Decizie nr.6 din 24.01.2023 de inadmisibilitate a sesizării nr.106g/2022 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 90 din Codul muncii (plafonarea despăgubirii acordate de angajator în cazul eliberării nelegitime a salariatului din serviciu)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

D E C I Z I E

de inadmisibilitate a sesizării nr.106g/2022

privind excepţia de neconstituţionalitate

a  articolului  90 din  Codul  muncii

(plafonarea despăgubirii acordate de

angajator în cazul eliberării nelegitime

a salariatului din serviciu)

nr. 6  din  24.01.2023

 (în vigoare 24.01.2023) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 42-44 art. 29 din 14.02.2023

* * *

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dnei Domnica MANOLE, Preşedinte,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Serghei ŢURCAN,

dlui Vladimir ŢURCAN, judecători,

cu participarea dnei Ana Florean, asistent judiciar,

Având în vedere sesizarea înregistrată la 8 iulie 2022,

Examinând admisibilitatea sesizării menţionate,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând la 24 ianuarie 2023, în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea decizie:

ÎN FAPT

1. La originea cauzei se află sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 90 din Codul muncii, ridicată de dl avocat Vasile Josan, în interesele Întreprinderii de Stat "MoldATSA", parte în dosarul nr.2ra-1599/2021, pendinte la Curtea Supremă de Justiţie.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională de un complet de judecată de la Curtea Supremă de Justiţie format din dnele Maria Ghervas, Mariana Pitic şi Galina Stratulat şi dnii Dumitru Mardari şi Victor Burduh, pe baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

A. Circumstanţele litigiului principal

3. La 27 decembrie 2018, dl Alexei Andrianov a fost concediat din cadrul ÎS "MoldATSA", în legătură cu reducerea statelor de personal.

4. La 26 martie 2019, dl Andrianov a formulat o acţiune în justiţie împotriva ÎS "MoldATSA", prin care a solicitat anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie şi încasarea drepturilor salariale.

5. La 30 iulie 2019, Judecătoria Chişinău, sediul Centru, a pronunţat o hotărâre prin care a dispus, inter alia, restabilirea în funcţie a dlui Andrianov şi obligarea ÎS "MoldATSA" la plata salariului pentru absenţă forţată de la serviciu a acestuia în mărime de 429 863,94 lei.

6. Prin decizia din 25 mai 2021, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea de apel depusă de ÎS "MoldATSA" împotriva hotărârii primei instanţe, a anulat hotărârea Judecătoriei Chişinău din 30 iulie 2019 şi a pronunţat o nouă hotărâre, prin care acţiunea dlui Andrianov a fost respinsă integral.

7. La 13 septembrie 2021, dl Andrianov a contestat cu recurs decizia instanţei de apel. Prin Încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 17 noiembrie 2021, recursul a fost declarat admisibil.

8. În cadrul procedurii de recurs, dl avocat Vasile Josan a ridicat, în interesele ÎS "MoldATSA", excepţia de neconstituţionalitate a articolului 90 din Codul muncii, care prevedea, inter alia, că în cazul transferului sau eliberării nelegitime din serviciu angajatorul va plăti salariatului o despăgubire pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă. Despăgubirea va conţine o mărime nu mai mică decât salariul mediu al salariatului pentru această perioadă.

9. Printr-o încheiere din 22 iunie 2022, Curtea Supremă de Justiţie a admis ridicarea excepţiei şi a trimis, în acest sens, o sesizare la Curtea Constituţională.

10. La 28 iulie 2022, Parlamentul a adoptat Legea nr.243 prin care, inter alia, a modificat dispoziţiile articolului 90 alin.(2) lit.a) din Codul muncii care prevede că despăgubirea acordată pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă în cazul transferului sau eliberării nelegitime din serviciu nu poate depăşi 12 salarii medii lunare ale salariatului. Legea în discuţie a intrat în vigoare la 26 august 2022.

B. Legislaţia pertinentă

11. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 1

Statul Republica Moldova

"[...]

(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate."

Articolul 9

Principiile fundamentale privind proprietatea

"(1) Proprietatea este publică şi privată. Ea se constituie din bunuri materiale şi intelectuale..

[...]."

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

"(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie."

Articolul 46

Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia

"(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate.

[...]."

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

"(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului .

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."

12. Prevederile relevante ale Codului muncii, adoptat prin Legea nr.154 din 28 martie 2003, sunt următoarele:

Articolul 90

Răspunderea angajatorului pentru transferul

sau eliberarea nelegitimă din serviciu

"(1) În cazul restabilirii la locul de muncă a salariatului transferat sau eliberat nelegitim din serviciu, angajatorul este obligat să repare prejudiciul cauzat acestuia.

(2) Repararea de către angajator a prejudiciului cauzat salariatului constă în:

a) plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decât salariul mediu al salariatului pentru această perioadă;

b) compensarea cheltuielilor suplimentare legate de contestarea transferului sau a eliberării din serviciu (consultarea specialiştilor, cheltuielile de judecată etc.);

c) compensarea prejudiciului moral cauzat salariatului.

(3) Mărimea reparării prejudiciului moral se determină de către instanţa de judecată, ţinându-se cont de aprecierea dată acţiunilor angajatorului, dar nu poate fi mai mică decât un salariu mediu lunar al salariatului.

(4) În locul restabilirii la locul de muncă, părţile pot încheia o tranzacţie de împăcare, iar în caz de litigiu – instanţa de judecată poate încasa de la angajator, cu acordul salariatului, în beneficiul acestuia, o compensaţie suplimentară la sumele indicate la alin.(2) în mărime de cel puţin 3 salarii medii lunare ale salariatului."

[în redactarea anterioară Legii nr.243 din 28 iulie 2022, în vigoare din 26 august 2022]

ÎN DREPT

A. Argumentele autorului sesizării privind excepţia de neconstituţionalitate

13. Autorul sesizării susţine că, potrivit prevederilor contestate, în cazul restabilirii salariatului care a fost transferat sau eliberat nelegitim din serviciu, angajatorul este obligat să-i plătească o despăgubire pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decât salariul mediu al salariatului pentru această perioadă.

14. Autorul pretinde că norma contestată nu reglementează (i) un plafon maxim al salariului restant care se acordă pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă şi/sau (ii) competenţa instanţei de judecată de a reduce salariul restant pentru perioada respectivă, în funcţie de circumstanţele cauzei.

15. Autorul afirmă că norma contestată obligă instanţa de judecată să acorde în mod necondiţionat salariul restant pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă, indiferent de durata litigiului de muncă şi fără a ţine cont de comportamentul părţilor în cadrul procesului de judecată.

16. Autorul menţionează că, deşi articolul 355 alin.(4) din Codul muncii prevede că instanţa de judecată va examina cererea de soluţionare a litigiului individual de muncă în termen de cel mult 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia, în realitate acest termen este prelungit fie din motive obiective, fie în mod intenţionat de părţi. Astfel, indiferent de motivul depăşirii acestui termen, salariatul oricum va primi salariul restant pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la serviciu, precum şi penalităţile aferente.

17. Totodată, autorul afirmă că atunci când pe parcursul litigiului salariatul realizează venituri din alte surse (de exemplu, salariatul încheie un contract individual de muncă cu un alt angajator), judecătorul nu dispune de competenţa de a-i reduce salariul restant în funcţie de aceste circumstanţe obiective.

18. În susţinerea argumentelor sale, autorul menţionează că în cauza Felix Guţu v. Republica Moldova din 20 octombrie 2020, Curtea Europeană a diminuat din despăgubirile solicitate de reclamant ca urmare a concedierii sale şi a notat că reclamantul are dreptul să obţină despăgubiri doar pentru un an de zile.

19. Autorul sesizării susţine că omisiunea legislatorului de a plafona despăgubirea datorată salariatului sau de a acorda judecătorului dreptul de a o reduce îi încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate.

20. În opinia autorului, prevederile contestate sunt contrare articolelor 1 alin.(3) [preeminenţa dreptului], 9 alin.(1) [principiile fundamentale privind proprietatea], 20 [accesul liber la justiţie], 46 alin.(1) [dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia] şi 54 alin.(2) [restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi] din Constituţie.

B. Aprecierea Curţii

21. Examinând admisibilitatea sesizării privind excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele.

22. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul muncii, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

23. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de avocatul unei părţi în proces. Ea este formulată de subiectul căruia i s-a conferit acest drept, pe baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

24. Curtea observă că, deşi autorul a contestat articolul 90 din Codul muncii în întregime, criticile acestuia se referă la alin.(2) lit.a) din acest articol, care prevedea obligaţia angajatorului de a despăgubi salariatul transferat sau eliberat nelegitim pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decât salariul mediu al salariatului pentru această perioadă. Curtea observă că prevederile contestate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituţionalitate.

25. Totodată, Curtea notează că norma contestată a fost modificată prin Legea nr.243 din 28 iulie 2022, în vigoare din 26 august 2022. Totuşi, Curtea subliniază că, potrivit jurisprudenţei sale, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată atât în privinţa actelor în vigoare, cât şi în privinţa actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă în cazul raporturilor juridice litigioase şi este determinantă pentru soluţionarea cauzei (DCC nr.183 din 25 noiembrie 2021, § 17). Aşadar, Curtea reţine că, deşi norma contestată a fost modificată, vechea sa redactare rămâne aplicabilă în această cauză.

26. Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză care are ca obiect anularea unui ordin de concediere şi plata unei despăgubiri pentru eliberarea nelegitimă din funcţie a salariatului. Prin urmare, Curtea admite că instanţa de recurs ar putea aplica prevederile contestate în prezenta cauză.

27. Autorul sesizării susţine că norma contestată încalcă articolele 1 alin.(3) [preeminenţa dreptului], 9 alin.(1) [principiile fundamentale privind proprietatea], 20 [accesul liber la justiţie], 46 alin.(1) [dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia] şi 54 alin.(2) [restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi] din Constituţie.

28. Cu privire la articolele 1 alin.(3), 9 alin.(1) şi 54 alin.(2) din Constituţie, Curtea reiterează că acestea nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul sesizării trebuie să demonstreze existenţa unor ingerinţe în drepturile fundamentale (a se vedea HCC nr.37 din 7 decembrie 2021, § 27; DCC nr.82 din 8 iunie 2021, § 14).

29. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 20 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit prevederilor contestate, atunci când se constată că salariatul a fost transferat sau eliberat nelegitim din serviciu, angajatorul este obligat să-i plătească o despăgubire pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decât salariul mediu al salariatului. Analizând prevederile contestate, Curtea observă că obligaţia angajatorului de a despăgubi salariatul survine din momentul în care instanţa de judecată constată ilegalitatea concedierii salariatului. Prin urmare, Curtea notează că articolul 20 din Constituţie nu este aplicabil în prezenta cauză, deoarece nu există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal, procesul judecându-se fără vreun impediment.

30. Referitor la incidenţa în prezenta cauză a articolului 46 din Constituţie, Curtea menţionează că autorul excepţiei nu a prezentat argumente care să demonstreze caracterul contradictoriu al prevederilor contestate în raport cu norma constituţională. Curtea reţine că simpla enumerare a normei constituţionale, în lipsa argumentelor care ar fundamenta pretinsa relaţie de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de aceasta, nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.65 din 13 mai 2021, § 16-17).

31. Referitor la criticile autorului privind necesitatea stabilirii unui plafon al despăgubirilor acordate salariatului în cazul concedierii ilegale, Curtea reţine următoarele.

32. Articolul 24 din Carta Socială Europeană (revizuită) prevede că în vederea asigurării exercitării efective a dreptului la protecţie în caz de concediere, părţile se angajează să recunoască (a) dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv valabil legat de aptitudinea sau conduita acestora, sau de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului şi (b) dreptul lucrătorilor concediaţi fără motiv valabil la o indemnizaţie adecvată sau la o altă reparaţie corespunzătoare. În mai multe cauze, Comitetul European al Drepturilor Sociale a fost sesizat cu problema plafonării despăgubirilor acordare salariaţilor concediaţi în mod ilegal şi Comitetul a examinat dacă plafoanele stabilite corespund garanţiilor prevăzute de articolul 24 lit.b) din Cartă.

33. De exemplu, în cauza Confederaţia Generală a Forţei de Muncă v. Franţa şi Confederaţia Generală a Muncii v. Franţa¹ din 23 martie 2022, Comitetul European al Drepturilor Sociale a examinat noile prevederi ale Codului muncii francez, care stabileau un plafon al despăgubirilor acordate salariatului în cazul concedierii acestuia în lipsa unor motive reale şi serioase. Conform baremului, despăgubirile stabilite de lege variau în funcţie de vechimea în muncă a salariatului şi de dimensiunea companiei. Organizaţiile reclamante pretindeau că aceste dispoziţii contravin articolului 24 din Carta Socială Europeană din următoarele motive: 1) cuantumul despăgubirilor prevăzute în barem nu este suficient de mare pentru a compensa integral prejudiciul suportat de salariaţi; 2) instanţele sunt obligate să ofere o despăgubire care nu reflectă prejudiciul individual suferit; 3) baremul nu stabileşte un nivel suficient de ridicat de despăgubiri pentru a descuraja angajatorii să concedieze salariaţii; 4) reducerea limitelor superioare de despăgubire descurajează salariaţii să formuleze acţiuni în justiţie (a se vedea §§ 92, 102, 105 şi 152 din decizie).

____________________________

¹https://hudoc.esc.coe.int/fre/?i=cc-171-2018-dmerits-en 

34. Comitetul European a menţionat că mecanismele de compensare sunt conforme cu Carta Socială Europeană dacă acestea îndeplinesc următoarele condiţii: (i) prevăd rambursarea pierderilor financiare suportate de salariat între data concedierii şi decizia instanţei de apel; (ii) prevăd posibilitatea de reintegrare a salariatului şi/sau (iii) prevăd o despăgubire la un nivel suficient de ridicat pentru a descuraja angajatorul şi de a repara prejudiciul suportat de salariat. Comitetul a subliniat că despăgubirea pentru concedierea ilegală trebuie să fie proporţională cu pierderea suferită de victimă şi, în acelaşi timp, suficient de descurajatoare pentru angajatori. Plafonarea despăgubirilor care poate împiedica compensarea daunelor proporţional pierderilor suferite şi faptul că această compensare nu ar fi suficient de descurajatoare pentru angajator încalcă articolul 24 din Cartă (a se vedea § 153 din decizie).

35. Analizând legislaţia franceză, Comitetul a constatat că cuantumul stabilit de lege pentru acordarea despăgubirilor de către instanţele judecătoreşti în caz de concediere ilegală nu poate depăşi echivalentul a 20 de luni de salariu în cazul angajaţilor cu vechime în muncă de 29 de ani. Această compensaţie este mai redusă în cazul salariaţilor cu o vechime în muncă mai mică. În această cauză, Comitetul a reţinut că predictibilitatea care rezultă din plafonarea compensaţiilor pentru cazurile de concediere ilegală a angajaţilor ar putea servi mai curând ca un stimulent pentru angajator în vederea concedierii ilegale a angajaţilor. De asemenea, potrivit Comitetului, plafoanele de compensare stabilite ar putea determina angajatorii să facă o estimare pragmatică, bazată pe o analiză cost-beneficiu, a sarcinii financiare în cazul unei concedieri nejustificate. Comitetul a notat că în unele situaţii acest fapt ar putea încuraja concedierile ilegale. Potrivit Comitetului, cuantumul compensaţiilor stabilite de noile dispoziţii din Codul muncii francez nu erau suficient de mari pentru a repara prejudiciul suferit de victimă şi că acestea nu erau suficient de disuasive pentru angajator. Mai mult, din cauza plafoanelor stabilite de lege, instanţele dispuneau de o marjă discreţionară limitată la soluţionarea cauzei pe fond, având în vedere circumstanţele individuale ale concedierilor nejustificate. Din acest motiv, legea le permitea instanţelor să neglijeze circumstanţele particulare ale cauzei şi prejudiciul real suferit de salariat. Prin urmare, Comitetul a considerat că plafonul stabilit nu asigura respectarea dreptului la despăgubiri adecvate sau la alte compensaţii adecvate în sensul articolului 24 lit.b) din Cartă (a se vedea § 159, 160 şi 168 din decizie).

36. De asemenea, în cauza Societatea Finlandeză a Drepturilor Sociale v. Finlanda² din 8 septembrie 2016, Legea privind contractul de muncă stabilea că cuantumul despăgubirii care poate fi acordată de către instanţele judecătoreşti în caz de concediere abuzivă nu poate depăşi echivalentul a 24 de luni de salariu. Comitetul a considerat că, în anumite cazuri de concediere abuzivă, acordarea despăgubirii de 24 de luni prevăzută de legea în discuţie poate să nu fie suficientă pentru a compensa pierderile şi prejudiciile suferite. De asemenea, Comitetul a constatat că în cazurile de concediere abuzivă legislaţia nu prevedea alte mecanisme de compensare deplină a prejudiciilor suferite de angajat ca urmare a concedierii (a se vedea § 48-49 şi 51 din decizie). Concluzii similare Comitetul a avut şi în cauzele Federaţia Generală italiană a muncii (CGIL) v. Italia³ din 11 septembrie 2019 şi Sindicatul CFDT pentru metalurgia din Meuse v. Franţa⁴ din 5 iulie 2022.

____________________________

²https://hudoc.esc.coe.int/eng/?i=cc-106-2014-dadmissandmerits-fr 

³https://hudoc.esc.coe.int/eng/?i=cc-158-2017-dmerits-fr 

⁴https://hudoc.esc.coe.int/eng/?i=cc-175-2019-dmerits-fr 

37. Cu privire la omisiunea legislatorului de a plafona prejudiciul suportat de salariat invocată de autorul sesizării, Curtea reţine că, deşi eventuala instituire a plafonului ar fi în beneficiul dreptului de proprietate al angajatorului, acesta ar putea să afecteze dreptul salariatului la protecţie în caz de concediere garantat de articolul 43 din Constituţie, citit prin prisma articolului 24 lit.b) din Carta Socială Europeană. Soluţia propusă de autorul sesizării ar putea împiedica salariatul concediat ilegal să fie despăgubit proporţional cu pierderea suferită. Totodată, Curtea subliniază că eventuala plafonare a despăgubirilor ar crea pentru angajator o predictibilitate cu privire la costurile concedierilor ilegale şi l-ar putea încuraja să recurgă la concedierea ilegală a salariaţilor.

38. Cu privire la faptul că norma contestată nu-i permite instanţei de judecată să reducă din compensaţia datorată salariatului pentru perioada de absenţă forţată de la muncă, în funcţie de circumstanţele cauzei, Curtea menţionează că eventuala reducere a compensaţiei ar împiedica despăgubirea salariatului proporţional cu pierderea suferită. Pe de altă parte, Curtea constată că cadrul legislativ incident asigură angajatorul că litigiul de muncă va fi soluţionat de către instanţa de judecată cu celeritate, i.e. în termen de cel mult 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării acestuia (a se vedea art.355 alin.(4) din Codul muncii). Faptul că, în realitate, soluţionarea litigiilor de muncă depăşesc termenul prevăzut de Codul muncii din diverse motive (obiective sau subiective) nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate. Curtea notează că buna-credinţă a părţilor în exercitarea drepturilor lor procesuale este prezumată, iar în cazul în care aceasta lipseşte sau intervin alte circumstanţe obiective, instanţa de judecată are rolul şi competenţa de a gestiona procesul de judecată şi de a pronunţa o decizie într-un termen rezonabil. Prin urmare, criticile autorului referitoare la durata procedurilor judiciare nu rezultă din cadrul normativ oferit de Codul muncii, ci din împrejurări de fapt care afectează celeritatea examinării litigiului de muncă.

39. Aşadar, Curtea conchide că prevederile contestate nu prezintă vreo ingerinţă nejustificată în articolele 20 şi 46 din Constituţie. Din acest motiv, Curtea reţine că nici articolele 1 alin.(3), 9 alin.(1) şi 54 alin.(2) din Constituţie nu sunt incidente.

40. Prin urmare, Curtea constată că sesizarea în cauză nu întruneşte condiţiile de admisibilitate şi nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Din aceste motive, pe baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g), 140 alin.(2) din Constituţie, 26 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 61 alin.(3) şi 64 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

DECIDE:

1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 90 din Codul muncii, ridicată de dl avocat Vasile Josan, în interesele Întreprinderii de Stat "MoldATSA", parte în dosarul nr.2ra-1599/2021, pendinte la Curtea Supremă de Justiţie.

2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.