Hotărîre nr.21 din 22.11.2005 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor art.9 alin.(3) şi art.11 din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale"

Hotărîre pentru controlul constituţionalităţii prevederilor art.9 alin.(3) şi art.11 din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale"/1 Nr.21 din 22.11.2005 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.161-163/15 din 02.12.2005 * * * ----------------------- /1 M.O., 2004, nr.168-170, art.773 În numele Republicii Moldova, Curtea Constituţională în componenţa: Victor PUŞCAŞ - preşedinte Alina IANUCENCO - judecător Mircea IUGA - judecător Dumitru PULBERE - judecător-raportor Elena SAFALERU - judecător Ion VASILATI - judecător cu participarea grefierului Tatiana Berladean, avocatului parlamentar Iurie Perevoznic, autorul sesizării, reprezentantului permanent al Parlamentului la Curtea Constituţională Ion Mîţu şi reprezentantului Parlamentului Nicolae Ţîbuleac, şeful Direcţiei Asigurare Socială a Salariaţilor din cadrul Casei Naţionale de Asigurări Sociale, călăuzindu-se de art.135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, art.4 alin.(1) lit.a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.4 alin.(1) lit.a) şi art.16 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă dosarul pentru controlul constituţionalităţii prevederilor art.9 alin.(3) şi art.11 din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale". Drept temei pentru examinarea dosarului a servit sesizarea avocatului parlamentar Iurie Perevoznic, depusă la 19 iulie 2005, în conformitate cu art.24 şi art.25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.38 alin.(1) lit.g) şi art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Prin decizia Curţii Constituţionale din 26 iulie 2005 sesizarea a fost acceptată pentru examinare în fond. În procesul examinării preliminare a sesizării au fost solicitate puncte de vedere Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale, Ministerului Justiţiei, Ministerului Finanţelor, Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, Casei Naţionale de Asigurări Sociale, Universităţii de Stat din Moldova. Examinînd materialele dosarului, audiind informaţia prezentată de judecătorul-raportor şi argumentele expuse de participanţii la proces, Curtea Constituţională a constatat: Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale" (în continuare - Legea nr.289-XV) reglementează dreptul la prestaţii de asigurări sociale pentru prevenirea, limitarea, înlăturarea riscurilor sociale şi susţinerea financiară a persoanelor îndreptăţite a le primi, în cazul producerii unor astfel de riscuri, precum şi dreptul la indemnizaţie lunară pentru întreţinerea copilului cu vîrstă între 3 şi 16 ani pentru persoanele asigurate. Reglementările acestei legi se aplică în cazul următoarelor riscuri sociale asigurate: îmbolnăvire, maternitate şi deces. Avocatul parlamentar solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art.9 alin.(3), potrivit cărora perioada pentru care se acordă indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă asiguraţilor cu contract individual de muncă de o durată determinată, inclusiv celor angajaţi la lucrări sezoniere şi şomerilor, este de cel mult 30 zile în cursul unui an calendaristic şi, respectiv, în perioada de acordare a indemnizaţiei de şomaj, şi art.11 din Legea nr.289-XV, care stipulează că, în cazul în care C.E.M.V. (Consiliul de Expertiză Medicală a Vitalităţii - nota Curţii) a decis încadrarea în grad de invaliditate, indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se plăteşte pînă la data la care persoanei i s-a stabilit grad de invaliditate, fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege. El consideră că aceste dispoziţii aduc atingere art.1, art.16 alin.(2), art.47, art.54 alin.(1) din Constituţie, precum şi art.7 şi art.25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În opinia sa, termenul pentru care se acordă indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă trebuie să fie egal pentru toţi angajaţii, indiferent de durata contractului de muncă. Raportînd prevederile contestate din Legea nr.289-XV la dispoziţiile constituţionale, Curtea reţine următoarele. Legea Supremă a Republicii Moldova, în art.47 alin.(2), şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art.25/2, statuează că orice persoană are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa sa. ----------------------- /2 Tratate internaţionale, vol.1, pag.16 Dreptul de asigurare socială, fiind garantat de stat, se exercită, în condiţiile legii, prin sistemul public de asigurări sociale în baza principiilor unităţii, egalităţii, solidarităţii sociale, obligativităţii, contributivităţii, repartiţiei şi autonomiei, consfinţite de art.3 din Legea privind sistemul public de asigurări sociale nr.489-XIV din 8 iulie 1999/3 (în continuare - Legea nr.489-XIV). ----------------------- /3 M.O., 2000, nr.1-4, art.2 Dreptul la prestaţii de asigurări sociale se circumscrie dreptului la protecţie socială şi constă în acordarea de indemnizaţii, ajutoare, pensii şi de prestaţii persoanelor asigurate contra riscurilor cauzate de pierderea capacităţii de muncă. Potrivit Legii nr.489-XIV, asiguratul este persoana fizică aptă pentru muncă, cu domiciliul în Republica Moldova, avînd obligaţia de a plăti contribuţii de asigurări sociale pentru a putea beneficia de dreptul la prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege. Art.58 din Constituţie statuează obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. În dezvoltarea acestei dispoziţii constituţionale, art.3 lit.d) din Legea nr.489-XIV stipulează că persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la sistemul public de asigurări, drepturile de asigurări sociale exercitîndu-se corelativ îndeplinirii obligaţiilor. Dreptul constituţional al cetăţenilor la asigurare socială se realizează în cazurile şi în mărimile stabilite de lege. Legea nr.489-XIV defineşte indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă drept o formă de protecţie socială a asiguratului, concretizată în o sumă de bani ce se acordă prin sistemul public de asigurări sociale pentru o anumită perioadă de incapacitate de muncă. În cazurile stabilite de lege, persoanele care lucrează în baza contractului individual de muncă şi întreprinzătorii individuali primesc indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă de la bugetul asigurărilor de stat, iar şomerii - din fondul de şomaj. Respectînd principiile consfinţite de actele legislative ce reglementează domeniul respectiv, legiuitorul, prin prevederile art.9 din Legea nr.289-XV, stabileşte termenul pentru care se acordă indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă asiguraţilor cu contract individual de muncă de o durată determinată la cel mult 30 de zile în cursul unui an calendaristic, în comparaţie cu termenul stabilit pentru asiguraţii cu contract de muncă pe un termen nedeterminat, care este de cel mult 180 zile, pornind de la raţiuni obiective: termenul eventual diferit de cotizare de către salariaţi la sistemul public de asigurări sociale şi capacitatea financiară a statului. Legea nr.289-XV statuează expres în art.4 că plata prestaţiilor de asigurări sociale se efectuează de la bugetul asigurărilor de stat, iar în art.7 - că baza de calcul a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă o constituie venitul mediu realizat de către persoana asigurată în ultimele 6 luni calendaristice, premergătoare lunii producerii riscului asigurat, venit din care au fost calculate contribuţiile de asigurări sociale. Prin urmare, Legea nr.289-XV instituie condiţii egale pentru persoanele asigurate în vederea beneficierii de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, însă diferenţiază termenul pentru care se plăteşte indemnizaţia în funcţie de categoriile de salariaţi, limitînd acest termen şi pentru şomeri. Curtea apreciază că stipulaţia legii, prin care asiguraţii cu contract individual de muncă de o durată determinată, inclusiv cei angajaţi la lucrări sezoniere, precum şi şomerii, pot beneficia de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cel mult 30 de zile în cursul unui an calendaristic, se fondează pe specificul acestui gen de contracte. Or, potrivit art.54 alin.(2) din Codul muncii, contractul individual de muncă de o durată determinată se încheie pe un termen ce nu depăşeşte 5 ani şi, potrivit art.55, în vederea executării unor lucrări cu caracter temporar. Această stipulaţie, după caracter, este similară celor aplicate în domeniul salarizării şi în cel fiscal şi nicidecum nu învederează încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consfinţit de art.1 şi art.16 din Constituţie, sau a principiului nediscriminării, statuat de art.7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art.2 § 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale privind angajamentul statelor de a garanta exercitarea drepturilor fără vreo discriminare, şi nu aduce atingere art.54 alin.(1) din Constituţie, deoarece, aşa cum s-a menţionat anterior, dreptul de asigurare socială este pus în relaţie directă cu obligaţia de a contribui prin cotizaţii la sistemul public de asigurări sociale fie o perioadă de timp nedeterminată, fie, ca în cazul stipulaţiilor care fac obiectul acestei cauze, o perioadă determinată, care nu poate depăşi 5 ani. Art.11 din Legea nr.289-XV stipulează că, în cazul încadrării în grad de invaliditate, plata indemnizaţiei se efectuează pînă la data la care persoanei i s-a stabilit grad de invaliditate, fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de această lege. După încadrarea în grad de invaliditate, care se poate produce atît la expirarea a 210 zile - termenul-limită pentru care se acordă indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă în aceste cazuri, cît şi mai devreme, persoana beneficiază de o altă prestaţie de asigurări sociale - pensia de invaliditate. Plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se sistează în conformitate cu art.7 alin.(4) din Legea nr.489-XIV, potrivit căruia în sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unor dispoziţii care ţin de dreptul la asigurare socială în hotărîrile sale anterioare nr.9 din 3 martie 1997/4 şi nr.3 din 25 ianuarie 2005/5. Prin prima a declarat neconstituţionale prevederile hotărîrii de Guvern care limitau majorarea pensiilor pensionarilor încadraţi în cîmpul muncii, prin a doua a recunoscut constituţionale stipulaţiile Legii nr.289-XV care diferenţiau indemnizaţiile unice la naşterea copilului în funcţie de faptul dacă persoana este asigurată sau nu, relevînd că statul are obligaţia de a acorda prestaţii de asigurări sociale din mijloacele disponibile. ----------------------- /4 M.O., 1997, nr.18, art.6 /5 M.O., 2005, nr.24-25, art.3 În baza constatărilor expuse, Curtea Constituţională apreciază drept constituţionale prevederile art.9 alin.(3) şi sintagma "fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie prevăzută de prezenta lege" din art.11 din Legea nr.289-XV. Pentru motivele arătate, în temeiul art.140 din Constituţie, art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.60 lit.d), art.62 lit.a) şi art.68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE: 1. Se declară constituţionale prevederile art.9 alin.(3) şi sintagma "fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege" din art.11 din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale". 2. Prezenta Hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Victor PUŞCAŞ Chişinău, 22 noiembrie 2005. Nr.21. OPINIE SEPARATĂ expusă în temeiul art.27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.67 din Codul jurisdicţiei constituţionale Prin art.9 alin.(3) din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale" (în continuare - Legea nr.289-XV) legiuitorul a stipulat că "perioada pentru care se acordă indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă asiguraţilor cu contract individual de muncă de o durată determinată, inclusiv celor angajaţi la lucrări sezoniere şi şomerilor, este de cel mult 30 de zile în cursul unui an calendaristic şi, respectiv, în perioada de acordare a indemnizaţiei de şomaj". Iar potrivit art.11 din această lege, "în cazul în care C.E.M.V. a decis încadrarea în grad de invaliditate, indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se plăteşte pînă la data la care persoanei i s-a stabilit grad de invaliditate, fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege". În opinia semnatarului sesizării, art.9 alin.(3) şi sintagma "fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege" din art.11 din Legea nr.289-XV sînt neconstituţionale, deoarece contravin art.1, art.16 alin.(2), art.47, art.54 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, precum şi art.7 şi art.25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Prin Hotărîrea Curţii Constituţionale din 22 noiembrie 2005 prevederile contestate au fost recunoscute constituţionale. Consider hotărîrea Curţii drept nefondată. Curtea n-a adus argumente concludente privind constituţionalitatea prevederilor sesizate. Mai mult ca atît, operînd cu formule generale, Curtea a apelat la motive de oportunitate privind "capacitatea financiară a statului" ş.a., dar nu de constituţionalitate. Afirmaţia din hotărîre că Legea nr.289-XV instituie condiţii egale pentru persoanele asigurate în vederea beneficierii de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă nu se fondează pe materialele examinate în plenul Curţii. Funcţionarul Casei Naţionale de Asigurări Sociale, care a reprezentat Parlamentul în şedinţă, a remarcat că actele juridice în materie care au precedat legea sesizată prevedeau termene egale privind plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru toţi salariaţii. De asemenea, nu s-a ţinut cont de faptul că după adoptarea Legii nr.289-XV o mare categorie de salariaţi care activau în baza unor contracte de muncă pe un termen nedeterminat, în urma diverselor restructurări operate în organele publice centrale şi locale, instituţii organizaţii şi întreprinderi publice, continuînd să exercite aceleaşi funcţii, au fost puşi în situaţia de a încheia contracte de muncă pe un termen determinat (fapt remarcat şi de reprezentantul Parlamentului), astfel diminuîndu-li-se dreptul la protecţie socială în cazul îmbolnăvirii. Prevederile legale sesizate diminuează esenţial drepturile acestei categorii de salariaţi dobîndite printr-o lege anterioară (art.247 din Codul muncii în redacţia din anul 1973 şi alte acte normative). Conform teoriei generale a dreptului şi actelor juridice naţionale şi internaţionale în vigoare, nimeni nu poate fi privat de un drept dobîndit prin lege. La adoptarea Legii nr.289-XV aceste prescripţii au fost ignorate. Astfel, în opinia mea, hotărîrea Curţii nu combate argumentele din sesizare privind neconformitatea stipulaţiilor art.9 alin.(3) şi art.11 din Legea nr.289-XV cu articolele 1, 16, 47 şi, în special, 54 din Constituţie. Judecător al Curţii Constituţionale Mircea IUGA OPINIE SERARATĂ expusă în temeiul art.27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.67 din Codul jurisdicţiei constituţionale Prin hotărîrea din 22 noiembrie 2005 Curtea Constituţională a recunoscut constituţională sintagma "fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege" cuprinsă în art.11 din Legea nr.289-XV din 22 iulie 2004 "Privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale". Nu sînt de acord cu decizia adoptată, pentru care motiv îmi expun opinia separată. 1. Constituţia Republicii Moldova, în art.47 alin.(1), proclamă că "statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare." Astfel, întreprinderea de măsuri pentru asigurarea sănătăţii individului prin acordarea de îngrijiri medicale şi de servicii sociale necesare constituie o obligaţie fundamentală a statului. Acelaşi sens îl desprindem şi din normele Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Cartei Sociale Europene, la care Republica Moldova este parte. Conform Pactului: "Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la securitatea socială, inclusiv asigurări sociale" (art.9) şi conform Cartei: "Orice persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistenţă socială şi medicală" (partea I pct.13). Potrivit prevederilor citate, atît Constituţia, cît şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu condiţionează securitatea şi asigurarea socială a individului de contribuţia sa la constituirea bugetului de asigurări sociale. Asigurarea socială a individului se bazează pe interpretarea şi aplicarea corectă a principiului solidarităţii sociale a generaţiilor şi a oamenilor ce reprezintă o generaţie, consfinţit şi de art.3 lit.c) din Legea nr.489-XIV. Acest principiu determină datoria persoanelor apte de muncă de a contribui permanent la asigurarea socială a celor inapţi, care au ajuns în această situaţie din cauza unor împrejurări independente de voinţa lor, precum şi obligativitatea statului de a acoperi aceste necesităţi. Astfel, pentru eventualitatea volumului insuficient al bugetului asigurărilor sociale de stat, legiuitorul a prevăzut posibilitatea operării transferurilor de la bugetul de stat şi constituirii fondului de rezervă al bugetului asigurărilor sociale de stat (art.11 şi art.12 din Legea nr.489-XIV). Într-o astfel de viziune, sintagmele cuprinse în art.3 lit.d) şi lit.e) din Legea nr.489-XIV "dreptul de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor", care explică principiul obligativităţii, şi "drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite", care explică principiul contributivităţii, intră în contradicţie cu principiul solidarităţii sociale. În context menţionez că atît asigurarea socială, cît şi asigurarea medicală sînt obligatorii pentru toţi salariaţii şi angajatorii lor, iar asigurarea medicală este obligatorie pentru toţi cetăţenii, indiferent de faptul dacă sînt sau nu plasaţi în cîmpul muncii, chiar dacă nu toţi necesită tratament medical şi asistenţă socială şi, deci, nu beneficiază de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă. 2. Prin voinţa legiuitorului, expusă în normele legale supuse controlului constituţionalităţii, statul şi-a declinat responsabilitatea pentru securitatea socială a unor categorii de persoane. Or, potrivit Constituţiei, statul are obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea necesităţilor vitale ale cetăţenilor săi. Sănătatea omului este o necesitate vitală şi statul nu este în drept să subordoneze obligaţia de asigurare a sănătăţii omului contribuţiei acestuia la bugetul asigurărilor sociale. Curtea Constituţională, în baza art.134 din Constituţie, trebuia să apere principiul responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi să declare neconstituţională sintagma sesizată din art.11 al Legii nr.289-XV. 3. Argumentul principal pe care Curtea şi-a fondat hotărîrea este că "...dreptul de asigurare socială este pus în relaţie directă cu obligaţia de a contribui prin cotizaţii la sistemul public de asigurări sociale fie o perioadă nedeterminată, fie, ca în cazul stipulaţiilor care fac obiectul acestei cauze, o perioadă determinată, care nu poate depăşi 5 ani". Astfel, Curtea a recunoscut dreptul egal al persoanelor de a beneficia de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, indiferent de durata contractului individual de muncă. Totodată, Curtea a conchis că titularii contractelor de muncă de o durată nedeterminată au dreptul la indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă pe durata a 180 zile în cursul unui an calendaristic, deoarece contribuţia lor la fondul social este mai mare, şi respectiv, titularii contractelor individuale de muncă cu durata de pînă la 5 ani au dreptul la indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă pentru cel mult 30 de zile în cursul unui an calendaristic, întrucît contribuţia lor la fondul social este mai mică. Curtea n-a analizat în profunzime dispoziţiile constituţionale cuprinse în art.16, art.47 şi art.131 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la sănătate şi îngrijire medicală, participarea obligatorie a cetăţenilor la constituirea bugetului asigurărilor sociale de stat. Aceste norme constituţionale, în coroborare cu prevederile Codului muncii referitoare la egalitatea în drepturi a salariaţilor, interzicerea discriminării pe criterii nelegate de calităţile profesionale ale salariatului, dreptul la asigurare socială (art.5 şi art.8 din Codul muncii), impun statului obligaţia aplicării unui tratament egal al cetăţenilor săi în domeniul securităţii şi asigurării sociale. Pentru aceste considerente prevederile despre asigurarea socială a salariaţilor în funcţie de termenul pentru care a fost încheiat contractul de muncă le calific discriminatorii şi, deci, neconstituţionale. Menţionez că art.55 din Codul muncii prevede 13 categorii de salariaţi cu care se încheie contract individual de muncă pentru un termen de pînă la 5 ani, iar conform lit.n) din acest articol, şirul acestor categorii poate fi extins prin lege. Aceste prevederi deschid teren liber angajatorilor pentru a limita termenul contractului de muncă chiar şi în cazul deţinerii de către titulari a unor funcţii permanente. Unele categorii de angajaţi din autorităţile publice centrale şi locale, din instituţiile de învăţămînt superior, salariaţii detaşaţi în legătură cu îndeplinirea unor sarcini peste hotarele Republicii Moldova şi alte categorii pot avea o vechime în muncă de 10-15 ani în baza unor astfel de contracte. Astfel, prevederile legale contestate au unit într-o singură categorie deputaţii, primarii, rectorii şi cadrele didactice din instituţiile de învăţămînt superior, conducătorii întreprinderilor economice etc. şi angajaţii sezonieri, şomerii ş.a. Dacă, potrivit art.11 din Legea nr.289-XV, durata concediului medical al salariatului cu contract individual de muncă pe un termen nedeterminat este stabilită, în ultimă instanţă, de Consiliul Superior de Expertiză Medicală a Vitalităţii, atunci durata concediului salariaţilor cu contract de muncă pe un termen de pînă la 5 ani, este stabilită pe cale administrativă. 4. Curtea Constituţională n-a manifestat consecvenţă în propria jurisprudenţă, caracteristică hotărîrilor sale pentru protejarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Conform concluziilor Curţii expuse în Hotărîrea nr.9 din 30.03.2004, "în realizarea politicii în domeniul asigurărilor sociale de stat, legiuitorul, în limitele atribuţiilor ce-i revin, este în drept să opteze pentru diverse soluţii de reglementare şi concretizare a conţinutului drepturilor sociale şi economice, însă el este obligat să respecte principiile echităţii sociale şi egalităţii, care în societatea modernă reprezintă valori supreme." 5. În opinia mea, limitarea prin lege a termenului pentru care se acordă indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă poate fi justificată. Această prevedere o atestăm şi în legislaţia altor ţări (Rusia, România ş.a.). Însă în cazul necesităţii prelungirii termenului de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă trebuie să decidă Consiliul Superior de Expertiză Medicală a Vitalităţii, deoarece securitatea socială a individului, garantată de art.47 din Constituţie, se află într-o legătură cauzală cu restabilirea deplină a sănătăţii. Or, este imposibil a stabili printr-un act normativ termenul de restabilire deplină a sănătăţii persoanei. În cazul în care în termenul reglementat de legiuitor salariatul nu s-a vindecat şi în consecinţă nu-şi poate relua munca, iar încadrarea în gradul de invaliditate este imposibilă, el rămîne fără mijloace de existenţă. Pentru motivele arătate, consider neconstituţională sintagma "fără a se depăşi perioada maximă pentru care se acordă indemnizaţie, prevăzută de prezenta lege" din art.11 al Legii nr.289-XV. Judecător al Curţii Constituţionale Victor PUŞCAŞ