Hotărâre nr.22 din 19.12.2023 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală (garanţiile ridicării informaţiei privind convorbirile telefonice)(sesizarea nr.49g/2023)

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi

din articolul 126 alin.(2) din  Codul de  procedură  penală

(garanţiile ridicării informaţiei privind convorbirile telefonice)

(sesizarea nr.49g/2023)

nr. 22  din  19.12.2023

 (în vigoare 19.12.2023) 

Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 20-23 art.1 din 18.01.2024

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dnei Domnica MANOLE, Preşedinte,

dnei Viorica PUICA,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Serghei ŢURCAN,

dlui Vladimir ŢURCAN, judecători,

cu participarea dnei Iulia Vartic, asistent judiciar,

Având în vedere sesizarea înregistrată la 27 februarie 2023,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală, ridicată din oficiu de dl judecător Ion Ghizdari, în cauza penală nr.11-51/2023, pendinte la Judecătoria Ungheni.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională de judecătorul cazului, dl Ion Ghizdari, de la Judecătoria Ungheni, pe baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 31 octombrie 2023, sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale şi a Institutului de Reforme Penale.

5. În şedinţa publică a Curţii a fost prezent dl judecător Ion Ghizdari, autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Parlamentul a fost reprezentat de dl Radu Radu, consultant principal al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept din cadrul Direcţiei generale juridice a secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Eduard Serbenco, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele litigiului principal

6. Pe rolul Judecătoriei Ungheni se află demersul Procurorului-şef al Procuraturii raionului Ungheni prin care se solicită, pe baza articolului 126 alin.(2) din Codul de procedură penală, autorizarea ridicării de la operatorii de telefonie mobilă a informaţiei privind convorbirile telefonice ale unor persoane. La modul concret, prin demers se solicită autorizarea ridicării informaţiei privind destinaţia comunicaţiei, tipul, data, ora şi durata comunicaţiei, tentativele de apel eşuate, echipamentul de comunicaţii al utilizatorului sau dispozitivul utilizat pentru comunicaţie (imei-ul telefonului mobil, denumirea locaţiei Cell ID), locul aflării echipamentului mobil de comunicaţii de la începutul comunicaţiei, locaţia geografică a celulei. Demersul în discuţie a fost formulat în cadrul unei cauze penale privind pretinsa organizare a migraţiei ilegale, potrivit articolului 362¹ alin.(2) lit.c) din Codul penal.

7. În cadrul şedinţei de examinare a demersului, dl judecator Ion Ghizdari a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a articolului 126 alin.(2) din Codul de procedură penală.

8. Printr-o încheiere din 24 februarie 2023, judecătorul cazului a trimis excepţia de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională, în vederea examinării acesteia.

II. Legislaţia pertinentă

9. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

"(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.

Articolul 30

Secretul corespondenţei

"(1) Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege în cazurile când această derogare este necesară în interesele securităţii naţionale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice şi în scopul prevenirii infracţiunilor."

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi

sau al unor libertăţi

"(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."

10. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, sunt următoarele:

Articolul 126

Temeiurile pentru ridicarea de obiecte sau documente

"(1) Organul de urmărire penală, în baza unei ordonanţe motivate, este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele activităţii speciale de investigaţii indică exact locul şi persoana la care se află acestea.

(2) Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie."

Articolul 132¹

Dispoziţiile generale privind activitatea specială de investigaţii

"[…]

(2) Măsurile speciale de investigaţii se dispun şi se efectuează dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1) pe altă cale este imposibilă realizarea scopului procesului penal şi/sau poate fi prejudiciată considerabil activitatea de administrare a probelor;

2) există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, cu excepţiile stabilite de lege;

3) acţiunea este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului."

Articolul 134⁴

Colectarea informaţiei de la furnizorii de servicii

de comunicaţii electronice

"Colectarea informaţiei de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice şi a traficului de date computerizate constă în colectarea de la instituţiile de telecomunicaţii, de la operatorii de telefonie fixă sau mobilă, de la operatorii de internet a informaţiilor transmise prin canale tehnice de telecomunicaţii (telegraf, fax, paging, computer, radio şi alte canale), fixarea secretă a informaţiilor transmise sau primite prin intermediul liniilor tehnice de legături de telecomunicaţii de către persoanele supuse măsurii speciale de investigaţii, precum şi obţinerea de la operatori a informaţiei deţinute despre utilizatorii serviciilor de telecomunicaţii, inclusiv de roaming, şi despre serviciile de telecomunicaţii prestate acestora, la care se atribuie:

1) posesorii numerelor de telefon;

2) numerele de telefon înregistrate pe numele unei persoane;

3) serviciile de telecomunicaţii prestate utilizatorului;

4) sursa de comunicaţii (numărul de telefon al apelantului; numele, prenumele şi domiciliul abonatului sau utilizatorului înregistrat);

5) destinaţia comunicaţiei (numărul de telefon al apelatului sau numărul la care apelul a fost rutat, redirecţionat; numele, prenumele, domiciliul abonatului sau utilizatorului respectiv);

6) tipul, data, ora şi durata comunicaţiei, inclusiv tentativele de apel eşuate;

7) echipamentul de comunicaţii al utilizatorului sau alt dispozitiv utilizat pentru comunicaţie (imei al telefonului mobil, denumirea locaţiei Cell ID);

8) locul aflării echipamentului mobil de comunicaţii de la începutul comunicaţiei, locaţia geografică a celulei."

DREPT COMPARAT

11. În România, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune ca orice furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului să-i comunice date referitoare la abonaţi, utilizatori şi la serviciile prestate de acestea (articolul 170 din Codul de procedură penală). Totuşi, norma precizează că aceste date nu se referă la conţinutul comunicaţiilor şi nici la cele care fac obiectul metodei speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute la articolul 138 alin.(1) lit.j) din Codul de procedură penală, care vizează obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Aşadar, legislatorul român a făcut o distincţie clară între informaţiile care pot fi ridicare de la furnizorul de reţele publice de comunicaţii electronice pe baza articolului 170 din Codul de procedură penală şi datele care pot fi obţinute pe baza măsurii speciale de supraveghere sau cercetare.

12. Mai mult, articolul 152 din Codul de procedură penală al României reglementează condiţiile în care organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Aceste condiţii se referă la: (i) existenţa unei suspiciuni rezonabile privind comiterea unui şir de infracţiuni menţionate expres (a se vedea alin.(1) lit.a) din articolul 152 din Codul de procedură penală); (ii) existenţa unor motive justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe; (iii) imposibilitatea obţinerii acestor probe în alt mod sau obţinerea acestora ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; (iv) caracterul proporţional al limitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii.

13. Curtea Constituţională a României a reţinut că datele care pot face obiectul măsurii speciale de supraveghere sau cercetare de la articolul 152 din Codul de procedură penală sunt păstrate de furnizorii de servicii de telecomunicaţii, au un caracter predominant tehnic şi nu vizează conţinutul comunicării. Totuşi, aceste date conduc la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de ele. Din acest motiv, această ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi secretul corespondenţei trebuie să fie clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să îndepărteze, pe cât de posibil, un eventual arbitrariu sau abuz (a se vedea Decizia 440/2014 [A/R, § 56]).

14. În Germania, ridicarea datelor de trafic stocate de furnizorul de servicii de telecomunicaţii de către autorităţile de anchetă este reglementată de articolul 100g din Codul de procedură penală. Această normă a făcut obiectul unei plângeri constituţionale la Curtea Constituţională Federală a Germaniei, care a examinat compatibilitatea garanţiilor existente cu dreptul la secretul corespondenţei, al trimiterilor poştale şi al telecomunicaţiilor prevăzut de Articolul 10 (1) din Legea fundamentală. În acest sens, Curtea a reţinut că § 113a din Legea privind telecomunicaţiile obliga furnizorii de servicii de telecomunicaţii accesibile publicului să păstreze, practic pentru o perioadă de şase luni şi fără motive concrete, toate datele de trafic referitoare la telecomunicaţii (comunicaţii prin linii fixe, telefoane mobile, telefax, transmitere de mesaje text şi mesaje multimedia), comunicaţii prin e-mail şi acces la internet. Aceste date nu vizează conţinutul comunicării, ci doar apelurile, durata lor şi locaţia din care au fost efectuate. Articolul 100g din Codul de procedură penală permitea utilizarea acestor date pentru investigarea unor infracţiuni considerabile şi infracţiuni comise prin intermediul telecomunicaţiilor, fără a preciza o listă exhaustivă a acestora, iar caracterul proporţional al acestei utilizări trebuia evaluat în fiecare caz particular de judecători. Astfel, prin Decizia sa nr.11/2010, Curtea Constituţională Federală germană a constatat că utilizarea datelor stocate în conformitate cu § 113a din Legea privind telecomunicaţiile ar putea fi determinată de aproape orice faptă penală. Acest fapt nu corespunde garanţiilor consacrate de articolul 10 (1) din Legea fundamentală, pentru că extinde câmpul de aplicare al datelor stocate, inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene (a se vedea §§ 278-279).

15. În redactarea actuală, articolul 100g din Codul de procedură penală reglementează două situaţii în care este posibilă ridicarea datelor de trafic. Prima situaţie se referă la suspiciunea că o persoana a comis una din infracţiune stabilite expres la alineatul (2) din acelaşi articol. Cea de-a doua situaţie vizează comiterea unei infracţiuni prin intermediul telecomunicaţiilor, în situaţia în care alte mijloace de stabilire a faptelor nu ar oferi nicio perspectivă de succes. Totodată, norma menţionează că utilizarea datelor de localizare stocate în trecut poate fi admisă doar în cea de-a a doua situaţie. În primul caz, utilizarea datelor de localizare este permisă doar în legătură cu datele de trafic în timp real sau care vor apărea în viitor.

16. În Franţa, până în 2021, ridicarea informaţiilor privind conversaţiile telefonice, care includeau şi locaţia telefonului, era autorizată de procuror pentru investigarea preliminară a tuturor infracţiunilor pe baza articolului 77-1-2 din Codul de procedură penală. Totodată, geolocalizarea, ca o măsură specială de investigaţie, era autorizată de judecătorul de drepturi şi libertăţi pentru investigarea unor infracţiuni care prevăd pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani. Deşi ambele măsuri pot conduce la identificarea locaţiei persoanei, printr-o interpretare a Curţii de Casaţie le-a fost stabilit un câmp de aplicare diferit. Astfel, procedura de ridicare reglementată de articolul 77-1-2 din Codul de procedură penală putea viza doar identificarea a posteriori a locaţiei generate de telefonul mobil, pe când geolocalizarea se referea la urmărirea în timp real a locaţiei. Distincţia clară făcută în jurisprudenţa Curţii de Casaţie între aceste două proceduri a constituit un argument în analiza Curţii Europene din hotărârea Ben Faiza v. Franţa, 8 februarie 2018, cu privire la baza legală a ingerinţei în exerciţiul dreptului la viaţa privată (a se vedea §§ 71-72).

17. Totuşi, prin Decizia nr.2021-952 QPC din 3 decembrie 2021, Consiliul Constituţional francez a menţionat că ridicarea datelor privind conversaţiile telefonice nu asigură un echilibru corect între dreptul la respectarea vieţii private şi necesitatea investigării infractorilor. În opinia Consiliului Constituţional, legislatorul nu a oferit acestei proceduri garanţii necesare să asigure caracterul proporţional al acţiunilor de cercetare având în vedere gravitatea infracţiunii (a se vedea §§ 13-14). După această decizie, legislatorul francez a modificat articolul 60-1-1 din Codul de procedură penală şi a stabilit că ridicarea datelor de trafic şi locaţie a telefonului poate fi dispusă dacă infracţiunea vizată prevede pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dacă infracţiunea a fost comisă prin intermediul comunicaţiilor electronice şi doar pentru a identifica autorul infracţiunii.

18. Gradul ridicat de intruziune prin identificarea locaţiei persoanei prin intermediul telefonului mobil a fost comparat în cazul Carpenter v. United States, 585 U.S, 22 iunie 2018, cu cel al supravegherii prin intermediul brăţării electronice. Preşedintele Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii, judecătorul John Roberts, a scris în opinia majoritară din această cauză că înregistrările privind locaţia telefonului mobil ridică probleme din perspectiva vieţii private şi mai mari decât monitorizarea GPS a unui vehicul. Un telefon mobil îşi urmăreşte fidel proprietarul dincolo de străzile publice şi în reşedinţele private, în cabinetele medicale, la sediile partidelor politice şi în alte locaţii care pot fi identificate. În această cauză, Curtea Supremă a refuzat să aplice teoria părţii terţe, care presupune existenţa unei aşteptări reduse privind protecţia confidenţialităţii informaţiei atunci când persoana oferă voluntar această informaţie unor persoane terţe. Ea a notat că, în afară de deconectarea telefonului, nu există altă cale pentru a evita stocarea datelor de localizare. Prin urmare, Curtea Supremă a conchis că ridicarea a peste 12 000 de puncte de localizare a telefonului mobil pentru o perioadă de 127 de zile, pe care s-a bazat parţial condamnarea dlui Carpenter pentru comiterea unui jaf, nu a respectat garanţiile Amendamentului al patrulea din constituţie.

Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie

a Uniunii Europene

19. În hotărârea din cauza Tele2 Sverige şi Watson şi Alţii, C-203/15 şi C-698/15, din 21 decembrie 2016, care avea la bază trimiteri preliminare din partea Curţii de Apel Administrative din Stockholm, Suedia, şi a Curţii de Apel din Anglia şi Ţara Galilor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că articolul 15 § 1 din Directiva privind confidenţialitatea şi comunicaţiile electronice se opune legislaţiei care permite accesul autorităţilor la datele de trafic si la datele de localizare stocate dacă: (a) scopul pe care îl urmăreşte nu este limitat la combaterea infracţionalităţii grave şi (b) un asemenea acces nu este supus unui control prealabil de către un tribunal sau de un alt organ independent.

20. Constatările au fost confirmate în jurisprudenţa ulterioară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la accesul autorităţilor la datele de trafic. De exemplu, în cauza Prokuratuur, C-746/18, 2 martie 2021, Curtea de Justiţie a concretizat că articolul 15 § 1 din Directivă permite accesul la datele de trafic sau datele de localizare stocate doar în scopul combaterii crimelor grave sau ameninţării grave la adresa securităţii, indiferent de durata perioadei pentru care se solicită accesul la datele de trafic sau de volumul datelor disponibile în această privinţă. Totodată, Curtea de Justiţie a menţionat că acest acces trebuie autorizat în faţa unui organ independent, şi nu de către Ministerul Public, care gestionează urmărirea penală (a se vedea, în mod similar, Commissioner of the Garda Síochána şi Alţii, nr.C-140/20, 5 aprilie 2022).

21. Totodată, în hotărârea din 2 octombrie 2018, din cauza Ministerio Fiscal, C-207/16, Curtea de Justiţie a considerat că accesul autorităţilor la date cum ar fi numele, prenumele şi, dacă este necesar, la adresele proprietarilor de SIM carduri activate cu un telefon mobil furat nu reprezintă o ingerinţă suficient de gravă şi, prin urmare, este permisă pe baza articolului 15 § 1 din Directiva privind confidenţialitatea şi comunicaţiile electronice, chiar dacă nu este justificată de necesitatea prevenirii şi investigării infracţiunilor grave.

ÎN DREPT

I. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

22. Autorul excepţiei susţine că textul "precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice" din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală este neclar, pentru că nu stabileşte condiţiile în care poate fi dispusă ridicarea informaţiei şi nici categoriile de informaţii care pot fi ridicate. Astfel, acest procedeu probatoriu, care poate fi aplicat în privinţa tuturor categoriilor de infracţiuni, reprezintă o ingerinţă neprevăzută de lege în exerciţiul dreptului la secretul corespondenţei, în sensul articolului 8 din Convenţie.

23. Totodată, autorul afirmă că, în lipsa categoriilor precise de informaţii, ridicarea poate viza toate informaţiile prevăzute la articolul 134⁴ din Codul de procedură penală. Totuşi, articolul 134⁴ din Codul de procedură penală reglementează o măsură specială de investigaţie care poate fi dispusă doar ca o măsură ultima ratio, necesară şi proporţională şi doar dacă există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Pe de altă parte, controlul judecătoresc al ridicării informaţiei privind convorbirile telefonice vizează doar proporţionalitatea procedeului probatoriu.

24. Aşadar, deşi ambele măsuri permit o ingerinţă la fel de intruzivă în dreptul la secretul corespondenţei, Codul de procedură penală a stabilit condiţii generale pentru aplicarea articolului 126 alin.(2), în detrimentul celor precise aplicabile măsurii speciale de investigaţie prevăzută la articolul 134⁴.

25. În fine, autorul conchide că prevederea contestată este contrară articolelor 23 şi 30 din Constituţie

II. Argumentele autorităţilor şi organizaţiilor care şi-au prezentat opiniile

26. Preşedintele Republicii susţine că norma contestată reglementează un procedeu probatoriu care trebuie autorizat de judecătorul de instrucţie. În acest sens, judecătorul de instrucţie este obligat să detalieze mandatul de ridicare a informaţiei privind convorbirile telefonice, stabilind limitările necesare care să asigure proporţionalitatea ingerinţei în exerciţiul dreptului la secretul corespondenţei. La modul concret, judecătorul trebuie să aibă în vedere caracterul necesar al ridicării, gravitatea infracţiunii pentru care se solicită ridicarea informaţiei, existenţa unei suspiciuni rezonabile privind comiterea infracţiunii, caracterul proporţional al ridicării şi modul în care va fi realizată ridicarea informaţiei.

27. Totodată, cu referire la informaţiile care pot fi ridicate pe baza acestui procedeu probatoriu, opinia prezentată de Preşedintele Republicii face trimitere la articolul 134⁴ din Codul de procedură penală. Aşadar, pe baza normei contestate pot fi solicitate de la operatorii de telefonie fixă sau mobilă aceleaşi informaţii ca în cadrul măsurii speciale de investigaţie prevăzute de articolul 134⁴ din Codul de procedură penală.

28. În opinia prezentată de Parlament se menţionează că norma contestată reprezintă un procedeu probatoriu care constă în ridicarea informaţiei privind conversaţiile telefonice. Având în vedere natura informaţiilor care sunt ridicate pe baza acestui procedeu probatoriu, măsura în discuţie comite o ingerinţă în dreptul persoanei la secretul corespondenţei. Totuşi, Parlamentul susţine că această ingerinţă este prevăzută de lege, legea este clară şi previzibilă, urmăreşte un scop legitim, iar caracterul proporţional al acesteia trebuie examinat în fiecare caz particular de către judecătorul de instrucţie. Astfel, pentru că există garanţii suficiente să asigure respectarea dreptului la secretul corespondenţei, Parlamentul invită Curtea să respingă argumentele autorului sesizării ca fiind neîntemeiate.

29. În opinia prezentată Curţii, Guvernul menţionează că "informaţii privind convorbirile telefonice" înseamnă informaţii ca apelurile efectuate şi recepţionate, tentativele de apel eşuate, numărul la care apelul a fost redirecţionat, data, ora şi durata convorbirilor şi altele. Mai mult, Guvernul subliniază că această noţiune este utilizată în articolul 134⁴ din Codul de procedură penală, care enumeră informaţiile privind conversaţiile telefonice care pot fi solicitate de la furnizorul de servicii de comunicaţie.

30. Totodată, Guvernul susţine că există o practică judiciară consolidată în această privinţă, aşa cum menţionează şi autorul sesizării, în care instanţa de recurs casează încheierile de respingere şi autorizează ridicarea informaţiilor privind conversaţiile telefonice pe baza articolului 126 din Codul de procedură penală, aplicând condiţiile generale valabile pentru toate acţiunile de urmărire penală. Aşadar, în opinia Guvernului, judecătorul de instrucţie trebuie să verifice dacă ingerinţa este legală, urmăreşte un scop legitim şi este proporţională, atunci când admite sau respinge demersul procurorului de ridicare a informaţiilor privind conversaţiile telefonice.

31. Cu referire la pretinsul paralelism legislativ între norma contestată şi măsura specială de investigaţie prevăzută la articolul 134⁴ din Codul de procedură penală, Guvernul subliniază că acestea reprezintă două acţiuni procesuale distincte din mai multe considerente. Pe baza articolului 126 din Codul de procedură penală pot fi ridicate informaţii privind conversaţiile telefonice care deja sunt stocate de furnizorul de servicii de comunicaţie, pe când măsura specială de investigaţie de la articolul 134⁴ vizează informaţii care nu sunt cunoscute la momentul solicitării. Mai mult, ridicarea de informaţii privind conversaţiile telefonice reprezintă o acţiune care se realizează de ofiţerul de urmărire penală şi se consumă din momentul obţinerii informaţiilor. Pe de altă parte, măsura specială de investigaţie de colectare a informaţiei de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice se realizează de ofiţerul de investigaţie şi este dispusă pentru o perioadă de până la 30 de zile cu posibilitatea prelungirii până la 6 luni. De asemenea, pentru autorizarea măsurii speciale de investigaţie trebuie să fie întrunite condiţiile de la articolul 132¹ alin.(2) din Codul de procedură penală, iar pentru autorizarea procedeului probatoriu de la articolul 126 din Codul de procedură penală este necesar să se cunoască exact locul şi persoana la care se află aceste informaţii.

32. În fine, Guvernul susţine că problema ridicată de autoul sesizării reprezintă o chestiune de aplicare şi de interpretare a legii, sarcină care le revine instanţelor de drept comun, şi invită Curtea să declare inadmisibilă sesizarea.

33. În opinia prezentată de Procuratura Generală se menţionează că procedeul probatoriu de ridicare a informaţiilor privind conversaţiile telefonice reprezintă un mijloc indispensabil pentru investigarea infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave. Procuratura susţine că, deşi normă contestată nu abundă în texte explicative, practica judiciară existentă a stabilit câmpul de aplicare al acesteia.

34. Cu referire la paralelismul legislativ pe care îl critică autorul sesizării, Procuratura susţine că articolul 126 reglementează o acţiune procesuală diferită de cea prevăzută la articolul 134⁴ din Codul de procedură penală. Procuratura Generală subliniază că aceste două acţiuni procesuale sunt distincte, invocând argumente similare cu cele din opinia Guvernului (a se vedea § 31 supra).

35. Totodată, Procuratura Generală susţine că pe baza articolului 134⁴ din Codul de procedură penală pot fi colectate informaţii care nu sunt cuprinse de noţiunea "informaţii privind convorbirile telefonice", cum ar fi informaţia despre utilizatorii serviciilor de telecomunicaţie, inclusiv roaming, şi despre serviciile prestate acestora.

36. În concluzie, Procuratura Generală susţine că judecătorul de instrucţie trebuie să aprecieze legalitatea, necesitatea şi proporţionalitatea ingerinţei atunci când autorizează ridicarea informaţiilor privind conversaţiile telefonice, înlăturând astfel orice dubii privind interpretarea şi aplicarea normei contestate.

37. În opinia prezentată de Institutul de Reforme Penale se menţionează că ridicarea informaţiilor privind conversaţiile telefonice reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului la secretul corespondenţei. Deşi această ingerinţă este prevăzută de lege, în opinie se notează că norma nu stabileşte la modul concret categoria de infracţiuni pentru care este aplicabilă, aşa cum o impune articolul 8 din Convenţie. Formularea generică pe care o are articolul 126 din Codul de procedură penală conduce la ideea că această ingerinţă poate fi comisă şi în cazul investigării infracţiunilor uşoare. Totodată, norma nu reglementează cercul de persoane care pot fi vizate de această ingerinţă şi nici durata pentru care poate fi dispusă măsura în discuţie.

38. Institutul de Reforme Penale consideră că aceste omisiuni se datorează modificării esenţiale a Codului de procedură penală ca urmare a implementării considerentelor Curţii Europene din cauza Iordachi şi alţii v. Republica Moldova, 10 februarie 2009. Deşi majoritatea acţiunilor procesuale care comit o ingerinţă similară în exerciţiul dreptului la viaţa privată au fost calificate ca măsuri speciale de investigaţie, articolul 126 alin.(2) a rămas în redactarea pe care o are încă din 2003, când a fost adoptat Codul de procedură penală.

39. În concluzie, Institutul susţine că articolele 126 alin.(2) şi 134⁴ din Codul de procedură penală vizează informaţii similare şi este dificil, la modul practic, să se determine aplicabilitatea acestora.

III. Aprecierea Curţii Constituţionale

A. Admisibilitatea

40. Prin Decizia sa din 31 octombrie 2023, Curtea a confirmat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei sesizări, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

41. Curtea a observat că excepţia de neconstituţionalitate, ridicată din oficiu, este formulată de subiectul căruia i s-a conferit acest drept, pe baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

42. Obiectul sesizării îl constituie textul "precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice" din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că această prevedere nu a făcut anterior obiect al controlului de constituţionalitate.

43. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză penală privind comiterea unei pretinse infracţiuni mai puţin grave în care partea acuzării solicită autorizarea ridicării informaţiei privind convorbirile telefonice pe baza articolului 126 alin.(2) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a admis că prevederea contestată ar putea fi aplicată la soluţionarea cauzei.

44. În sesizare, autorul excepţiei a afirmat că prevederea contestată din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală contravine articolelor 23 (dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle) şi 30 (secretul corespondenţei) din Constituţie.

45. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că articolul 23 din Constituţie nu poate fi invocat de sine stătător. Pentru a fi incident, autorul sesizării trebuie să demonstreze, în mod argumentat, existenţa unor ingerinţe în drepturile garantate de Constituţie. Abia în cadrul analizei caracterului justificat al ingerinţei, Curtea poate aplica prevederile acestui articol (a se vedea DCC nr.54 din 13 aprilie 2021, § 26; DCC nr.161 din 29 noiembrie 2022, § 12).

46. Cu privire la incidenţa articolului 30 din Constituţie, Curtea a reţinut că acesta garantează caracterul secret al scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.

47. Totodată, articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îi garantează persoanei dreptul la respectarea vieţii sale private, de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

48. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, împreună cu jurisprudenţa care-l dezvoltă, stă la baza interpretării articolului 28 din Constituţie (a se vedea HCC nr.29 din 12 decembrie 2019, § 39; HCC nr.14 din 8 august 2023, § 40). Deşi aspectele privind respectarea secretului corespondenţei intră în câmpul de aplicare al dreptului la respectarea vieţii private, Constituţia Republicii Moldova garantează un drept separat la articolul 30. Prin urmare, Curtea a analizat dacă problema de constituţionalitate ridicată de autorul sesizării face incident dreptul la respectarea secretului corespondenţei, aşa cum este garantat de articolele 30 din Constituţie şi 8 din Convenţie.

49. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că, în sensul articolului 8 din Convenţie, comunicaţiile telefonice se includ în noţiunea de "viaţă privată" şi de "corespondenţă" (a se vedea Iordachi şi alţii v. Republica Moldova, 10 februarie 2009, § 29).

50. În cauza Malone v. Regatul Unit, 2 august 1984, Curtea Europeană a analizat, pentru prima data, dacă procesul de "contorizare", care implică utilizarea unui dispozitiv care înregistrează numerele apelate de pe un telefon şi timpul şi durata fiecărui apel, interferează cu vreun drept garantat de articolul 8 din Convenţie. Deşi Guvernul reclamat a susţinut că, prin însăşi natura sa, contorizarea trebuie deosebită de interceptarea comunicaţiilor, Curtea Europeană nu a putut accepta că utilizarea datelor obţinute astfel nu ridica vreo problemă pe baza articolului 8 din Convenţie. În consecinţă, ea a reţinut că înregistrările contorizării, în special, a numerelor apelate, constituie un element integrant al conversaţiilor telefonice, iar divulgarea acestor informaţii poliţiei, fără acordul persoanei, constituie o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 8 din Convenţie (a se vedea Malone v. Regatul Unit, 2 august 1984, §§ 83 – 84).

51. Această constatare a fost reamintită de Curtea Europeană în cauza Savotchko v. Republica Moldova, 28 martie 2017, care viza transmiterea de către compania de telefonie al cărei acţionar unic este statul a informaţiei privind serviciile de telefonie fixă oferite reclamantei şi utilizarea acestora împotriva ei în contextul procedurilor civile privind succesiunea. Astfel, utilizarea informaţiei referitoare la conversaţiile telefonice, în special momentul în care au fost efectuate şi durata acestora, precum şi numerele apelate, poate ridica o problemă în sensul articolului 8 din Convenţie, aceste elemente constituind "o parte integrantă a comunicaţiilor telefonice" (a se vedea Savotchko v. Republica Moldova, 28 martie 2017, § 29).

52. Aşadar, Curtea a constatat că informaţiile privind conversaţiile telefonice cad sub incidenţa noţiunii de corespondenţă şi sunt protejate de articolul 30 din Constituţie şi articolul 8 din Convenţie. Mai mult, Curtea a menţionat că aceste informaţii pot include datele de transfer sau datele de localizare care sunt stocate de furnizorii de reţele şi/sau servicii de comunicaţii electronice în mod obligatoriu, pe baza articolului 20 alin.(3) lit.c) din Legea comunicaţiilor electronice nr.241 din 15 noiembrie 2007.

53. Totodată, ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private poate fi justificată doar dacă, pe baza articolului 8 § 2 din Convenţie, aceasta este prevăzută de lege, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime la care face trimitere § 2 şi este necesară într-o societate democratică pentru a atinge un asemenea scop. Expresia "prevăzută de lege" impune ca măsura contestată să aibă atât o bază în legea naţională, cât şi să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului, care este expres menţionată în Preambulul Convenţiei şi inerent în obiectul şi scopul articolului 8. Astfel, legea trebuie să întrunească exigenţele calităţii: aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei vizate şi previzibilă în efectele pe care le produce (a se vedea Roman Zakharov v. Rusia [MC], 4 decembrie 2015, §§ 227 – 228).

54. În acest sens, Curtea notează că articolul 23 alin.(2) din Constituţie implică adoptarea de către legislator a unor legi accesibile şi previzibile (a se vedea HCC nr.3 din 14 ianuarie 2021, § 23).

55. Totuşi, trimiterea la exigenţa "previzibilităţii" în contextul interceptării comunicaţiilor nu poate fi la fel ca în multe alte domenii. Previzibilitatea în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicaţiilor, impune legislaţiei naţionale un nivel suficient de claritate, astfel încât să le ofere cetăţenilor indicii cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice sunt îndreptăţite să recurgă la aceste măsuri (a se vedea Roman Zakharov v. Rusia [MC], 4 decembrie 2015, § 229). Această afirmaţie este prezentă în jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la calitatea legii care permite interceptarea comunicaţiilor începând cu cauza Malone v. Regatul Unit, 2 august 1984.

56. Totodată, standardul calităţii legii în acest domeniu, dezvoltat de jurisprudenţa recentă a Curţii Europene din cauzele Roman Zakharov v. Rusia [MC], 4 decembrie 2015, şi Liblik şi alţii v. Estonia, 28 mai 2019, a fost considerat aplicabil, mutatis mutandis, accesului autorităţilor la datele privind comunicaţiile, care însă nu vizează conţinutul acestora, cum ar fi date de transfer şi date de localizare. Astfel, în hotărârea Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria, [MC], 11 ianuarie 2022, Curtea Europeană a menţionat că retenţia generală de date de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice şi accesul la acestea de către autorităţi în cazuri particulare trebuie însoţite, mutatis mutandis, de garanţiile aplicabile măsurilor secrete de supraveghere (§ 395).

57. În contextul celor menţionate, Curtea a considerat că sesizarea pretinde o examinare în fond pe baza articolelor 23 şi 30 din Constituţie.

B. Fondul cauzei

a) Principii generale privind exigenţa calităţii legii în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere

58. Principiile generale care guvernează chestiunea respectării exigenţei calităţii legii de măsurile secrete de supraveghere au fost stabilite, în detaliu, în cauza Roman Zakharov v. Rusia [MC], 4 decembrie 2015.

59. Reamintind că "previzibilitatea" în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicaţiilor, nu poate fi la fel ca în multe alte domenii, Curtea Europeană a subliniat că aceasta nu poate presupune că persoana trebuie să prevadă când autorităţile pot să-i intercepteze comunicaţiile, astfel încât să-şi adapteze conduita în modul corespunzător. În special atunci când o putere nelimitată acordată executivului este exercitată în secret, riscul arbitrariului este evident. Prin urmare, este esenţial să existe reguli clare şi detaliate cu privire la interceptarea conversaţiilor telefonice, în special având în vedere că tehnologiile disponibile devin tot mai sofisticate. Legislaţia naţională trebuie să fie suficient de clară încât să le ofere cetăţenilor indicii cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice sunt îndreptăţite să recurgă la aceste măsuri (a se vedea Roman Zakharov v. Rusia [MC], 4 decembrie 2015, § 229; Liblik şi alţii v. Estonia, 28 mai 2019, § 128).

60. Mai mult, de vreme ce implementarea în practică a măsurilor secrete de supraveghere nu este supusă controlului efectuat de către persoanele vizate sau de publicul larg, marja discreţionară acordată executivului sau unui judecător exprimată în termenii unei puteri nelimitate ar fi contrară preeminenţei dreptului (a se vedea Roman Zakharov v. Rusia [MC], citat supra, § 230).

61. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de supraveghere, Curtea Europeană a dezvoltat un minim de garanţii care trebuie stabilite în lege pentru a evita abuzul de putere: natura infracţiunilor care pot da naştere unui ordin de interceptare; definirea categoriilor de persoane ale căror telefoane pot fi interceptate; limitarea duratei interceptării telefonului; procedura care trebuie respectată pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie avute în vedere la comunicarea informaţiilor altor părţi şi circumstanţele în care înregistrările pot sau trebuie să fie şterse sau distruse (a se vedea Roman Zakharov v. Rusia [MC], § 231).

62. În cauzele în care în faţa Curţii Europene este contestată legislaţia care permite supravegherea secretă, legalitatea ingerinţei este strâns legată de chestiunea îndeplinirii testului "necesităţii" şi, prin urmare, Curtea analizează împreună exigenţele "potrivit legii" şi "necesităţii". În acest sens, "calitatea legii" presupune că legea naţională trebuie să fie nu doar accesibilă şi previzibilă în aplicarea sa, ci să asigure, de asemenea, că măsurile de supraveghere secrete sunt aplicabile doar atunci când sunt "necesare într-o societate democratică", în special prin oferirea de garanţii adecvate şi efective împotriva abuzului (a se vedea Roman Zakharov v. Rusia [MC], § 236, Big Brother Watch şi alţii v. Regatul Unit [MC], 25 mai 2021, § 334).

b) Principii generale privind accesul autorităţilor la datele de comunicaţii

63. În cauzele Centrum För Rättvisa v. Suedia [MC], 25 mai 2021, şi Big Brother Watch şi alţii v. Regatul Unit [MC], 25 mai 2021, Curtea Europeană a examinat compatibilitatea legislaţiilor naţionale ale statelor reclamate privind regimul supravegherii secrete, inclusiv interceptarea în masă a comunicaţiilor, cu dreptul la respectarea vieţii private. Pentru că aceste cauze vizau interceptarea în masă, iar jurisprudenţa sa de la acea dată se referea la interceptarea direcţionată, Curtea Europeană şi-a pus problema necesităţii de a-şi dezvolta jurisprudenţa. Deşi nu a abordat în mod expres diferenţele dintre interceptarea în masă şi cea direcţionată, Curtea Europeană a menţionat că garanţiile celei din urmă trebuie să fie adaptate pentru a reflecta caracteristicile precise ale regimului interceptării în masă. Astfel, Curtea Europeană a stabilit că este imperios ca legislaţia naţională să stabilească cu suficientă claritate categoriile în privinţa cărora interceptarea în masă a comunicărilor poate fi autorizată, circumstanţele în care comunicările unei persoane pot fi interceptate, autorizarea prealabilă de către un organ independent, controlul proporţionalităţii şi necesităţii măsurii întreprinse la fiecare etapă a procesului, perioada maximă pentru care poate fi dispusă măsura, procedura examinării, utilizării şi stocării acestor date, precauţiile întreprinse pentru comunicarea datelor altor persoane şi circumstanţele în care aceste date pot fi şterse sau distruse. Curtea Europeană a precizat că aceste garanţii fundamentale constituie piatra de temelie a oricărei cereri pe baza articolului 8 referitoare la interceptările în masă (a se vedea Centrum För Rättvisa v. Suedia [MC], 25 mai 2021, §§ 254-262, şi Big Brother Watch şi alţii v. Regatul Unit [MC], 25 mai 2021, §§ 340 – 343, § 348).

64. Curtea Europeană a pus în operă aceste principii în analiza sa dintr-o cauză recentă, Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], 11 ianuarie 2022, care a vizat inclusiv compatibilitatea legii statului reclamat referitoare la retenţia şi accesul datelor de comunicaţii. Curtea Europeană a menţionat că, având în vedere dezvoltările tehnologice şi sociale din ultimele două decenii în domeniul comunicaţiilor electronice, în prezent, datele de comunicaţii pot să dezvăluie o mulţime de informaţii personale. Dacă sunt obţinute în masă de către autorităţi, asemenea date pot fi utilizate pentru a reda imaginea privată a unei persoane prin cartografierea reţelelor sociale, urmărirea locaţiei, urmărirea navigării pe internet, cartografierea tiparelor de comunicare şi pentru a obţine informaţii referitoare la persoanele cu care a interacţionat aceasta. Obţinerea acestor informaţii prin interceptarea în masă poate fi la fel de intruzivă ca interceptarea în masă a conţinutului comunicaţiilor, motiv pentru care interceptarea, reţinerea si ridicarea acestora de către autorităţi trebuie să fie analizate prin trimitere la aceleaşi garanţii ca cele aplicabile conţinutului. Din aceleaşi considerente, retenţia generală a datelor de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice şi accesul acestora de către autorităţi în cazuri particulare trebuie însoţite, mutatis mutandis, de garanţiile aplicabile măsurilor secrete de supraveghere (a se vedea §§ 394-395).

65. Curtea Europeană a reţinut că dreptul bulgar reglementează de o manieră exhaustivă motivele pe baza cărora autorităţile pot solicita accesul la datele de comunicaţii reţinute (i.e. protecţia securităţii naţionale, prevenirea şi identificarea sau investigarea infracţiunilor grave, urmărirea persoanelor condamnate la închisoare pentru asemenea infracţiuni, urmărirea persoanelor care se află într-o situaţie care le poate pune viaţa în pericol şi doar în privinţa datelor de localizare – desfăşurarea operaţiunilor de salvare a persoanelor aflate în primejdie). Mai mult, accesul la aceste date pot fi obţinute doar de anumite autorităţi competente cu autorizarea prealabilă de către preşedintele tribunalului competent sau de un judecător căruia i-a fost delegată această competenţă. Totuşi, s-a considerat că aceste garanţii nu îndeplinesc standardul necesar de efectivitate în mai multe privinţe. Curtea Europeană a observat că, deşi cererile de acces sunt formulate în contextul procedurilor penale pendinte şi este firesc să conţină informaţii privind pretinsa infracţiune în legătură cu care este solicitat accesul, legea nu stabileşte vreo cerinţă expresă de a explica de ce datele în discuţie sunt necesare în realitate. Astfel, legea nu stabileşte clar pentru toate situaţiile că accesul în fiecare caz particular poate fi solicitat şi autorizat doar dacă ingerinţa comisă în drepturile persoanei vizate pe baza articolului 8 va fi cu adevărat necesară şi proporţională (a se vedea Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], § 398, §§ 400-402).

66. Comparând această procedură cu cea a autorizării măsurilor secrete de supraveghere, Curtea Europeană a observat că legea nu le impunea autorităţilor care solicită accesul să ofere materiale în susţinerea cererii de acces, fapt care poate să împiedice judecătorul, în multe cazuri, să verifice caracterul întemeiat al cererii. Mai mult, legea nu-i impunea judecătorului care examinează o asemenea cerere să motiveze dacă autorizarea accesului la datele de comunicaţii în discuţie a fost, cu adevărat, necesară (ibidem, §§ 403 - 405).

67. Totodată, Codul de procedură penală bulgar nu reglementa procedura de stocare, accesare, utilizare, comunicare şi distrugere a datelor de comunicaţii accesate de către autorităţi, iar aceste chestiuni nu erau acoperite nici de regulile privind dosarele de anchetă sau judecătoreşti. Prin urmare, asemenea date sunt pur şi simplu păstrate în dosarele penale şi pot fi accesate de oricine care are acces la acestea. Astfel, Curtea Europeană nu a putut accepta că legea nu oferă un nivel corespunzător de protecţie a datelor care, uneori, vizează aspecte intime ale vieţii private a unei persoane sau permit, într-un alt mod, o ingerinţă disproporţionată în viaţa privată a persoanelor vizate sau în "corespondenţa" persoanelor juridice (a se vedea ibidem [MC], § 409).

68. Un alt aspect analizat de Curtea Europeană în cauza Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria prin trimitere la garanţiile aplicabile măsurilor de supraveghere secretă a vizat notificarea persoanei despre accesul de către autorităţi la datele de comunicaţii reţinute. Pe baza jurisprudenţei sale, Curtea Europeană a reţinut că o asemenea notificare este impusă în toate cazurile, nu doar în cele în care datele au fost accesate ilegal, de îndată ce notificarea poate fi făcută fără a pune în pericol scopul măsurii (a se vedea Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], § 416).

69. În fine, pentru că reglementările naţionale nu respectau în totalitate exigenţa "calităţii legii" şi nu erau apte să menţină "ingerinţa" provocată de sistemul de retenţie şi de acces al datelor de comunicaţii în Bulgaria la ceea ce este "necesar într-o societate democratică", Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 8 din Convenţie (a se vedea Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria, [MC], § 420 - 421).

c) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

70. Curtea menţionează că, spre deosebire de analiza Curţii Europene din cazurile Centrum För Rättvisa v. Suedia [MC] 25 mai 2021, şi Big Brother Watch şi alţii v. Regatul Unit [MC], 25 mai 2021 Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], 11 ianuarie 2022, ea nu este chemată, în prezenta cauză, să analizeze legislaţia referitoare la retenţia şi accesarea de către autorităţi a datelor de comunicaţii, ci doar să stabilească, dacă accesul la datele în discuţie pe baza articolului 126 alin.(2) din Codul de procedură penală respectă standardul calităţii legii în sensul jurisprudenţei relevante a Curţii Europene.

71. Totuşi, Curtea nu poate să ignore trimiterea la cadrul legal general, care permite, la modul practic, realizarea accesului autorităţilor la datele de comunicaţii. În acest sens, Curtea menţionează că Legea comunicaţiilor electronice, care transpune un şir de directive ale Uniunii Europene, inclusiv Directiva 2002/58/CE privind confidenţialitatea şi comunicaţiile electronice, care a făcut obiectul trimiterilor preliminare examinate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea §§ 19-21 supra), obligă furnizorii de reţele şi/sau servicii de telecomunicaţii electronice să păstreze, timp de un an, informaţiile privind serviciile de telefonie fixă sau mobilă şi, timp de 6 luni, informaţiile care ţin de reţeaua Internet şi să asigure prezentarea acestora organelor împuternicite în condiţiile legii. Informaţiile sunt generate sau procesate în timpul furnizării propriilor servicii de comunicaţii electronice şi sunt necesare pentru identificarea şi urmărirea sursei de comunicaţii electronice, identificarea destinaţiei, tipului, datei, orei şi duratei comunicaţiei, identificarea echipamentului de comunicaţii al utilizatorului sau a altui dispozitiv utilizat pentru comunicaţie, identificarea coordonatelor echipamentului terminal de comunicaţii mobile (a se vedea articolul 20 alin.(3) lit.c) din Legea comunicaţiilor electronice). Aceste informaţii pot fi calificate, în sensul articolului 2 din aceeaşi Lege, ca date de transfer şi date de localizare.

72. În acest sens, Curtea notează că articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală face referire la noţiunea de informaţii privind conversaţiile telefonice. Bineînţeles, aceste informaţii nu vizează conţinutul conversaţiilor, ci reprezintă date care sunt generate sau procesate în timpul furnizării serviciilor de comunicaţii electronice în sensul articolului 20 alin.(3) lit.c) din Legea comunicaţiilor electronice. Totodată, Codul de procedură penală oferă la articolul 134⁴ o listă a informaţiilor atribuite serviciilor de comunicaţii electronice. Acestea se referă la posesorii numerelor de telefon, la numerele de telefon înregistrate pe numele unei persoane, la serviciile de telecomunicaţii prestate utilizatorului, la sursa de comunicaţii (numărul de telefon al apelantului, numele, prenumele şi domiciliul abonatului sau utilizatorului înregistrat), la destinaţia comunicaţiei (numărul de telefon al apelatului sau numărul la care apelul a fost rutat, redirecţionat, numele, prenumele, domiciliul abonatului sau utilizatorului respectiv), la tipul, data, ora şi durata comunicaţiei, inclusiv tentativele de apel eşuate, la echipamentul de comunicaţii al utilizatorului sau alt dispozitiv utilizat pentru comunicaţie (imei-ul telefonului mobil, denumirea locaţiei Cell ID); locul aflării echipamentului mobil de comunicaţii de la începutul comunicaţiei, locaţia geografică a celulei.

73. Aşadar, atât textul contestat din articolul 126 alin.(2), cât şi articolul 134⁴ punctele 1)-8) din Codul de procedură penală vizează aceleaşi informaţii păstrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice conform articolului 20 alin.(3) lit.c) din Legea comunicaţiilor electronice, i.e. date de transfer şi de localizare.

74. În acest sens, Curtea observă că, deşi vizează aceleaşi informaţii, Codul de procedură penală reglementează două proceduri diferite pe baza cărora organele de urmărire penală le pot accesa. Astfel, informaţiile privind convorbirile telefonice pot fi obţinute în contextul unor proceduri penale atât pe baza unui procedeu probatoriu prevăzut de articolul 126, cât şi pe baza măsurii speciale de investigaţie reglementate de articolul 134⁴ din Codul de procedură penală.

75. Totuşi, această diferenţă a fost scoasă în evidenţă de autorităţile care şi-au prezentat opinia în faţa Curţii (a se vedea §§ 31, 34 supra), potrivit căreia, deşi vizează aceleaşi informaţii, articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală permite ridicarea istoricului datelor în discuţie, iar articolul 134⁴ din acelaşi Cod permite supravegherea în timp real a persoanei, nu are vreo relevanţă din perspectiva respectării garanţiilor aplicabile, pentru că ambele cazuri vizează accesul autorităţilor la informaţiile privind conversaţiile telefonice ale persoanelor.

76. Astfel, pentru că accesul de către autorităţi la informaţiile în discuţie trebuie să fie însoţit, mutatis mutandis, de garanţiile aplicabile măsurilor secrete de supraveghere, Curtea trebuie să verifice dacă textul contestat din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală oferă minimul de garanţii dezvoltate de Curtea Europeană (a se vedea Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], 11 ianuarie 2022, § 395).

77. Curtea notează că, potrivit articolului 126 alin.(2) din Codul de procedură penală, informaţiile privind convorbirile telefonice care au importantă pentru cauza penală pot fi ridicate de către organul de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie, dacă probele acumulate sau materialele activităţii speciale de investigaţie indică exact locul şi persoana la care se află acestea. Aşadar, se pot deduce următoarele condiţii necesare ridicării informaţiilor privind convorbirile telefonice: (i) să fie solicitate în cadrul unei cauze penale; (ii) să fie solicitate de către organul de urmărire penală; (iii) să fie importante pentru cauza penală; (iv) să se cunoască exact locul şi persoana la care se află; (v) să existe o autorizare prealabilă din partea judecătorului de instrucţie.

78. Astfel, Curtea observă că accesul organului de urmărire penală la informaţiile privind conversaţiile telefonice pe baza normei contestate poate fi solicitat în contextul oricăror cauze penale. Prin urmare, această normă nu stabileşte motivele pe baza cărora autorităţile pot avea acces la informaţiile privind conversaţiile telefonice (a se vedea, a contrario, Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], § 398). Mai mult, norma în discuţie menţionează care este autoritatea competentă să solicite accesul la aceste informaţii, însă nu precizează categoriile de persoane ale căror date pot fi accesate (a se vedea, mutatis mutandis, Roman Zakharov v. Rusia [MC], § 231).

79. Totodată, Curtea observă că, deşi este necesară ordonanţa motivată a organului de urmărire penală în care să se indice că ridicarea informaţiilor privind convorbirile telefonice este importantă pentru cauza penală, această condiţie nu este aptă să asigure caracterul "necesar într-o societate democratică" şi proporţional al ingerinţei (a se vedea, mutatis mutandis, Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], § 402). Mai mult, în contextul precis al ridicării informaţiilor privind conversaţiile telefonice nu este relevantă condiţia cunoaşterii exacte a locului şi a persoanei la care se află, pentru că în toate cazurile este vizat furnizorul de servicii de comunicaţii electronice (a se vedea § 71 supra).

80. Cu referire la condiţia autorizării prealabile de către judecătorul de instrucţie, Curtea reţine că norma nu-i impune judecătorului să motiveze caracterul necesar şi proporţional al ridicării informaţiilor privind convorbirile telefonice, ci doar să verifice îndeplinirea condiţiilor menţionate la § 77 supra (a se vedea, mutatis mutandis, Ekimdzhiev şi alţii v. Bulgaria [MC], § 405).

81. Un alt aspect pe care articolul 126 alin.(2) omite să-l reglementeze vizează perioada pentru care poate fi dispusă obţinerea informaţiilor privind convorbirile telefonice. În lipsa acestei perioade, ridicarea informaţiilor privind conversaţiile telefonice este limitată doar de termenul maxim pentru care furnizorul de reţele şi/sau de servicii de telecomunicaţii este obligat să le păstreze, i.e. un an pentru informaţiile privind serviciile de telefonie fixă sau mobilă (a se vedea articolul 20 alin.(3) lit.c) din Legea comunicaţiilor electronice).

82. Totodată, Curtea observă că nu este reglementată procedura notificării persoanei cu privire la informaţia privind conversaţiile sale telefonice ridicate, iar regulile aplicabile stocării, păstrării şi accesului la documentele care conţin informaţiile în discuţie sunt cele aplicabile documentelor care constituie probe, conform cerinţelor generale prevăzute la articolul 157 din Codul de procedură penală.

83. Având în vedere considerentele sale de la §§ 78 - 82 supra, Curtea constată că procedura ridicării informaţiilor privind convorbirile telefonice conform articolului 126 alin.(2) din Codul de procedură penală nu corespunde în totalitate condiţiilor minime impuse de jurisprudenţa Curţii Europene şi garanţiilor prevăzute de articolele 23 şi 30 din Constituţie.

84. Totodată, Curtea notează că, în cazul măsurii speciale de investigaţie, articolele 132¹ şi 134⁴ din Codul de procedură penală prevăd anumite condiţii şi garanţii în acest sens. Această măsură se autorizează de judecătorul de instrucţie şi trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile articolului 132¹ alin.(2) din Codul de procedură penală, care reglementează dispoziţii generale privind activitatea specială de investigaţie. Astfel, măsura de la articolul 134⁴ din Codul de procedură penală (colectarea informaţiei de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice) trebuie să fie o ultima ratio, să vizeze o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau comiterea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, cu excepţiile stabilite de lege, şi să aibă un caracter necesar şi proporţional cu restrângerea drepturilor persoanei. Potrivit articolului 132⁴ alin.(7) din Codul de procedură penală, aceasta poate fi dispusă pentru o perioadă de 30 de zile cu posibilitatea de a fi prelungită întemeiat până la 6 luni. De asemenea, articolul 132⁵ din Codul de procedură penală reglementează procedura de consemnare a măsurilor speciale de investigaţii, de informare a persoanelor supuse acestor măsuri, de păstrare şi distrugere a informaţiilor obţinute pe baza măsurilor speciale de investigaţie.

85. Aşadar, Curtea nu poate identifica vreun motiv rezonabil care justifică o abordare legislativă diferită a condiţiilor şi garanţiilor ridicării informaţiilor privind convorbirile telefonice conform articolului 126 alin.(2) şi a colectării informaţiilor similare în conformitate cu articolele 132¹, 132⁴, 132⁵ şi 134⁴ din Codul de procedură penală.

86. În acest context, Curtea observă că normele privind activitatea specială de investigaţie au fost introduse prin Legea nr.66 din 5 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală în scopul implementării considerentelor Curţii Europene din cauza Iordachi şi alţii v. Republica Moldova, 10 februarie 2009. Completările operate în acest sens de legea de modificare urmăreau să aducă legislaţia naţională în conformitate cu standardul mai ridicat garantat de Convenţia Europeană în materia măsurilor de supraveghere secretă. Totuşi, articolul 126 alin.(2) a rămas în redactarea pe care o are încă de la adoptarea Codului de procedură penală în 2003.

87. Deşi obţinerea de către organul de urmărire penală a istoricului informaţiilor privind conversaţiile telefonice anterioare poate constitui un mijloc util de investigare şi descoperire a infracţiunilor, Curtea consideră că accesul la informaţiile în discuţie trebuie să fie însoţit, mutatis mutandis, de condiţiile şi garanţiile aplicabile măsurilor speciale de investigaţie prevăzute la articolele 132¹, 132⁴, 132⁵ şi 134⁴ din Codul de procedură penală. Aceste condiţii şi garanţii trebuie să fie adaptate la caracteristicile precise ale ridicării istoricului informaţiilor privind conversaţiile telefonice (a se vedea § 63 supra). Totodată, perioada pentru care poate fi solicitată măsura în discuţie trebuie raportată la condiţia necesităţii şi proporţionalităţii ridicării informaţiilor privind convorbirile telefonice şi nu poate depăşi termenul pentru care furnizorul de reţele şi/sau de servicii de telecomunicaţii este obligat să le păstreze potrivit articolului 20 alin.(3) lit.c) din Legea comunicaţiilor electronice.

88. În concluzie, Curtea constată că textul "precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice" din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală este constituţional, în măsura în care procedurii de ridicare a informaţiilor privind conversaţiile telefonice îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, condiţiile şi garanţiile măsurilor speciale de investigaţie.

89. Totodată, Curtea menţionează că pot exista şi alte soluţii legislative care să asigure respectarea exigenţei "prevăzute de lege" din articolul 8 § 2 din Convenţie şi a articolului 30 din Constituţie, decât cele aplicabile măsurilor speciale de investigaţie pe care le reglementează Codul de procedură penală (a se vedea §§ 58 - 62 supra). Aşadar, Curtea va emite o adresă Parlamentului, în vederea reglementării accesului organelor de urmărire penală la istoricul informaţiilor privind conversaţiile telefonice de o manieră conformă cu garanţiile minime stabilite în prezenta hotărâre şi în jurisprudenţa Curţii Europene.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g), 140 alin.(2) din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a textului "precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice" din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, ridicată din oficiu de dl judecător Ion Ghizdari, în cauza penală nr.11-51/2023, pendinte la Judecătoria Ungheni.

2. Se recunoaşte constituţional textul "precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice" din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală, în măsura în care acestei proceduri îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, condiţiile şi garanţiile măsurilor speciale de investigaţie.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

ADRESĂ

Prin Hotărârea nr.22 din 19 decembrie 2023, Curtea Constituţională a recunoscut constituţional textul "precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice" din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală, în măsura în care acestei proceduri îi sunt aplicabile condiţiile şi garanţiile măsurilor speciale de investigaţie.

În acest context, în vederea reglementării accesului organelor de urmărire penală la istoricul informaţiilor privind conversaţiile telefonice de o manieră conformă cu garanţiile minime stabilite în hotărârea sa şi în jurisprudenţa Curţii Europene, Curtea îi solicită Parlamentului să modifice legislaţia, inclusiv articolul 427 din Codul contravenţional, în conformitate cu Hotărârea Curţii Constituţionale nr.22 din 19 decembrie 2023.

Aşadar, pe baza prevederilor articolelor 28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 79 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea îi solicită Parlamentului să-i comunice rezultatele examinării acestei adrese.

Domnica MANOLE,

Preşedintele Curţii Constituţionale

Opinie concordantă,

formulată în temeiul articolelor 27 alineatul (5)

din Legea cu privire la Curtea Constituţională

şi 67 din Codul jurisdicţiei constituţionale

1. Sunt de acord cu opinia majoritară a colegilor expusă în HCC nr.22/2023, prin care se recunoaşte constituţional textul "precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice" din articolul 126 alin.(2) din Codul de procedură penală, în măsura în care acestei proceduri îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, condiţiile şi garanţiile măsurilor speciale de investigaţie. Totuşi, am o opinie diferită asupra soluţiei care decurge din Hotărâre şi vizează domeniul de aplicare al măsurii de ridicare a informaţiei privind convorbirile telefonice.

2. Aşadar, una dintre condiţiile stabilite de articolul 132¹ alin.(2) pct.2) din Codul de procedură penală se referă la cazurile în care se aplică măsurile speciale de investigaţie şi prevede că acestea se dispun şi se efectuează dacă există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, cu excepţiile stabilite de lege.

3. Condiţia potrivit căreia măsurile pot fi dispuse în cazul unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave este una cu caracter general, iar legislativul, prin norme speciale, poate extinde acest domeniu. Din această perspectivă, în cazul măsurii în discuţie, Parlamentul a stabilit excepţii de la această regulă prin Legea nr.286 din 5 octombrie 2023, care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2024. Totuşi, până la această dată, ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice va putea fi dispusă numai în cazul unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Prin urmare, infracţiunile uşoare şi cele mai puţin grave au fost exceptate de la aplicarea măsurii procesuale în discuţie.

4. Aspecte legate de pragul de gravitate al unei infracţiuni care poate justifica accesul autorităţilor la date cu caracter personal în scopul unei investigaţii au fost examinate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inter alia, în cauza nr.C-207/2016. În acea cauză, Curtea a hotărât că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice (Directiva privind confidenţialitatea şi comunicaţiile electronice), modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009, citit în lumina articolelor 7 şi 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că accesul autorităţilor publice la date în scopul identificării deţinătorilor de carduri SIM activate cu un telefon mobil furat, cum ar fi numele de familie, prenumele şi, dacă este cazul, adresele deţinătorilor, implică ingerinţe în drepturile fundamentale ale acestora, consacrate în acele articole ale Cartei Drepturilor Fundamentale, care nu sunt suficient de grave pentru a presupune ca accesul să fie limitat, în domeniul prevenirii, cercetării, depistării şi urmăririi penale a infracţiunilor, la obiectivul combaterii infracţiunilor grave. Totodată, în ceea ce priveşte obiectivul de prevenire, investigare, depistare şi urmărire penală a infracţiunilor, Curtea a menţionat că textul articolului 15 alineatul (1) prima teză din Directiva 2002 /58 nu limitează acest obiectiv doar la lupta împotriva infracţiunilor grave, ci se referă la "infracţiuni penale" în general. Aşadar, articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 se referă la prevenirea, investigarea, depistarea şi urmărirea penală a "infracţiunilor" în general, fără a fi necesar ca aceste infracţiuni să fie definite drept "grave" (a se vedea §§ 53, 63 şi Dispozitivul Hotărârii).

5. Având în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia accesului autorităţilor la date în scopul unei investigaţii, consider că în acest caz trebuia extins domeniul de aplicare al măsurii procesuale examinate, în sensul ca ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice să poată fi dispusă şi în cazul infracţiunilor uşoare şi al celor mai puţin grave.