Hotărâre nr. 721 din 26.09.2023

GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

H O T Ă R Â R E

cu privire la aprobarea Normei sanitare veterinare privind metodele

analitice pentru reziduurile de substanţe farmacologic active

 utilizate la animalele de la care se obţin produse

alimentare şi la interpretarea rezultatelor

nr. 721  din  26.09.2023

 (în vigoare 21.12.2023) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 437-440 art.1045 din 21.11.2023

* * *

UE

În temeiul art.76 alin.(2) pct.1) lit.a) din Legea nr.82/2024 privind controalele oficiale în domeniul agroalimentar (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2024, nr.199-201, art.265), cu modificările ulterioare, Guvernul

HOTĂRĂŞTE:

[Clauza de adoptare în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

1. Se aprobă:

1) Norma sanitară veterinară privind metodele analitice pentru reziduurile de substanţe farmacologic active utilizate la animalele de la care se obţin produse alimentare, conform anexei nr.1;

2) Norma privind valorile de referinţă pentru substanţele farmacologic active nepermise care sunt prezente în alimentele de origine animală, conform anexei nr.2.

[Pct.1 în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

2. Se abrogă:

1) Hotărârea Guvernului nr.265/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea metodelor de încercări şi interpretarea rezultatelor în domeniul sanitar-veterinar (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.75-77, art.321), cu modificările ulterioare;

2) Hotărârea Guvernului nr.782/2010 pentru aprobarea Normei sanitar-veterinare privind prelevarea probelor oficiale de la animalele vii şi din produsele de origine animală (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.160-162, art.871), cu modificările ulterioare.

3. Controlul asupra executării prezentei hotărâri se pune în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Siguranţa Alimentelor.

Anexa nr.1

la Hotărârea Guvernului nr.721/2023

[Parafa de aprobare în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

NORMA SANITARĂ VETERINARĂ

privind metodele analitice pentru reziduurile de substanţe

farmacologic active utilizate la animalele de la care

se obţin produse alimentare

Prezenta Normă sanitară veterinară privind metodele analitice pentru reziduurile de substanţe farmacologic active utilizate la animalele de la care se obţin produse alimentare transpune Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2021/808 al Comisiei din 22 martie 2021 privind performanţa metodelor analitice pentru reziduurile de substanţe farmacologic active utilizate la animalele de la care se obţin produse alimentare şi privind interpretarea rezultatelor, precum şi privind metodele care trebuie utilizate pentru prelevarea de probe şi de abrogare a Deciziilor 2002/657/CE şi 98/179/CE, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 180 din 21 mai 2021, CELEX: 32021R0808, aşa cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2025/127 al Comisiei din 27 ianuarie 2025.

[Clauza de armonizare în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

1. Norma sanitară veterinară privind metodele analitice pentru reziduurile de substanţe farmacologic active utilizate la animalele de la care se obţin produse alimentare (în continuare – Normă sanitară veterinară) stabileşte norme privind metodele de analiză în cadrul planurilor naţionale definite la pct.4 din anexa nr.2 la Cerinţele specifice pentru efectuarea controalelor oficiale vizând utilizarea substanţelor farmacologic active autorizate ca medicamente de uz veterinar sau ca aditivi furajeri şi a substanţelor farmacologic active interzise sau neautorizate şi a reziduurilor acestora, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.96/2026.

Prezenta Normă sanitară veterinară se aplică în cazul controalelor oficiale menite să verifice respectarea cerinţelor privind prezenţa reziduurilor de substanţe farmacologic active.

[Pct.1 în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

2. În sensul prezentelor Norme sanitare veterinare se utilizează noţiunile definite în Legea nr.306/2018 privind siguranţa alimentelor, Hotărârea Guvernului nr.195/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind măsurile şi procedurile de stabilire a limitelor maxime admise de reziduuri ale substanţelor farmacologic active în produsele alimentare de origine animală, Norma sanitară veterinară privind modul de examinare a neconformităţilor suspectate sau confirmate, ca urmare a utilizării reziduurilor substanţelor farmacologic active autorizate în medicamentele de uz veterinar sau ca aditivi pentru hrana animalelor, neautorizate sau interzise, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.505/2025, precum şi următoarele noţiuni:

recuperare absolută – randamentul etapei finale a unui proces de analiză pentru un analit împărţit la cantitatea de analit din proba originală, exprimat în procente;

acurateţe – gradul de apropiere dintre rezultatul testului şi valoarea de referinţă reală acceptată, determinat prin estimarea fidelităţii şi a preciziei;

eroare alfa (α) – probabilitatea ca proba testată să fie conformă, chiar în cazul în care s-a obţinut un rezultat neconform al măsurătorii;

analit – componenta unui sistem care urmează să fie analizată;

substanţă autorizată – substanţă farmacologic activă autorizată pentru utilizare la animalele de la care se obţin produse alimentare, în conformitate cu prevederile Legii nr.119/2018 cu privire la medicamentele de uz veterinar;

eroare beta (β) – probabilitatea ca proba testată să fie de fapt neconformă, deşi s-a obţinut un rezultat conform al măsurătorii;

eroare sistematică – diferenţa dintre valoarea estimată a rezultatului testului şi valoarea de referinţă acceptată;

etalon – referinţă trasabilă de măsură, care reprezintă cantitatea de substanţă în cauză într-un mod care leagă valoarea acesteia de o bază de referinţă;

material de referinţă certificat (MRC) – material de referinţă care este însoţit de documentaţia emisă de un organism delegat şi care furnizează una sau mai multe valori ale proprietăţii specificate, cu incertitudini şi trasabilităţi asociate, utilizând proceduri valabile;

co-cromatografie – tehnică în care o substanţă necunoscută este aplicată pe un suport cromatografic împreună cu unul sau mai mulţi compuşi cunoscuţi, preconizându-se că identificarea substanţei necunoscute se va realiza cu ajutorul comportamentului relativ al substanţelor necunoscute şi cunoscute;

studiu în colaborare – analiza aceleiaşi (aceloraşi) probe cu aceeaşi metodă, în scopul determinării caracteristicilor de performanţă a metodei în laboratoare diferite, studiul permiţând calcularea erorii aleatorii de măsurare şi a erorii sistematice de laborator pentru metoda utilizată;

metodă de confirmare – metodă care furnizează informaţii complete sau complementare care permit identificarea fără echivoc a substanţei şi, după caz, cuantificarea acesteia la limita maximă de reziduuri (în continuare – LMR) sau la limita maximă pentru substanţele autorizate, la valorile de referinţă pentru substanţele interzise sau neautorizate pentru care se stabileşte o valoare de referinţă sau la nivelul cel mai scăzut posibil al concentraţiei pentru substanţele interzise sau neautorizate pentru care nu se stabileşte nicio valoare de referinţă;

factor de acoperire (k) – număr care exprimă nivelul de încredere dorit şi care este asociat cu incertitudinea de măsurare extinsă;

limită de decizie pentru confirmare (CCα) – limita la care şi de la care se poate concluziona, cu probabilitatea de eroare α, că o probă nu este conformă, iar valoarea 1 – α înseamnă certitudinea statistică exprimată în procente că limita permisă a fost depăşită;

capacitatea de detecţie a screeningului (CCβ) – cel mai mic conţinut de analit care poate fi detectat sau cuantificat într-o probă cu o probabilitate de eroare β. În cazul substanţelor farmacologic active interzise sau neautorizate, CCβ este concentraţia minimă la care o metodă poate detecta sau cuantifica probe care conţin reziduuri de substanţe interzise sau neautorizate, cu o certitudine statistică de 1 – β. În cazul substanţelor autorizate, CCβ este concentraţia la care metoda poate detecta concentraţii sub limita permisă, cu o certitudine statistică de 1 – β;

etalon intern – substanţă care nu este conţinută în probă şi care are proprietăţi fizico-chimice cât mai apropiate posibil de cele ale analitului care trebuie identificat sau cuantificat;

nivel considerat – concentraţia unei substanţe sau a unui analit într-o probă care este semnificativă pentru determinarea conformităţii acestuia cu legislaţia în ceea ce priveşte:

- limita maximă de reziduuri sau limita maximă pentru substanţele autorizate în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr.657/2014 cu privire la aprobarea limitelor maxime pentru prezenţa coccidiostaticelor sau a histomonostaticelor în alimente în urma transferului inevitabil al acestor substanţe în furaje şi cu Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Siguranţa Alimentelor nr.5/2021 privind aprobarea listei substanţelor active din punct de vedere farmacologic şi clasificarea lor în funcţie de limitele reziduale maxime din produsele alimentare de origine animală;

- valorile de referinţă pentru substanţele interzise sau neautorizate pentru care se stabileşte o valoare de referinţă în conformitate cu anexa nr.2;

- nivelul cel mai scăzut posibil al concentraţiei din punct de vedere analitic pentru substanţele interzise sau neautorizate pentru care nu se stabileşte nicio valoare de referinţă;

nivelul cel mai scăzut etalonat – concentraţia cea mai scăzută pentru care a fost etalonat sistemul de măsurare;

matrice – materialul din care se prelevează o probă;

efect matricial – diferenţa de răspuns analitic dintre un etalon dizolvat în solvent şi un etalon cu adaptarea matricei, fie fără o corecţie utilizând un etalon intern, fie cu o corecţie utilizând un etalon intern;

etalon cu adaptarea matricei – matrice-martor (şi anume, fără analit) la care se adaugă analitul într-un interval de concentraţii după prelucrarea probei;

etalon cu îmbogăţirea matricei – matrice-martor (şi anume, fără analit) care, înainte de extracţia cu solvent şi prelucrarea probei, este îmbogăţită cu analitul respectiv într-un interval de concentraţii;

mărime măsurabilă – acea mărime care este supusă măsurării;

incertitudine de măsurare – parametru non-negativ asociat rezultatului măsurătorii, care caracterizează dispersia valorilor care ar putea fi atribuite în mod rezonabil mărimii măsurabile, pe baza informaţiilor utilizate;

criterii de performanţă – cerinţe în materie de caracteristici de performanţă, faţă de care este posibil să se aprecieze că o metodă de analiză este adecvată utilizării preconizate şi dă rezultate fiabile;

precizie – gradul de apropiere dintre rezultatele testelor independente obţinute în condiţii stabilite, exprimat ca deviaţie standard sau coeficient de variaţie a rezultatelor testului;

metodă calitativă – metodă de analiză care detectează sau identifică o substanţă sau un grup de substanţe pe baza proprietăţilor chimice, biologice sau fizice;

metodă cantitativă – metodă de analiză care determină cantitatea sau fracţia masică a unei substanţe astfel încât să poată fi exprimată ca valoare numerică, în unităţi corespunzătoare;

recuperare – cantitatea corectată de recuperare a unui analit împărţită la cantitatea îmbogăţită de analit din proba de matrice, exprimată ca procent;

corecţie de recuperare – utilizarea etaloanelor interne, utilizarea unei curbe de etalonare a matricei, precum şi utilizarea unui factor de corecţie a recuperării şi, de asemenea, a unei combinaţii a acestor abordări;

material de referinţă – material suficient de omogen şi de stabil în ceea ce priveşte una sau mai multe proprietăţi specificate, despre care s-a stabilit că este adecvat pentru utilizarea sa preconizată într-un proces de măsurare sau la examinarea proprietăţilor nominale;

efect matricial relativ – diferenţa de răspuns analitic dintre un etalon dizolvat în solvent şi un etalon cu adaptarea matricei, cu o corecţie utilizând un etalon intern;

repetabilitate – precizia în condiţii în care rezultatele testelor independente sunt obţinute prin aplicarea aceleiaşi metode pe preparate de testare identice, în acelaşi laborator şi de către acelaşi operator, folosind acelaşi echipament la intervale scurte de timp;

reproductibilitate – precizia în condiţii în care rezultatele testelor sunt obţinute prin aplicarea aceleiaşi metode pe preparate de testare identice în laboratoare diferite, de către operatori diferiţi şi folosind echipamente diferite (SM ISO 5725-1:2023 Exactitatea (justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurărilor – Partea 1: Principii generale şi definiţii (capitolul 3));

robusteţe – susceptibilitatea unei metode de analiză la modificări ale condiţiilor experimentale în care metoda poate fi aplicată în forma prezentată sau cu modificări minore specificate;

metodă de screening – metodă care este utilizată pentru screeningul unei substanţe sau al unei clase de substanţe la nivelul considerat;

concentraţia ţintă de screening – concentraţia mai mică sau egală cu CCβ la care o măsurătoare de screening clasifică proba ca fiind potenţial neconformă "pozitivă la screening" şi declanşează un test de confirmare;

selectivitate – capacitatea unei metode de a distinge între analitul măsurat şi alte substanţe;

studiu intralaborator sau "validare internă" – studiu analitic cu implicarea unui singur laborator, care utilizează o singură metodă la analiza unor materiale de testare identice sau diferite, în condiţii diferite, în intervale de timp justificat de lungi;

studiu interlaboratoare – organizarea, realizarea şi evaluarea testelor pe aceeaşi (aceleaşi) probă (probe) de către două sau mai multe laboratoare, în condiţii prestabilite, cu scopul de a evalua performanţa testării, fie sub forma unui studiu în colaborare, fie sub forma unui test de competenţă;

analit etalon – analit de conţinut şi puritate cunoscute şi certificate, care serveşte drept referinţă pe parcursul analizei;

substanţă – înseamnă materie cu compoziţie constantă, caracterizată de entităţile care o compun şi de anumite proprietăţi fizice;

cantitate de testare – cantitatea de material prelevată din proba care face obiectul testării sau al examinării;

fidelitate – gradul de apropiere dintre valoarea medie obţinută plecând de la o serie vastă de rezultate ale testelor şi o valoare de referinţă acceptată;

unităţi – unităţile descrise în SM ISO 80000-1:2022 [Cantităţile şi unităţile – Partea 1: generalităţi (introducere)] şi în Hotărârea Guvernului nr.909/2014 cu privire la aprobarea unităţilor de măsură legale;

validare – demonstrarea, prin examinare şi furnizarea de probe concrete, a faptului că sunt îndeplinite cerinţele specifice pentru o utilizare specifică preconizată prin intermediul unui studiu intralaborator sau al unui studiu în colaborare;

reproductibilitate intralaborator sau "precizie intermediară/ reproductibilitate internă" – precizia de măsurare într-un set de condiţii intralaborator într-un laborator specific.

[Pct.2 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

3. Agenţia Naţională pentru Siguranţa Alimentelor (în continuare – Agenţie) prin intermediul subdiviziunilor teritoriale desemnează medici veterinari oficiali pentru recoltarea, înregistrarea, pregătirea şi organizarea transportului probelor oficiale destinate examenelor de laborator în condiţii corespunzătoare.

4. Agenţia se asigură că probele prelevate în conformitate cu art.32 din Legea nr.82/2024 privind controalele oficiale în domeniul agroalimentar sunt analizate utilizând metode care respectă următoarele cerinţe:

1) sunt documentate în instrucţiunile de teste, de preferinţă, în conformitate cu standardul SM SR ISO 78-2:2012 Chimie. Planuri de standarde. Partea 2: Metode de analiză chimică;

2) respectă criteriile de performanţă şi alte cerinţe privind metodele de analiză prevăzute în capitolul I;

3) au fost validate în conformitate cu cerinţele prevăzute în capitolele II şi IV;

4) permit asigurarea respectării valorilor de referinţă prevăzute în anexa nr.2, identificarea prezenţei substanţelor interzise şi neautorizate şi asigurarea respectării limitelor maxime, care au fost stabilite în temeiul Hotărârii Guvernului nr.724/2024 pentru aprobarea Regulamentului sanitar privind nivelurile maxime pentru anumiţi contaminanţi din produsele alimentare şi al Hotărârii Guvernului nr.657/2014 cu privire la aprobarea limitelor maxime pentru prezenţa coccidiostaticelor sau a histomonostaticelor în alimente în urma transferului inevitabil al acestor substanţe în furaje. În cazul în care, în cursul validării, s-au observat deviaţii de la criteriile stabilite în tabelele 1 şi 2 din anexa la Norma sanitară veterinară, impactul acelor deviaţii asupra rezultatului validării se analizează într-un mod documentat şi trasabil.

[Pct.4 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

5. Agenţia asigură calitatea rezultatelor analizelor efectuate în temeiul Legii nr.82/2024 privind controalele oficiale în domeniul agroalimentar, în special prin monitorizarea rezultatelor testelor sau ale etalonărilor în conformitate cu SM EN ISO/IEC 17025:2018 Cerinţe generale pentru competenţa laboratoarelor de încercări şi etalonări, şi cu cerinţele privind controlul calităţii în timpul analizei de rutină, astfel cum sunt prevăzute în capitolul III din anexa nr.1.

[Pct.5 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

6. Rezultatul unei analize este considerat neconform în cazul în care este egal cu/sau depăşeşte limita de decizie pentru confirmare (CCα).

7. Pentru substanţele autorizate pentru care s-a stabilit o LMR sau o limită maximă, limita de decizie pentru confirmare (CCα) este concentraţia la care şi de la care se poate decide, cu o certitudine statistică exprimată prin valoarea numerică 1 – α, că limita permisă a fost depăşită.

8. Pentru substanţele neautorizate sau interzise sau pentru substanţele autorizate pentru care nu s-a stabilit nicio LMR sau nicio limită maximă în legătură cu o anumită specie sau cu un anumit produs, limita de decizie pentru confirmare (CCα) este nivelul cel mai scăzut al concentraţiei la care se poate decide, cu o certitudine statistică exprimată prin valoarea numerică 1 – α, că analitul respectiv este prezent.

9. Pentru substanţele farmacologic active neautorizate sau interzise, eroarea α este egală cu sau mai mică decât 1%. Pentru toate celelalte substanţe, eroarea α este egală cu sau mai mică decât 5%.

10. Agenţia se asigură că probele sunt prelevate, manipulate şi etichetate în conformitate cu metodele detaliate de prelevare a probelor stabilite în capitolul V din anexa la prezenta Normă sanitară veterinară.

Anexă

la Norma sanitară veterinară privind metodele

analitice pentru reziduurile de substanţe

farmacologic active utilizate la animalele

de la care se obţin produse alimentare

Capitolul I

CRITERIILE DE PERFORMANŢĂ ŞI ALTE CERINŢE

APLICABILE METODELOR DE ANALIZĂ

Secţiunea 1

Cerinţe privind metodele de screening

1. În calitate de metode de screening se utilizează metode calitative, semicantitative sau cantitative.

2. Cerinţele privind metodele biologice, biochimice sau fizico-chimice de screening pentru substanţele interzise sau neautorizate, CCβ trebuie să fie la nivelul cel mai scăzut posibil şi, în orice caz, mai mică decât valoarea de referinţă pentru substanţele pentru care se stabilesc valori de referinţă în temeiul prevederilor din anexa nr.2.

[Pct.2 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

3. Pentru substanţele farmacologic active, aprobate prin Ordinul directorului general al Agenţiei nr.5/2021 privind aprobarea listei substanţelor active din punct de vedere farmacologic şi clasificarea lor în funcţie de limitele reziduale maxime din produsele alimentare de origine animală, CCβ trebuie să fie mai mică decât LMR sau limita maximă.

4. În scopul screeningului, se utilizează numai acele metode de analiză pentru care se poate demonstra, într-un mod trasabil şi documentat, că sunt validate şi au un procentaj de rezultate fals conforme mai mic sau egal cu 5 % (eroare β). În cazul unui rezultat neconform suspect, rezultatul respectiv se confirmă printr-o metodă de confirmare.

5. Metodele cantitative de screening utilizate atât pentru screening, cât şi pentru confirmare trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe în ceea ce priveşte acurateţea, intervalul şi precizia descrise la secţiunea a 3-a.

Secţiunea a 2-a

Cerinţe privind metodele de confirmare

6. Cerinţele generale pentru metodele de confirmare trebuie să fie:

1) pentru substanţele interzise sau neautorizate, CCα trebuie să fie la nivelul cel mai scăzut posibil. Pentru substanţele interzise sau neautorizate pentru care se stabileşte o valoare de referinţă în conformitate cu prevederile din anexa nr.2, CCα trebuie să fie mai mică decât sau egală cu valoarea de referinţă respectivă;

2) pentru substanţele autorizate, CCα trebuie să fie mai mare decât LMR sau limita maximă, însă cât mai aproape posibil de acestea.

[Pct.6 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

7. În scopul confirmării, se utilizează numai metodele de analiză pentru care se poate demonstra, într-un mod trasabil şi documentat, că sunt validate şi că au un procent de false rezultate neconforme (eroare α) mai mic decât sau egal cu 1% pentru substanţele interzise sau neautorizate sau mai mic decât sau egal cu 5% pentru substanţele autorizate.

8. Metodele de confirmare furnizează informaţii despre compoziţia chimică structurală a analitului. În consecinţă, metodele de confirmare bazate exclusiv pe analiza cromatografică fără utilizarea detecţiei prin spectrometrie de masă nu sunt adecvate, ca atare, pentru a fi utilizate ca metode de confirmare în cazul substanţelor farmacologic active interzise sau neautorizate. În cazul în care spectrometria de masă nu este adecvată pentru substanţele autorizate, se pot utiliza alte metode, cum ar fi metoda HPLC-DAD şi -FLD sau o combinaţie a acestora.

9. În cazul în care este necesar, în conformitate cu metoda de confirmare, se adaugă un etalon intern adecvat cantităţii de testare la începutul procedurii de extracţie. În funcţie de disponibilităţi, se utilizează fie forme de analit marcate cu un izotop stabil, recomandate în special pentru detecţia prin spectrometrie de masă, fie compuşi analogi, care sunt înrudiţi îndeaproape din punct de vedere structural cu analitul. În cazul în care utilizarea unui etalon intern adecvat nu este posibilă, identificarea analitului se confirmă, de preferinţă, prin co-cromatografie. Co-cromatografia este o metodă în care se împarte în două fracţii extractul supus testării înainte de etapa sau etapele cromatografice. O fracţie este analizată cromatografic ca atare. A doua fracţie este amestecată cu analitul etalon care urmează să fie măsurat. Acest amestec este apoi analizat cromatografic. Cantitatea de analit etalon adăugată trebuie să fie apropiată de cantitatea de analit estimată în extract. Co-cromatografia este utilizată pentru ameliorarea identificării unui analit prin metode cromatografice, în special atunci când utilizarea unui etalon intern adecvat nu este posibilă. În acest caz se obţine un singur pic, creşterea înălţimii (sau a suprafeţei) intensificate a picului echivalând cu cantitatea de analit adăugată. În cazul în care acest lucru nu este posibil, se utilizează etaloane cu adaptarea matricei sau cu îmbogăţirea matricei.

[Pct.9 în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

Secţiunea a 3-a

Criterii generale de performanţă pentru metodele de confirmare

10. Fidelitatea prin recuperare pentru analizele repetate pe un material de referinţă certificat, deviaţia fracţiei masice medii, corectate cu recuperarea determinată experimental, de la valoarea certificată trebuie să respecte intervalele de fidelitate minimă din tabelul 1.

11. În cazul în care nu este disponibil niciun material de referinţă, se poate admite ca fidelitatea măsurărilor să fie evaluată în alte moduri, cum ar fi prin utilizarea de materiale cu valori atribuite în cadrul unor studii interlaboratoare sau prin adaosuri de analit sau de analiţi în cantităţi cunoscute la o matrice-martor.

12. Coeficientul de variaţie (CV) pentru analiza repetată a unui material de referinţă sau îmbogăţit în condiţii de reproductibilitate intralaborator nu trebuie să depăşească nivelul calculat cu ecuaţia lui Horwitz. Ecuaţia este:

CV = 2^{(1 – 0,5logC)}

în care C reprezintă fracţia masică exprimată ca putere (exponent) a lui 10 (de exemplu 1 mg/g = 10^-3).

Pentru fracţiile masice mai mici de 120 μg/kg, aplicarea ecuaţiei lui Horwitz dă valori inacceptabil de ridicate. Prin urmare, coeficientul maxim de variaţie admis nu trebuie să fie mai mare decât valorile prezentate în tabelul 2.

13. În ceea ce priveşte analizele efectuate în condiţii de repetabilitate, coeficientul de variaţie în condiţii de repetabilitate este de obicei mai mic decât două treimi din valorile din tabelul 2 şi este mai mic decât sau egal cu coeficientul de variaţie în condiţii de reproductibilitate.

[Pct.13 în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

Secţiunea a 4-a

Cerinţe pentru separarea cromatografică

14. Pentru cromatografia în fază lichidă (LC) sau în fază gazoasă (GC), timpul de retenţie minim acceptabil pentru analitul examinat/analiţii examinaţi este de două ori timpul de retenţie corespunzător volumului coloanei fără umplutură. Timpul de retenţie al analitului în extract trebuie să corespundă celui al etalonului, al unui etalon cu adaptarea matricei sau al unui etalon cu îmbogăţirea matricei cu o toleranţă de ± 0,1 minute.

15. Pentru cromatografia rapidă, atunci când timpul de retenţie este mai mic de două minute, este acceptabilă o deviaţie mai mică de 5% din timpul de retenţie. În cazul în care se utilizează un etalon intern, raportul dintre timpul de retenţie cromatografică al analitului şi cel al etalonului intern, adică timpul de retenţie relativ al analitului, trebuie să corespundă celui al etalonului, celui al etalonului cu adaptarea matricei sau celui al etalonului cu îmbogăţirea matricei, cu o deviaţie maximă de 0,5% pentru cromatografia în fază gazoasă şi de 1% pentru cromatografia în fază lichidă pentru metodele validate de la data intrării în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare.

Secţiunea a 5-a

Criterii specifice de performanţă pentru spectrometria de masă

16. Detecţia prin spectrometria de masă se efectuează utilizând una dintre următoarele opţiuni:

1) înregistrarea spectrelor de masă complete (baleiaj complet sau full scan);

2) monitorizarea de ioni selectaţi (SIM);

3) tehnici secvenţiale de spectrometrie de masă (MSⁿ), cum ar fi monitorizarea reacţiilor selectate (SRM);

4) o combinaţie de spectrometrie de masă (MS) sau tehnici secvenţiale de spectrometrie de masă (MSⁿ) cu moduri adecvate de ionizare.

17. Atât spectrometria de masă de joasă rezoluţie (LRMS, la rezoluţia unitară pentru masă), cât şi spectrometria de masă de înaltă rezoluţie (HRMS), inclusiv, de exemplu, sectoarele cu dublă focalizare, timpul de zbor (TOF) şi instrumentele Orbitrap sunt adecvate.

18. Pentru confirmarea identităţii unui analit în spectrometria de masă de înaltă rezoluţie (HRMS), deviaţia masică a tuturor ionilor de diagnostic trebuie să fie mai mică de 5ppm (sau, în cazul raportului masă/sarcină m/z<200 sub 1mDa). Pe baza acesteia, rezoluţia efectivă ar trebui să fie selectată drept adecvată scopului stabilit, iar rezoluţia trebuie să fie, în general, mai mare de 10000 pentru întregul interval de masă la o vale de 10% sau 20000 la lăţimea completă la jumătatea înălţimii maxime (FWHM).

19. În cazul în care determinarea prin spectrometrie de masă se realizează prin înregistrarea spectrelor complete (atât în cazul LRMS, cât şi al HRMS), sunt adecvaţi numai ionii de diagnostic cu o intensitate relativă mai mare de 10% în spectrul de referinţă al etalonului, al etalonului cu adaptarea matricei sau al etaloanelor cu îmbogăţirea matricei. Ionii de diagnostic includ ionul molecular (în cazul în care este prezent la o intensitate ≥10% din picul de bază) şi ionii fragmentaţi caracteristici sau produşi.

20. Selectarea ionului precursor: în cazul în care determinarea prin spectrometrie de masă se realizează prin fragmentare după selectarea ionului precursor, selectarea ionului precursor se efectuează la rezoluţia unitară pentru masă sau la o rezoluţie superioară. Ionul precursor selectat este ionul molecular, aducţii caracteristici ai ionului molecular, ionii caracteristici produşi sau unul dintre ionii izotopi ai acestora. În cazul în care selectarea ionului precursor are o fereastră de selectare a masei mai mare de un Dalton (de exemplu, în cazul achiziţiei independente de date), tehnica este considerată analiză de confirmare cu baleiaj complet.

21. Ioni fragmentaţi şi produşi: Ionii fragmentaţi sau produşi selectaţi sunt fragmentul de diagnostic pentru analitul/produsul măsurat. Tranziţiile neselective (de exemplu, cationul tropiliu sau pierderea de apă) se omit ori de câte ori este posibil. Abundenţa ionilor de diagnostic se determină pornind de la aria picului sau de la înălţimea cromatogramelor integrate cu ioni extraşi. Acest lucru este valabil şi în cazul în care, pentru identificare, se utilizează măsurători cu baleiaj complet. Raportul semnal/zgomot (S/N) al tuturor ionilor de diagnostic trebuie să fie mai mare sau egal cu trei la unu (3:1).

22. Intensităţi relative: Intensităţile relative ale ionilor de diagnostic (raportul ionic) sunt exprimate ca procent din intensitatea ionului sau a tranziţiei celei mai abundente. Raportul ionic trebuie determinat prin compararea spectrelor sau prin integrarea semnalelor urmelor de masă ale ionilor extraşi. Raportul ionic al analitului care urmează să fie confirmat trebuie să corespundă cu cel al etaloanelor cu adaptarea matricei, cu cel al etaloanelor cu îmbogăţirea matricei sau cu cel al soluţiilor etalon la concentraţii comparabile, măsurate în aceleaşi condiţii, cu o deviaţie relativă de ± 40%.

23. Pentru toate analizele spectrometrice de masă, se determină cel puţin un raport ionic. Este preferabil ca ionii să fie obţinuţi în cadrul unui singur baleiaj, însă ionii pot proveni şi din baleiaje diferite în cadrul aceleiaşi injectări (şi anume, baleiaj complet şi baleiaj fragmentat).

24. Pentru selectarea modurilor de achiziţie şi a criteriilor de evaluare adecvate, se utilizează un sistem de puncte de identificare. Pentru confirmarea identităţii substanţelor dintr-o matrice pentru care se stabileşte o LMR (utilizare autorizată), sunt necesare cel puţin patru puncte de identificare. Pentru substanţele neautorizate sau interzise, sunt necesare cinci puncte de identificare. Un punct poate proveni din separarea cromatografică. Tabelul 3 indică numărul de puncte de identificare pe care le produce fiecare dintre aceste tehnici. Pentru a îndeplini condiţiile privind punctele de identificare necesare pentru confirmare, se pot adăuga puncte de identificare obţinute prin tehnici diferite.

25. Toate analizele spectrometrice de masă se combină cu o tehnică de separare care are suficientă putere de separare şi selectivitate pentru aplicaţia specifică. Tehnicile adecvate de separare sunt, printre altele, cromatografia în fază lichidă şi în fază gazoasă, electroforeza capilară (CE) şi cromatografia cu fluide supercritice (SFC). În cazul unui analit care prezintă un compus izobar sau izomer, acceptabilitatea timpului de retenţie (şi anume ± 0,5% în cromatografia în fază gazoasă – GC şi ± 1% în cromatografia în fază lichidă – LC şi cromatografia cu fluide supercritice – SFC) este obligatorie pentru a confirma identitatea acestuia.

26. Pot fi combinate maximum trei tehnici distincte pentru a obţine numărul minim de puncte de identificare.

27. Modurile diferite de ionizare (de exemplu, ionizarea cu electroni şi ionizarea chimică) sunt considerate tehnici diferite.

Secţiunea a 6-a

Criterii de performanţă specifice pentru determinarea unui analit

prin cromatografie în fază lichidă asociată cu alte tehnici

de detecţie decât spectrometria de masă

28. Criteriile de performanţă specifice pentru determinarea unui analit prin cromatografie în fază lichidă asociată cu alte tehnici de detecţie decât spectrometria de masă exclusiv pentru substanţele autorizate vor utiliza următoarele tehnici ca alternativă la metodele bazate pe spectrometria de masă, cu condiţia îndeplinirii criteriilor relevante pentru aceste tehnici:

1) fotospectrometria cu detecţie cu raze de diode cu scanare completă (DAD) în cazul utilizării cu HPLC;

2) spectrofotometrie cu detecţia fluorescenţei (FLD) în cazul utilizării cu HPLC.

29. Cromatografia în fază lichidă cu detecţie UV/VIS (lungime de undă unică) nu este adecvată, ca atare, pentru a fi utilizată ca metodă de confirmare.

30. Criteriile de performanţă pentru fotospectrometria cu şir de diode cu baleiaj complet pentru separarea cromatografică incluse în secţiunea a 4-a trebuie să fie îndeplinite.

31. Maximele de absorbţie în spectru UV ale analitului trebuie să prezinte aceeaşi lungime de undă ca cea a etalonului în matrice, cu o marjă maximă care este determinată de rezoluţia sistemului de detecţie. Pentru detecţia cu şir de diode, această marjă maximă se situează în mod obişnuit într-un interval de ± 2 nm. Pentru sectoarele celor două spectre a căror absorbanţă relativă este mai mare sau egală cu 10%, spectrul analitului peste 220 nm nu trebuie să aibă un aspect vizual diferit faţă de spectrul etalonului. Acest criteriu este îndeplinit în cazul în care, în primul rând, sunt prezente aceleaşi maxime şi, în al doilea rând, în cazul în care diferenţa dintre cele două spectre nu este, în niciun punct, mai mare de 10% din absorbanţa etalonului. În cazul utilizării unei biblioteci, a cercetărilor şi a comparaţiilor asistate de calculator, comparaţia datelor spectrale ale probelor oficiale cu acelea ale soluţiei de etalonare trebuie să depăşească un factor de corespondenţă critic. Acest factor se determină în cursul procedurii de validare pentru fiecare analit pe baza spectrelor pentru care sunt respectate criteriile menţionate anterior. Se verifică variabilitatea spectrelor indusă de matricea probei şi performanţa detectorului.

32. Criteriile de performanţă pentru spectrofotometria cu detecţia fluorescenţei pentru separarea cromatografică incluse în secţiunea a 4-a trebuie să fie îndeplinite.

33. Alegerea lungimilor de undă de excitaţie şi de emisie în combinaţie cu condiţiile cromatografice trebuie efectuată astfel încât să se reducă la minimum efectele componenţilor interferenţi în extractele din probele-martor. Ar trebui să existe cel puţin 50 de nanometri între lungimea de undă de excitaţie şi cea de emisie.

34. Maxima picului celui mai apropiat în cromatogramă este distanţată de picul analitului desemnat la cel puţin o lăţime totală a picului măsurată la 10% din înălţimea maximă a picului analitului.

35. Maxima picului se aplică moleculelor cu fluorescenţă naturală şi moleculelor care prezintă fluorescenţă după transformare sau derivatizare.

Capitolul II

VALIDARE

Secţiunea 1

Caracteristici de performanţă care trebuie

determinate pentru metodele de analiză

36. Prin validarea metodei, se demonstrează că metoda de analiză este în conformitate cu criteriile aplicabile în cazul caracteristicilor de performanţă relevante.

37. Scopurile diferite ale controalelor impun necesitatea unor categorii diferite de metode. Tabelul 5 stabileşte caracteristica de performanţă care trebuie verificată în funcţie de tipul de metodă; prezenta secţiune prezintă explicaţii suplimentare cu privire la fiecare parametru.

Tabelul 5

Clasificarea metodelor de analiză după caracteristicile

de performanţă care trebuie determinate

[Tabelul 5 în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

Secţiunea a 2-a

Fidelitate, repetabilitate şi reproductibilitate intralaborator

38. Prezenta secţiune conţine exemple şi referinţe privind procedurile de validare. Se pot utiliza şi alte abordări pentru a demonstra că metoda respectă criteriile de performanţă, cu condiţia ca acestea să atingă acelaşi nivel şi aceeaşi calitate a informaţiilor.

39. Pentru calculul parametrilor după metodele clasice, este necesară realizarea mai multor experimente individuale (a se vedea tabelul 5). În ceea ce priveşte variaţiile majore, trebuie verificată valabilitatea continuă a caracteristicilor de performanţă. Pentru metodele multianalit, pot fi analizaţi simultan mai mulţi analiţi în cazul în care au fost excluse eventualele interferenţe relevante. Pot fi determinate în acelaşi mod mai multe caracteristici de performanţă. Astfel, pentru a reduce volumul de muncă, se recomandă combinarea pe cât posibil a experimentelor (de exemplu, repetabilitatea şi reproductibilitatea intralaborator cu specificitatea, analiza probelor-martor pentru a determina limita de decizie pentru confirmare şi testul de specificitate).

[Pct.39 în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

40. Este preferabil ca fidelitatea unei metode de analiză să fie determinată cu ajutorul materialului de referinţă certificat (MRC). Această metodă este descrisă în SM SR ISO 5725-4:2014 – Exactitatea (justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurărilor. Partea 4: Metode de bază pentru determinarea justeţei unei metode de măsurare standardizate;

În continuare este prezentat un exemplu:

1) se analizează şase replici de MRC în conformitate cu instrucţiunile de testare care se aplică metodei;

2) se determină concentraţia analitului prezent în fiecare probă de replică;

3) se calculează media, deviaţia standard şi coeficientul de variaţie (%) pentru aceste şase replici;

4) se calculează fidelitatea împărţind concentraţia medie detectată la valoarea certificată (măsurată în concentraţie) şi se înmulţeşte cu 100, pentru a exprima rezultatul în procente.

41. Fidelitatea (%) = (concentraţia medie detectată corectată cu recuperarea) × 100/valoare certificată

42. În cazul în care nu este disponibil niciun material de referinţă certificat, fidelitatea metodei se determină prin experimente în care se utilizează o matrice-martor îmbogăţită, cel puţin în conformitate cu următoarea schemă:

1) pentru metodele validate de la data intrării în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare, se selectează materialul-martor, care se îmbogăţeşte la o concentraţie de:

a) 0,5 (dacă, pentru o substanţă farmacologic activă nepermisă, validarea unei concentraţii de 0,5 ori valoarea de referinţă nu este realizabilă în mod rezonabil, concentraţia de 0,5 ori valoarea de referinţă poate fi înlocuită cu cea mai scăzută concentraţie din intervalul 0,5-1,0 ori valoarea de referinţă, care este realizabilă în mod rezonabil, sau cu nivelul cel mai scăzut etalonat dacă acesta este mai mic decât 0,5 ori valoarea de referinţă), 1,0 şi 1,5 ori valoarea de referinţă; sau

b) 0,1 (în cazul în care, pentru o anumită substanţă farmacologic activă, validarea unei concentraţii de 0,1 ori LMR nu este realizabilă, concentraţia de 0,1 ori LMR poate fi înlocuită cu cea mai scăzută concentraţie din intervalul 0,1-0,5 ori LMR, care este realizabilă), 1,0 şi 1,5 ori LMR sau limita maximă pentru substanţele autorizate; sau

c) 1,0, 2,0 şi 3,0 ori nivelul cel mai scăzut etalonat pentru substanţele neautorizate (pentru care nu s-a stabilit o valoare de referinţă);

2) la fiecare nivel, analiza trebuie realizată cu şase replici;

3) se analizează probele;

4) se calculează concentraţia detectată în fiecare probă;

5) se calculează fidelitatea pentru fiecare probă cu ajutorul ecuaţiei de mai jos şi apoi se calculează fidelitatea medie şi coeficientul de variaţie pentru cele şase rezultate la fiecare nivel de concentraţie.

[Pct.42 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

43. Fidelitatea (%) = (concentraţia medie detectată corectată cu recuperarea) × 100/nivel de îmbogăţire

44. Pentru metodele pentru substanţele autorizate validate înainte de data aplicării prezentei Norme sanitare veterinare, este suficientă o determinare a fidelităţii metodei utilizând şase părţi alicote îmbogăţite la o valoare de 0,5, 1,0 şi 1,5 ori LMR sau limita maximă.

45. Pentru metodele validate de la data intrării în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare, se pregăteşte un set de probe de matrice-martor identice din aceeaşi specie. Acestea se îmbogăţesc cu analitul pentru a obţine concentraţii echivalente cu:

1) 0,5 (dacă, pentru o substanţă farmacologic activă nepermisă, validarea unei concentraţii de 0,5 ori valoarea de referinţă nu este realizabilă în mod rezonabil, concentraţia de 0,5 ori valoarea de referinţă poate fi înlocuită cu cea mai scăzută concentraţie din intervalul 0,5-1,0 ori valoarea de referinţă, care este realizabilă în mod rezonabil, sau cu nivelul cel mai scăzut etalonat dacă acesta este mai mic decât 0,5 ori valoarea de referinţă), 1,0 şi 1,5 ori valoarea de referinţă; sau

2) 0,1 (în cazul în care, pentru o anumită substanţă farmacologic activă, validarea unei concentraţii de 0,1 ori LMR nu este realizabilă, concentraţia de 0,1 ori LMR poate fi înlocuită cu cea mai scăzută concentraţie din intervalul 0,1-0,5 ori LMR, care este realizabilă), 1,0 şi 1,5 ori LMR sau limita maximă pentru substanţele autorizate; sau

3) 1,0, 2,0 şi 3,0 ori nivelul cel mai scăzut etalonat pentru substanţele neautorizate sau interzise, în cazul în care nu este aplicabilă nicio valoare de referinţă.

[Pct.45 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

46. La fiecare nivel, analiza trebuie realizată cu minimum şase replici şi se efectuează următoarele cercetări:

1) se analizează probele;

2) se calculează concentraţia detectată în fiecare probă;

3) se calculează concentraţia medie, deviaţia standard şi coeficientul de variaţie (%) ale probelor îmbogăţite;

4) se repetă aceste operaţiuni cel puţin de încă două ori pentru un minim total de 18 replici pentru fiecare nivel;

5) se calculează concentraţiile medii globale, deviaţiile standard (prin calcularea mediei deviaţiei standard pătrate a momentelor individuale şi prin prelevarea rădăcinii pătrate a acesteia) şi coeficienţii de variaţie pentru probele îmbogăţite.

[Pct.46 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

47. Pentru metodele pentru substanţele autorizate validate înainte de data intrării în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare, este suficientă o determinare a repetabilităţii cu matrice îmbogăţite în concentraţii de 0,5, 1,0 şi 1,5 ori LMR sau limita maximă.

48. Alternativ, calculul repetabilităţii poate fi efectuat în conformitate cu SM ISO 5725-2:2023 – Exactitatea (justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurărilor. Partea 2: Metoda de bază pentru determinarea repetabilităţii si reproductibilităţii unei metode de măsurare standardizate.

Secţiunea a 3-a

Reproductibilitate intralaborator

49. Pentru validările efectuate după data intrării în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare, se pregăteşte un set de probe din materialul de testare specificat (matrice identice sau diferite), îmbogăţit cu analit (analiţi) pentru a obţine concentraţii echivalente cu:

1) 0,5 (dacă, pentru o substanţă farmacologic activă nepermisă, validarea unei concentraţii de 0,5 ori valoarea de referinţă nu este realizabilă în mod rezonabil, concentraţia de 0,5 ori valoarea de referinţă poate fi înlocuită cu cea mai scăzută concentraţie din intervalul 0,5-1,0 ori valoarea de referinţă, care este realizabilă în mod rezonabil, sau cu nivelul cel mai scăzut etalonat dacă acesta este mai mic decât 0,5 ori valoarea de referinţă), 1,0 şi 1,5 ori valoarea de referinţă; sau

2) 0,1, 1,0 şi 1,5 ori LMR sau limita maximă pentru substanţele autorizate; sau

3) 1,0, 2,0 şi 3,0 ori nivelul cel mai scăzut etalonat pentru substanţele neautorizate sau interzise, în cazul în care nu este aplicabilă nicio valoare de referinţă.

[Pct.49 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

50. Analiza se realizează la fiecare nivel de concentraţie cu minimum şase replici de material-martor şi se efectuează următoarele cercetări:

1) se analizează probele;

2) se calculează concentraţia detectată în fiecare probă;

3) se repetă aceste operaţiuni cel puţin de încă două ori (pentru un minim total de 18 replici pentru fiecare nivel), cu loturi diferite de material-martor, operatori diferiţi şi cât mai multe condiţii ambiante diferite posibil, de exemplu loturi diferite de reactivi, solvenţi, temperaturi ambiante diferite, instrumente diferite sau o variaţie a altor parametri;

4) se determină concentraţia medie, deviaţia standard şi coeficientul de variaţie (%) ale probelor îmbogăţite.

[Pct.50 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

51. Pentru metodele pentru substanţele autorizate validate înainte de data intrării în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare, este suficientă o determinare a reproductibilităţii intralaborator cu matrice îmbogăţite în concentraţii de 0,5, 1,0 şi 1,5 ori LMR sau limita maximă.

52. Alternativ, calculul reproductibilităţii intralaborator/al preciziei intermediare se poate efectua, de asemenea, în conformitate cu SM ISO 5725-2:2023 – Exactitatea (justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurărilor, Partea 2: Metoda de bază pentru determinarea repetabilităţii si reproductibilităţii unei metode de măsurare standardizate (clauza 3), SM ISO 11843-1:2023 - Capacitatea de detecţie – Partea 1: termeni şi definiţii, orientările Codex Alimentarius CAC/GL 59-2006.

Secţiunea a 4-a

Validarea pe baza altor modele

53. Calculul parametrilor în conformitate cu alte modele impune necesitatea realizării unui plan de experimentare. În funcţie de numărul diferitelor specii şi de diferiţii factori studiaţi, se stabileşte un plan de experimentare. Prin urmare, prima etapă a întregii metode de validare este examinarea populaţiilor de probe, care apoi sunt analizate în laborator pentru a stabili speciile cele mai importante şi factorii care pot influenţa rezultatele măsurării. Abordarea factorială permite evaluarea incertitudinii de măsurare a rezultatelor testelor, obţinute într-o varietate de condiţii de testare într-un laborator dat, cum ar fi analişti diferiţi, instrumente diferite, loturi diferite de reactivi, matrice diferite, durate diferite de testare şi temperaturi de testare diferite. Ulterior, trebuie ales intervalul de concentraţii într-un mod adaptat scopului, în conformitate cu LMR sau limita maximă pentru substanţele autorizate sau cu valoarea de referinţă sau nivelul cel mai scăzut etalonat pentru substanţele interzise sau neautorizate.

54. Abordarea factorială vizează stabilirea unor date fiabile de precizie şi a unor date de măsurare prin variaţia controlată simultană a factorilor selectaţi. Aceasta permite evaluarea impactului combinat al efectelor factoriale şi al efectelor aleatorii. Proiectul de experimentare permite, de asemenea, investigarea robusteţii metodei de analiză şi determinarea deviaţiei standard de reproductibilitate internă în matrice.

55. În tabelul 6 este prezentat un exemplu de abordare alternativă care utilizează un plan de proiectare experimentală ortogonală.

56. Pot fi examinaţi până la şapte factori (factori de zgomot). Studiul este conceput astfel încât precizia, fidelitatea (pe baza probelor îmbogăţite), sensibilitatea, incertitudinea de măsurare şi concentraţiile critice să poată fi determinate simultan prin punerea în aplicare a planului de experimentare.

[Pct.56 completat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

57. Se pot utiliza şi alte abordări pentru a demonstra că metoda respectă criteriile de performanţă care se aplică în cazul caracteristicilor de performanţă, cu condiţia ca acestea să atingă acelaşi nivel şi aceeaşi calitate a informaţiilor. Validarea poate fi, de asemenea, efectuată procedând la un studiu interlaboratoare definit de Codex Alimentarius, ISO sau IUPAC sau prin alte metode, precum studiile intralaborator sau validarea internă. În cazul în care se aplică alte metode de validare, în protocolul de validare se definesc modelul şi strategia de bază cu cerinţele iniţiale, ipotezele şi formulele corespunzătoare sau, cel puţin, se fac trimiteri la disponibilitatea acestora.

Secţiunea a 5-a

Selectivitate/specificitate

58. Capacitatea de discriminare între analit şi substanţele înrudite se determină în cea mai mare măsură posibilă. Se determină interferenţa omologilor, a izomerilor, a produşilor de degradare, a substanţelor endogene, a analogilor, a produselor metabolice ale reziduurilor de interes, a compuşilor matriciali sau a oricărei alte substanţe care ar putea să interfereze şi, dacă este necesar, metoda se modifică pentru a se evita interferenţele identificate. Pentru determinarea specificităţii metodei, se utilizează următoarea abordare:

1) se alege un set de compuşi înrudiţi chimic sau alte substanţe care pot fi întâlnite în probă odată cu compusul respectiv şi se verifică dacă acestea ar putea interfera cu analiza analitului/analiţilor ţintă;

2) se analizează un număr corespunzător de probe-martor reprezentative, de exemplu, loturi diferite sau loturi de specii de animale diferite (n ≥ 20), şi se verifică dacă există interferenţe ale semnalelor, ale picurilor sau ale urmelor de ioni în zona respectivă, unde se presupune că eluează analitul ţintă;

3) se îmbogăţesc probe-martor reprezentative până la o concentraţie relevantă cu substanţe care pot să interfereze cu identificarea şi/sau cuantificarea analitului şi se investighează dacă substanţa adăugată:

a) poate conduce la o falsă identificare;

b) împiedică identificarea analitului ţintă;

c) influenţează semnificativ cuantificarea.

Secţiunea a 6-a

Robusteţe şi stabilitate

59. Metoda de analiză se testează cu privire la performanţa sa continuă în diferite condiţii experimentale, care includ, de exemplu, condiţii diferite de prelevare de probe şi variaţii minore care pot apărea în cadrul testării de rutină. Pentru testarea robusteţii metodei, variaţiile introduse la nivelul condiţiilor experimentale ar trebui să fie minore. Se evaluează importanţa acestor variaţii. Fiecare caracteristică de performanţă se determină pentru toate variaţiile minore pentru care s-a demonstrat că au un efect important asupra desfăşurării testului.

60. Se determină stabilitatea etalonului, a etalonului cu adaptarea matricei şi/sau a etaloanelor cu îmbogăţirea matricei sau a constituenţilor analitului sau ai matricei din probă în timpul depozitării sau al analizei, deoarece instabilităţile ar putea influenţa rezultatele testului.

61. Stabilitatea analitului este bine caracterizată în diferite condiţii de depozitare. Experimentele efectuate pentru monitorizarea condiţiilor de depozitare a etaloanelor şi a probelor, care sunt efectuate în cadrul sistemului normal de acreditare şi control al calităţii de laborator, pot furniza informaţiile necesare. În cazul în care sunt disponibile date referitoare la stabilitate pentru analiţii din matrice (de exemplu, pe baza informaţiilor din partea Laboratoarelor de Referinţă ale UE (în continuare – LRUE), a datelor publicate etc.), nu este necesar ca aceste date să fie determinate de fiecare laborator. Cu toate acestea, trimiterea la datele disponibile în ceea ce priveşte stabilitatea analiţilor în soluţie şi în matrice este acceptabilă numai dacă se aplică aceleaşi condiţii.

62. În cazul în care nu sunt disponibile datele necesare referitoare la stabilitate, ar trebui utilizate următoarele abordări: determinarea stabilităţii analitului în soluţie/determinarea stabilităţii analitului (analiţilor) în matrice. În plus, şi aplicarea unei metode izocrone (studiul stabilităţii materialelor de referinţă prin măsurători izocrone) cu o schemă de temperatură de depozitare similară celei din tabelul 7 permite determinarea potenţialelor instabilităţi ale analitului şi, totodată, o estimare a perioadelor adecvate de depozitare şi poate fi, de asemenea, utilizată.

Determinarea stabilităţii analitului în soluţie.

1) Se prepară soluţii stoc proaspete de analit (analiţi) şi se diluează în conformitate cu instrucţiunile de testare pentru a obţine părţi alicote în număr suficient (de exemplu, 40) din fiecare concentraţie aleasă. Se pregătesc probe din:

a) soluţii de analit utilizate pentru îmbogăţire;

b) soluţii de analit utilizate pentru analiza finală;

c) orice altă soluţie de interes (de exemplu, etaloane derivate).

2) Se măsoară conţinutul de analit din soluţia proaspăt preparată în conformitate cu instrucţiunile de testare.

3) Se toarnă volume adecvate în recipiente corespunzătoare, se etichetează şi se depozitează la lumina şi temperatura din schema inclusă în tabelul 7. Timpul de depozitare se alege ţinând seama de practica de analiză aplicată, în mod ideal până când sunt observabile primele fenomene de degradare în timpul identificării şi/sau al cuantificării. În cazul în care nu se observă nicio degradare în timpul studiului de stabilitate, durata de depozitare a studiului de stabilitate este egală cu durata perioadei maxime de depozitare a soluţiei.

4) Se calculează concentraţia analitului (analiţilor) din fiecare parte alicotă în comparaţie cu concentraţia analitului din soluţia proaspăt preparată, urmând formula de mai jos:

Analit rămas (%) = C_i × 100/C_proaspăt

C_i = concentraţia la momentul considerat i

C_proaspăt = concentraţia soluţiei proaspete

Valoarea medie a cinci soluţii replică depozitate nu trebuie să difere cu mai mult de 15 % faţă de valoarea medie a cinci soluţii replică proaspăt preparate. Pentru calcularea diferenţei.

Determinarea stabilităţii analitului (analiţilor) în matrice.

1) Se utilizează, dacă este posibil, probe contaminate natural. În absenţa matricei contaminate natural, este recomandabil să se folosească o matrice-martor îmbogăţită cu analit.

2) Dacă este disponibilă matricea contaminată natural, se omogenizează, de preferinţă când matricea este încă proaspătă. Se împarte matricea în cinci cantităţi şi se analizează o parte alicotă din fiecare cantitate.

3) În absenţa matricei contaminate natural, se prelevă matrice-martor şi se omogenizează. Se împarte matricea în cinci cantităţi. Se adaugă analitul la fiecare cantitate până aproximativ la nivelul urmărit, de preferinţă preparat într-o cantitate mică de soluţie apoasă. Se analizează imediat o parte alicotă din fiecare cantitate. Se depozitează cantităţile (subprobele) din matricea contaminată natural omogenizată sau din matricea-martor îmbogăţită la o temperatură care să reflecte condiţiile de depozitare aplicate în laborator pentru o anumită combinaţie de analit/matrice şi se determină concentraţiile analitului după depozitarea pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung (cel puţin pe durata în care proba este, de obicei, păstrată în laborator).

4) Se înregistrează timpul maxim acceptabil de depozitare şi condiţiile optime de depozitare.

5) Valoarea medie a cinci părţi alicote dintr-o cantitate care a fost depozitată nu trebuie să difere cu mai mult de reproductibilitatea intralaborator a metodei faţă de valoarea medie a celor cinci părţi alicote proaspăt preparate. Pentru calcularea diferenţei procentuale, se utilizează valoarea medie a celor cinci părţi alicote proaspăt preparate.

[Pct.62 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

Secţiunea a 7-a

Limita de decizie pentru confirmare (CCα)

63. CCα se determină pentru metodele de confirmare. CCα se stabileşte în condiţii care respectă cerinţele de identificare sau de identificare plus cuantificare, astfel cum sunt definite la capitolul I "Criterii de performanţă şi alte cerinţe aplicabile metodelor de analiză".

64. Pentru controlul conformităţii probelor, incertitudinea de măsurare standard combinată a fost deja luată în considerare în valoarea CCα (limita de decizie pentru confirmare).

65. Pentru substanţele farmacologic active neautorizate sau interzise, CCα se calculează după cum urmează:

1) Metoda 1: prin metoda curbei de etalonare (denumită aici valoare critică a variabilei de stare nete) în conformitate cu standardul SM ISO 11843-1:2023 – Capacitatea de detecţie – Partea 1: termeni şi definiţii . În acest caz, se utilizează material-martor, îmbogăţit la valoarea de referinţă sau la nivelul cel mai scăzut etalonat şi peste acest nivel, cu increment egal. Se analizează probele. După identificare, se reprezintă semnalul, dacă este posibil, sau concentraţia recalculată faţă de concentraţia adăugată. Limita de decizie este egală cu concentraţia corespunzătoare ordonatei la origine plus de 2,33 ori deviaţia standard a reproductibilităţii intralaborator la valoarea ordonatei la origine. Această metodă se aplică numai testelor cantitative. Limitele de decizie obţinute cu această abordare se verifică prin analizarea matricei-martor îmbogăţite la limita de decizie calculată.

2) Metoda 2: analizând cel puţin 20 de materiale-martor reprezentative pentru fiecare matrice, pentru a putea calcula raportul semnal-zgomot în fereastra în care este aşteptat analitul. Se poate utiliza ca limită de decizie valoarea echivalentă cu de trei ori raportul semnal-zgomot. Această metodă se aplică testelor cantitative şi calitative. Limitele de decizie obţinute cu această abordare se verifică prin analizarea matricei-martor îmbogăţite la limita de decizie calculată.

3) Metoda 3: CCα = nivelul cel mai scăzut etalonat + k (unilateral, 99 %) × incertitudinea de măsurare standard (combinată) la nivelul cel mai scăzut etalonat.

66. Pentru substanţele farmacologic active neautorizate sau interzise, în funcţie de experimentul de validare (şi gradele sale de libertate respective), distribuţia t poate fi aplicată în mod rezonabil sau – dacă se ia ca bază distribuţia Gauss (unilaterală, n = ∞) – se utilizează un factor k egal cu 2,33.

67. Reproductibilitatea intralaborator şi fidelitatea sunt adecvate pentru a defini incertitudinea de măsurare standard (combinată), dacă este determinată prin luarea în considerare a tuturor factorilor de influenţă relevanţi.

68. Metoda 2, specificată la pct.65, pentru calcularea CCα poate fi utilizată numai până la 1 ianuarie 2026 în cazul metodelor validate înainte de data intrării în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare. Pentru metodele validate după intrarea în vigoare a prezentei Norme sanitare veterinare, se utilizează numai metodele 1 sau 3.

69. Pentru substanţele autorizate, CCα se calculează după cum urmează:

Pentru substanţele autorizate din combinaţiile matrice/specie pentru care a fost stabilită o LMR sau o limită maximă:

1) Metoda 1: prin metoda curbei de etalonare (denumită aici valoare critică a variabilei de stare nete) în conformitate cu standardul SM ISO 11843-1:2023 - Capacitatea de detecţie – Partea 1: termeni şi definiţii). În acest caz, se utilizează material-martor, îmbogăţit la LMR sau la limita maximă şi peste acest nivel, cu increment egal. Se analizează probele. După identificare, se reprezintă semnalul, dacă este posibil, sau concentraţia recalculată faţă de concentraţia adăugată. Limita de decizie este egală cu concentraţia corespunzătoare LMR sau limitei maxime plus de 1,64 ori deviaţia standard a reproductibilităţii intralaborator la limita permisă (α = 5 %).

2) Metoda 2: CCα = LMR (sau limita maximă) + k (unilateral, 95 %) × incertitudinea de măsurare standard (combinată) la LMR sau limita maximă.

Pentru substanţele autorizate, în funcţie de experimentul de validare (şi gradele sale de libertate respective), distribuţia t poate fi aplicată în mod rezonabil sau – dacă se ia ca bază distribuţia Gauss (unilaterală, n = ∞) – se utilizează un factor k egal cu 1,64.

70. Reproductibilitatea intralaborator şi fidelitatea sunt adecvate pentru a defini incertitudinea de măsurare standard (combinată), dacă este determinată prin luarea în considerare a tuturor factorilor de influenţă relevanţi.

71. Pentru substanţele farmacologic active pentru care se stabileşte LMR pentru suma diferitelor substanţe, CCα a substanţei cu cea mai mare concentraţie din probă se utilizează ca CCα pentru a evalua suma substanţelor din proba măsurată.

72. Pentru substanţele autorizate pentru combinaţiile matrice/specie pentru care nu a fost stabilită nicio LMR, nu trebuie să fie prezente reziduuri, cu excepţia cazului în care a avut loc un tratament autorizat în conformitate cu articolul 4 alin.(5)-(9) din Legea nr.119/2018 cu privire la medicamentele de uz veterinar. Pentru substanţele autorizate pentru care nu a fost stabilită nicio LMR, pentru calcularea CCα se utilizează LMR în cascadă, stabilită în temeiul Hotărârii Guvernului nr.195/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind măsurile şi procedurile de stabilire a limitelor maxime admise de reziduuri ale substanţelor farmacologic active în produsele alimentare de origine animală. Se aplică metoda 1 sau 2 de la pct.7, însă "LMR" se referă la "0,5 ori LMR în cascadă, valoarea-ţintă fiind 0,1 ori LMR în cascadă, atunci când este posibil în mod rezonabil".

Secţiunea a 8-a

Capacitatea de detecţie pentru screening (CCβ)

73. CCβ se determină pentru metodele de screening. CCβ se stabileşte astfel cum se prevede la capitolul I "Criterii de performanţă şi alte cerinţe aplicabile metodelor de analiză" şi în conformitate cu cerinţele prevăzute în tabelul 5. Cu toate acestea, nu este necesar să se aplice toate cerinţele de identificare pentru metodele de screening.

74. Pentru substanţele farmacologic active neautorizate sau interzise, se asigură o eroare β maximă de 5%. CCβ se calculează după cum urmează:

1) Metoda 1: metoda curbei de etalonare (denumită aici valoare minimă detectabilă a variabilei de stare nete) în conformitate cu standardul SM ISO 11843-1:2023 - Capacitatea de detecţie – Partea 1: termeni şi definiţii). În acest caz, se utilizează un material-martor reprezentativ, îmbogăţit la valoarea de referinţă şi sub acest nivel sau, dacă nu s-a stabilit nicio valoare de referinţă, în jurul concentraţiei ţintă de screening, cu increment egal. Se analizează probele. Se reprezintă semnalul faţă de concentraţia adăugată. Capacitatea de detecţie este egală cu concentraţia corespunzătoare la concentraţia ţintă de screening plus de 1,64 ori deviaţia standard a reproductibilităţii intralaborator pentru conţinutul mediu măsurat la concentraţia ţintă de screening. Extrapolarea cu mult sub nivelul cel mai scăzut de îmbogăţire (< 50 % din nivelul cel mai scăzut de îmbogăţire) se confirmă prin date experimentale în etapa de validare.

2) Metoda 2: investigarea materialului-martor îmbogăţit la nivelul de concentraţie al ţintei de screening alese iniţial. La acest nivel de concentraţie, se analizează 20 de probe martor îmbogăţite pentru a se asigura o bază fiabilă pentru această determinare. Dacă la acest nivel de concentraţie rămân ≤ 5% false rezultate conforme, nivelul este egal cu capacitatea de detecţie a metodei. Dacă se obţin > 5% false rezultate conforme, se majorează ţinta de screening selectată şi se repetă investigaţia pentru a se verifica conformitatea cu cerinţa de a obţine ≤ 5% false rezultate conforme.

3) Metoda 3: CCβ = concentraţia ţintă de screening + k (unilateral, 95 %) × incertitudinea de măsurare standard (combinată) la concentraţia ţintă de screening sau peste acest nivel.

Pentru substanţele farmacologic active neautorizate sau interzise, în funcţie de experimentul de validare (şi gradele sale de libertate respective), distribuţia t poate fi aplicată în mod rezonabil sau, dacă se ia ca bază distribuţia Gauss (unilaterală, n = ∞), se utilizează un factor k egal cu 1,64.

[Pct.74 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

75. Reproductibilitatea intralaborator şi fidelitatea sunt adecvate pentru a defini incertitudinea de măsurare standard (combinată), dacă este determinată prin luarea în considerare a tuturor factorilor de influenţă relevanţi.

76. Pentru substanţele autorizate, se asigură o eroare β maximă de 5 %. CCβ se calculează după cum urmează:

1) Metoda 1: prin metoda curbei de etalonare (denumită aici valoare minimă detectabilă a variabilei de stare nete) în conformitate cu standardul SM ISO 11843-1:2023 - Capacitatea de detecţie – Partea 1: termeni şi definiţii). În acest caz, se utilizează material-martor reprezentativ, îmbogăţit la limita permisă şi sub acest nivel, începând de la concentraţia ţintă de screening, cu increment egal. Se analizează probele şi se identifică analitul (analiţii). Se calculează deviaţia standard a conţinutului mediu măsurat la concentraţia ţintă de screening.

Capacitatea de detecţie este egală cu concentraţia corespunzătoare la concentraţia ţintă de screening plus de 1,64 ori deviaţia standard a reproductibilităţii intralaborator pentru conţinutul mediu măsurat la concentraţia ţintă de screening.

2) Metoda 2: prin investigarea materialului-martor îmbogăţit la niveluri de concentraţie care se situează sub limita permisă. Pentru fiecare nivel de concentraţie, se analizează 20 de probe martor îmbogăţite pentru a se asigura o bază fiabilă pentru această determinare. În acest caz, capacitatea de detecţie a metodei este egală cu nivelul de concentraţie la care nu mai rămân decât 5 % sau mai puţin false rezultate conforme.

3) Metoda 3: CCβ = concentraţia ţintă de screening + k (unilateral, 95 %) × incertitudinea de măsurare standard (combinată) la concentraţia ţintă de screening sau peste acest nivel.

Pentru substanţele autorizate, în funcţie de experimentul de validare (şi gradele sale de libertate respective), distribuţia t poate fi aplicată în mod rezonabil sau, dacă se ia ca bază distribuţia Gauss (unilaterală, n = ∞), se utilizează un factor k egal cu 1,64 (indiferent dacă se utilizează o LMR în cascadă sau o LMR obişnuită).

Reproductibilitatea intralaborator şi fidelitatea sunt adecvate pentru a defini incertitudinea de măsurare standard (combinată), dacă este determinată prin luarea în considerare a tuturor factorilor de influenţă relevanţi.

[Pct.77 abrogat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

Secţiunea a 9-a

Curbele de etalonare şi efecte matriciale relative

78. În cazul în care curbele de etalonare sunt utilizate pentru cuantificare:

1) se utilizează, de preferinţă, cel puţin cinci niveluri echidistante (inclusiv zero) pentru a construi curba;

2) se descrie zona de acţiune a curbei de etalonare;

3) se descriu modelul matematic al curbei şi ajustarea datelor la curbă (coeficient de determinare R2);

4) se descriu intervalele de acceptabilitate a parametrilor curbei.

79. Pentru curbele de etalonare bazate pe o soluţie etalon, etaloane cu adaptarea matricei sau etaloane cu îmbogăţirea matricei se indică intervale acceptabile pentru parametrii curbei de etalonare, care pot varia de la o serie la alta.

Secţiunea a 10-a

Recuperare absolută

80. Recuperarea absolută a metodei nu trebuie determinată dacă sunt disponibile un etalon intern, o etalonare cu îmbogăţirea matricei sau ambele. În toate celelalte cazuri, se determină recuperarea absolută a metodei.

[Pct.80 în redacţia Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

81. Atunci când sunt îndeplinite cerinţele de fidelitate, astfel cum sunt prevăzute în tabelul 1, se poate utiliza un factor de corecţie fix. În caz contrar, se utilizează factorul de recuperare obţinut pentru lotul respectiv. Alternativ, se utilizează procedura de adăugare standard sau un etalon intern în locul utilizării unui factor de corecţie a recuperării.

82. Recuperarea absolută se calculează pentru cel puţin şase loturi reprezentative de matrice. O parte alicotă de matrice-martor se îmbogăţeşte cu analitul respectiv înainte de extracţie, iar o a doua parte alicotă de matrice-martor se îmbogăţeşte după prepararea probei la un nivel de concentraţie relevant şi se determină concentraţia analitului.

83. Recuperarea se calculează după cum urmează:

Rec (analit) = (etalon cu îmbogăţirea matricei)/(etalon cu adaptarea matricei) × 100

Secţiunea a 11-a

Efecte matriciale relative

84. Efectul matricial relativ se determină în toate cazurile. Acest lucru poate fi realizat fie în cadrul validării, fie în cadrul unor experimente separate. Calculul efectului matricial relativ se efectuează pentru cel puţin 20 de loturi-martor (matrice/specie) diferite, în conformitate cu domeniul de aplicare al metodei, de exemplu, specii diferite care trebuie acoperite.

85. Matricea-martor se îmbogăţeşte după extracţie cu analitul respectiv la valoarea de referinţă, la LMR sau la limita maximă şi se analizează împreună cu o soluţie pură de analit.

86. Efectul matricial relativ sau factorul de matrice (MF) se calculează după cum urmează:

IS: etalon intern

MMS: etalon cu adaptarea matricei

Coeficientul de variaţie nu trebuie să fie mai mare decât valorile enumerate în tabelul 2 pentru MF (standard normalizat pentru IS).

[Pct.86 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

Capitolul III

CONTROLUL CALITĂŢII ÎN TIMPUL ANALIZEI DE RUTINĂ – VERIFICAREA

CONTINUĂ A PERFORMANŢEI METODEI

87. Trebuie respectate cerinţele de asigurare a calităţii rezultatelor analizelor din capitolul 7.7 din SM EN ISO/IEC 17025:2018 – Cerinţe generale pentru competenţa laboratoarelor de încercări şi etalonări.

88. În timpul analizei de rutină, analiza materialelor de referinţă certificate (MRC) este opţiunea preferabilă pentru a furniza dovezi privind performanţa metodei. Deoarece MRC care conţin analiţi relevanţi la nivelurile de concentraţie necesare sunt rareori disponibile, pot fi utilizate ca alternativă şi materialele de referinţă furnizate şi caracterizate de LRUE sau de laboratoare care deţin o acreditare SM ISO/IEC 17043:2023 (Evaluarea conformităţii. Cerinţe generale pentru competenţa furnizorilor de încercări de competenţă.). Ca o altă alternativă, se pot utiliza şi materiale de referinţă interne, controlate în mod regulat.

[Pct.88 modificat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

89. Verificarea continuă a performanţei metodei în timpul analizei de rutină ar trebui efectuată în două etape:

1) etapa de screening, pentru fiecare serie (lot) de analize efectuate, se analizează simultan un set de probe de control al calităţii, după cum urmează:

a) o probă de control pentru adecvarea sistemului instrumentului, în mod ideal specifică metodei;

b) probe de control al calităţii, îmbogăţite la o concentraţie apropiată de concentraţia ţintă de screening şi, în mod ideal, la CCβ de screening pentru substanţele farmacologic active autorizate, precum şi pentru substanţele interzise sau neautorizate;

c) o probă de control conformă (probe martor) şi, dacă este cazul, probe martor de reactiv;

2) etapa de confirmare, pentru fiecare serie (lot) de analize efectuate, se analizează simultan un set de probe de control al calităţii, după cum urmează:

a) o probă de control pentru adecvarea sistemului instrumentului, în mod ideal specifică metodei;

b) probe de control al calităţii, îmbogăţite la o concentraţie apropiată de LMR sau limita maximă pentru substanţele farmacologic active aprobate prin Ordinul directorului general al Agenţiei nr.5/2021 privind aprobarea listei substanţelor active din punct de vedere farmacologic şi clasificarea lor în funcţie de limitele reziduale maxime din produsele alimentare de origine animală, sau aproape de valoarea de referinţă sau nivelul cel mai scăzut etalonat pentru substanţe interzise sau neautorizate (probe de control neconforme);

c) o probă de control conformă (probe martor) şi, dacă este cazul, probe martor de reactiv.

90. Se recomandă următoarea ordine pentru probele de control al calităţii: proba de control pentru adecvarea sistemului instrumentului, proba de control conformă, proba (probele) de confirmat, din nou proba de control conformă şi proba de control al calităţii îmbogăţită (probe de control neconforme).

91. Pentru metodele cantitative cu fiecare lot de probe oficiale, se analizează şi se măsoară o curbă de etalonare înainte sau după probele enumerate mai sus.

92. Dacă este posibil, fidelitatea (pe baza probelor îmbogăţite) a tuturor analiţilor ţintă din probele de control neconforme se evaluează prin intermediul unor diagrame de control al calităţii în conformitate cu capitolul 7.7 din SM EN ISO/IEC 17025:2018 – Cerinţe generale pentru competenţa laboratoarelor de încercări şi etalonări. În cazul în care acest lucru necesită un număr disproporţionat de mare de determinări ale fidelităţii, numărul de analiţi poate fi redus la un număr de analiţi reprezentativi.

Capitolul IV

EXTINDEREA DOMENIULUI DE APLICARE ŞI A METODELOR

Secţiunea 1

Extinderea domeniului de aplicare validat al unei metode validate anterior

93. Uneori este necesar să se extindă domeniul de aplicare al unei metode validate anterior în mod cuprinzător. În aceste cazuri, extinderea domeniului de aplicare ar trebui realizată într-un mod eficient şi solid din punct de vedere analitic. Acest lucru se poate realiza prin efectuarea unei validări pe un număr redus de probe (de exemplu, jumătate din numărul de probe) în comparaţie cu o validare completă.

94. Cu toate acestea, tipul şi numărul modificărilor care urmează să fie validate într-un singur sistem redus de validare se bazează întotdeauna pe cunoştinţele de specialitate şi pe experienţele anterioare, de exemplu, o modificare a tehnicii de detecţie ar necesita, în orice caz, o validare completă.

95. Pentru a asigura valabilitatea continuă a metodei, performanţa acesteia se monitorizează continuu şi se compară cu parametrii de validare obţinuţi iniţial. În mod ideal, acest control continuu al performanţei analitice este conceput astfel încât datele lipsă pentru o validare completă să poată fi colectate în timp (de exemplu, cu câteva puncte de date din probele de control al calităţii din fiecare serie analitică).

Secţiunea a 2-a

Extinderea metodelor în ceea ce priveşte intervalul

de concentraţii şi substanţele suplimentare

96. Ca urmare a modificărilor LMR-urilor, a limitelor maxime şi a valorilor de referinţă, poate deveni necesară ajustarea intervalului de concentraţii pentru care este validată o metodă. Într-un astfel de caz, aplicarea unui sistem de validare redus este acceptabilă.

97. Curbele de etalonare pentru intervalul modificat ar trebui pregătite în conformitate cu procedura validată. Se analizează loturi diferite îmbogăţite la diferite niveluri de concentraţie conform pct.39 secţiunea a 2-a capitolul II şi secţiunii a 4-a capitolul II. Fidelitatea, repetabilitatea şi reproductibilitatea intralaborator/precizia intermediară ar trebui să se încadreze într-un interval acceptabil prin comparaţie cu cele ale metodei validate iniţial. După caz, se efectuează o recalculare a CCβ (metode de screening) şi CCα (metode de confirmare).

98. În general, extinderea metodei la compuşi suplimentari este posibilă numai în cazul analiţilor care au o structură similară şi caracteristici similare celor deja incluşi în metoda de analiză. Într-un astfel de caz, aplicarea unui sistem de validare redus este acceptabilă. De asemenea, nu este permisă nicio abatere de la descrierea metodei.

99. Curbele de etalonare pentru substanţele suplimentare se pregătesc în conformitate cu procedura validată. Se analizează loturi diferite de materiale matriciale îmbogăţite la diferite niveluri de concentraţie conform pct.39 secţiunea a 2-a capitolul II şi secţiunii a 4-a capitolul II. Fidelitatea, repetabilitatea şi reproductibilitatea intralaborator/precizia intermediară ar trebui să se situeze într-un interval comparabil cu cel al celorlalţi analiţi ai metodei validate iniţial şi în conformitate cu cerinţele stabilite la secţiunea a 3-a capitolul I, trebuie efectuat un calcul al CCβ (metode de screening) şi CCα (metode de confirmare) pentru noii analiţi.

Secţiunea a 3-a

Extinderea metodelor în ceea ce priveşte matricele/speciile

100. Includerea de noi matrice sau specii într-o metodă de analiză deja validată presupune întotdeauna o decizie care se ia de la caz la caz, bazată pe cunoştinţele şi experienţa acumulată până în prezent cu metoda şi experimentele preliminare de evaluare a potenţialelor efecte matriciale şi interferenţe. În general, acest lucru va fi posibil numai pentru matricele care prezintă proprietăţi similare şi pentru analiţii necritici (stabilitate, detectabilitate).

101. Curbele de etalonare (standard sau matriciale) trebuie pregătite în conformitate cu procedura validată. Se analizează loturi diferite de material matricial îmbogăţite la diferite niveluri de concentraţie conform pct.39 secţiunea a 2-a capitolul II şi secţiunii a 4-a capitolul II. Fidelitatea, repetabilitatea şi reproductibilitatea intralaborator/precizia intermediară ar trebui să se situeze într-un interval acceptabil faţă de cele ale metodei validate iniţial şi în conformitate cu cerinţele stabilite în secţiunea a 3-a capitolul I. În funcţie de abordarea de validare, ar putea fi necesară o recalculare a CCβ (metode de screening) sau CCα (metode de confirmare).

102. În cazul în care rezultatele nu se încadrează într-un interval acceptabil prin comparaţie cu valorile matricei iniţiale, va fi necesară o validare completă suplimentară pentru a determina parametrii de performanţă specifici matricei/speciei.

103. În cazurile în care LMR-urile pentru o anumită substanţă diferă pentru anumite matrice, va fi dificil să se adapteze domeniul de aplicare al metodei la matricea/specia şi concentraţia suplimentară, deoarece, în acest caz, trebuie luate în considerare două modificări. În astfel de cazuri, se recomandă o validare completă.

Capitolul V

PRELEVAREA PROBELOR

104. Cantitatea minimă de probe se defineşte în cadrul programului naţional de control al reziduurilor. Cantităţile minime de probe trebuie să fie suficiente pentru a permite laboratoarelor aprobate să efectueze procedurile analitice necesare pentru realizarea analizelor de screening şi de confirmare. În special pentru păsări de curte, acvacultură, iepuri, vânat de crescătorie, reptile şi insecte, o probă este formată dintr-unul sau mai multe animale, în funcţie de cerinţele metodelor de analiză. Pentru ouă, dimensiunea probei este de cel puţin 12 ouă sau mai multe, în conformitate cu metodele de analiză utilizate. În cazul în care este necesar să se analizeze mai multe categorii de substanţe într-o singură probă prin metode de analiză diferite, dimensiunea probei se măreşte în consecinţă.

105. Cu excepţia cazului în care este imposibil din punct de vedere tehnic sau legislaţia naţională nu impune cerinţe în acest sens, fiecare probă se divizează în cel puţin două subprobe echivalente, fiecare permiţând realizarea procedurii complete de analiză. Subdivizarea poate fi efectuată la locul prelevării probelor sau în laborator.

106. Fiecare probă este prelevată în aşa fel încât să fie întotdeauna posibilă asigurarea trasabilităţii până la ferma de origine şi lotul de animale sau animalul individual, după caz. În special, pentru lapte, în funcţie de opţiunea statului membru, probele pot fi prelevate, în oricare dintre următoarele locuri:

1) la fermă, din cisterna de colectare;

2) la nivelul sectorului produselor lactate, înainte de descărcarea laptelui.

107. Probele se recoltează în recipiente adecvate, care să asigure integritatea şi trasabilitatea probelor. În special, recipientele sunt concepute în aşa fel încât să împiedice substituirea, contaminarea încrucişată sau degradarea probei. Recipientele se sigilează oficial.

108. După fiecare procedură de prelevare de probe se întocmeşte un raport. Inspectorul Agenţiei consemnează cel puţin datele următoare în raportul de prelevare de probe:

1) adresa autorităţii competente;

2) numele inspectorului sau codul de identificare;

3) numărul de cod oficial al probei;

4) data prelevării de probe;

5) numele şi adresa proprietarului sau ale persoanei responsabile cu animalele sau cu produsele animale;

6) numele şi adresa fermei de origine a animalului (când prelevarea de probe are loc în cadrul fermei);

7) numărul de înregistrare al unităţii/numărul abatorului;

8) identificarea animalului sau a produsului;

9) specia animală;

10) matricea probei;

11) după caz, medicamentele administrate în timpul ultimelor patru săptămâni înaintea prelevării de probe (când prelevarea de probe are loc în cadrul fermei);

12) substanţa sau grupul de substanţe supuse examinării;

13) observaţii speciale.

109. În funcţie de procedura de prelevare de probe, se furnizează copii pe suport de hârtie sau în format electronic ale raportului. Raportul de prelevare de probe şi copiile acestuia se completează astfel încât să se asigure autenticitatea şi valabilitatea juridică a acestora, ceea ce poate necesita ca aceste documente să fie semnate de inspector Agenţiei. În cazul prelevării de probe în cadrul fermei, crescătorul sau reprezentantul acestuia poate fi invitat să semneze originalul raportului de prelevare de probe.

110. Originalul raportului de prelevare de probe se păstrează de către autoritatea competentă, care trebuie să se asigure că nici o persoană neautorizată nu poate avea acces la raportul original.

111. Dacă este necesar, crescătorul sau proprietarul unităţii poate fi informat în legătură cu prelevarea de probe realizată.

112. Raportul de prelevare de probe pentru laborator întocmit de autorităţile competente trebuie să fie în conformitate cu cerinţele stabilite în capitolul VII din SM EN ISO/IEC 17025:2018 "Cerinţe generale pentru competenţa laboratoarelor de încercări şi etalonări" şi conţine cel puţin următoarele informaţii:

1) adresa autorităţilor competente sau a organismelor desemnate;

2) numele inspectorului sau codul de identificare;

3) numărul de cod oficial al probei;

4) data prelevării de probe;

5) specia animală;

6) matricea probei;

7) substanţele sau grupele de substanţe supuse examinării;

8) observaţii speciale.

Raportul de prelevare de probe însoţeşte proba trimisă la laborator.

113. Programele de control al reziduurilor stabileşte condiţiile adecvate de transport şi depozitare pentru fiecare combinaţie analit/matrice în vederea asigurării stabilităţii analitului şi a integrităţii probei. Durata transportului trebuie să fie cât mai scurtă posibil, iar temperatura în timpul transportului trebuie să fie adecvată pentru a asigura stabilitatea analitului.

114. Se acordă o atenţie specială ambalajelor pentru transport, temperaturii şi termenelor de distribuire către laboratorul responsabil.

115. În cazul nerespectării cerinţelor programului de control, laboratorul informează imediat autoritatea competentă în această privinţă.

Capitolul VI

VALORILE DE REFERINŢĂ PENTRU SUBSTANŢELE FARMACOLOGIC

ACTIVE NEPERMISE ÎN CAZUL CĂRORA NU S-A STABILIT

NICIO LIMITĂ MAXIMĂ PENTRU REZIDUURI

[Cap.VI (p116-130) abrogat prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]

Anexa nr.2

la Hotărârea Guvernului nr.721/2023

NORMĂ

privind valorile de referinţă pentru substanţele farmacologic active

nepermise care sunt prezente în alimentele de origine animală

Prezenta Normă transpune Regulamentul (UE) 2019/1871 al Comisiei din 7 noiembrie 2019 privind valorile de referinţă pentru substanţele farmacologic active nepermise care sunt prezente în alimentele de origine animală şi de abrogare a Deciziei 2005/34/CE, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 289 din 8 noiembrie 2019, CELEX: 32019R1871, aşa cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (UE) 2024/2858 al Comisiei din 12 noiembrie 2024.

1. Prezenta Normă stabileşte:

1.1. norme de stabilitate a valorilor de referinţă pentru reziduurile de substanţe farmacologic active în cazul cărora nu s-a stabilit nicio limită maximă pentru reziduuri în conformitate cu Regulamentul privind măsurile şi procedurile de stabilire a limitelor maxime admise de reziduuri ale substanţelor farmacologic active în produsele alimentare de origine animală, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.195/2011;

1.2. principii metodologice şi metode ştiinţifice pentru evaluarea riscurilor în ceea ce priveşte siguranţa valorilor de referinţă;

1.3. valori de referinţă în cazul reziduurilor de anumite substanţe farmacologic active în cazul cărora nu s-a stabilit nicio limită maximă pentru reziduuri în conformitate cu Regulamentul privind măsurile şi procedurile de stabilire a limitelor maxime admise de reziduuri ale substanţelor farmacologic active în produsele alimentare de origine animală, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.195/2011;

1.4. norme specifice privind măsurile care trebuie luate în cazul confirmării prezenţei unui reziduu al unei substanţe interzise sau nepermise la niveluri superioare, egale sau inferioare în raport cu valoarea de referinţă.

2. Valorile de referinţă se stabilesc la cel mai mic nivel care poate fi obţinut din punct de vedere analitic de laboratoarele oficiale de control, desemnate în conformitate cu art.35 din Legea nr.82/2024 privind controalele oficiale în domeniul agroalimentar.

3. Valorile de referinţă se revizuiesc în mod regulat pentru a se asigura faptul că ele corespund celor mai mici niveluri care pot fi obţinute ţinând seama de cele mai recente evoluţii ştiinţifice.

4. La stabilirea sau la revizuirea valorilor de referinţă, Agenţia Naţională pentru Siguranţa Alimentelor (în continuare – Agenţie) consultă laboratoarele europene de referinţă relevante cu privire la capacităţile analitice ale laboratoarelor naţionale de referinţă şi ale laboratoarelor oficiale în ceea ce priveşte concentraţia minimă de reziduuri care poate fi identificată printr-o metodă analitică, validată în conformitate cu cerinţele din anexa nr.1.

5. Evaluarea riscurilor aplicată în scopul evaluării siguranţei valorilor de referinţă ţine seama de:

5.1. potenţialul toxic şi activitatea farmacologică a substanţei;

5.2. doza de reziduu absorbită prin intermediul alimentelor.

6. În scopul determinării potenţialului toxic şi a activităţii farmacologice a substanţei, se aplică următoarele valori toxicologice de screening:

6.1. pentru substanţele din grupa I, corespunzând substanţelor farmacologic active nepermise pentru care există dovezi directe de genotoxicitate sau pentru care există o alertă de genotoxicitate (din relaţia structură-activitate sau prin extrapolare) sau pentru care există o lipsă de informaţii cu privire la genotoxicitate şi, prin urmare, genotoxicitatea nu poate fi exclusă: 0,0025 μg/kg de greutate corporală pe zi;

6.2. pentru substanţele din grupa II, care corespund substanţelor farmacologic active nepermise cu activitate farmacologică asupra sistemului nervos sau a sistemului de reproducere sau care sunt corticoizi: 0,0042 ľg/kg greutate corporală pe zi;

6.3. pentru substanţele din grupa III, care corespund substanţelor farmacologic active nepermise cu efect antiinfecţios, antiinflamator şi antiparazitar şi alţi agenţi farmacologic activi: 0,22 ľg/kg greutate corporală pe zi.

7. Aportul de alimente relevant se determină pe baza cifrelor privind consumul de alimente, a modelelor de consum de alimente şi a prezenţei substanţei în diferite produse alimentare.

8. Siguranţa valorilor de referinţă se evaluează verificând dacă valoarea toxicologică de screening, împărţită la aportul alimentar relevant, este mai mare sau egală cu capacitatea analitică a laboratoarelor oficiale de control, caz în care siguranţa valorii de referinţă este garantată la nivelul capacităţii analitice.

9. Pentru o evaluare a riscurilor specifice unei substanţe care să determine dacă valorile de referinţă sunt adecvate pentru a proteja sănătatea umană se adresează o cerere la Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară, în special pentru substanţele:

9.1. care cauzează discrazii sanguine sau alergii (cu excepţia sensibilizării pielii);

9.2. care sunt carcinogene cu potenţial mare;

9.3. pentru care nu poate fi exclusă genotoxicitatea, în cazul în care există dovezi experimentale sau de altă natură care atestă că este posibil ca utilizarea valorii toxicologice de screening de 0,0025 μg/kg de greutate corporală pe zi să nu protejeze suficient sănătatea.

10. Dacă este cazul, Agenţia va transmite o cerere la laboratorul Instituţiei Publice Centrul Naţional Sănătatea Animalelor, Plantelor şi Siguranţa Alimentelor pentru o evaluare a riscurilor specifice unei substanţe pentru a stabili dacă o valoare de referinţă este adecvată pentru a proteja sănătatea umană, în cazul în care aplicarea metodei prevăzute la pct.8 indică faptul că valoarea toxicologică de screening, împărţită la aportul de alimente relevant, este mai mică decât capacitatea analitică a laboratoarelor oficiale de control şi că nu există sau că există o mică posibilitate de îmbunătăţire semnificativă a capacităţii analitice într-un termen scurt sau mediu.

11. În cazul în care evaluarea riscurilor specifică unei substanţe este neconcludentă, din cauza incertitudinilor privind anumite aspecte ale evaluării toxicologice sau ale expunerii, şi nu sunt disponibile garanţii care să indice dacă cea mai mică concentraţie care se poate obţine din punct de vedere analitic este suficient de sigură pentru consumatori, laboratoarele naţionale de referinţă depun eforturi pentru a spori sensibilitatea metodelor analitice, pentru a putea asigura respectarea unor concentraţii mai mici, iar valorile de referinţă se stabilesc la niveluri care sunt suficient de mici pentru a stimula îmbunătăţirea celor mai mici niveluri care se pot obţine.

12. În scopul aplicării măsurilor de control vizând unele reziduuri de substanţe în produsele alimentare de origine animală, a căror utilizare este interzisă sau nepermisă, valorile de referinţă prevăzute în tabel se aplică indiferent de matricea alimentelor testate. Alimentele de origine animală care conţin reziduuri de substanţă farmacologic activă într-o concentraţie egală sau superioară în raport cu valoarea de referinţă sunt considerate neconforme şi sunt interzise în lanţul alimentar. Alimentele de origine animală care conţin reziduuri de substanţă farmacologic activă într-o concentraţie inferioară în raport cu valoarea de referinţă nu sunt interzise în lanţul alimentar.

Tabel

Valorile de referinţă (VR)

13. În cazul în care rezultatele controalelor oficiale, inclusiv ale testelor analitice, identifică reziduuri de substanţe interzise sau nepermise la niveluri superioare, egale sau inferioare valorilor de referinţă, autoritatea competentă efectuează anchetele menţionate la art.17 alin.(2) pct.4), art.18 alin.(2) lit.c) şi art.94 şi 95 din Legea 82/2024 privind controalele oficiale în domeniul agroalimentar, pentru a stabili dacă a fost aplicat un tratament ilegal cu o substanţă farmacologic activă interzisă sau nepermisă.

14. În cazul constatării unei neconformităţi, Agenţia aplică una sau mai multe dintre măsurile menţionate la art.18 alin.(2) lit.c) şi art.59-65 şi 95 din Legea nr.82/2024 privind controalele oficiale în domeniul agroalimentar.

15. Agenţia păstrează o evidenţă a constatărilor. În cazul în care rezultatele controalelor oficiale, inclusiv ale testelor analitice vizând produsele alimentare de origine animală provenite de la acelaşi operator, arată un comportament recurent care indică o suspiciune de neconformitate referitoare la una sau mai multe substanţe interzise sau nepermise având o anumită origine, Agenţia informează autoritatea competentă din ţara sau din ţările de origine.

16. În cazul în care comportamentul recurent implică produse alimentare importate, Agenţia aduce acest fapt la cunoştinţa autorităţii competente din ţara sau din ţările de origine.

17. Agenţia raportează rezultatele controalelor oficiale, inclusiv ale testelor analitice, care indică prezenţa confirmată a unei substanţe interzise sau nepermise la niveluri superioare sau egale în raport cu valorile de referinţă, prin intermediul sistemului rapid de alertă pentru alimente şi furaje, în conformitate cu Măsurile de punere în aplicare a sistemului rapid de alertă pentru alimente şi furaje la nivel naţional, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.59/2017.

[Anexa nr.2 introdusă prin Hot.Guv. nr.116 din 18.03.2026, în vigoare 08.05.2026]