie că impun aplicarea unor acte normative neconstituţionale nesusceptibile controlului constituţionalităţii. Avînd în vedere că în procesul examinarii litigiului de numire şi eliberare din funcţie a preşedintelui Companiei de Stat "Teleradio-Moldova" şi a directorului general al Televiziunii au apărut diferite interpretări ale art. 20 din Constituţie referitoare la limitele accesului la justiţie şi competenţa instanţelor judecătoreşti la soluţionarea litigiilor de muncă, Curtea Supremă de Justiţie a cerut interpretarea art. 20 din Constituţie în următoarele aspecte: care sînt restricţiile pentru accesul la justiţie şi trebuie ele să fie indicate expres în lege sau nu? Conducătorii aleşi, confirmaţi sau numiţi în funcţie prin hotărîrile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile Guvernului, hotărîrile altor autorităţi publice centrale se pot adresa direct instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea litigiilor de muncă? Au acces la justiţie reclamanţii în cauza civilă respectivă? În hotărîrea sa Curtea a constatat că dispoziţiile art. 20 alin.(2) din Constituţie garantează tuturor titularilor de drepturi civile accesul liber la justiţie în soluţionarea litigiilor de muncă. Acest drept nu poate fi limitat de nici o lege. Stabilirea unor proceduri speciale sau a jurisdicţiei constituţionale pentru persoanele oficiale de stat, exponente ale unui interes politic şi public deosebit, numite în funcţie prin hotărîrile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile Guvernului, care sînt emise în exerciţiul atribuţiilor prevăzute direct de normele Constituţiei sau de alte legi, nu constituie o limitare a accesului la justiţie (M.O.,1998, nr. 56-59, art. 24). Deputatul Victor Stepaniuc a solicitat interpretarea art.74 alin.(1) şi (2), art.82 alin.(1), art.143 alin.(1) din Constituţie şi în special a sintagmei "majoritatea parlamentară", cu care se operează în aceste articole. Deoarece Curtea s-a pronunţat deja asupra art.74 alin.(1) şi (2) şi, implicit, asupra art.143 alin.(1) din Constituţie, prin hotărîrile nr.26 din 13 octombrie 1997 şi nr.9 din 26 februarie 1998, si a considerat că ele nu necesită o interpretare suplimentară, ea s-a limitat la elucidarea sensurilor sintagmei "majoritatea parlamentară" din art.82 alin.(1) din Constituţie. Curtea a apreciat că această sintagmă se referă expres la activitatea partidelor, organizaţiilor social-politice, blocurilor electorale reprezentate în Parlament, care îşi propun înfăptuirea unor obiective programatice şi au vocaţia de a determina sau influenţa cursul evenimentelor social-politice. În urma interpretării teleologice a dispoziţiilor art.82 alin.(1) din Constituţie, Curtea a conchis că ele prevăd procedura de desemnare a candidatului pentru funcţia de Prim-ministru şi de numire a Guvernului. Preşedintele republicii este obligat să consulte Parlamentul, iar acesta, la rîndul său, este obligat să-şi expună părerea asupra candidaturii propuse. Cadrul legislativ nu reglementează însă modalităţile, procedeele şi formele consultării majorităţii parlamentare, ele rămînînd la discreţia părţilor. Astfel, prin sintagma "majoritatea parlamentară" se înţelege majoritatea absolută a deputaţilor aleşi în Parlament, care, în baza dispoziţiilor constituţionale, pot acorda vot de încredere Guvernului şi Prim-ministrului, desemnat de Preşedintele republicii. Totodată, Curtea a menţionat că Preşedintele Republicii Moldova este în drept să consulte forţele politice reprezentate în Parlament şi întregul corp de deputaţi. În baza celor expuse, Curtea a hotărît că prin sintagma "majoritatea parlamentară", cuprinsă în art.82 alin.(1) din Constituţie, se înţelege numărul de deputaţi ce constituie jumătate plus unu din numărul total de deputaţi aleşi în Parlament (M.O., 1998, nr. 69, art. 31). La sesizarea deputatului Valeriu Pleşca, Curtea a interpretat art.76 din Constituţie "Intrarea în vigoare a legii". Autorul sesizării afirma că în activitatea legiuitoare a Parlamentului au avut loc cazuri de adoptare a actelor legislative cu acţiune retroactivă. Ca exemplu el invoca Legea nr.1569-XIII "Privind modificarea şi completarea Legii bugetului pe anul 1998", adoptată la 26 februarie 1998 şi publicată la 19 martie 1998, care, prin art.II, stabilea că prevederile art.I din această lege (cu excepţia cîtorva puncte) se aplică de la 12 februarie 1998. Unele prevederi din art. I se refereau la schimbarea modului de percepere a impozitelor, care în consecinţă a influenţat negativ condiţiile de activitate a contribuabililor. Potrivit art. 7 alin.3 din Legea privind bazele sistemului fiscal, legile care prevăd schimbarea mărimii plăţilor fiscale şi schimbarea răspunderii pentru încălcarea legislaţiei fiscale nu au putere retroactivă. Art. 1 alin. 4 din Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale, de asemenea, stipulează că actele oficiale intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul lor. În hotărîrea sa Curtea a menţionat că principiul neretroactivităţii legii, consacrat expres în art.22 din Constituţie, urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la adîncirea securităţii juridice, a certitudinii în raporturile interumane. Principala valoare a ordinii de drept constă în posibilitatea oferită fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite. Avînd în vedere că nepublicarea legii atrage după sine inexistenţa acesteia, data intrării în vigoare, prevăzută în textul unei legi, nu poate fi decît posterioară publicării sale în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Or, nu poate fi în vigoare legea care a priori intră în contradicţie cu principiul constituţional privind publicarea legii. Pentru considerentele expuse, Curtea a hotărît că intrarea în vigoare a legii conform art. 76 din Constituţie semnifică următoarele: legea adoptată în conformitate cu art. 74 şi promulgată în conformitate cu art. 93 din Constituţie urmează a fi publicată în mod obligatoriu în M. O. Legea publicată în M.O. intră în vigoare la data publicării, inclusiv în cazurile cînd această dată nu este prevăzută expres în textul legii, ori la data prevăzută în textul ei, dar care nu poate precede data publicării legii. Modul de intrare în vigoare a legii se referă atît la lege în întregime, cît şi la părţile ei componente (M.O., 1998, nr. 100-102, art. 42). La cererea deputatului Victor Cecan Curtea a interpretat prevederile a trei articole din Constituţie - art.41 alin.(1), art.85 alin.(1) şi art.93 alin.(2). Avînd în vedere că, potrivit prevederilor art.72 alin.(3) din Constituţie, atît organizarea şi funcţionarea partidelor, cît şi sistemul electoral ţin de domeniul legilor organice (lit.a) şi lit.g) din articolul numit), autorul sesizării ajunge la concluzia că libera asociere a cetăţenilor în partide şi în alte organizaţii social-politice nu poate fi condiţionată de legea organică cu privire la partide. Numai participarea partidelor şi organizaţiilor social-politice la alegeri poate fi condiţionată, dar în acest caz, susţinea autorul sesizării, condiţionarea urmează să fie stabilită în legea privind sistemul electoral. În scopul stabilirii voinţei autentice a legislatorului constituant, la examinarea art. 41 alin. (1) în aspectul solicitat de autorul sesizării, Curtea a reţinut că Constituţia, prin art. 41, statuează expres că cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice, iar prin art. 42 - că orice salariat are dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate. Avînd în vedere importanţa partidelor şi altor organizaţii social-politice în viaţa societăţii, faptul că pluralismul politic este o garanţie a democraţiei constituţionale, Constituţia a stabilit că organizarea şi funcţionarea partidelor politice se reglementează prin lege organică (art. 72 alin. (3) lit.g). Astfel, organizarea şi funcţionarea partidelor politice sînt supuse reglementărilor constituţionale şi legale. Curtea a menţionat că stabilirea unor criterii ce ţin de organizarea şi funcţionarea partidului politic (modul de creare, scopul creării, existenţa unui patrimoniu, unei structuri de sine stătătoare, înregistrarea, principiul reprezentativităţii) derivă direct din dreptul Parlamentului de a le reglementa prin lege organică. Referitor la criteriul invocat de autorul sesizării privind condiţionarea asocierii libere în partide politice prin reprezentativitatea membrilor lor, Curtea a constatat că principiul reprezentativităţii nu contravine dreptului constituţional de asociere liberă a cetăţenilor, dar ar putea fi neconstituţional, dacă prin efectele sale ar conduce la suprimarea dreptului de asociere sau la efecte similare cu o asemenea suprimare. Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că stabilirea prin legea organică privind organizarea şi funcţionarea partidelor politice a unor criterii ce ţin de dobîndirea de către acestea a statutului de persoană juridică nu poate servi drept impediment în realizarea dreptului la libera asociere a cetăţenilor în partide politice, prevăzut de art.41 alin.(1) din Constituţie. Curtea a mai reţinut că sistemul electoral, care, potrivit art. 72 alin. (3) lit. a) din Constituţie, se reglementează prin lege organică, înglobează modul de organizare şi desfăşurare, condiţiile generale de participare a tuturor concurenţilor electorali, inclusiv a partidelor politice, la campania electorală pentru alegerea diferitelor autorităţi. Astfel, Curtea a constatat că, prin prisma reglementărilor constituţionale din art. 41 alin. (1), 72 alin. (3) lit. a) şi g), modul de participare a partidelor politice la alegeri urmează să fie reglementat prin lege organică, după cum se prevede în art. 72 alin. (3) lit. a) din Constituţie. Pentru motivele expuse, Curtea a hotărît că reglementarea juridică a modului şi condiţiilor de participare a partidelor şi altor organizaţii social-politice la alegeri se efectuează în baza prevederilor unei legi organice conform art. 72 alin. (3) lit. a) din Constituţie, iar stabilirea prin lege organică, prevăzută în art.72 alin.(3) lit.g) din Constituţie, a criteriului reprezentativităţii pentru înregistrarea partidelor şi organizaţiilor social-politice nu este prin sine însuşi un impediment în exercitarea dreptului cetăţenilor la libera asociere în partide şi în alte organizaţii social-politice, drept consfinţit în art. 41 alin. (1) din Constituţie (M.O., 1999, nr. 1-2, art.1). În ceea ce priveşte noţiunea de "blocare a procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni" din art.85 alin.(1) din Constituţie Curtea a apreciat că ea se referă la etapa finală a procesului legislativ, şi anume la votarea proiectului de lege în vederea adoptării lui de către Parlament în calitate de lege. Prin "blocarea procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni", în termenii art.85 alin.(1) din Constituţie, se subînţelege acţiunile unor deputaţi sau grupuri de deputaţi, îndreptate spre tergiversarea sau zădărnicirea procedurii de votare a proiectelor de legi, avînd drept rezultat incapacitatea Parlamentului de a adopta timp de trei luni legi, în special legi de importanţă majoră în viaţa statului, legi care reglementează relaţii sociale de importanţă deosebită sau care instituie principii şi norme fundamentale. Interpretarea dispoziţiilor art.85 alin.(1) din Constituţie, dată în punctele 1 şi 2 ale părţii rezolutive a Hotărîrii, are incidenţă asupra procedurii de adoptare de către Parlament a legilor prevăzute de art.72 alin.(1) din Constituţie şi vizează procedura de adoptare nu a unei singure legi, ci a unei serii de legi (M.O., 1999, nr. 1-2, art. 3). Necesitatea interpretării clauzelor articolului 93 alin.(2) din Constituţie a fost argumentată de autorul sesizării prin faptul că în textul acestui articol nu este arătat expres actul (decret, demers, scrisioare etc.) prin care Preşedintele Republicii Moldova, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, o trimite spre examinare Parlamentului. În opinia autorului, art. 93 din Constituţie stipulează atribuţiile specifice ale şefului statului în procesul legislativ şi, deoarece, conform art. 94 alin.(1) din Legea Supremă, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului, trimiterea unei legi cu obiecţiile şefului statului spre reexaminare Parlamentului, de asemenea, se efectuează prin decret prezidenţial. Curtea a menţionat că, într-adevăr, art. 93 din Constituţie nu prevede modalitatea prin care şeful statului trimite Parlamentului legea spre reexaminare. Curtea n-a reţinut însă teza din sesizare, potrivit căreia trimiterea legii spre reexaminare Parlamentului se face prin decret prezidenţial. Conform art.94 alin.(1) din Constituţie, decretele emise de Preşedintele Republicii Moldova sînt obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului şi, de regulă, ele au caracter normativ. Obiecţiile şefului statului asupra unei legi, indiferent de natura lor, nu sînt obligatorii pentru Parlament. Aceasta rezultă din art.93 alin.(2) din Constituţie, care prevede dreptul Parlamentului de a-şi menţine hotărîrea adoptată anterior. În hotărîrea sa Curtea a arătat că trimiterea Legii adoptate, cu obiecţiile Preşedintelui Republicii Moldova, pentru reexaminare Parlamentului, în baza art.93 alin.(2) din Constituţie, înseamnă refuzul şefului statului de a o promulga. Refuzul de a promulga legea se perfectează în forma unui demers scris al Preşedintelui, în care se arată motivele refuzului. Conform art.93 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, inclusiv ce ţin de procedura adoptării acesteia, este în drept să o trimită în termen de cel mult două săptămîni Parlamentului spre reexaminare, dar numai o singură dată. În cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată anterior, Preşedintele este obligat să promulge legea (M.O., 1998, nr. 26-27, art. 15). V. AVIZE ASUPRA INIŢIATIVELOR DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI (art.135 alin.(1) lit.c) din Constituţie) La 10 iunie 1998 Curtea a examinat materialele şi documentele conţinînd semnăturile a 225 de mii de cetăţeni ai Republicii Moldova, în care se solicita avizul Curţii asupra iniţiativei de revizuire a art.73 din Constituţie. În proiectul prezentat se propunea completarea art. 73 din Constituţie după cum urmează: după cuvîntul "Guvernului" să fie adăugate cuvintele: "şi Centrul sindical naţional interramural". Această modificare era argumentată prin faptul că, potrivit dispoziţiilor Constituţiei anterioare, sindicatele aveau dreptul de iniţiativă legislativă, ceea ce asigura eficienţa activităţii sindicatelor în promovarea şi protejarea drepturilor economice şi sociale ale salariaţilor. Verificînd dacă au fost respectate condiţiile necesare pentru exercitarea iniţiativei de revizuire a Constituţiei, Curtea a constatat că pentru iniţierea procedurii de revizuire au semnat cetăţeni din 39 de raioane şi municipii, dintre care în 22 au fost colectate peste 5000 de semnături (municipiile Chişinău, Bălţi, raioanele Anenii-Noi, Briceni, Cahul, Călăraşi, Ceadîr-Lunga, Comrat, Donduşeni, Drochia, Edineţ, Făleşti, Floreşti, Glodeni, Hînceşti, Ocniţa, Orhei, Rîşcani, Sîngerei, Soroca, Ştefan Vodă, Ungheni). Însă condiţia ca în fiecare din aceste localităţi să fie colectate cel puţin 5000 de semnături, iar în total cel puţin 200.000 de semnături , nu a fost îndeplinită. În cele 22 de localităţi nominalizate şi-au depus semnătura doar 174.569 de cetăţeni. Întrucît iniţiatorii procedurii de revizuire nu au îndeplinit această condiţie, preconizată în art. 141 alin. (1) lit.a) din Constituţie, Curtea nu a dat aviz pozitiv (M.O., 1998, nr. 9, art.7). VI. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI Analiza sesizărilor depuse la Curtea Constituţională în 1998, a hotărîrilor adoptate de Curte în această perioadă şi a datelor statistice cuprinse în raport permit să se tragă concluzia că la elaborarea actelor normative ale Preşedintelui Republicii Moldova, Parlamentului şi Guvernului, supuse controlului constituţionalităţii, s-au admis lacune regretabile. Calitatea joasă a actelor respective se explică în mare măsură şi prin faptul că proiectele nu au fost supuse preliminar unor expertize calificate şi profunde. Un moment îngrijorător este faptul că persistă încălcarea principiului constituţional de bază al separaţiei puterilor, autorităţile arogîndu-şi adeseori atribuţii improprii. Un caz ieşit din comun s-a produs la 2 aprilie 1998, cînd Parlamentul a adoptat Hotărîrile nr. 1622-XIII, nr.1623-XIII, nr. 1624-XIII şi nr. 1625-XIII despre acordarea unor garanţii şi indemnizaţii deputaţilor în Parlament după expirarea mandatului, despre pensie şi conferirea gradelor de calificare acestor persoane, substituind cîteva articole din Legea despre statutul deputatului, articole, care, potrivit Hotărîrii Curţii nr. 7 din 17 februarie 1998, fuseseră deja recunoscute neconstituţionale. Prin hotărîrile menţionate Parlamentul a ignorat vădit Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 7 din 17 februarie 1998, a încălcat art. 140 din Constituţie, art. 28 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art. 71 din Codul jurisdicţiei constituţionale privind caracterul irevocabil al Hotărîrii Curţii, precum şi Legea despre statutul deputatului şi Legea serviciului public. Fără îndoială, acest gest de făţişă sfidare a Curţii Constituţionale subminează bazele constituţionale ale regimului de legalitate în Republica Moldova, stat de drept, democratic, bazat pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor. Or, actele adoptate de Parlament, menite să organizeze viaţa socială şi să stabilească raporturi armonioase în societate, trebuie să corespundă principiilor generale de drept unanim recunoscute, astfel încît sistemul juridic şi interesele juridice protejate să funcţioneze adecvat şi potrivit realităţilor obiective din societate. Au mai avut loc şi alte cazuri de neglijare a hotărîrilor Curţii. Astfel, prin Hotărîrea Curţii nr. 16 din 19 mai 1997 instituţia "vizei de reşedinţă" a fost recunoscută neconstituţională. Însă art. 39 alin. (6) din Codul electoral, adoptat la 21 noiembrie 1997, prevede că alegătorul poate fi înscris numai într-o singură listă electorală şi la o singură secţie de votare pe baza vizei de reşedinţă. Această sintagmă contravine art. 38 alin. (2) din Constituţie şi Curtea a apreciat-o drept neconstituţională. Codul electoral însă nu a fost modificat pînă în prezent. Continuă să fie tergiversată modificarea unor acte legislative şi guvernamentale, necesitatea căreia derivă din hotărîrile Curţii. Spre exemplu, n-au fost operate modificări în art. 186 alin. 8 Cod de procedură penală în redacţia Legii nr. 1275 din 18 iulie 1997, care a limitat posibilitatea de a ataca în instanţa de judecată ordonanţele de încetare a procesului penal la etapa anchetei preliminare (Hotărîrea Curţii nr. 10 din 17 martie 1998). A rămas neschimbat alin. 1 pct. 1 din Hotărîrea Guvernului nr. 213 din 4 aprilie 1995 "Privind operarea unor modificări în Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 767 din 10 decembrie 1993" - cu privire la unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii comerciale a pieţelor colhoznice din raza teritorială a primăriilor oraşelor (Hotărîrea Curţii nr. 20 din 2 iulie 1998). Sînt inexplicabile şi alte momente regretabile. La 27 februarie 1998 Parlamentul a adoptat Legea nr. 1587-XIII "Privind modificarea şi completarea Legii cu privire la Curtea Constituţională şi a Codului jurisdicţiei constituţionale". Contrar art. 73 din Regulamentul Parlamentului, care prevede că legea se trimite spre promulgare în termen de 25 de zile de lucru de la adoptarea ei, Legea în cauză n-a fost trimisă pînă în prezent Preşedintelui Republicii Moldova spre promulgare. În schimb s-au întreprins acţiuni nejustificate şi fără nici un temei juridic, cum ar fi examinarea ei suplimentară de către Guvern, remiterea noului aviz al Guvernului pentru examinare cîtorva comisii permanente ale Parlamentului etc. Aceste acţiuni pot fi apreciate ca o atitudine tendenţioasă şi incorectă faţă de Curtea Constituţională. Este incontestabil faptul că pentru a i se garanta Curţii Constituţionale posibilitatea de a-şi exercita independent şi în volum deplin atribuţiile, o importanţă mare are finanţarea activităţii ei. Conform art. 37 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, ea are un buget propriu, care este parte integrantă a bugetului de stat. Proiectul de buget, cu avizul prealabil al Ministerului Finanţelor, se aprobă de Parlament concomitent cu bugetul de stat. Respectîndu-se aceste condiţii, bugetul Curţii pentru anul 1999 a fost fixat şi aprobat în sumă de 900 mii lei. Însă la 30 septembrie 1998 Guvernul a stabilit un buget mai mic, în sumă de 800 mii lei, sumă minimă pentru salarizarea personalului Curţii şi întreţinerea sediului ei. Dar şi această sumă Parlamentul, ignorînd cerinţele legii, a găsit de cuviinţă s-o reducă la 700 mii lei, ceea ce va crea dificultăţi substanţiale în activitatea Curţii. * * * Mulţi cetăţeni, nemaisperînd să-şi poată rezolva problemele în organele de resort, apelează la Curtea Constituţională, ca la ultima instanţă care le-ar putea veni în ajutor. Pe parcursul anului 1998 la Curte au parvenit 83 de scrisori şi petiţii. Caracterul acestora este diferit. Intelectualitatea de la ţară cere ajutorul pentru obţinerea cotei de pămînt, mulţi cetăţeni ne solicită sprijinul în restabilirea la serviciu, în soluţionarea problemelor locative, achitării restanţelor la salarii şi pensii, o mare parte din petiţionari nu sînt de acord cu sentinţele şi deciziile instanţelor judecătoreşti. Unui număr mare de cetăţeni li s-au dat explicaţiile necesare. Celelalte petiţii au fost trimise organelor de resort pentru examinare şi soluţionare. Analiza petiţiilor cetăţenilor confirmă că cea mai gravă şi flagrantă încălcare a drepturilor omului în Republica Moldova este neachitarea la timp a salariilor şi pensiilor. * * * Recunoscută de către organismele internaţionale, Curtea Constituţională a Republicii Moldova întreţine relaţii bilaterale de cooperare cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Asociaţia Curţilor Constituţionale Francofone, Comisia pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, Institutul Naţional de Justiţie al Departamentului de Justiţie al SUA, Universitatea dîAuvergne din Clermont, Franţa, Curţile Constituţionale din Armenia, Azerbaidjan, Belarusi, Bulgaria, Franţa, Polonia, România, Slovenia, Curtea Supremă a SUA. În anul ce s-a scurs judecătorii Curţii au participat la simpozionul organizat de Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică de la Istanbul, Turcia, la Conferinţa teoretico-ştiinţifică internaţională "Rolul organelor controlului constituţional în protecţia drepturilor social-economice, social-culturale şi a libertăţilor cetăţenilor" din Mensk, Belarusi, la seminarul internaţional "Controlul constituţional şi desfăşurarea alegerilor" din Erevan, Armenia, la Conferinţa preşedinţilor Curţilor Constituţionale din Beirut, Liban, organizată de Asociaţia Curţilor Constituţionale Francofone, au efectuat vizite de informare la instituţiile din cadrul Consiliului Europei: Adunarea Parlamentară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia de la Veneţia.